Hrana morților – influența alimentației asupra mortalității din comitatul Arad la sfârșitul

sec. XIX și începutul sec. XX

Componentă a vieții sociale, alimentația unui popor poartă amprenta specificului național,
doar prefacerile sociale și economice reușind să steargă, cu timpul, anumite caractere tradiționale
de alimentație.
De asemenea, comportamentul alimentar al membrilor unei societăți umane face parte
din gradul de civilizație, cultură și convingeri religioase ale acelui popor. Unii sociologi și
antropologi consideră că istoria omenirii ar putea fi divizată în epoci conforme cu modul de
folosire al resurselor naturale alimentare, cu gradul lor de prelucrare și rafinare și implicit cu
tehnologiile de obținere a produselor alimentare, toate acestea în strânsă corelație cu tradițiile și
convingerile religioase.
Schiller aprecia că lumea este cârmuită de două forțe: Foamea si Dragostea, prima fiind
condiția de existență a insului, cea de a doua a speciei. În consecință, alimentația jalonează viața
insului și, indirect a speciei, de la naștere la mormânt, efectele sale metabolice influențând
profund evoluția și starea de sănătate a organismului.
Studiul alimentaţiei umane a intrat târziu în domeniul preocupărilor ştiinţifice, deşi încă din
cele mai vechi timpuri s-au făcut diverse legături între alimentaţie şi patologie. Astfel, Hipocrate
stabilea cu 500 de ani î.e.n. că alimentaţia are un rol important în prevenirea şi tratamentul
bolilor și considera că indicaţiile alimentare trebuie să ţină seama de tradiţiile alimentare ale
unui popor.
Totuşi până la sfârşitul secolului al XVIII-lea orice idee despre alimentaţie nu avea un
suport realmente ştiinţific. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,
paralel cu înţelegerea procesului de “ardere internă” sugerat de descoperirile lui Lavoisier, a fost
pus în discuție faptul că hrana constituie sursa de energie prin care organismul face faţă nevoilor
vitale.
În comitatul Arad la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor,
alimentaţia a reprezentat o sursă a supravieţuirii dar și o cauză a mortalităţii, în special a
mortalităţii infantile. Astfel, pe lângă epidemii, boli, lipsa de igienă şi personal medical, folosirea
„leacurilor" populare, şi alimentaţiea necorespunzătoare a făcut un număr însemnat de victime
în rândul copiilor.

1
 Mulţi dintre aceşti copiii erau ilegitimi, proveniţi de la mame care lucrau ca servitoare şi
aveau legături amoroase cu cei care le angajau pentru ca apoi aceştia să nu recunoască copiii.
Astfel, în 1880, numărul copiilor morţi până la vârsta de 5 ani era de 6.393 la nivelul comitatului,
respectiv 689 la nivelul oraşului Arad, din care copiii ilegitimi reprezentau un număr de 444,
respectiv 146.1 În 1891, din cei 7.605 copiii decedaţi în comitat până la 5 ani, 588 erau ilegitimi,
iar la nivelul oraşului ei au reprezentat un număr de 147 din totalul de 700.2
Mortalitatea infantilă ridicată în rândul copiilor nelegitimi ar putea fi explicată prin faptul
că mama îşi creştea singură copilul, fiind în consecinţă nevoită să muncească şi să supună copilul
alimentaţiei artificiale, privându-l de alimentaţia naturală.
Indicele de ilegitimitate, care la sfârşitul secolului al XlX-lea înregistrează o tendinţă de
creştere la nivelul comitatului, era influenţat deci şi de starea socială a părinţilor. De asemenea,
indicele de ilegitimitate ridicat în cazul oraşului era o consecinţă a coeficientului de moralitate a
societăţii, afectat de procesul de urbanizare şi modernizare.3

Tabelul nr. 18 Evoluţia naşterilor ilegitime din dieceza Aradului

An Număr nou- Număr copii ilegitimi Procent ilegitimitate
născuţi
1900 14.480 2.614 18,05
1901 14.128 2.645 18,72
1902 14.457 2.774 19,18
1903 13.969 2.815 20,15
1904 14.516 3.015 20,77
• Sursa: Protocoalele Şedinţelor Sinodului Eparhial din dieceza română greco-ortodoxă a
Aradului, Arad 1901, p. 103; 1902, p. 121; 1903, p. 98; 1904, p. 74; 1905, p. 73

Numărul copiilor ilegitimi din dieceza Aradului născuţi în perioada 1900-1904 a crescut
constant, cum reiese din Tabelul nr. 4 întocmit pe baza Protocoalelor Sinodului Eparhial din
dieceza română greco-ortodoxă a Aradului din anii 1901, 1902, 1903, 1904 şi 1905. În mediul
rural aceste procente erau mai scăzute datorită controlului mai atent exercitat de colectivitate
asupra individului, datorită forţei moralei publice, înţeleasă ca diferenţa dintre ce se cuvine şi nu,
1
Magyar Statisztikai Évkönyo, tizedek évfolyam, Budapest 1882, p. 68
2
Magyar Statisztikai Közlemények. Új foylam, V kötet, Budapest, 1893, pp. 67-68
3
Corneliu Pădurean, „Unele aspecte privind evoluţia naşterilor nelegitime în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
în judeţul Arad” în Studia Univeristatis „Vasile Goldiş” Arad, seria A, 11/2001, p.154

2
ca un ansamblu de coduri şi chiar superstiţii, care a jucat un rol de arbitru în faţa căruia se închina
aproape orice dispută particulară.4 Astfel, în Pâncota procentul ilegitimităţii a fost de 4,09% în
1898, 4,56% în 1899, 3,63% în 1900, 2,33% în 1901 şi 2,72 în 1902.5
Nivelul foarte ridicat al mortalităţii infantile se explică prin epidemii, boli, alimentaţie
necorespunzătoare, lipsa de igienă şi personal medical, tratarea empirică pa baza „leacurilor"
populare.6 De atfel, ţuica şi rachiul erau prescrise atât în tratarea durerilor de dinţi, a diareei,
holerei, cât şi ca element secundar în alimentaţia sugarului. 7 Aceleaşi leacuri „băbeşti" erau
folosite în tratarea adulţilor. Astfel, „fierbinţelile" şi tifosul exantematic erau lecuite cu
cataplasme cu antaride pe braţe şi pe gât; pentru dizenterie se foloseau boabe de dracilă şi
amulete de obligeană, iar împotriva râiei se utilizau rădăcină de ştevie fiartă în apă şi găinaţ.8
Cu toate că populaţia înţelegea că în caz de boală medicul putea uşura întrucâtva durerile,
se apela încă la ierburi şi buruieni. Petre Vancu enumera în Monografia comuniei Măderat câteva
astfel de leacuri: usturoiul era folosit pentru durerile de urechi şi stomac; ceaiul de acaţ şi de
creţişoară era folosit împotriva tusei şi răguşelii; împotriva sgârciurilor de pântece se recurgea la
cucută verde; ceapa friptă era utilizată la buboaie; florile de românită pentru spălarea rănilor;
împotriva sgaibei erau folosite foaia de podval, de munciună şi de ardei; măsălariţa împotriva
durerilor de măsele; socul pentru dureri de ochi, iar „maţele de ludaie" contra arsurilor.9
De altfel, printr-un circular emis de episcopia Aradului, preoţii erau îndemnaţi să le
vorbească femeilor din mediul rural, în special celor cu stare materială mai săracă, şi să le
sfătuiască să meargă la institutul ginecologic (şcoala de moaşe). Banii necesari urmau să fie
asiguraţi din casa alodială şi de particularii cu stare materială mai bună. Circularul era consecinţa
sesizării faptului că la ţară majoritatea femeilor periclitau viaţa lor şi a bebeluşilor, neavând
îngrijirea şi curăţenia necesară.10
Şi în România mortalitatea infantilă era mai ridicată în mediul rural datorită îngrijirilor
primite de către copii fără măsuri igienice de la bătrânele satului, botezului din timpul iernii în

4
Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi privat, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2003, p. 23
5
ANDJA, fond Registre de stare civilă, dosar 54/1898-1902
6
Simion Retegan, „Realităţi demografice ale satului românesc din nordul Transilvaniei la mijlocul secolului al XIX-
lea (Solnocul Inferior)” în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, Cluj-Napoca, 1985, p. 170
7
Adriana Florica Muntean, op. cit., p. 202
8
Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara,
1984, p.184
9
Petre Vancu, Monografia comunei Măderat, Tiparul tipografiei diecezane greco-ortodoxe române, Arad, 1905, p. 93
10
ANDJA, Parohia Ortodoxă Română Miniş, Dosar 16/1914-1921, Circular 802/1919, p. 2

3
biserici reci, ceea ce ducea la îmbolnăvirea şi moartea multor copii, igiena precară şi faptul că
sugarii erau luaţi vara la câmp, cei mai mari rămânând acasă fără supraveghere. De asemenea nu
exista obiceiul, spre deosebire de alte ţări, de a cântări copilul şi de a-l urmări în evoluţia
kilogramelor, care poate indica elemente importante legate de starea sa de sănătate. 11 Cauzele
morbidității și mortalității copiilor de primă vârstă erau împărțite în patru grupe: maladii ale
părinților contractate înaintea conceperii (în special sifilisul, tuberculoza și alcoolismul);
maladiile părinților de la procreație la naștere (confromația anatomică a mamei, igiena sarcinei,
repausul în timpul sarcinei, starea socială care să permită respectarea condițiilor de igienă
generală și alimentație corespunzătoare); factori nocivi în timpul nașterii, apăruți în primul rând
datorită asistenței medicale insuficiente și factori nocivi după naștere. Ultima categorie cuprindea
factori medicali și factori de ordin general și social cu acțiune mai îndepărtată. În ordinea
frecvenței, factorii medicali care reprezentau cauze ale mortalității infantile erau: afecțiunile
gastro-intestinale datorate alimentației necorspunzătoare, maladiile aparatului respirator,
debilitatea congenitală (sifilis), maladiile contagioase (care erau mai frecvente după vârsta de 2
ani) și tuberculoza. Printre cauzele generale și sociale erau amintite starea economică și culturală
a părinților, legitimitatea și nelegitimitatea copiilor, etc.12
Mortalitatea infantilă era datorată şi alimentaţiei necorespunzătoare a copiilor, situaţie
întâlnită în întreaga Transilvanie. Astfel, Ioan Russu Şirianu sublinia că o cauză a mortalităţii
mari a copiilor era hrana rea constând în special în porumb, ceapă şi fasole, foarte rar în peşte şi
carne. Autorul menţionat remarcă o excepţie în bine pentru cei din comitatele Cianăd, Arad,
Bihor şi Sătmar.13 Situaţia era întâlnită şi în România, unde chiar dacă era sugar, copilul era hrănit
cu mămăligă şi varză murată, la fel ca părinţii săi.
În cazul comitatului Arad mortalitatea infantilă, şi în general a copiilor de până la 5 ani s-a
menţinut la cote înalte. Astfel, în 1893, mortalitatea copiilor de până la 5 ani a fost de 475,6%o în
cazul comitatului şi 359,2%o în cazul oraşului Arad. Aceste valori situau comitatul Arad între
fruntaşii acestui clasament negativ la nivelul Ungariei. In Transilvania, această rată a fost în
1894-1895 de 473%o iar în Ungaria de 377,9%o.

11
Gheorghe Banu, Mortalitatea copiilor în România. Cauze. Mijloace de combatere, Serviciul de propagandă,
Bucureşti, 1922, p. 38
12
Gheorghe Ardelean, Asistența copiilor de primă vârstă în București, Imprimeria de Artă R. Sergies, Calea Griviței,
41 București, 1926, p. 25-29
13
Ioan Russu-Şirianu, Românii din Statul Ungar. Statistică, etnografie, Editura Autorului, Bucureşti, 1904, p. 263

4
 Sesizându-se aceste valori îngrijorătoare ale mortalităţii infantile, cauzate şi de lipsa
moaşelor calificate, încă în 1874 era emis un circular consistorial care aducea la cunoştinţă
emiterea ordinului Ministerului de culte şi de învăţământ public cu privire la organizarea unor
cursuri pentru moşit desfăşurate la Oradea Mare în limba română şi maghiară. 14 În aceste cursuri,
pe lângă moşit, candidatele urmau să fie învăţate cum trebuie tratată femeia lăuză şi copilul nou-
născut, precum şi sfaturi practice despre îngrijirea bolnavilor. Puteau participa la cursuri şi
femeile care practicau deja moşitul, fără însă a avea toate cunoştinţele necesare. Fiecare an de
curs se împărţea în 2 semestre de câte 5 luni. Candidatele trebuiau să aibă vârsta cuprinsă între 20
şi 40 de ani, de preferat era să ştie să scrie şi să citească şi de asemenea, aveau nevoie de un
atestat de purtare morală de la preot, precum şi un atestat despre starea de sănătate de la medic,
urmând a fi respinse de la înscriere cele cu boli contagioase sau în ultima parte a sarcinii. Fiecare
curs se finaliza cu examene susţinute înaintea unei comisii formate din 3 membrii. Cele ce
dovedeau cunoştinţe mulţumitoare urmau să facă jurământul şi să primească diploma, iar cele
care nu dovedeau destul "spor" la examene, trebuiau să repete 1 lună sau cât era necesar.
Circularul îi atenţiona pe protopresbiteri şi inspectori, preoţi şi învăţători, să îndemne femeile să
participe la aceste cursuri pentru că cele mai multe comune nu aveau moaşe care să aibă
cunoştinţele necesare, ceea ce contribuia la creşterea mortalităţii infantile.
Cu toate acestea, în 1876 vicecomitele Aradului s-a adresat Consistoriului eparhial
arădean, precizând că: „repausarea neproporţionată a nou născuţilor provine din usul dăunosu,
căci poporul la cazuri de nascere folosesce moşie neesperte şi necalificate", cerând instituţiei mai
sus menţionate să intervină pentru educarea populaţiei. In circulara din 10 noiembrie 1877 a
episcopului Aradului, Ioan Meţianu, preoţii erau îndrumaţi ca „la casuri de nascere, să se
folosească de moşie diplomate, ori de moşie care sunt propoveduite cu documentuu de la
oficiolatulu de protomedicu". Acolo unde nu erau moaşe calificate, preoţii trebuiau ca pe femeile
„ce li s-ar părea mai îndemânatice în treaba aceasta mai alesu unde nu ar fi moşe diplomate se-şi
câştige cunoşcinţele de lipsă şi dreptul de moşie ca se nu fie împedecată în praxa loru". 15 Tot din
1876 datează organizarea circumscripţiilor sanitare rurale în Ardeal si Banat, an în care intră în
vigoare noua lege sanitară. Conform acestei legi fiecare comună trebuia să se ocupe de asigurarea
populaţiei cu medic. Medicul din mediul rural trebuia să acorde asistentă curativă si preventivă,

14
"Circular consistorial în privinţa cursurilor de învăţământ pentru moşit" în Lumina, An III, Nr. 7, 30 ian./11 feb.
1874, p. 1
15
Corneliu Pădurean, op. cit., p. 194

5
ca si expertiza medico-legală. Asistenta săracilor era gratuită, iar a celorlalţi în baza unui onorar
fixat prin lege. La fiecare 800 locuitori trebuia să existe o moaşă oficială. În comuna cu medic
exista o comisie sanitară prezidată de medic, din care mai făceau parte veterinarul, farmacistul,
preoţii, notarul, un învăţător din fiecare şcoală şi 3 cetăţeni. Legea din 1876 cuprindea şi referiri
la îngrijirea prin medic a copiilor sub şapte ani: fiecare tată şi tutore era dator să caute ajutor
medical pentru copiii sub şapte ani în caz de boală; medicul taxa la jumătate vizita la bolnavii sub
şapte ani, iar săracii erau liberi de orice taxă pentru aceste vizite; comunele erau datoare prin
vicecomite să plătească medicul pentru copiii sub şapte ani ai căror părinţi erau săraci şi să le
asigure părinţilor trăsură gratuită pentru aducerea medicului, atunci când nu era în comună. Într-
un circular din anul 1885 al episcopului Aradului, Ioan Meţianu, se preciza că cei care nu
respectau aceste prevederi urmau să plătească amenzi sau să fie închişi. 16 Circularul fusese emis
pentru a combate „scăderea înspăimântătoare" a populaţiei, dedusă din datele statistice, această
mortalitate ridicată fiind explicată şi prin faptul că populaţia nu recurgea la ajutorul medicilor. De
altfel, Consistoriul şi Sinodul Eparhial au convenit, în aceeaşi privinţă, ca preoţimea eparhială să
lumineze populaţia prin predici în biserică şi sfaturi private asupra importanţei îngrijirii sănătăţii.
Era recomandată de asemenea formarea în fiecare comună a unei reuniuni de cultură şi
moderaţiune.
Urmările acestei legi sanitare pot fi verificate analizând starea organizării sanitare a
comitatului şi oraşului Arad la sfârşitul secolului al XlX-lea, despre care ne oferă informaţii
statisticile maghiare. Astfel, în 1898, la nivelul comitatului existau 9 posturi medicale stabile şi 1
la nivelul oraşului; 33 de farmacii în comitat şi 9 în oraş; 1 spital cu 30 de paturi în comitat şi 3
spitale cu 228 de paturi în oraş; 75 de spitale de epidemii în comitat şi 1 în oraş. În privinţa
cadrelor medicale calificate existau 44 medici, 5 asistente şi 141 moaşe la nivelul comitatului, iar
în cazul oraşului 41 medici, 1 asistentă şi 58 moaşe. 17 În 1900, numărul posturilor medicale
stabile a crescut în comitat la 11, al farmaciilor la 35 şi al spitalelor de epidemii la 97. De
asemenea, în 1900 existau 45 medici, iar numărul moaşelor a crescut la 157. Numărul moaşelor a
crescut şi în cazul oraşului, la 68, la fel ca şi numărul asistentelor, la două. Deşi numărul
spitalelor din oraş a rămas acelaşi, a crescut numărul de paturi, la 383.18

16
ANDJA, Parohia Ortodoxă Română Ghioroc, Dosar 11/1879-1916, Circular 18/1885, p. 3
17
Magyar Statisztikai Évkönyo. Új folyam VI/1908, Budapest, 1899, p.47
18
Magyar Statisztikai Évkönyo. Új folyam VII, Budapest, 1901, p.63

6
 Alimentaţia este influenţată negativ de situaţia economică precară a ţărănimii. Ţăranii se
hrăneau cu mămăligă sau mălai făcute din făină de porumb, unii, mai rar, amestecau şi făină de
secară sau hrişcă, verdeţuri multe (usturoi, ceapă, ridichi, ardei, leuştean), păpuşoi fiert sau fript
vara; iarna: legume (fasole cu borş, usturoi, bob, mazăre, cartofi, varză acră); primăvara: ştir, urzici,
lobodă, hamei, podbal, dragavei, măcriş, ştevie. Foarte rar consumau şi carne. Numai de Crăciun îşi
făceau slănină, cârnaţi, carne prăjită, iar miel se mânca numai de Paşti.
Acest regim atât de dezechilibrat, menţinut ani în şir, nu putea avea alte consecinţe decât
scăderea capacităţii de muncă şi a rezistenţei la boli infecto-contagioase, mortalitate infantilă mare.
La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea medicii vremii au
introdus alcoolismul printre cauzele de deces. Astfel, alcoolismul (sindromul de dependenţă
alcoolică) este o boală primară, cronică, influenţată în dezvoltarea şi manifestările ei de
interacţiunea factorilor ce ţin de personalitate cu cei ai mediului, cunoaşte o evoluţie predictibilă
şi progresivă, adesea putând fi fatală şi se caracterizează prin pierderea controlului asupra
consumului de alcool, constant sau periodic, preocuparea faţă de alcool şi consumul de alcool în
ciuda consecinţelor nefaste şi dereglărilor gândirii.
Alcoolismul era considerat o boală din care individul se trezea după 6-15 ore de somn cu
capul greu, confuz, obosit, însetat şi fără poftă de mâncare. Unii nici nu se mai trezeau şi mureau
în starea de beţie, fiind loviţi de apoplexie, congestie cerebrală sau asfixiere. Cei care abuzau de
alcool mâncau puţin, aveau o culoare arămie, le slăbeau facultăţile intelectuale, fiind cuprinşi de
un tremur specific al gurii şi mâinilor şi devenind maniaci, "smintiţi".
Consecinţele nefaste ale consumului de alcool au fost sesizate şi de elita arădeană de la
sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul veacului următor, preoţi, învăţători şi avocaţi şi chiar
Asociaţia Naţională Arădană pentru Cultura Poporului Român angajându-se în lupta împotriva
acestei „cangrene sociale", relevându-i cauzele, efectele şi propunând soluţii de diminuare sau
chiar de înlăturare a sa.
În privinţa cauzelor alcoolismului, ele se regăsesc în înclinaţia omului înspre rău şi
educaţia greşită (cauza internă), cât şi în prea marea libertate pe care societatea o îngăduia în
sistemul funcţionării cârciumilor (cauza externă). De asemenea, se considera că şi statul
contribuia la răspândirea „flagelului" prin faptul că avea nevoie de veniturile obţinute din dările
mari pe băuturile alcoolice, astfel încât nu împiedica fabricarea şi consumarea lor.

7
 Principala cauză a alcoolismului la ţăranul român era considerată mizeria şi alimentaţia
proastă. Este amintită de asemenea mulţimea sărbătorilor şi modul în care era înţeles postul, în
sensul că după perioadele de post aveau loc mese mari la care se făceau excese de băutură, aveau
loc certuri şi bătăi.
O altă cauză a alcoolismului a fost identificată în starea culturală înapoiată a ţăranului
român, dependenţa de băuturile alcoolice aducând dezastrul mai ales asupra claselor de jos, a
muncitorilor şi ţăranilor. Obiceiul ţăranului român de a petrece timpul liber în cârciumă este
asociat şi cu simţul sociabilităţii, propunându-se înfiinţarea unor societăţi de temperanţă care să
aibă locuri de convenire, sfătuire, petrecere şi distracţie sufletească. De asemenea, de folos erau
considerate sezătorile literare, care trebuiau însă aduse la nivelul de înţelegere al ţăranilor.
O altă justificare a consumului de alcool, întâlnită mai ales în cazul ţăranilor, constă în
refugiul găsit în acest viciu, ca şi modalitate de evadare dintr-o realitate din ce în ce mai sumbră
şi apăsătoare, fiind o metodă rapidă şi plăcută de a modifica emoţiile, sentimentele, stările de
dispoziţie în general. Alte motive des invocate de consumatori sunt: supărarea, bucuria,
agresivitatea, povara singurătăţii sau povara psihologică a responsabilităţilor, îmbunătăţirea
relaţiilor cu ceilalţi, socializare, alungarea temporară a stresului, apărarea împotriva sentimentelor
neplăcute. De altfel, consumatorii de văuturi alcoolice susţineau că băutura este hrănitoare, face
poftă de mâncare, dă forţă de muncă şi încălzeşte. Toate aceste afirmaţii erau însă combătute de
specialişti şi de cei ce luptau contra alcoolismului cu argumente pertinente. Astfel, prelegerile
populare ţinute pe tema alcoolismului au insistat asupra prezentării efectelor negative ale
consumului de băuturi alcoolice: ruinarea sănătăţii, moralei şi averii omului beţiv. Era atrasă
atenţia asupra faptului că alcoolul slăbeşte puterea trupească şi atacă organele omului, iar din
această slăbire derivau boli corporale şi mentale. De asemnea, alcoolul irită nervii omului, care se
simte la început mai vioi, însă după ce trec aburii beţiei, urmaeză o oboseală a nervilor şi scădere
a puterii, ce se observă şi în tremurul mâinilor, urmat de slăbirea picioarelor. Legat de ideea că
alcoolul ar încălzi, specialiştii susţineau că băutura produce doar ameţeală în capul omului, care îl
face să nu simtă frigul, ceea ce "vine de la tâmpirea nervilor, însă după ce a ieşit spirtul din cap,
oamenii băutori, slăbiţi de alcool, mai degrabă îngheaţă decât nebăutorii". Era combătută şi ideea
că alcoolul băut înainte de masă ar ace poftă de mâncare, arătându-se că, din contră, alcoolul
împiedică mistuirea mâncării, iar băutorii graşi au grăsime nesănătoasă, sunt palizi şi slăbiţi de
puteri. Se arăta de asemenea că alcoolul slăbeşte musculatura inimii, mintea, memoria, energia şi

8
favorizează apariţia unor boli precum diferite boli sexuale, catar de stomac, reumatism de
încheieturi, boli de ficat şi tuberculoza (oftica), precizându-se că „alcoolul pregăteşte pat moale
ofticei". Tinerii care consumau alcool riscau să rămână mici de statură, slabi şi mărginiţi la minte,
la fel ca şi copiii părinţilor beţivi. De asemenea, se considera că femeile născute din părinţi beţivi,
fiind sărace de sânge, nu aveau destul lapte pentru a-şi alăpta copiii, alimentându-i
necorespunzător şi contribuind la creşterea mortalităţii infantile.19
Preoţii au contribuit la lupta împotriva alcoolismului prin predici în care condamnau beţia
ca despuierea omului de mintea, puterea, nobleţea şi frumuseţea sa şi degradarea sa la o stare mai
jos decât a dobitoacelor. În plus, beţia deschidea poarta tuturor păcatelor. Prin băutură, patimile
trupului se ridică peste minte şi o întunecă, diavolul intră în mintea omului şi comandă
sentimentele şi cugetele şi limba omului după plac. Beţivul era vinovat de ruinarea fericirii
familiei sale neputând-o susţine din cauza sărăciei, înmulţea sărăcia şi nemernici în lume prin
generaţii infectate, corupte, tâmpe şi hăbăuce.20 Un alt preot le vorbea credincioşilor despre
păcatul beţiei ca despre o nebunie de scurt timp care îi face pe unii cei mai cumpliţi nebuni, de
care oricine şi în special familia lor trebuie să se păzească ca de o fiară sălbatică. Alţii săvârşesc
la beţie fapte vrednice de râs şi de batjocură, alţii fantazează, vorbind într-o latură ca cei tulburaţi
la minte, alţii zac în chipul celor ameţiţi, fără nici o simţire.21
De altfel, printr-u circular al episcopului Ioan I. Papp, preoţii erau îndemnaţi ca în iarna
1907-1908 să ţină într-o zi de duminică sau de sărbătoare o prelegere publică în care să vorbească
poporului despre urmările triste ale beţiei, sugerânduli-se şi o bibliografie în acest sens,
cuprinzând cărţi, prelegeri şi articole ale legilor în vigoare, precum: ordinul Ministerului de culte
şi instrucţiune publică Nr. 23, 857 din 1903 - Regulamentul comitatului Arad Nr. 820/1901,
conform căruia erau opriţi "a cerceta birturile şi a lua parte la petreceri publice de dna" băieţii sub
15 şi fetel sub 14 ani, birtaşul care îi primea urmând a fi amendat cu până la 100 coroane sau
închis pentru 5 zile; articolul de lege XXV din 1883 § 22 - Regulamentul comitatului Arad Nr.
568 § 9 din 1886 conform căruia nici un birtaş sau comerciant nu putea vinde pe credit, decât
numai până la suma de 4 coroane, iar cei care nu afişau această dispoziţie primeau amendă de
până la 100 coroane; articolul de lege XXV din 1899 - Regulamentul comitatului Arad Nr. 568 §
9 din 1886 conform căruia nu era permis a se deschide birturi în apropierea bisericilor şi şcolilor;

19
„Urmările beţiei” în Biserica şi Şcoala, XXXI, nr. 23, 3/16 iunie 1907, p. 3
20
Iustin Bogdan, "Predică despre beţie" în Biserica şi Şcoala, An VII, Nr. 42, Arad, 16/28 oct. 1883, p. 3
21
Gavril Pal, "Despre păcatul beţiei" în Biserica şi Şcoala, An VII, Nr. 37, Arad, 11/23 sept. 1883, p. 4

9
Ordinul Ministerului de interne Nr. 78543/V din 1899 § 14 conform căruia în decursul serviciului
divin în apropierea bisericilor toate birturile trebuiau să fie închise; cel care se prezenta în public
în stare de beţie pricinuitoare de scandal, era pedepsit cu amendă de până la 50 de coroane,
confrom articolului de lege XL din 1879 § 84; cel ce îmbăta cu intenţie pe altul în birt sau în
stradă, sau birtaşii care vindeau băutură unui om beat, erau amendaţi cu până la 100 de coroane,
iar în caz de recidivă, birtaşului i se lua licenţa pe o perioadă de la 3 luni până la 1 an, conform
articolului de lege XL din 1879 § 85.22
Pe lângă efectele negative asupra organismului şi vătămarea sănătăţii, alcoolul ducea şi la
neglijarea familiei, furturi, incendieri, crime, sinucideri, necinstirea sărbătorilor, creşterea
numărului concubinajelor şi a copiilor ilegitimi. Astfel, 38% din cazurile criminale erau
provocate din beţie, aducându-se numeroase exemple din parohii în acest sens. Astfel, parohul
Iulian Paguba le-a prezentat parohenilor din Miersig cazul lui Ioan Pantea care, beat fiind, s-a dus
cu carul după apă şi a sfârşit sub roţile acestuia, iar Todorici Flore 1-a ucis la beţie pe Ioan Gab. 23
Exemple de acest gen găsim şi în alte parohii. Pentru a demonstra „ce face beţia” Biserica şi
Şcoala prezintă într-un alt număr cazul ţăranului Stănescu Terenţiu care după ce a chefuit a plecat
pe înnoptate spre casă în satul vecin. Pe drum a văzut grămezi de jăratec ce ardeau sub o spuză, s-
a culcat pe un astfel de cuib de foc şi a sfârşit datorită arsurilor. Tot sub influenţa băuturilor
alcoolice, economul M. Covaci de 69 ani din Toghier şi-a ucis soţia pentru că l-a mustrat pentru
beţie.
Un alt exemplu este cel al tâmplarului de la fabrica de vagoane, Iosif Gotz, de 32 ani, care
sosind beat acasă s-a repezit cu cuţitul la soţie şi copiii, dar au fost anunţaţi poliţia şi medicul,
care l-au transportat la spital. De altfel, alcoolul a afectat şi viaţa de familie, bătaia administrată
femeii de soţul venit de la cârciumă fiind considerată „măsură înţeleaptă” pentru menţinerea
armoniei conjugale şi aplicată pentru diferite motive: refuzul de a întreţine relaţii sexuale,
mâncare prost gătită sau prost servită, copiii, etc. Efectele regretabile ale alcoolului asupra vieţii
de familie reies şi dintr-un articol din Tribuna ce prezintă cazul lui Ion Voştinar din Şicula, care s-
a întors beat acasă şi crezând că e un câine în grădină, a tras şi a împuşcat-o pe mama sa, fiind
condamnat la 10 ani de temniţă.24

22
"Circular către toţi preoţii şi învăţătorii din eparhia greco ortodoxă română a Aradului" în Biserica şi Şcoala, An
XXXI. Nr. 49, Arad, 2/15 dec. 1907, p. 1
23
„Alcoolul-prelegere ţinută parohenilor din Miersig de Iulian Paguba” în Biserica şi Şcoala, XXXII, nr. 5, 3/16 feb.
1908, p. 3
24
„A împuşcat pe mamă-sa” în Tribuna, VIII, nr. 28, 7/20 feb. 1904, p. 3

10
 Toate aceste aspecte au determinat ca în România să fie propus un proiect de lege contra
beţiei. Autorul proiectului dr. Antoniu, a curpins în acest proiect precum: art. 1) pedepsirea cu
amendă de la 1 la 5 lei pentru cei găsiţi beţi pe drumuri, pieţe, cafenele, cârciumi sau alte locuri
publice; art. 2) în caz de recidivă în cele 12 luni ce urmau după a doua condamnare, inculpatul
urma să fie tradus înaintea tribunalului de poliţie corecţională şi pedepsit cu închisoare de la 6
zile la 1 lună şi cu o amendă de la 16 la 300 de lei; art. 3) orice persoană condamnată de două ori
de poliţia corecţională pentru delict de beţie, era declarată prin a doua judecată incapabilă de a
exercita timp de 2 ani următoarele drepturi - de vot şi de elecţiune, de eligibilitate, de a fi chemat
sau numit în funcţia de jurat sau alte funcţii publece sau administrative sau de a exercita aceste
funcţii, de a purta arme; art. 4) urmau să fie pedepsiţi cu amendă de la 1 la 5 lei cafegiii şi
cârciumarii care îi primeau în localul lor sau vindeau băutturi alcoolice copiilor sub 16 ani; art. 5)
urmau să fie pedepsiţi cu închisoarea de la 6 zile la o lună şi amendă de 16 la 300 de lei cafegiii şi
cârciumarii care în timpul celor 12 luni ce urmau după a doua condamnare pronunţată ar fi comis
una din faptele prevăzute la articolul 4); art. 6) orice persoană care a suferit două condamnări în
poliţia corecţională pentru un delict prevăzut la articolul 4) era declarată incapabilă total sau
parţial din drepturile indicate la articolul 3). În acel caz tribunalul putea ordona închiderea
localului pentru un timp care nu putea depăşi 1 lună; art. 7) era pedepsit cu închisoare de la 6 zile
la 1 lună şi amendă de la 16 la 300 de lei persoana care dădea de băut până la beţie unui copil mai
mic de 16 ani; art. 8) urmau să fie pedepsiţi cu amendă de 5 la 25 de lei şi în caz de recidivă cu
închisoare de la 1 la 15 zile cârciumarii care dădeau de băut pe amanet sau în schimbul
areticolelor de hrană; art. 9) erau pedepsiţi cu amendă de 10-15 lei şi în caz de recidivă cu
închisoare între 1 şi 15 zile şi închiderea localului cârciumarii care introduceau în băuturi
substanţe vătămătoare pentru sănătate cu scopul de a scunde apa cu care amestecau alcoolul.
Publicarea acestui proicet de lege în periodicul arădean trebuia să atragă atenţia guvernului
maghiar asupra acestei plăgi sociale, împotirva căreia ar fi trebuit să adopte o astfel de lege.25
Articolele care relatau crime trăgeau de obicei un semnal de alarmă asupra consecinţelor
consumului de băuturi alcoolice. Astfel, era semnalat în Biserica şi Şcoala, cazul lui Zaharie Popa
din Mizieş (comitatul Bihor), care s-a dus să-şi cumpere vite în târgul din Beiuş. Nu a găsit însă
vite care să îi convină şi a plecat spre casă. Dar, în drum s-a abătut la o cârciumă din satul
unguresc Negru, unde a băut cu nişte ortaci unguri din Tărcaia. Aceştia au aflat în timp ce beau că

25
"Regele beţiei şi un proiect de lege contra ei" în Biserica şi Şcoala, An VII, nr. 46, Arad, 13/25 nov. 1883, p. 4

11
amul avea în şerpar 1000 de coroane, iar când Zaharie Popa a plecat spre casă, l-au ucis şi l-au
jefuit. Familia l-a căutat, iar după câteva zile s-a găsit în casa satului din Mizieş un bilet în care
era scris. "Cadavrul lui Popa se află pe drumul către Negru în tufişul de lângă părul sălbatic de
lângă Negru. Îngropaţi-l că mortul neîngropat aduce nenorocire asupra satului". 26 Un alt exemplu
era cel al primarului Lazăr Miloş din comuna Fenlac (comitatul Timiş), care s-a întâlnit la crâşmă
cu 2 inamici ai săi, Ioan Lipovan şi Matei Lipovanu. Din vorbă în vorbă, cuţitele puse în mişcare
de alcoolul consumat de stăpânii lor au stins viaţa primarului. 27
Numeroase articole din presa vremii atrăgeau atenţia asupra pericolelor ce decurgeau din
consumul de alcool de către soldaţi. Astfel, consumul regulat şi abuzul de alcool era considerat o
ruină a factorilor care făceau un bun soldat, un beţiv neputând păstra înaltele calitîţi fizice,
intelectuale şi morale necesare soldaţilor. De asemenea, se arăta că lipsa de antrenare rivaliza cu
abuzul de alcool pentru provocarea celei mai rele boli ale marşului, insolaţia. Sfârşitul acestei
boli depindea mult de starea inimii, care era mult priclitată de intoxicarea cronică cu alcool. Era
criticat şi obiceiul soldaţilor de a ciocni prea des în zilele de sărbătoare, în fară de cazarmă,
dovadă fiind faptul că cele mai multe delicte comise de soldaţi se întâmplau în zilele de duminică
sau de sărbătoare. În consecinţă, trebuiau asigurate locuri unde soldaţii să se poată recrea şi unde
băutura să nu fie ţinta principală sau chiar singura ţintă.
Totodată, dacă soldaţii erau învăţaţi în armată să aibă groază de alcool, odată eliberaţi ei
puteau deveni agenţi de propagandă antialcoolică în familiile şi satele lor. Pentru ca armata să-şi
poată îndeplini acesată sarcină ca factor de luptă antialcoolică, se cerea: ştergerea alcoolului din
alimentaţia armatei şi înlocuirea lui cu cafea, ceai, cacao, siropuri de fructe; gonirea definitivă a
alcoolului din cazărmi şi cantine, care în viitor trebuiau administrate de către soldaţi, sub
controlul superiorilor lor; interzicerea vânzării de alcool de către cantinieri; expunerea de tablouri
antialcoolice în sălile ocupate de soldaţi; înfiinţarea de săli de recreere şi citire, prilej de jocuri
atletice pentru soldaţi, care să-i îndepărteze de la consumul de alcool; Băuturile alcoolice nu
puteau fi recomandate decât de medic ca remediu absolut medical, în cantităţi bine precizate şi
numai atunci când nu puteau fi înlocuite cu alte remedii; medicii militari şi ofiţerii trebuiau să dea
soldaţilor pilda cea bună în practicarea antialcoolismului prin fondarea de societăţi antialcoolice
după modelul armatei anglo-indiene şi suedeze. Folosirea alcoolului pentru păstrarea căldurii
corporale a soldaţilor nu era recomandată, pentru că încălzirea artificială a corpului produsă de
26
Biserica şi Şcoala, An XXXIV, Nr. 5, Arad, 31 ian./13 feb, 1910, p. 4
27
"Moarte în crâşmă" în Biserica şi Şcoala, An XXXIV, Nr. 13, Arad, 28 martie/10 apr. 1910, p. 4

12
consumul alcoolului în cantităţi mari producea, după repedea lui evaporare, o depresiune
puternică a întregii energii vitale, acest lucru reprezentând cea mai mare primejdie de degerare. În
privinţa folosirii alcoolului ca doctorie contra răcelii sau dizenteriei, el putea fi înlocuit cu succes
cu ceai, vin de afine, cafea de ghindă, cacao de ghindă.
De asemenea, era condamnată cinstirea cu paharul a soldaţilor răniţi sau bolnavi care se
întorceau de pe câmpul de luptă, însănătoşirea lor fiind întârziată de consumul de alcool, iar
starea de beţie reprezenta o necinstire a uniformei. 28
Distribuţia sezonieră a mortalităţii era şi ea influenţată de alimentaţie şi de posturile
religioase. Mişcarea sezonieră a mortalităţii porneşte de la aprecierea că numărul deceselor
variază şi în funcţie de anotimpuri, criteriu asociat cu ritmul muncilor agricole, conţinutul
alimentar şi chiar regimul posturilor religioase.
Astfel, sfârşitul campaniei agricole favoriza creşterea numărului de decese prin epuizarea
fizică, asociată cu un regim alimentar mai puţin variat, bogat în grăsimi, favorizând creşterea
colesterolului şi reprezentând condiţii pentru declanşarea accidentelor cardiovasculare. În cazul
copiiilor, lunile august şi septembrie au fost asociate în special cu tulburările gastro-intestinale
provocate de abuzul de fructe şi legume necoapte şi nespălate.
De asemenea, lunile de iarnă şi de început de primăvară s-au caracterizat în general printr-
o mortalitate ridicată, asociată cu afecţiunile bronho-pulmonare cauzate de schimbările
climaterice. O altă explicaţie pentru mortalitatea ridicată din lunile de la începutul primăverii
(martie, aprilie) poate fi pusă în legătură cu rigorile alimentare presupuse de începutul postului
religios al Paştilor. Aceeaşi explicaţie poate fi adusă şi pentru mortalitatea crescută din lunile
aferente postului Crăciunului.29

Tabelul nr. 17 Distribuţia sezonieră a mortalităţii din Arad

Ian. Feb. Mar. Apr. mai Iun. Iul. Aug. Sep. Oct. Nov. Dec. Total
1871 132 95 112 111 118 101 152 182 205 217 172 168 1756
7,0 5,41 6,37 6,32 6,71 5,75 8,65 10,36 11,67 12,35 9,79 9,56 100,0
1881 95 89 94 109 111 88 118 94 93 74 84 67 1116

28
Biserica şi Şcoala, An XXXIX, Nr. 16, Arad, 19 apr./2 mai 1915, p. 5
29
Lucian Dărămăuş, "Reconstituirea evoluţiei şi a fenomenelor demografice în satul Muncel (jud. Alba) (în a doua
juumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea) în Transilvania în epocile modernă şi
contemporană. Studii de demografie istorică, Presa Univeristară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 24

13
 8,51 7,97 8,42 9,76 9,94 7,88 10,57 8,42 8,33 6,63 7,52 6,0 100,0
1891 89 84 75 81 86 80 95 82 87 85 85 85 1014
8.77 8,28 7,39 7,98 8,48 7,88 9,36 8,08 8.57 8,38 8,38 8,38 100,0
1901 90 94 80 66 63 68 73 56 77 56 69 63 855
10,5 10,94 9,35 7,7 7,36 7,95 8,53 6,54 9 6,54 8,07 7,36 100,0
 Sursa: Registrele parohiale de stare civilă. Matricola decedaţilor

Așa cum am văzut, alimentele au fost investite şi cu puteri de vindecare în cadrul tratării
empirice a bolilor pe baza "leacurilor băbeşti", dar au jucat un rol important şi în cadrul ritualului
de înmormântare.
După moarte şi răcirea trupului, cadavrul era spălat şi îmbrăcat şi aşezat pe o laviţă până
la venirea sicriului. Astfel, spălarea cadavrului cu apă călduţă simbolizează curăţia sufletească cu
care decedatul trebuie să se înfăţişeze în faţa lui Dumnezeu, iar încrucişarea mâinilor
simbolizează că răposatul cere iertare de la toţi şi îi roagă să solicite pentru el îndurarea
Domnului.30
De altfel, scăldatul este o secvenţă obligatorie în sistemul riturilor de trecere din satul
românesc tradiţional, fiind întâlnit în cadrul obiceiurilor de naştere, de nuntă şi de înmormântare.
De fiecare dată se avea în vedere separarea de vechea stare, precum şi prefigurarea viitorului
statut prin ingredientele puse în apa de scăldat. Astfel, pentru scăldarea morţilor era folosită apă
neîncepută, în care se adăugau ingrediente menite să purifice şi să pregătească integrarea: plante
de busuioc, lemnul – Domnului, cătuşnică, poala Sântămăriei, mintă neagră, romaniţă, sulcină,
peliniţă, sare, oţet, tămâie sau un ou.31 Apa folosită la scăldat, considerată purtătoare a sacrului
malefic, era aruncată într-un loc care putea determina „trecerea”: spatele casei, „la 12 pari de
gard”, „pe un hat” sau pe o apă curgătoare.
„Casa mortului” („sicriul”, „coşciugul”, „copârşeul”, „racla”, „tronul”, „casa de brad”)-
făcută dintr-un lemn cu calităţi sacrale- brad, stejar, frasin-, era supusă mai multor operaţii cu
caracter magic şi dotată cu obiecte cu funcţii în apărarea contra forţelor malefice. Astfel, în sicriu
se puneau asciţe, iar la cap un căpătâi umplut cu asciţe. Pentru ca mortul să nu se facă strigoi, în
coşciug sau în haina defunctului erau împlântate ace, ceremonialul funebru având un rol esenţial
în evitarea transformării mortului în strigoi. Un alt obicei era acela de a unge interiorul sicriului
cu usturoi, iar în jurul mortului se turna de trei ori de jur împrejur tărâţe şi boabe de mac, pentru
30
Pavel Vesa, op. cit., p. 89
31
Simeon Florea Marian, op. cit., p. 36

14
ca defunctul să aibă ce număra pe lumea cealaltă şi să nu se mai întoarcă. Credinţa în strigoi
pornea de la ideea că omul are două vieţi, deci două suflete, dintre care unul „demonic”, care îşi
poate părăsi corpul după moarte, definitiv. Potrivit tradiţiei româneşti, în această ipostază
ajungeau cei care de-a lungul vieţii au avut legături cu spirite malefice, cei cărora nu li s-a
respectat ritualul înmormântării, copiii născuţi din părinţi criminali sau care proveneau din
legături incestuoase. Strigoiul este o fiinţă omenească, care vine pe lume cu o tichie sau căiţă pe
cap şi cu şira spinării prelungită în formă de coadă acoperită cu păr. Ziua arată şi se comportă ca
un om normal, dar noaptea, sufletul părăseşte trupul, care rămâne ca mort. În gândirea populară
există două tipuri de strigoi: viu şi mort. Cei vii aduc epidemii, provoacă secetă, proferează vrăji
rele, pot lua înfăţişare de animal.32
Coliva este un aliment care se folosește pentru ritualuri religioase (se dă de pomană la
parastase și înmormântări) și se pregătește din grâu dat la piuă sau din arpacaș (orz măcinat dur).
Coliva este o ofrandă adusă de credincioși la biserică spre sfințire, în cinstea sfântului zilei, în
ziua onomastică a cuiva sau pentru ușurarea sufletelor celor răposați, de păcate și scoaterea lor
din osânda veșnică.Coliva este elementul principal, absolut necesar pentru pomenirea morților.
La toate soroacele de pomenirea morților, creștinul se îngrijește să facă o colivă pe care s-o aducă
la biserică împreună cu o sticlă cu vin, pentru a fi sfințite. Coliva, făcută din grâu fiert, îndulcită
cu miere sau cu zahăr, închipuie însuși trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului
omenesc este grâul (din care se face pâinea). Ea este totodată o expresie materială a credinței
noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuși le-a înfățișat
ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roadă,
trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ și să putrezească, tot asa și trupul omenesc mai întâi se
îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune. Dulciurile și ingredientele
care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți ori
dulceața vieții celei veșnice pe care nădăjduim că a dobândit-o mortul.33
Așadar, alimentaţia a reprezentat o cauză a mortalităţii în comitatul Arad la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, în special a mortalităţii infantile. De
asemenea, alcoolismul a influenţat mortalitatea atât prin decesul celor ce consumau băuturi
alcoolice în exces, dar şi datorită crimelor, incendierilor şi accidentelor provocate sub influenţa
32
Mihaela Străin, „Imaginea oficială şi populară a strigoiului” în Identitate şi alteritate, III, Presa Universitară
Clujeană, 2002, pp. 312-316
33
Ene Braniște, Liturgica Specială, Ed. Nemira, 2002, pg. 379

15
alcoolului. Distribuţia sezonieră a mortalităţii era şi ea influenţată de alimentaţie şi de posturile
religioase. Alimentele au fost investite şi cu puteri de vindecare în cadrul tratării empirice a
bolilor pe baza "leacurilor băbeşti", dar au jucat un rol important şi în cadrul ritualului de
înmormântare și de pomenire a mortului.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

A. Izvoare inedite
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Arad
- Fond Registre de stare civilă
- Fond Parohia Ortodoxă Română Ghioroc

16
 - Fond Parohia Ortodoxă Română Miniş
-Fond Chestura Poliţiei Arad

B. Izvoare edite şi surse statistice

Lumina (1871-1873)
Biserica şi Şcoala (1908-1918)
A Magyar Vărosok Statisytikai Evkonye, I evefolyam, Budapest, 1912
Magyar Statisytikai Kozlemenyek. Uj folyam, I Kotet, Budapest, 1893
Magyar Statisytikai Kozlemenyek. Uj folyam, I kotet - XII kotet, Budapest, 1893-1900
Magyar Statisytikai Evkonyv, l-XX, Budan, 1872 - Budapest, 1893
Magyar Statisytikai Evkonyv, Uj folyam, I kotet - XII. kotet, Budapest, 1894-1916
Recensământul din 1857. Transilvania, coord. Traian Rotariu, Bucureşti, 1996, ediţia II,
Bucureşti, 1997
Recensământul din 1880. Transilvania, coord. Traian Rotariu, Bucureşti, 1997
Recensământul din 1900. Transilvania, coord. Traian Rotariu, Bucureşti, 1999

II. Lucrări generale şi speciale

Lucian Dărămăuş, "Reconstituirea evoluţiei şi a fenomenelor demografice în satul Muncel (jud.

Alba) (în a doua juumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea) în
Transilvania în epocile modernă şi contemporană. Studii de demografie istorică, Presa
Univeristară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002
Gheorghe Banu, Mortalitatea copiilor în România. Cauze. Mijloace de combatere, Serviciul de
propagandă, Bucureşti, 1922, p. 38

17
Ciupală Alin, Femeia în societatea românească a secolului al XlX-lea. Între public şi privat,
Editura Meridiane, Bucureşti, 2003
Florea Marian Simeon, Înmormântarea la români, Editura Grai şi suflet – cultura Naţională,
Bucureşti, 1995
Griselini Francesco, Încercare de istorie poilitică şi naturală a Banatului
Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984
Muntean Adriana Florica, „Mortalitate şi morbiditate în NV Transilvaniei în a doua jumătate a
secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea" în vol. Transilvania în epocile modernă şi
contemporană. Studii de demografie istorică, coord. Ioan Bolovan, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2002
Pădurean Corneliu, Populaţia comitatului Arad în secolul al XlX-lea, Editura
Universităţii „Aurel Vlaicu" Arad, 2003
Idem, "Unele aspecte privind evoluţia naşterilor nelegitime în a doua jumătate a secolului al XlX-
lea în judeţul Arad", în Studia Universitatis "Vasile Goldiş"Arad, seria A, 11/2001
Retegan Simion, „Realităţi demografice ale satului romanesc din nordul Transilvaniei la mijlocul
secolului al XlX-lea (Solnocul Interior)" în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească,
Cluj-Napoca, 1985
Străin Mihaela, „Imaginea oficială şi populară a strigoiului” în Identitate şi alteritate, III, Presa
Universitară Clujeană, 2002
Vancu Petre, Monografia comunei Măderat, Tiparul tipografiei diecezane greco-ortodoxe
române, Arad, 1905
Muntean Adriana Florica, „Condiţia femeii măritate în societatea tradiţională
transilvăneană din a doua jumătate a secolului al XlX-lea" în vol. Prezenţe feminine. Studii
despre femei în România, Cluj-Napoca, 2002
Vesa Pavel, „Înmormântarea între ceremonialul bisericesc şi mentalităţile colectiv", în Aradul
Cultural, 2000, l,

18