Kabuki

Scenă dintr-o piesă kabuki din 1858

Una dintre țările cu o cultură impresionantă și o tradiție fascinantă în
cultivarea și întreținerea frumuseții este Japonia.
Kabuki este una din cele trei mari stiluri de teatru japonez (împreună
cu nō și bunraku), jucată în prezent doar de actori. Durata medie a unei piese
kabuki este de 5 ore (incluzând pauzele). Kabuki este un gen al teatrului
tradițional japonez adică a fi excentric sau ieșit din comun.
În tradiționalul machiaj japonez fața albă este semnul de noblețe.
Sprâncenele erau epilate în totalitate, iar forma lor era conturată cu negru cu
mult deasupra locului natural.

Începuturile și le are în prima perioadă a secolului al XVII-lea, cand era

un fel de spectacol de varietăți jucate de trupe de actori itineranți. În
perioada Genroku (1688-1704) era deja o formă matură de exprimare teatrală,
iar în perioada Edo (1688- 1868) a devenit cea mai populară formă de teatru.
Crearea stilului kabuki îi este atribuită lui Okuni, o angajată a templului
Izumo, care conform unor documente împreună cu trupa sa (în marea lor
majoritate femei) jucau schițe vesele și dansau pe albia uscată a
râului Kamogawa din Kyoto încă de prin 1603.

Teatrul Kabuki din Tokio

Numele kabuki (care astăzi este o combinație a ideogramelor
pentru cântec, dans și artă), a fost, se pare, ales pentru că avea conotații sonore
cu „șocant”, „neobișnuit”. Popularitatea pieselor sa datora nu în mică măsură
scenelor senzuale și erotice, ceea ce deseori ducea la bătăi între spectatori pe
seama actrițelor (care practicau și prostituția). De aceea șogunatul Tokugawa
(1603-1867) a interzis participarea femeilor la spectacolele kabuki, așa-
numitul onna kabuki în 1629. De aceea wakashu kabuki (kabuki jucat de tineri
actori) devine foarte popular, dar este și el interzis în 1652, tot datorită unor
scandaluri (se pare că tinerii actorii își vindeau și ei favorurile). Șogunatul a
cerut ca spectacolele să fi reformate fundamental, astfel apărând yarō
kabuki (kabuki jucat de bărbați adulți). Acești actori trebuiau, printre altele, să-și
radă părul de pe frunte, ca semn că este adult.
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea s-au construit clădiri permanente de
teatru kabuki la Kyoto, Osaka și Edo (viitorul Tokio).
În anul 1688 (când începe era Genroku), existau trei tipuri de spectacole kabuki:

 jidai-mono (piese pe teme istorice)

 sewa-mono (piese pe teme de familie)
 shosagoto (dansuri)

Scena hanamichi

Scena
În secolul al XVIII-leaShōzō Namiki (un cunoscut regizor de kabuki) a
inventat scena turnantă, numită mawaributai după ce cu vreo sută de ani înainte
a fost folosită pentru prima dată cortina (care totdeauna are dungi late negre,
verzi și portocalii) și scena auxiliară hanamichi, care leagă scena principală cu
mijlocul sălii, având o lungime de 16–18 m și o lățime de 1,5-1,8 m.
Partea din stânga a scenei (văzută din sală este partea dreaptă) se
numește kamite și este locul de onoare, fiind folosită de personajele principale,
oaspeți, mesageri importanți etc.
Partea din dreapta a scenei (văzută din sală este partea stângă) se
numește shimote și este locul ocupat de personajele secundare, servitori etc.,
majoritatea intrărilor pe scenă au loc din partea aceasta folosind hanamichi.

Costumele
Atât costumele, perucile cât și machiajul sunt alese potrivit rolului.
Costumele din piesele pe teme istorice, jidaimono, sunt mai elegante, stilizate,
așa cum le purtau membrii nobilimii în perioada descrisă în piesă. Costumele în
piesel pe teme domestice, sewamono, reflectă mai ales îmbrăcămintea purtată de
populația perioadei Edo. Iar costumele din piesele de dans, shosagoto, sunt cele
mai colorate.
Perucile diferă depinzând de vârsta personajului, statutul social, ocupația,
perioada istorică etc.
Machiajul depinde de rol, cel mai cunoscut stil fiind kumadori, care
seamănă cu o mască și are vreo sută de variante.

Actorii
Joacă atât rolurile bărbătești cât și cele femeiești (numite onnagata).
Fiecare actor aparține unei „familii” de actori (organizată strict ierahic), al
cărei nume îl folosește. După mulți ani de ucenicie, poate primi alt nume care
este o recunoaștere a statutului elevat pe care l-a atins. Primirea unui nou nume
are loc într-un mod festiv, solemn, ceremonia numindu-se shūmei. La ea
participă multă lume, colegii de breaslă, iar personajul principal ține o cuvântare
(numită kōjō) în care le cere sprijinul celor prezenți ca să poată purta numele
nou cu demnitate. Unul dintre cele mai ilustre nume de actor kabuki este
Danjurō Ichikawa, care a fost folosit pentru prima dată încă la începuturile
teatrului kabuki.

Adăscăliței Loredana-Adelina, anul I- Actorie