Literatura contemporana

a conceptului, de altfel, mereu în schimbare, ci vine în urma unei constatări aproape

didactice: în facultăţile de Litere (acestea fiind, cred, cel mai important promotor al literaturii
postbelice prin simplul fapt că diseminează informaţie în rândul studenţilor, viitori profesori
de română) există – de obicei, materie de un semestru – un curs de Literatură Română
Contemporană care se confundă cu acela de literatură postbelică. Astfel, „contemporan”
înseamnă, conform consensului academic actual, „după cel de-al Doilea Război Mondial”.
Dar această materie acoperă o epocă literară (dacă e numai o „epocă literară”) de aproape
70 de ani. E, după toate calculele, o perioadă la fel de lungă ca aceea de la Eminescu la
realismul socialist. Dacă epoca interbelică subîntinde cu indulgenţă 20 de ani (şi se studiază
în două semestre, respectând programele prozei şi poeziei, separate), literatura
contemporană devine tot mai mult un termen umbrelă pentru foarte multe mişcări şi epoci
diferite: chiar dacă sunt tratate în funcție de generaţii şi curente (neomodernism,
postmodernism, milenarism etc.) literaturile epocii îşi pierd tot mai mult identitatea din cadrul
propriului eveniment, sacrificată pentru încetăţenirea ideii că ar face parte din acelaşi calup
generos. Dar proza lui Marin Preda are foarte puţine în comun cu aceea a lui Mircea
Cărtărescu, care, la rândul lui, e foarte departe de Adrian Schiop. Iar poezia lui Nichita
Stănescu e foarte departe de aceea a lui Dan Sociu. Şi nu neapărat pentru că ar fi stiluri
diferite, ci fiindcă reprezintă epoci în care autorul se raportează fundamental diferit la
literatura însăşi. Mai mult, propunerea de dosar are la bază şi următorul fapt recent: la
bacalaureat, elevii de liceu au în programă „romanul românesc de după 1980”. Ce înseamnă
acest 1980 pentru literatură, mai ales la nivel didactic? Cum se va „rupe” ceea ce înţelegem
prin literatură contemporană din acest punct de vedere? Evident că anii ’80 aduc în proză şi
în poezie foarte multe inovaţii şi regimuri alternative de scriitură, însă este criteriul estetic
mai important – în acest caz – decât cel politico-social? Adică: se va „rupe” literatura română
postbelică de cea recentă la 1980 sau la 1990 (afectată de schimbările de regim, literatura
îşi modifică total logica)? Prin acest dosar dorim o dezbatere despre stadiul actual al
conceptului de „literatură contemporană”. Încercăm să răspundem următoarei dileme care,
cred, va deveni în următorii ani tot mai arzătoare: cum se va împărţi această perioadă de 70
de ani pentru ca literatura română contemporană, literatura română recentă şi literatura
română postbelică să îşi stabilească imaginile.
Răspund întrebărilor adresate de revista „Cultura” – în această primă parte a dosarului
dedicat conceptelor anunţate în acest şapou – Gheorghe Perian şi Ion Simuţ. (Ș.B.)

Periodizarea veche și cea nouă

Gheorghe Perian

Întrebările revistei „Cultura” ridică o problemă dificilă și mai ales incomodă, pe care critica
românească, dedicată recenziei săptămânale, a evitat până acum să o abordeze frontal:
problema periodizării literaturii române de după al Doilea Război Mondial. Scriitorii vârstnici,
adepți ai continuității, s-ar părea că preferă duratele lungi în periodizare și consideră că anii
care s-au scurs de la sfârșitul războiului și până azi formează o singură epocă. Pentru ei,
noțiunile de „literatură postbelică” și „literatură contemporană” sunt sinonime. Deja de mult
timp viziunea aceasta a fost preluată și oficializată de instituțiile cele mai conservatoare ale
momentului (Academia Română, Uniunea Scriitorilor, ministerele culturii și învățământului,
facultățile de Litere), regăsindu-se în manualele școlare, în cursurile universitare, precum și
în majoritatea studiilor de istorie literară. Scriitorii tineri, pentru care esențială este ideea de
schimbare, cred că a devenit necesară o disociere a celor două noțiuni și că „literatura
contemporană” are particularități de natură să o separe în mod categoric de „literatura
postbelică”. Duratele scurte ar fi mai potrivite în periodizare, căci ele surprind cu
promptitudine devenirea în timp a literaturii, modificările care au loc periodic și care aduc de
fiecare dată un sentiment înviorător de primenire, de înnoire. Principalul avantaj al unei
periodizări pe baza duratelor scurte ar fi că, în felul acesta, s-ar putea redeschide selecția
valorică pentru generațiile în ascensiune. Iar dezavantajul ar fi că s-ar accelera procesul de
inactualizare a scriitorilor vârstnici, împinși astfel în trecut, într-o epocă revolută, de interes
istorico-literar strict.
Despărțirea „literaturii contemporane” de „literatura postbelică” a tot fost amânată, probabil
din respect pentru generația veche, până când coincidența semantică a celor două noțiuni a
devenit o slăbiciune a criticii de azi și a început să fie resimțită ca o inadecvare și o
întârziere pe poziții de acum intenabile. E foarte greu (dacă nu abuziv) pentru un profesor
să-i facă pe studenții (elevii) săi născuți după căderea comunismului să accepte că Marin
Preda și Nichita Stănescu, morți la începutul anilor 1980 și legați prin nenumărate fire de
literatura de după război, sunt contemporanii lor, așa cum sunt Mircea Cărtărescu sau Ion
Mureșan pe care îi pot vedea pe stradă și îi pot auzi vorbind la întâlnirile cu cititorii.
Termenul de „literatură postbelică” rămâne să denumească literatura publicată în principal
de scriitorii născuți în anii 1920 și 1930, care au cunoscut războiul în mod direct și ecourile
acestui mare eveniment răzbat uneori (adeseori) în operele lor. Dacă păstrăm acest criteriu
evenimențial, prin „literatură contemporană” s-ar înțelege literatura celor născuți după 1950,
a celor care n-au trecut prin război și nici n-au scris despre el sau, dacă totuși au scris, în
lipsa experienței biografice, au pornit de la surse livrești, de la o „gramatică” a romanului de
război (e cazul lui Alexandru Vlad în „Frigul verii”).
Dar, întrucât confuzia dintre „literatura postbelică” și „literatura contemporană” a fost
instituționalizată, așa cum am spus, este puțin probabil că se va renunța foarte ușor la ea.
Sunt semne că primele care se vor retrage din paralelogramul forțelor conservatoare
interesate în menținerea vechilor periodizări vor fi facultățile de Litere. De acolo va începe
totul.