Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
15
ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7][8] Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,[2] București, Regatul României)
a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă
drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația
sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a
recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea
pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia
regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc.,
poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa
poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de
la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului
acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul
în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile
lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe
câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai
opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice,
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar
literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță,
fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,
ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la
19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din
25 ianuarie 1902.[11] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din
București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat
la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948)
membru al Academiei Române.
Cuprins
1Biografie
o 1.1Familia
o 1.2Data și locul nașterii
o 1.3Copilăria
o 1.4Debutul în literatură
o 1.5Sufleor și copist
o 1.6Student la Viena și Berlin
o 1.7Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8Moartea
1.8.1Internarea
1.8.2Serviciul funerar
2Ipoteza asasinării
3Personalitate
4Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
5Activitatea literară
6Activitatea de jurnalist politic
7Receptarea operei eminesciene
o 7.1Traduceri
8Mihai Eminescu în conștiința publică
o 8.1În muzică
o 8.2Teatru și film
o 8.3Filatelie
o 8.4Notafilie
o 8.5Numismatică
o 8.6Clădiri
9Portrete
10Sculpturi ale poetului
11Fragmente audio
12Note
13Opere complete
14Biografii
15Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
16Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
17Bibliografie
18Legături externe
Biografie
Familia
Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii
Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În
prezent clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în
1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte
a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și
marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria,
întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul
de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în
patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte.
Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie.
Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și
este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici
Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al
doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera,
succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută
academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut
insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe
ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se
datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note
foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat,
„nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul
din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va
îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru
Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca
practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent
județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să
fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru
trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al
bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul
până la ultimul tom.
Debutul în literatură
Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr.
19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La
mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou)
debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl
convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei
sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De
fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților
românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este,
respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele,
cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă»,
«un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru
toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu
strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop
în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28
august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul
și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a
ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația
lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl
cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A
continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman
(Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării
dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul
verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif
Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o
artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1
octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului
său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.
Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului
Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de
la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta
reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich
Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de
pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu
pustiu.
Student la Viena și Berlin
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății
studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc
la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se
împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea
la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale
„bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția
să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la
examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop,
între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și
literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau
să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește
întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia.
Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu
ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție
regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la
Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință
cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu
vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente,
care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul
scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul
domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat
cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna
lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era
nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu
care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată
de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri
literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați
că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu
evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l
imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare.
La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că
duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine,
pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-
o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns
să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul,
iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui
pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din
partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe
la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de
iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a
fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de
100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial,
pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan
Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit
în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu
a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-
o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat
această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință
prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul,
fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia.
În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat
în spital prin intervenția agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni
într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.
În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise
și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici
paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu
a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde
numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate
ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum
la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas,
însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1
august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate
prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a
propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său
către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit
pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică.
Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase.
În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor
cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2
din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar
în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D.
Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici
că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au
devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția
ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că
este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în
special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei
Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie
imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica
Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a
determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri
în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica
Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei
multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui
Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături
de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la
București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[43]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la
ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu
este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său
polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul
său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele
poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se
citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
Moartea
Internarea
Acest articol sau această secțiune
are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în
vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le
conține.
Poesii - 1884
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la
începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din
strada Plantelor nr. 9[46], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu
mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu,
împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai
am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care
fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al
doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea
Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru
elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt,
unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în
necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată,
poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau
cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate
sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Ipoteza asasinării
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De
verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n
=1347 nu pare să susțină unele din aserțiunile făcute
Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai
Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea
unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, conducând în
final la moartea poetului.[50] În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul
lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și
dușmănoși”.[51] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu
mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui
Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l
vindeca pe poet”.[52] Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor
Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[52] iar A. C. Cuza chiar a
susținut că acesta nu a fost nebun.[52] Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției
luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost
urmărit de serviciile de informații ale Austro-Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă
că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut
politic”.[53] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-
un final Eminescu este trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”.
Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om
pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc
la câteva secole unul”.[54]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15
iunie 1889 intoxicat cu mercur.[55]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din
1932.[56] Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de sindrom
maniaco-depresiv[56] (sau puseu de manie psihotică).[57] Eugen Simion s-a referit la ipoteza
asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de
iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că Maiorescu ar fi putut
să participe la un asemenea complot”.[56]
Personalitate
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note.
După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea
un temperament de o excesivă neegalitate”[58]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare
între atitudini introvertite și extravertite.[59]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist;
comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci
de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru
artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai
ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre
articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar
câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este
vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea
poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale,
publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel
mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în
străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec
în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei
Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare
declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția
„Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului
în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează
trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat
imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care
trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea
abstractă”[60].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare
inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici
chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era
aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași
proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang
sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor
impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite
lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea.
Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de
importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de
evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de
la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele
sale de gelozie.[61]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau
eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te
urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin
nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.
Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis în 1958 o serie filatelică pe care
erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe
o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era una dintre cele mai curente mărci
poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele acestei serii
de mărci poștale au fost realizate de gravorul Șerban Zainea.
Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe
care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de
0,10 lei moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui
Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.
În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care
reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani
moldovenești.
Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de
către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de
ani de la naștere.
Notafilie
Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (RON), emisă de
Banca Națională a României în 2005 (avers)
Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care
a fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:
1869
1878
1885
1887
Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din bronz cu chipul
scriitorului Teodor V. Ștefanelli
Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief în bronz cu chipul poetului Vasile
Bumbac
Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iaşi. Operă de Ion Mateescu.
Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, Bucureşti