Andrei Pleșu:

Aştept să fiu contrazis

România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală.

De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim
lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă,
constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne
lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce
e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală,
improbabilă cum este!
Să dăm câteva exemple:

Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient

imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare
industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel
decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar,
fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.

O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte

proaste.. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai
tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria
onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, “sistemul” te omoară.

Alt miracol: avem o mare concentrare de “atracţii turistice” şi n-avem

turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza
un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa
frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de
servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm
grosolan nota de plată, pe baza ideii că “străinul” trebuie jumulit.

Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la

felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul
autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt
delabrate şi salariile sunt mici.

Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar

nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume
comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.

Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase,

cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane
trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.

Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă

grădinăritul limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării,
istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri
romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de
ţărişoară e s-o delapidăm.

Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ

tot mai mare.

Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem
creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne
îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.

Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la

un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.

În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu

culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se
justifică prin nici o evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără
drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi = previzibil,
continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile
care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără…

De la Andrei Pleşu citire:

Nici în străinătate nu e totul perfect. Nici vorbă. În Franţa
disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania;
portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici
se găsesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump şi prost e mereu
posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri dizgraţioase s-au
construit, mai ales în anii ’60, peste tot; companiile aeriene
occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te
scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.

Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri de indispoziţie.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de

educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată
ornamentica “milenară” a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă.

Nu e vorba de accidente, de “din când în când”-uri tolerabile,

inerente, compensate de un fundal general agreabil.

Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E

muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii
vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi
rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne
vedem de treabă.

NATO încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească. Degeaba.

Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul de aramă,
românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se adaptează. Se
descurcă.
Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea, sunt
pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să stăm în
calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât caimacul
de primă instanţă.

În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici

accese de enervare tandră…

Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu

gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere
perpetue, şoferii “profesionişti sau amatori” vor conduce bezmetic,
isteric, mitocăneşte.
Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul tău şi,
dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi suveran, de
la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o loterie,
ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba se va
strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi
trivialitate. Laura Andreşan e doar începutul. Oricine va putea striga
în piaţa publică orice despre oricine. “Relaţiile”, pilele, bacşişul
vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi,
politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la
găştile de partid şi la conturile personale.

Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni campioni
ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de incultură, de
muzică proastă şi de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea
va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi băşcălie.
Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor băieţei de
bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi, iresponsabili,
grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb, icoanele vor fi
evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi de conştiinţă
care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e conştiinţa.

Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom avansa

trudnic printre răgete şi scuipături. Şi vom vota, o dată la patru
ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.

Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.

Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă agitată pe

alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e mai cald
decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi apoi că
singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de
control-paşapoarte nu funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma
patriei în nări.

Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu! De-abia aştept să fiu contrazis.

"Nu pierde nicio ocazie de a spune "te iubesc" celor pe care-i iubesti. Si
spune-ti mereu ca viata se masoara in momentele in care inima ta a batut
foarte repede de rasete, de surpriza, de extaz, ...de bucurie. Si mai ales, de
a iubi fara calcul" - P.Picasso