UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IОAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE FIZICA

SPECIALIZAREA „FIZICĂ TEHNОLОGICĂ”

SURSE DE PLASMĂ LA PRESIUNE

ATMOSFERICĂ

Coordonator:
Lect. Dr. Ionuț Topală

Student:
Ana Peaduhov
 Cuprins

Contents
Introducere ................................................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I. Elemente de fizica plasmei ..................................................................................................... 4
I.1 Mărimi și parametri specifici plasmei .................................................................................................. 4
I.2. Străpungerea gazelor........................................................................................................................ 20
I.3. Surse de plasmă ................................................................................................................................ 25
CAPITOLUL II. Aplicații tehnologice ale surselor de plasmă ....................................................................... 36
II.1. Surse de radiații electromagnetice .................................................................................................. 36
II.2. Sudura cu plasma............................................................................................................................. 41
II.3. Durificarea pieselor de lucru metalice ............................................................................................. 44
II.4. Acoperirea metalelor ....................................................................................................................... 46
CAPITOLUL III. Monitorizarea electrică si optică a unor surse de plasmă la presiune atmosferică ........... 48
III.1. Generarea arcului de plasmă la presiune atmosferică ................................................................... 48
III.2. Generarea descărcării barieră în aer la presiune atmosferică ....................................................... 51
III.3. Evoluția curentului de descărcare și a temperaturilor caracteristice ............................................ 54
III.4. Evoluția spectrului de emisie în domeniul UV-VIS-IR ..................................................................... 58
Concluzii ...................................................................................................................................................... 60
Bibliografie .................................................................................................................................................. 61
Introducere

Plasma poate fi privită ca cea de-a 4-a stare de agregare a materiei, este un gaz total sau
parțial ionizat, neutru din punct de vedere electric, format din ioni, electroni și particule neutre
(atomi sau molecule). Trecerea de la o stare de agregare în alta se produce odată cu variația
energiei caracteristice. Mărind această energie se trece succesiv din starea solidă la lichidă și
gazoasă, apoi la starea de plasmă.
Pentru prima data termenul ,,plasmă,,a fost introdus de chimistul Irving Langmuir în 1928 și
desemna regiunea coloanei pozitive a unei descărcări electrice în gaze.1.1
Cu toate că plasma alcătuiește 99% din materia Universului (stelele și spațiul interstelar), aceasta
n-o găsim pe Pămînt în condițiile termodinamice obișnuite, ea este creată în condiții artificiale:
în tuburi de descărcare, în metale, electroliți, și în diverse aplicații tehnice unde plasma este
produsă prin metode electrice, terrmice și mecanice. Cu toate acestea plasma este starea în care
se află atmosfera superioară a Pămîntului (ionosfera), datorita fotoionizării atomilor şi
moleculelor sub acţiunea radiaţiei cosmice, descărcările electrice în atmosferă (fulgerele şi
trăsnetele) care generează pentru perioade scurte de timp, plasmă.
Materia ca să fie considerată plasmă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
 Particulele încărcate trebuie să interacționeze prin intermediul cîmpurilor
electromagnetice
 Concentrația purtătorilor de sarcină pozitivă N+ trebuie să fie egal cu cea a purtătorilor de
sarcină negative N- (condiția de cvasineutralitate).
 Dimensiunile volumului plasmei sînt mult mai mari decît lungimea de ecranare Debye a
electronilor și ionilor.
Întrucît plasma conține purtători de sarcină liberi, ea este un mediu conductor electric. Curenții
electrici din plasmă produc cîmpuri magnetice care influențează mișcarea purtătorilor de sarcină.
Plasma este un mediu conductor anizotrop, neliniar și dispersiv.
Starea de plasmă este caracterizată printr-o energie medie mare a particulelor, necesară și
suficientă pentru producerea unei concentrații a purtătorilor de sarcină care să satisfacă criteriul
de definiție al plasmei. În general, mecanismul de producere și menținere a plasmei este
ionizarea particulelor neutre prin ciocniri cu alte particule. De obicei electronii sunt cei care
provoacă ionizarea. Împreună cu ionii pozitivi ei stabilesc fenomenele din plasmă. Ionii negativi
joacă un rol secundar, pentru că ei pot exista doar dacă energia particulelor ce interacționează
este mică.

3
CAPITOLUL I. Elemente de fizica plasmei

I.1 Mărimi și parametri specifici plasmei

⃗⃗⃗ = Ns(𝑟)
Fiecare tip de particule este caracterizat prin densitate ns(𝑟) ⃗⃗⃗ /V, unde Ns este

numărul de particule de sort s în volumul V (volum infinit mic din punct de vedere
⃗⃗⃗ . Densitatea ns exprimă numărul mediu de
macroscopic, localizat de vectorul de poziţie (𝑟)
particule de sort s din unitatea de volum a plasmei şi se exprima de regulă în cm-3.

Plasmele simple sunt plasmele formate din atomi de un singur sort, electroni şi ioni
proveniţi din ionizarea atomilor cu o singură sarcină elementară pozitivă. Aceste plasme sunt
caracterizate prin densitate de electroni ne, ionilor ni, şi neutrilor nn. Deoarece plasma este
cvasineutră din punct de vedere electric, ne = ni = n0, unde n0 reprezintă densitatea plasmei.
Raportul dintre densitatea plasmei şi densitatea neutrilor, de dinaintea ionizării, este gradul de
ionizare al plasmei:   n0/(nn+n0).

În funcţie de valorile parametrului , plasmele pot fi:

 plasme slab ionizate ( < 10-4);

 mediu ionizate (10-4 <  < 10-2);
 puternic ionizate ( > 10-2) ;
 total ionizate ( = 1).

Plasmele slab ionizate sunt cele pe care le întîlnim în descărcările luminiscente în gaze rarefiate,
în ionosferă şi in diferite instalaţii de laborator. Plasmele mediu ionizate sunt cele din instalaţiile
cu confinare magnetică multipolară şi în arcul electric, plasmele total ionizate se găsesc în stele,
în instalaţiile experimentale de fuziune nucleară.
Densităţile electronilor şi ionilor determină densitatea de sarcină electrică spaţială ρe.
Aceasta este sursa cîmpului electrostatic, cîmp care la rîndul său determină mişcarea particulelor
încărcate şi frecvența proceselor de ionizare în care acestea sunt implicate, deci densitatea lor.
Mai mult, în regiunile perturbate de cîmpuri electrice externe, ca cele formate la interfaţa
plasmă-electrod sau plasmă-perete, se formează straturi de sarcină spaţială în care densitatea de
sarcină este:
⃗⃗⃗ = e[ni(𝑟)
ρe(𝑟) ⃗⃗⃗ – ne(𝑟)
⃗⃗⃗ ], unde e este sarcina electrică elementară şi (𝑟)
⃗⃗⃗ este vectorul de poziţie. În
aceste regiuni distribuţia cîmpului electric este dată de ecuaţia Poisson:
4
 ⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗
⃗⃗⃗ = e[𝑛𝑒 (𝑟) – n𝑖 (𝑟)]
Δ ϕ (𝑟) 1.1
𝜀 0

În plasma cvasineutră şi omogenă ρe ≅ 0, astfel încît de cele mai multe ori ecuaţia 1.1 are ca
soluţie un cîmp electric omogen (∇ = φ(𝑟) = const ) sau unul nul ( ∇φ( 𝑟) = 0 ). În plasmele
neomogene poate aparea un cîmp electric din cauza diferenţei dintre vitezele de difuzie a
electronilor şi ionilor pozitivi. În acest caz difuzia poate duce la o separare locală a sarcinilor, şi
deci la apariţia unui cîmp electric, numit cîmp de difuzie ambipolară.

Concentraţia particulelor determină distanţa medie între particule. O aproximare a

distanţei medii între particulele de acelaşi tip se face calculînd volumul mediu ocupat de o
particulă, ws   V/  Ns  ns-1 şi considerăm valoarea acestuia egală cu cubul distanţei
medii între particulele, ws  ds3 . De aici rezultă că ds ns-1/3 . O altă posibilitate de a calcula
distanța medie se poate face calculînd distribuţia normată de probabilitate a distanţei între vecinii

de ordin 1 de acelaşi sort s, p(rs), şi apoi utilizînd formula valorii medii: ds= ∫0 rs p(rs)drs. Astfel
obținem un factor de corecție de 0,55:

ds=0,55ns-1/3 1.2

Distanţa medie dintre particulele plasmei, indiferent de sortul lor, se calculează folosind formula:
dn   ds=0,55ns-1/3, unde n este concentraţia totală a particulelor plasmei, n ∑𝑠 𝑛s. Distanţa
medie între particulele încărcate într-o plasmă simplă, unde n0 = ni = ne, este:

d0= 0,55(2n0)-1/3 1.3

Această distanță poate fi folosită pentru calculul energiei potențiale medii de interacțiune între
particulele încărcate ale plasmei:

Ep= 𝑒 2 /4𝜋𝜀 0d0 1.4

Densitatea particulelor plasmei este legată de o altă noțiune, numită drumul liber mediu.
Presupunem că toate ciocnirile posibile între particulele de sort s şi cele de sort k ale plasmei
sunt caracterizate de secţiunea eficace totală sk, atunci drumul liber mediu pentru particulele de
sort s va fi:

 = ∑𝑘 𝑛ksk 1.5

Aplicată la o plasmă simplă, slab ionizată, unde ciocnirile dominante ale particulelor încărcate
sunt cu atomii neutri, relaţia 1.4 se simplifică devenind e (nnen)-1 pentru electroni şi
i (nnin)-1 pentru ioni. Dacă drumul liber mediu al electronilor este mult mai mare decît
dimensiunea tipică a dispozitivului cu plasmă (plasmă necolizională), λe >> L, atunci ciocnirile

5
în volum ale acestora se pot neglija şi mişcarea lor este determinată in esenţă de acţiunea
cîmpurilor electric şi magnetic (şi interacţiunea lor cu electrozii şi cu pereţii incintei cu plasmă).
În plasmele puternic ionizate ciocnirile coulombiene între particulele încărcate devin dominante
în raport cu cele dintre particulele încărcate şi atomii neutri. În acest caz drumul liber mediu al
electronilor devine: e (neee +niei)-1, unde ee şi ei sunt secţiunile eficace caracteristice
ciocnirilor electron-electron şi, respectiv, electron-ion.
Plasmele de laborator sau cele din diferite instalaţii tehnologice sunt plasme de neechilibru
termodinamic, temperaturile componente fiind diferite: (Te >> Ti ≥ Tn), în care Te, Ti şi Tn sunt
temperaturile caracteristice celor trei componente de bază, gazul electronic, gazul ionic şi gazul
atomilor neutri.
În cazul ideal al unei plasme la echilibru termodinamic complet (ETC), nu există transport net de
masă, impuls sau energie în întreg volumul sistemului. Astfel, plasma trebuie considerată închisă
într-o incintă a cărei pereţi sunt la echilibru termic cu plasma (ceea ce înseamnă că pereţii
primesc şi emit radiaţia corpului negru corespunzătoare temperaturii plasmei). Distribuţia
energetică după spectrul de frecvenţă al radiaţiei electromagnetice este definită în acest caz de o
temperatură caracteristică radiaţiei termice a plasmei, Trad. Densitatea spectrală a emitanţei mν în
volumul plasmei este dată de legea lui Planck şi corespunde temperaturii Trad 1.2:
2𝜋ℎ𝜐 1
mυ= ℎ𝜐 -1 1.6
𝑐2 ( )
𝑘𝐵 𝑇𝑟𝑎𝑑

unde h şi kB sunt constantele lui Plank şi, respectiv, Boltzmann, iar c reprezintă viteza luminii în
vid.

Mișcarea termică a particulelor poate fi caracterizată de temperaturi specifice fiecărui tip de

particule care la ETL admit distribuții după viteză Maxwelliene:

f0s (𝑣) = 𝑛s(ms/2𝜋𝑘BTs)3/2 exp(-msv2/2kBTs),s = i,e,n 1.7

Echilibrul termodinamic complet (ETC) presupune existenţa unei temperaturi Tcin, comună
pentru mişcarea de agitaţie termică a tuturor particulelor plasmei (Te = Ti = Tn= Tcin).

O altă temperatură, Tel, se poate defini pe baza distribuţiei Boltzmann a atomilor neutri, sau a
ionilor acestora, pe diferite stări electronice excitate:

𝑔𝑘 exp(−𝐸𝑘 /𝑘𝐵 𝑇𝑒𝑙

nsk=ns0 𝑍(𝑇𝑒𝑙 )
,𝑠 = 𝑛, 𝑖 1.8

unde ns0 este concentraţia totală a particulelor de sort s în starea fundamentală, nsk reprezintă
densitatea de particule de sort s pe starea electronică excitată k, Ek este energia şi gk este
ponderea statistică a nivelului excitat k. Mărimea Z(Tel) este funcţia de partiţie1.3 dată de relaţia:

6
 𝐸𝑘
Z(Tel)=∑𝑘 𝑔𝑘 exp(𝑘 ) 1.9
𝐵 𝑇𝑒𝑙

Pentru plasmele ce conţin gaze moleculare, se definesc temperaturi corespunzătoare distribuţiei

moleculelor sau ionilor acestora pe nivele energetice de vibraţie şi de rotaţie, Tvib, Trot.

Într-o plasmă simplă la ET, datorită ciocnirilor inelastice există tot atîtea evenimente directe,
care duc la formarea electronilor şi ionilor pozitivi (ionizări de volum prin ciocniri între electroni
şi atomi neutri sau între atomi neutri), cîte evenimente inverse, care duc la dispariţia particulelor
încărcate (recombinări de volum), evenimente scrise generic sub forma reacţiei:

A0  A + e- 1.10

Pe baza legii acţiunii maselor, aplicată relației 1.8, rezultă ecuaţia lui Saha, care exprimă
dependenţa raportului concentraţiilor ionilor şi atomilor neutri în funcţie de Treac:

3
𝑛𝑒 𝑛𝑖 2𝑔𝑖0 2𝜋𝑚𝑒 𝑘𝐵 𝑇𝑟𝑒𝑎𝑐 ⁄2 −𝐸
= ( ) 𝑒𝑥𝑝 ( 𝑖⁄𝑘 𝑇 ) 1.11
𝑛𝑛 𝑔𝑛0 ℎ2 𝐵 𝑟𝑒𝑎𝑐

unde gn0 şi gi0 sunt ponderile statistice corespunzătoare stărilor fundamentală ale atomului neutru
şi ionului pozitiv rezultat din ionizarea acestuia, iar Ei este energia de ionizare a atomilor.

În cazul ETC, temperaturile introduse mai sus sunt egale:

Trad=Tcin=Tel=Tvib=Trot=Treac=Tplasma 1.12

Fig.1.1 Concentrațiile ionilor de Ar și a electronilor în funcție de temperatura plasmei la presiune normală

În fig. 1.1 sunt prezentate concentraţiile ionilor de Ar, cu diferite grade de ionizare, în funcţie de
temperatură. Observăm că la ETC o plasmă de Ar se formează la temperaturi ce depăşesc
5000K. Ţinînd seama că majoritatea materialelor au temperaturi de topire sau sublimare mici,
rezultă că obţinerea plasmelor la ETC în laborator este posibilă doar în condiţii speciale de

7
confinare şi încălzire. Un caz particular îl prezintă sistemele în care sunt produse plasmele
metalelor alcaline, care au un potenţial de ionizare relativ mic și necesită temperaturi mai mici de
încălzire (2000 K)1.4.

Plasmele de laborator, de obicei, nu ajung la echilibru termodinamic total (ETT), atunci cînd
toate temperaturile din plasmă sunt egale între ele. Plasmele total ionizate pot reprezenta o bună
aproximație a stării ETT. Astfel, toate temperaturile diferitelor specii de particule sunt egale,
absorbția și emisia de radiație se face cu aceeași rată, plasma fiind în echilibru cu mediul
exterior. Spectrul radiației emise este cel al corpului absolut negru. Deseori, această condiție nu
poate fi îndeplinită, pereții incintelor fiind transparenți pentru radiațiile emise. Se poate defini o
stare de echilibru termodinamic local (ETL), în care rata de formare a purtătorilor este egală cu
cea a recombinărilor, iar procesele radiative se neglijează:

Tplasma=Telectroni=Tioni=Tneutri≠Trad 1.13

Electronii pot avea temperaturi mult mai mari decît ionii. Aceast se datorează faptului că
electronii au masă mult mai mică și pot fi accelerați mai repede într-un cîmp electromagnetic.
Timpul de viață al acestora este prea mic pentru a transfera energie particulelor mai grele,
electronii dispărînd în urma recombinărilor în volum și la suprafața plasmei. Prin urmare,
temperaturile ionilor și neutrilor sunt, aproximativ egale cu cea a mediului înconjurător, mult
diferite de cele ale electronilor. Acest fenomen se întîlnește în cazul plasmelor slab ionizate,
obținute în laborator.

Te l ≠ Tioni ≈ Tneutri 1.14

În plasmă, putem defini funcţii de distribuţie pentru fiecare sort de particule:

⃗⃗⃗ 𝑡)
𝑑𝑁𝑠 (𝑟 ,𝑣,
fs(𝑟, 𝑣,
⃗⃗⃗ 𝑡) = ⃗
1.15
𝑑𝑟 ∗𝑑𝑣

Integrala funcţiei de distribuţie pe întreg spaţiul vitezelor este egală cu densitatea de particule:

⃗⃗ ,𝑡)
𝑑𝑁(𝑟 ⃗⃗⃗⃗⃗
∫∫∫ fs(𝑟, 𝑣,
⃗⃗⃗ 𝑡) d𝑣 = = ns⃗⃗⃗⃗
(𝑟, 𝑡) 1.16
𝑑𝑟

Relația 1.16 reprezintă condiția de normare a funcției de distribuție.

Funcția de distribuție după viteze permite calculul valorilor medii ce caracterizează mișcarea
termică a particulelor plasmei. Valoarea medie a unei mărimi fizice g(𝑟, ⃗⃗⃗ t) poate fi calculată
⃗⃗ 𝑣,
după vitezele particulelor conform relației 1.17 :

8
 ⃗⃗ 𝑣,
∫ ∫ ∫ g(𝑟, ⃗⃗⃗ t)∗𝑓(𝑟, ⃗⃗ 𝑣,
⃗⃗⃗ t)𝑑𝑣
⃗
< 𝑔(𝑟,
⃗⃗ t)> = ⃗⃗ 𝑣,
⃗⃗⃗ t)𝑑𝑣 ⃗
1.17
∫ ∫ ∫ 𝑓(𝑟,

Informații despre mișcarea particulelor în plasma izotropă pot fi date de funcția de distribuție
după modulul vitezei Fs(v), care în condițiile ET este de forma:

F0s(v)= 4𝜋fs(v)v2dv=4πnsv2(ms/2πkBTs)3/2 exp(-msv2/2kBTs) 1.18

Folosind ultimele 2 relații în care considerăm pe rînd g(v)=v și g(v)=v2 găsim relațiile pentru
viteza medie și viteza pătratică medie:

∞
< 𝑣s>=ns-1∫0 𝐹0𝑠 (v)vdv=√8𝑘𝐵 𝑇𝑠 /𝜋𝑚𝑠 1.19

∞
< 𝑣s2 >= ns-1∫0 𝐹0𝑠 (v)v2= 3𝑘𝐵 𝑇𝑠 /2𝑚𝑠 1.20

În plasme omogene care se află la ET din cauza simetriei funcțiilor de distribuție după
componentele vitezelor f0x, f0y, foz vitezele medii ale particulelor pe oricare direcție sunt nule:

+∞
<vsk>= 𝑛𝑠−1 ∫−∞ 𝑓𝑜𝑠𝑘 (𝑣𝑠𝑘 )𝑣𝑠𝑘 𝑑𝑣𝑠𝑘 = 0, k=x,y,z 1.21

Raportul dintre energia cinetică medie și energia potențială medie corespunzătoare interacțiunii
coulombiene dintre acestea (1.4) definește parametrul 𝜉:

𝜉 =< 𝐸𝑝 >/< 𝐸𝑐 > 1.22

Această valoare este folosită pentru a clasifica plasmele în:

 plasme ideale (𝜉 << 1);

 plasme neideale (𝜉 >> 1);

În plasma, la ET, în lipsa cîmpului electric și a gradienților de concentrație, funcția de distribuție

după componentele vitezei este simetrică în jurul valorii 0, adică printr-o suprafață va trece în
medie un număr egal de particule în ambele sensuri. Rezultă că și curentul electric net cauzat de
mișcarea termică prin oricare suprafață aflată în plasma omogenă este nul. În cazul cînd o
suprafață mărginește plasma, aceasta este parcursă într-un singur sens. Atunci trebuie să
calculăm densitățile de curent ale particulelor care vin din plasmă spre aceste suprafețe.

9
Considerăm o suprafață cu aria S=1 orientată perpendicular pe Ox și calculăm densitatea de flux
a particulelor ca numărul mediu de particule care o străbat în unitatea de timp. Ne folosim de
figura 1.2, S=1, t=1, dN(vx)=fx(vx) vxdvx.

Fig.1.2 Volumul de plasmă ce conține particulele cu viteza vx ce traversează suprafața S în unitatea de timp

Integrăm numărul dN(vx) pe întreg domeniu al vitezelor vx>0 pentru a obține densitatea de
curent:
∞
𝛤 = ∫0 𝑣𝑠𝑥 (𝑣𝑥 )𝑣𝑥 𝑑𝑣𝑥 1.23

Funcția de distribuție după o componentă după o direcție a vitezei vx este dată de relația:
𝑚
f0sx= 𝑛𝑠 (2𝜋𝑘 𝑠 𝑇 )-1/2exp(-mvx2/2𝑘𝐵 𝑇𝑠 ) 1.24
𝐵 𝑠

Considerînd ultimele 2 relații pentru fsx obținem următoarea expresie pentru densitate de curent
termic de particule:
1 𝐵 𝑠 𝑘 𝑇
𝛤 = 4 𝑛𝑠 < 𝑣𝑠 >= 𝑛𝑠 √2𝜋𝑚 1.25
𝑠

De aici găsim următoarele expresii pentru densități de curent electric datorat mișcării termice a
electronilor (1.26) și a ionilor (1.27) :
1 𝐵 𝑒 𝑘 𝑇
je= − 4 𝑒𝑛𝑒 < 𝑣𝑒 >= 𝑒𝑛𝑒 √2𝜋𝑚 1.26
𝑒

1 𝐵 𝑖 𝑘 𝑇
ji= − 4 𝑒𝑛𝑖 < 𝑣𝑖 >= 𝑒𝑛𝑖 √2𝜋𝑚 1.27
𝑖

Observăm că datorită masei mai mici a electronilor, densitatea de curent electric a mișcării
termice a electronilor este mult mai mare decît a ionilor:

10
 𝑗𝑒 <𝑣 > 𝑚𝑇
= − <𝑣𝑒> = −√𝑚 𝑖 𝑇𝑒 1.28
𝑗𝑖 𝑖 𝑒 𝑖

Semnul ,,-“ ne indică sensul opus al celor 2 densități de curent. |𝑗0𝑒 | ≫ 𝑗0𝑖 , de aici rezultă că
mișcarea de agitație termică generează un curent ≠ 0 la trecerea particulelor încărcate electric
într-un singur sens printr-o suprafață: 𝐼0 = (𝑗0𝑒 + 𝑗0𝑖 ) ∗ 𝑆 < 0, ceea ce duce la încărcarea cu
sarcini negative a suprafețelor venite în contact cu plasma.

O proprietate importantă a plasmei este cea de a ecrana cîmpurile electrice din exterior. Pentru
definirea lungimii de ecaranare Debye considerăm că abaterea de la cvasineutralitate constă în
apariția unui strat plan-paralel de sarcină spațială, care conține doar ioni pozitivi (fig.1.3).

Distanța maximă la care electronii se pot deplasa de la centrul gropii de potențial este numită
lungimea Debye:

𝜀 𝑘𝑇 𝑇− (𝐾)
𝜆𝐷̅ (m)= ( 𝑒02 𝑁 −)1/2≅ 69√𝑁 −3 )
1.29
− − (𝑚

Lungimea Debye ne arată ordinul de mărime al grosimii unui strat de sarcină spațială care poate
fi traversat de electroni sub efectul agitației termice. Dacă n-ar fi fost prezentă mişcarea de
agitaţie termică a plasmei, grosimea stratului de sarcină ar fi foarte mică, astfel încît ecranarea ar
avea loc pe o distanţă “neglijabilă”.

Dacă stratul de sarcină spațială este creat de electroni, analog obținem lungimea Debye pentru
ioni:

𝜀 𝑘𝑇 𝑇+ (𝐾)
𝜆+ 0 + 1/2
𝐷 =)= ( 𝑒 2 𝑁 ) ≅ 69√𝑁 −3 ) 1.30
+ + (𝑚

Lungimea de ecranare Debye pentru electroni este cu cîteva ordine de mărime mai mare decît
pentru ioni:

𝜆+ 𝑇
𝐷
= (𝑇−)1/2 1.31
𝜆𝐷
̅ +

Aceste lungimi coincind dacă temperaturile sunt egale.

 Pentru plasma unei descărcări electrice în arc cu 𝑁− ≈ 𝑁+ = 1020 𝑚−3 și 𝑇− ≈ 𝑇+ =

104 𝐾, 𝜆𝐷̅ = 𝜆+ 6
𝐷 = 10 𝑚;

 Pentru plasma naturală din gazul interstelar, unde 𝑁− ≈ 𝑁+ = 106 𝑚−3 și 𝑇− = 104 𝐾
obținem o lungime Debye a electronilor 𝜆𝐷̅ = 10𝑚.

11
Lungimea Debye reprezintă distanţa în plasmă de-a lungul căreia potenţialul cîmpului electric
extern scade de e = 2,7 ori faţă de valoarea pe care ar avea-o în vid. Întrucît electronii sunt mult
mai mobili, ei determină lungimea de ecranare Debye, formînd prin exces sau deficit sarcini
spaţiale de ecranare negative, respectiv, pozitive. Ionii pozitivi, datorită mobilităţii lor mici nu
contribuie decît în mică măsură la procesul de ecranare. Ecranarea este mai eficientă la
temperaturi mai mici a electronilor şi la densităţi mai mari a acestora. Lungimea Debye este
folosită ca un criteriu pentru a testa cvasineutralitatea plasmei. Plasma este cvasineutră dacă
lungimea de ecranare Debye este mult mai mică decît lungimea caracteristică sistemului cu
plasmă, D << L. Cîmpurile exterioare vor fi ecranate pe o distanţă egală cu lungimea Debye
astfel încît plasma rămîne cvasineutră în aproape întreg volumul ei. Condiţia L >> D poate fi
folosită ca un criteriu pentru ca un gaz ionizat să fie considerat în starea de plasmă. Densitatea
electronilor trebuie sa fie suficient de mare pentru ca lungimea Debye să fie mult mai mică decît
dimensiunea caracteristică a volumului ocupat de gaz.

Inversul acestui număr defineşte altă mărime caracteristică plasmei numită parametrul plasmei:

𝛬 = 𝑁𝐷−1 = (𝑛0 𝜆3𝐷 )-1 1.32

O formulă practică de calcul al numărului de particule din volumul Debye este:

𝑁𝐷 = 4,12 ∗ 108 [𝑘𝐵 𝑇𝑒 (𝑒𝑉)]3/2∗ [𝑛0 (𝑐𝑚−3 )]-1/2 1.33

O altă mărime caracteristică interacţiunii coulombiene a particulelor în plasmă este lungimea

Landau, distanţa la care energia de interacţiune a două particule încărcate electric vecine este
egală cu cea a energiei medii a mişcării de agitaţie termică a acestora:

𝑒2 𝑒2
= 𝑘𝐵 𝑇𝑒 sau 𝜆𝐿 = 4𝜋𝜀 1.34
4𝜋𝜀0 𝜆𝐷 0 𝑘𝐵 𝑇𝑒

Plasma poate fi mediul unei game largi de oscilaţii a diferitor tipuri de particule, fiecare mod de
oscilaţie fiind caracterizat printr-o frecvenţă proprie determinată ca inversul duratei caracteristice
procesului oscilatoriu. Dacă electronii plasmei sunt deplasaţi de o forţă exterioară faţă de ionii
consideraţi imobili şi uniform distribuiţi în întreg volum, în plasmă apare un cîmp electric care
are tendinţa de a readuce electronii la poziţia iniţială pentru a restabili cvasineutralitatea. Datorită
inerţiei lor, electronii, după ce vor fi acceleraţi, vor depăşi poziţia de la care au plecat iniţial şi
vor genera un cîmp electric de semn opus, procesul repetîndu-se cu o perioadă de timp
dependentă de inerţia electronilor şi de intensitatea cîmpului electric restaurator a
cvasineutralităţii (fig. 1.3). Această mişcare poartă numele de oscilaţii ale plasmei.

12
 Fig.1.3 Reprezentarea schematică a oscilațiilor după Ox a electronilor a unei plasme mărginite de planele
A și B. Ex este intensitatea cîmpului electric restaurator a cvasineutralității, iar x este deplasarea electronilor

Considerăm un strat de plasma de lungimea L și imaginar deplasăm gazul electronic la o distanță

x spre dreapta. Aceasta va avea drept rezultat apariția unui strat de sarcină spațială pozitivă de
grosime x în stînga. Reacția palsmei la această perturbație depinde de mișcarea electronilor, care
pentru aceeași valoare medie a energiei se deplasează mult mai repede decît ionii (m-<<m+).

𝑒𝑁 𝑥
Cîmpul electrostatic în strat este |𝐸⃗ | = 𝜀− și este direct proportional cu grosimea stratului de
0

sarcină spațială x și cu concentrația electronilor N-. Forța cu care fiecare electron este atras spre
poziția de echilibru, iar sarcina superficială 𝑒𝑁− 𝑥 este total compensată, este:

𝑒 2 𝑁− 𝑥
𝐹 = −𝑒𝐸 = − 1.35
𝜀0

Facem apel la ecuația oscilatorului linear armonic 𝑥̈ + 𝜔𝑝2 𝑥 = 0,

1
𝑒 2 𝑁− 1/2
unde 𝜔𝑝 = (𝜀 ) ≅ 56,46𝑁−2 (𝑟𝑎𝑑/𝑠) 1.36
0 𝑚−

Mărimea 𝜐𝑝 care este egală cu:

1
𝜔𝑝 1 𝑒 2 𝑁− 1/2
𝜈𝑝 = = ( ) ≅ 9𝑁− (𝑠 −1 )
2
1.37
2𝜋 2𝜋 𝜀0 𝑚−

Se numește frecvența proprie a plasmei sau frecvența Langmuir. Aceasta variază în funcție
de concentrație. De obicei oscilațiile electronice ale plasmei sunt oscilații de înaltă frecvență , iar
1
pe intervale de timp mari decît , condiția de cvasineutralitate se conservă.
𝜈𝑝

Există şi alte frecvenţe caracteristice diferitelor fenomene din plasmă, 𝜈𝑐𝑎𝑟𝑎𝑐 . Inversul acestora
determină intervalul de timp caracteristic fiecărui fenomen în parte, caract. = (𝜈𝑐𝑎𝑟𝑎𝑐 )-1. Ciocnirile
dintre particulele plasmei sunt descrise de frecvenţe caracteristice 𝜐ss’ care exprimă numărul
mediu de ciocniri ale unei particule de sort s cu particulele de sort s’ în unitatea de timp.

13
Considerînd mişcarea de agitaţie termică a particulelor caracterizată de viteza medie, secţiunea
eficace corespunzătoare ciocnirilor de un anumit tip, ss’, şi ţinînd cont de expresia drumului
liber mediu (1.5) obţinem:

1 𝜆 ′ 1
𝜏𝑠𝑠′ = 𝜈 = <𝜈𝑠𝑠> = 𝑛 1.38
𝑠𝑠′ 𝑠 𝑠′ 𝜎𝑠𝑠′ <𝜈𝑠 >

vss’ este viteza relativă a particulelor de sort s faţă de particulele s’.

Particulele încărcate electric ale plasmei care sunt supuse acţiunii cîmpului magnetic, execută
mişcări de giraţie(rotație) în lungul liniilor de cîmp magnetic cu frecvenţa ciclotronică Larmor,
𝜈 c. Dacă frecvenţa ciocnirilor este mult mai mică decît frecvenţa mişcării ciclotronice, mişcare
ciclotronică este dominantă şi plasma se numeşte magnetizată. Frecvenţa ciclotronică reprezintă
numărul de rotaţii efectuate în unitatea de timp în jurul unei linii de cîmp magnetic de către o
particulă:

−1 𝑣 𝑞 𝐵
𝜈𝑐𝑠 = 𝜏𝑐𝑠 = 2𝜋𝑎⊥ = 2𝜋𝑚
𝑠
1.39
𝑐𝑠 𝑠

unde qs este sarcina electrică, ms este masa particulelor de sort s, acs reprezintă raza traiectoriei
circulare a mişcării ciclotronice, și v - viteza perpendiculară pe liniile de cîmp magnetic a
particulelor.

Acestei mişcări i se poate asocia un moment magnetic 𝜇𝑚 datorat curentului electric generat
de mişcarea sarcinii. Expresia momentului magnetic este:

𝑊
𝜇𝑚 = − 𝐵⊥2 ⃗⃗⃗⃗
𝐵0 1.40
0

Magnetizarea plasmei se defineşte ca fiind momentul magnetic (Fig.1.4) al unităţii de volum:

⃗⃗ = 𝑛𝜇𝑚 = −𝑛 𝑊⊥2 ⃗⃗⃗⃗

𝑀 𝐵0 1.41
𝐵 0

14
 Fig.1.4 Momentul Magnetic

În cazul în care în plasmă, iniţial omogenă, este introdus un electrod metalic izolat electric
(flotant), are loc un fenomen tranzitoriu la o scară de timp egală cu inversul frecvenţei proprii de
oscilaţie a electronilor νe, după care se ajunge la o stare de echilibru în care electrodul se încarcă
la un potenţial negativ faţă de plasmă. Acest lucru se întîmplă datorită faptului că la momentul
iniţial pe suprafaţa electrodului ajung, datorită mişcării termice, un număr mai mare de electroni
decît ioni pozitivi. Suprafaţa electrodului metalic se încarcă la un potenţial negativ faţă de
plasmă, Vf < 0, numit potenţial flotant, și cea mai mare parte din electronii care vin dinspre
plasmă spre electrod, mai precis cei cu energia cinetică mai mică decît e|Vf|, sunt respinşi. În
acest fel se ajunge la situaţia în care pe electrodul flotant ajung în medie numere egale de
electroni şi ioni, curentul electric net prin acesta fiind nul, fapt impus de izolarea sa electrică şi
de echilibrul electrostatic.

O estimare teoretică a potenţialului flotant se poate face folosind următoarele ipoteze:

 considerăm plasma ca un amestec de trei gaze formate de electroni, ioni şi neutri.

Admitem că fiecare sort de particule se află la echilibru termodinamic astfel încît
distribuţia particulelor după viteze este Maxwelliană;
 ciocnirile dintre particulele încărcate şi atomi se pot neglija, grosimea stratului de sarcină
spaţială, d, este mai mică decît valoarea drumului liber mediu pentru ciocnirile electron-
atom sau ion-atom, d << en şi d << in;
 particulele încărcate care ajung pe electrod nu sunt reflectate de acesta. Ionii şi electronii,
care ajung pe electrod în numere egale, se recombină formînd atomi neutri.

Să considerăm suprafaţa  care separă plasma neperturbată de regiunea de sarcină spaţială

(fig. 1.6).

15
 Fig.1.5 Formarea sarcinii spațiale pozitive în fața unui electrod flotant

La nivelul acestei suprafeţe distribuţiile după vitezele pe axa Ox a electronilor şi ionilor sunt
prezentate în Fig. 1.6 (a). Electronii care intră dinspre plasmă prin suprafaţa  formează ramura
pozitivă a funcţiei de distribuţie fex(vx), iar electronii care au intrat prin suprafaţa  cu energii
cinetice mai mici decît eVf sunt întorşi spre plasmă şi formează ramura ei negativă, astfel că
fex(vx) la nivelul suprafeţei  este trunchiată pentru viteze vx  -vxf, unde vxf = (2e|Vf| /me)1/2.
Electronii care au la nivelul suprafeţei  viteze vx > vxf ajung pe suprafaţa electrodului unde se
recombină cu ionii pozitivi şi nu mai se regăsesc în ramura negativă a funcţiei fex(vx). Ionii au la
nivelul suprafeţei  o distribuţie semi-Maxwell, fi(vx) pentru vx > 0, deoarece toţi ionii care
traversează suprafaţa  dinspre plasmă ajung pe electrod unde se recombină cu electronii, încît la
nivelul lui  ionii cu vx < 0 lipsesc.

Fig.1.6 Reprezentarea schematică a funcțiilor de distribuție după viteză a electronilor și ionilor la nivelul
suprafețelor Σ și S

16
La nivelul suprafeţei S ajung electroni şi ioni a căror distribuţii după viteză sunt reprezentate în
fig. 1.6(b). Distribuţia electronilor, f’e(vx), este dată de partea dinspre viteze mari (vx > vxf) a
funcţiei de distribuţie din plasma neperturbată, deplasată în originea axei vitezelor datorită
decelerării în stratul de sarcină spaţială. Distribuţia ionilor, f’i(vx), este distribuţia de la nivelul
suprafeţei  deplasată cu viteza (2e|Vf|/mi) ½
datorită accelerării ionilor în stratul de sarcină
spaţială. Distribuţiile ilustrate în figurile 1.7(a) şi (b) presupun o distribuţie de tip Boltzmann a
electronilor în cîmpul electric retardant pentru electroni al sarcinii spaţiale, de unde reiese relaţia
între densităţile de curent electronic prin suprafeţele  , je, şi S, j0e:

𝑒𝑉𝑓
𝑗𝑒 = 𝑗0𝑒 𝑒𝑥𝑝 (𝑘 ) 1.42
𝐵 𝑇𝑒

Unde:
∞ ∞
𝑗𝑒 = ∫𝑣 𝑓0𝑥 (𝑣𝑒𝑥 )𝑣𝑒𝑥 𝑑𝑣𝑒𝑥 și 𝑗0𝑒 = ∫0 𝑓0𝑥 (𝑣𝑒𝑥 )𝑣𝑒𝑥 𝑑𝑣𝑒𝑥 1.43
𝑓

Stratul de sarcină spaţială are ca efect diminuarea densităţii de curent electronic din plasmă cu
factorul Boltzmann, exp(eVf /kBTe), în timp ce densitatea curentului ionic rămîne constantă,

ji = ji0, pentru că toţi ionii ce trec prin  ajung la suprafaţa electrodului. Întrucît electrodul este
flotant, la echilibru, densitatea totală de curent electric care circulă din plasmă spre electrod
trebuie să fie zero: j = je + ji = 0. Înlocuind în această ecuaţie expresiile 1.43 precum şi 1.26-1.27
pentru densităţile de curent j0i şi j0e, obţinem:

−𝑒𝑉𝑓 𝑚 𝑇
exp( 𝑘 ) = (𝑚 𝑖 𝑇𝑒) 1.44
𝐵 𝑇𝑒 𝑒 𝑖

De aici obținem expresia pentru potențialul flotant:

𝑘𝐵 𝑇𝑒 𝑚 𝑇
𝑉𝑓 = − 𝑙𝑛 (𝑚 𝑖 𝑇𝑒) 1.45
2𝑒 𝑒 𝑖

Relația 1.53 ne arată că potenţialul flotant este determinat de energia termică a electronilor, kBTe,
pînă la un factor supraunitar egal cu logaritmul raportului vitezelor termice ale electronilor şi
ionilor, 0,5ln(miTe/meTi). Valoarea potenţialului flotant depinde mult de forma funcţiei de
distribuţie a electronilor în partea ei energetică.

Electrodul introdus în plasmă se poate polariza faţă de aceasta prin conectarea la o sursă de
curent la o altă regiune a plasmei. În circuitul electric realizat astfel (fig. 1.7) se stabilește un
curent electric, iar căderea de potenţial în pătura de sarcină spaţială poate fi modificată, ca şi
grosimea acesteia. Grosimea păturii de sarcină spaţială crește odată cu mărirea diferenţei de

17
potenţial între plasmă şi electrod. Dacă electrodul se polarizează încît potenţialul acestuia, Ve, să
fie egal cu potenţialul plasmei, Vp, pătura de sarcină spaţială dispare, plasma fiind perturbatã în
acest caz numai datorită curentului electric net de densitate j0e + j0i ≠ 0 ce curge dinspre plasmă
spre electrod.

Fig. 1.7 Schema electrică de polarizare a unui electrod în raport cu plasma

În cazul în care electrodul este polarizat negativ faţă de plasmă la un potenţial Ve << Vf, între
electrod şi plasmă se formează un strat de sarcină spaţială pozitivă în care electronii sunt frînaţi
şi întorşi în plasmă, iar ionii sunt acceleraţi. Considerăm plasma neperturbată omogenă, izotropă,
simplă, nemagnetizată şi puternic ionizată în absenţa cîmpului electric, iar potenţialul electric al
plasmei neperturbate este nul, V(x)  0 pentru x  0. Admitem că acesta descreşte monoton în
stratul de sarcină spaţială pînă la valoarea Ve pe electrod, situaţie care, nu este posibilă
întotdeauna.

Fig. 1.8 Reprezentarea schematică a variației monotone a potențialului electric în stratul simplu de sarcină spațială

18
În fig. 1.8 este reprezentat schematic, electrodul polarizat negativ faţă de plasmă şi stratul de
sarcină spaţială cu o distribuţie monotonă de potenţial. Originea axei Ox se alege în planul  care
separă în mod convenţional plasma neperturbată de sarcina spaţială. Agitaţia termică a ionilor se
neglijează (Ti  0) şi se presupune că aceştia intră în strat (în planul ) cu viteza finită u0 = u(0)
orientată de-a lungul axei Ox spre electrod.

Neglijăm ciocnirile (drumul liber mediu al electronilor şi ionilor este mai mare decît grosimea
stratului de sarcină spaţială), mişcarea ionilor în strat poate fi descrisă de ecuaţia de conservare a
energiei totale ca sumă a energiilor cinetică şi potenţială:

𝑚𝑖 𝑢02 𝑚𝑖 𝑢2
= + 𝑒𝑉(𝑥) 1.46
2 2

De aici rezultă distribuția u(x) a vitezei ionilor în strat:

2𝑒𝑉(𝑥) 1/2
𝑢(𝑥) = [𝑢02 − ] 1.47
𝑚𝑖

Folosim această relație pentru în ecuația de continuitate pentru densitatea ionilor:

𝑛0 𝑢0 = 𝑛𝑖 𝑢(𝑥) 1.48

De aici obținem:

2𝑒𝑉(𝑥) -1/2
𝑛𝑖 (𝑥) = 𝑛0 [1 − ] 1.49
𝑚𝑖 𝑢02

unde n0 este densitatea plasmei neperturbate, iar ni este densitatea ionilor în strat.

În stare staţionară densitatea electronilor în strat, ne(x), se supune unei distribuţii Boltzmann:

𝑒𝑉(𝑥)
𝑛𝑒 (𝑥) = 𝑛0 𝑒𝑥𝑝 [ 𝑘 ] 1.50
𝐵 𝑇𝑒

Comportarea potenţialului V(x) în strat este descrisă de ecuaţia Poisson:

𝑑2 𝑉 𝑒[𝑛𝑖 (𝑥)−𝑛𝑒 (𝑥)]

=− 1.51
𝑑𝑥 2 𝜀0

Folosind expresiile densităţilor de ioni şi electroni în strat obţinem următoarea ecuaţie

diferenţială nelineară a cărei soluţie dă distribuţia potenţialului electric, V(x), în strat:

1⁄
𝑑2 𝑉 𝑒𝑛0 𝑒𝑉 2𝑒𝑉 2
= [exp (𝑘 ) − (1 − 𝑚 𝑢2 ) ] 1.52
𝑑𝑥 2 𝜀0 𝑇
𝐵 𝑒 𝑖 0

Este convenabil ca în locul variabilelor V(x), x şi u0 să se folosească variabilele reduse la mărimi

specifice plasmei, respectiv potenţialul termic 𝑘𝐵 𝑇𝑒 /𝑒, lungimea Debye

19
 1⁄ 1⁄
𝐷 = (0 𝑘𝐵 𝑇𝑒 /𝑛0 𝑒 2 ) 2 şi viteza ionoacustică, cs = (𝑘𝐵 𝑇𝑒 /𝑚𝑖 ) 2.

Se introduc variabilele adimensionale:

𝑒𝑉 𝑥 𝑛0 𝑒 2 𝑢0 𝑚𝑖
𝛷 = −𝑘 , 𝜉 = 𝜆 = 𝑥 (𝜀 ), 𝑀= = 𝑢0 (𝑘 ) 1.53
𝑇
𝐵 𝑒 𝐷 0 𝑘𝐵 𝑇𝑒 𝑐𝑠 𝐵 𝑇𝑒

Cînd înlocuim aceste variabile obținem:

1⁄
𝑑2 𝛷 2𝛷 2
= (1 + 𝑀2 ) − exp(−𝛷) 1.54
𝑑𝜉 2

I.2. Străpungerea gazelor

Străpungerea gazelor în curent continuu

Tensiunea de străpungere reprezintă o diferenţă de potenţial aplicată pe stratul de gaz dintre

electrozi la creşterea căreia în gaz se induce descărcarea electrică autonomă. Prezența
purtătorilor de sarcină datorați ionizatorilor externi determină conducția electrică dependentă de
intensitatea cîmpului electric aplicat numai la valori mici și mijlocii ale acestuia. La valori ale
intensității cîmpului electric ce depășesc 105 – 106 [V/m], are loc descărcarea independentă,
urmată de străpungerea gazului1.5 (apariţia unor fenomene luminiscente însoţite de o creştere
bruscă a intensităţii curentului electric). Townsend a făcut cercetări în acest domeniu, rezultatele
lui bazîndu-se pe următoarele ipoteze:
 ionizările sub acțiunea cîmpului electric exterior sunt produse doar de catre electroni și
numai dacă energia electronului (W) este mai mare decît energia de ionizare (Wi) a
moleculei gazului;
 la fiecare ciocnire ionizată electronul cedează întreaga sa energie, viteza devenind nulă;
 electronul se deplasează rectiliniu de-a lungul liniilor de cîmp electric;

Notăm cu: no – numărul de electroni generaţi la catod în unitatea de timp de către agentul
ionizant extern (electroni primari) ;
np - numărul de electroni generaţi la catod în unitatea de timp prin procesul de emisie secundară
la impact ionic (electroni secundari) ;
Atunci numărul total de electroni care pleacă de la catod spre anod va fi:

𝑛′𝑜 = 𝑛𝑜 + 𝑛𝑝 = 𝑛𝑜 + 𝛾𝑖 + 𝑛𝑖 1.55

20
În drumul de la catod spre anod, electronii vor genera ioni pozitivi şi electroni prin procese de
ionizare. Pe o distanţă dx ei vor genera un număr dni de ioni pozitivi:

𝑑𝑛𝑖 = 𝛼𝑛′0 (𝑥)𝑑𝑥 1.56

Deoarece 𝑛′0 (𝑥) = 𝑛′0 𝑒 𝑎𝑥 , numărul total de ioni generaţi care se vor deplasa spre anod şi vor
produce emisia secundară, va fi:

𝑑
𝑛𝑖 = 𝛼 ∫0 𝑛0 𝑒 𝑎𝑥 ∙ 𝑑𝑥 = 𝑛0 (𝑒 𝑎𝑑 − 1) 1.57

Îl înlocuim pe 𝑛𝑖 din relația 1.65 în expresia 1.63 și obţinem expresia finală pentru numărul total
de electroni generaţi la catod în unitatea de timp:

𝑛
𝑛′0 = 1−𝛾 (𝑒0𝑎𝑑 −1) 1.58
𝑖

Datorită procesului de multiplicare în avalanşă a electronilor, la anod vor ajunge:

𝑛 ∙𝑒 𝑎𝑑
𝑛𝑑 = 1−𝛾 0(𝑒 𝑎𝑑 −1) 1.59
𝑖

Acești electroni vor determina un curent electric de intensitate:

𝑛 ∙𝑒∙𝑒 𝑎𝑑 𝑒 𝑎𝑑
𝐼 = 1−𝛾0(𝑒 𝑎𝑑 −1) = 𝐼0 1−𝛾 (𝑒 𝑎𝑑 −1) 1.60
𝑖 𝑖

𝐼0 reprezintă valoarea intensităţii curentului iniţial în planul catodului, determinat de un agent

ionizant extern, curent care corespunde porţiunii BC de pe caracteristica voltamperică.
Din relaţia 1.60 rezultă că pentru o anumită valoare a distanţei dintre electrozi pentru care
numitorul se anulează, intensitatea curentului prin tubul de descărcare tinde spre infinit.
Townsend a explicat aceasta ca reprezentînd condiţia pentru iniţierea autoîntreţinerii descărcării,
adică condiţia de străpungere:

𝛾𝑖 (𝑒 𝑎𝑑 − 1) = 1 1.61

Relația 1.61 poartă denumirea de condiţie de autonomie a descărcării, deoarece descărcarea se

poate menţine numai în prezenţa cîmpului electric, nefiind necesară prezenţa agentului ionizant
extern (𝐼0 =0). El poate fi înlăturat după străpungere dacă este îndeplinită condiţia (1.61). Din
punct de vedere fizic acest mecanism de autoîntreţinere poate fi explicat astfel: un electron plecat
de la catod provoacă formarea a cel puţin a unui ion pozitiv care, ciocnind catodul, "scoate" din

21
acesta un nou electron, și procesul se repetă. Această condiţie se mai numeşte condiţie de
staţionaritate, fiecare electron își crează prin mijloace proprii un successor. Deoarece primul
coeficient de ionizare al lui Townsend depinde de E şi δ(densitatea relativă a gazului), pentru
fiecare valoare a raportului E/δ se poate determina o valoare a distanţei critice d s şi o valoare a
tensiunii de străpungere Ustr. În momentul aprinderii descărcării purtătorii de sarcină se
multiplică în avalanşă, rezistenţa plasmei scade şi semicşorează căderea de tensiune pe
descărcare. Aceasta reprezintă porţiunea CD a caracteristicii voltamperice, iar descărcarea se
numeşte subnormală. Tensiunea corespunzătoare punctului C (şi momentului în care este
îndeplinită condiţia de staţionaritate) se numeşte tensiune de străpungere (Ustr). Odată cu
străpungerea descărcării creşte mult numărul de purtători de sarcină, și apare emisia secundară la
impact ionic, care este determinată de crearea sarcinii spaţiale pozitive şi a căderii normale de
tensiune catodică. Această descărcare se numeşte descărcare luminiscentă normal și corespunde
porţiunii DE a caracteristicii voltamperice. Aici tensiunea pe descărcare rămîne aproximativ
constantă (tensiune de ardere sau tensiune normală, Un). Dacă se ia ca potenţial de referinţă
potenţialul catodului, atunci tensiunea U reprezintă chiar potenţialul V' al anodului faţă de catod.
Avînd în vedere relaţia (1.61) şi legătura dintre cîmp şi potenţial, obţinem pentru distanţa de
străpungere ds relaţia:

1 1
𝑑𝑠 = 𝑙𝑛 (1 + ) 1.62
𝛼 𝛾𝑖

Iar pentru potenţialul de străpungere 𝑉𝑠 este egal cu:

1 1
𝑉𝑠 = 𝜂 𝑙𝑛 (1 + 𝛾 ) 1.63
𝑖

𝜂 reprezintă numărul mediu de perechi electron-ion produse de un electron sub o diferență de

𝛼
potential, 𝜂 = 𝐸 .
𝑠

𝛼
𝛼𝑑𝑠 = (𝐸 ) 𝐸𝑠 𝑑𝑠 = 𝜂𝑉𝑠 1.64
𝑠

𝐸𝑠⁄
Luăm în considerare că coeficienții de ionizare sunt funcții ale cîmpului redus 𝑝0 obținem:

𝑉𝑠
𝛼 = 𝛹 (𝑝 ) 𝑝0 1.65
0 𝑑𝑠

Și

22
 𝑉𝑠
γ= 𝜒 (𝑝 ) 1.66
0 𝑑𝑠

Ținem cont de relația 1.61 și obținem:

𝑉𝑠
𝑉𝑠 𝛹( )
𝜒 (𝑝 ) [𝑒 𝑝0 𝑑 𝑠 − 1] = 1 1.67
0 𝑑𝑠

Din 1.67 rezultă că potenţialul de străpungere 𝑉𝑠 depinde de produsul 𝑝0 𝑑𝑠 numit distanţă redusă,
iar condiţia rezultată se numeşte legea lui Paschen. În figura 1.9 este reprezentat grafic
dependenţa potenţialului de străpungere de produsul 𝑝0 𝑑𝑠 . Observăm că pentru o anumită
valoare a distanţei reduse gazul poate fi străpuns (descărcarea amorsată) sub o diferenţă de
potenţial minimă.

Fig.1.9 Curba Pashen

Din grafic observăm că:

- la valori mici ale produsului 𝑝0 𝑑𝑠 , datorită concentraţiei scăzute a particulelor neutre, frecvenţa
de ciocnire electron-neutru este mică şi este necesar un cîmp electric intens pentru mărirea
vitezei electronilor şi deci pentru mărirea probabilităţii de ionizare prin ciocniri electron-neutru.
- la valori mari ale produsului 𝑝0 𝑑𝑠 , datorită creşterii densităţii de particule, scade drumul liber
mediu al electronilor, astfel încÎt pentru ca între două ciocniri un electron să acumuleze o energie
cinetică cel puţin egală cu energia de ionizare a particulelor neutre sunt necesare cîmpuri intense.
- valoarea minimă a potenţialului de străpungere va fi obţinută pentru acea valoare a produsului
𝑝0 𝑑𝑠 pentru care între două ciocniri electronul dobÎndeşte o energie cinetică egală cu energia de
ionizare a particulelor neutre.

23
Străpungerea R.F. a gazelor
Uneori sunt situații cînd o sursă de curent continuu este înlocuită cu o sursă electrică de tip R.F.
Tranziția de la străpungerea în curent continuu la străpungerea în radio-frecvență se realizează
destul de lent. La frecvențe joase străpungerea apare la valoarea maximă a cîmpului electric ⃗Emax
al undei. Aceasta se întîmplă pînă cînd timpul de tranzit al electronilor între cei 2 electrozi este
de același ordin de mărime ca semi-perioada frecvenței folosite. Apoi apare un tip de străpungere
,,multiciocnire” care are la bază fenomenul de emisie secundară a eletcronilor.

Străpungerea tip ,,Multiciocnire”

Multiciocnirea se observă de obicei la presiuni foarte joase în prezența cîmpurilor R.F. foarte
puternice. Cînd electronii ciocnesc suprafața apar electroni secundari care datorită schimbării
fazei cîmpului R.F. sunt accelerați către o altă suprafață unde iarăși apare emisia secundară.
Deoarece depinde de emisia secundară este farte greu de stabilit cînd va apare multiciocnirea.
Acest fenomen poate fi studiat prin analiza mișcării unui electron într-un cîmp R.F.
Ecuația de mișcare a unui electron într-un cîmp electric uniform și sinusoidal variabil este:
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑑𝑣 (𝑛) 𝑞(𝑛)
𝑑𝑡
=𝑚 𝐸⃗ 𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡 + 𝜑) 1.68
(𝑛)

Presupunem că electronul apare la timpul t=0 cu energie 0.Faza φ la t=0 poate avea orice
valoare. De asemenea presupunem că presiunea este suficient de mică ca să fie neglijate
ciocnirile electron-particulă.
Astfel, soluția ecuației 1.68 este:
𝑒𝐸𝑚𝑎𝑥
𝛾− = {𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 + 𝜑) − 𝑠𝑖𝑛𝜑𝜑} 1.69
𝜔𝑚−

Integrăm această expresie în raport cu timpul și aflăm poziția 𝑟 a electronului:

𝑒𝐸𝑚𝑎𝑥 𝑐𝑜𝑠𝜑−𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡+𝜑)
𝑟− = { − 𝑠𝑖𝑛(𝜑𝑡)} + 𝑟0 1.70
𝜔𝑚− 𝜔

Doar electronii ce au apărut prin emisie secundară care sunt într-o fază cu cîmpul afectează
descărcarea, dec faza inițială trebuie să fie 0, astfel, pentru 𝑟0 → 0, obținem:
𝑒𝐸𝑚𝑎𝑥
𝑟− = (1 − 𝑐𝑜𝑠𝜔𝑡) 1.71
𝜔 2 𝑚−

Pentru ca electronii să poată străbate distanța 𝑑 dintre cele 2 suprafețe, trebuie să fie îndeplinită
condiția:
2𝑒𝐸𝑚𝑎𝑥 𝜔 2 𝑑2 𝑚−
>𝑑 𝑠𝑎𝑢 𝑉> 1.72
𝜔 2 𝑚− 2𝑒

În momentul interacțiunii cu suprafața energia electronilor trebuie să fie destul de mare pentru a
produce emisia secundară, adică de cîțiva electron-volți. De asemenea, formarea multiciocnirii
este limitată la frecvențe joase.

24
I.3. Surse de plasmă

Arcul electric
Arcul electric este o descărcare autonomă cu tendință de automenținere caracterizat prin:
 densitate mare de curent ;
 temperatură înaltă ;
 presiune mare a gazului;
 cădere de tensiune redusă pe coloana de arc.
Pe lungimea arcului electric se disting trei zone (Fig. 1.10):
 căderea catodică (1);
 căderea anodică (2);
 zona coloanei arcului (3).

Fig. 1.10 Partile componente ale arcului electric

Cînd arcul este aprins, între doi electrozi orizontali datorită încălzirii gazului (aerului) din
coloana arcului, apare o mişcare de convecţie care modifică forma coloanei, dînd acestuia forma
arcuită în sus.
Regiunea catodică (1) este formată din suprafaţa catodului, stratul de sarcină spaţială pozitivă
în care are loc căderea de potenţial Uc şi regiunea de tranziţie spre plasma coloanei arcului
electric. Această regiune este caracterizată prin variaţii mari ale densităţii particulelor, a
temperaturii acestora şi a potenţialului electric. În funcţie de densitatea de curent, presiunea
gazului şi natura materialului catodului, grosimea păturii de sarcină spaţială pozitivă din faţa
catodului poate lua valori cuprinse în domeniul 10-3- 10-2 mm. Lungimea regiunii de tranziţie
spre plasma a coloanei arcului poate fi estimată de lungimea Debye caracteristică plasmei arcului
25
electric. În descărcarea în arc care funcţionează în modul petei catodice, constricţia este mult mai
puternică şi densitatea de curent la nivelul suprafeţei catodului (curent de emisie electronic) este
cu un ordin de mărime mai mare decît la descărcarea în modul difuz (10+3-10+4 A/cm2 ).
Mecanismul principal care asigură continuitatea curentului electric la nivelul suprafeţei catodului
este emisia termoelectronică, în cazul ataşamentului difuz de suprafaţa catodului, şi o combinaţie
între emisia termoelectronică şi emisia de cîmp electric, în cazul ataşamentului prin pete
catodice. Încălzirea locală, pînă la termoemisie a suprafeţei catodului se face prin
bombardamentul ionic al suprafeţei catodului. Ionii pozitivi, care intră în căderea catodică prin
difuzie din coloana arcului, sunt acceleraţi în căderea catodică şi cedează energia lor cinetică şi
potenţială suprafeţei catodului încălzind-o la termoemisie.
In conformitate cu legile termodinamicii, densitatea curentului de emisie termoelectrica J [A/m2]
este dată de formula lui Richardson:
𝑞𝑈𝑒
𝐽 = 𝐽0 ∗ 𝑇𝑘2 ∗𝑒 𝑘∗𝑇𝑘
1.73
Unde
 J0 - constanta ce depinde de material și de natura suprafeței catodului [A/m2K2];
 Tk - temperatura suprafeței catodului [°K];
 q - sarcina electronului, în valoare absolută [C];
 Ue - potențialul de ieșire [V];
 K - constanta lui Boltzman [J/°K].
Observăm că densitatea curentului termoelectronic se mărește odată cu reducerea potentialului de
iesire Ue.
La densităţi mari ale curentului de descărcare suprafaţa catodului emite jeturi de metal şi
impurităţi. Deoarece vaporii metalului din care este confecţionat catodul şi impurităţile conţinute
de acesta au energii de ionizare mai mici decÎt a gazului de lucru, căderea catodică poate fi mult
mai mică decÎt potenţialul de ionizare a gazului, Uc < Vi.
Regiunea anodică (4) se află în vecinătatea anodului și are o întindere mai mare decît zona
catodică. În regiunea anodică acţionează un cîmp electric mai intens decît în coloana arcului. Ea
are rolul de a mări producţia de ioni în regiune pentru a asigura curentul ionic care trebuie să
intre în coloană ( aproximativ 1% din curentul de descărcare), întru-cît anodul nu poate emite
ioni pozitivi. La suprafaţa anodului curentul electric este dat exclusiv de electronii captaţi de
acesta din plasma regiunii anodice.
Coloana arcului (3) este mult mai lungă decît regiunile catodică şi anodică, și realizează
continuitatea curentului electric la interfeţele electrod-plasmă. Aici au loc ionizari, excitari și
recombinari între particulele gazului. Coloana arcului este neutră, suma sarcinilor particulelor
negative este egală cu suma celor pozitive. Ionizarea termică a gazului se produce nu numai
26
datorită ciocnirilor neelastice ale electronilor cu atomii, ci și ca urmare a ciocnirii atomilor între
ei. Aceasta se explică prin aceea că în gazul ce umple coloana arcului, odată cu ridicarea
temperaturii, crește rapid numărul atomilor ce dispun de energie suficientă pentru ionizarea
puternică a gazului prin ciocniri. De aceea, coloana arcului contine un gaz puternic ionizat,
avînd temperatura în axă foarte ridicată: (60008000)°C.
În schimb, pe direcție radială, temperatura în coloana arcului va fi repartizată neuniform,
datorită transmiterii căldurii, temperatura fiind maximă în axa coloanei, și minima la periferie.
Temperatura coloanei arcului crește odată cu creșterea curentului și scade odată cu scaderea
potențialului de ionizare. Curentul total prin coloana arcului reprezintă o suma între curentul dat
de sarcinile pozitive ce se deplasează spre catod și curentul format de sarcinile negative ce se
deplasează spre anod. Neglijînd componenta curentului data de deplasarea ionilor
pozitivi, datorita mobilității lor mult mai mici decat a electronilor, se poate considera că,
curentul prin arc este datorat numai electronilor. În coloana arcului există un gradient de
potenţial al cîmpului determinat de echilibrul între energia cedată de cîmpul electric al
electronilor, care formează datorită mobilităţii lor mari componenta activă a plasmei, şi energia
pierdută de aceştia în ciocnirile inelastice cu atomii gazului de lucru. Datorită densităţii mari de
curent electric şi a presiunilor mari a gazului de lucru, plasma coloanei arcului electric poate fi
considerată la ETL, funcţiile de distribuţia după energii a electronilor, a ionilor pozitivi şi a
atomilor gazului sunt Maxwelliane. Procesele de ionizare si excitare a atomilor sunt determinate
de electronii energetici din coada funcţiei de distribuţie, valoarea temperaturii electronilor
determinÎnd hotărÎtor probabilitatea acestor procese. Echilibrul termodinamic local este
determinat de numeroasele ciocniri elastice dintre electroni şi particulele grele. Astfel, diferenţa
dintre temperatura electronilor şi a gazului este determinată de raportul dintre energia cîştigată de
electroni pe durata unui drum liber mediu, eEλe, şi energia cinetică medie a electronilor kBTe.
Din ecuaţia de bilanţ energetic rezultă următoarea relaţie pentru diferenţa dintre temperaturile
electronilor (Te) şi, respectiv, a particulelor grele (atomi neutri sau ionii acestora), Tg 1.6:

𝑇𝑒 −𝑇𝑔 𝑚𝑔 𝑒𝐸𝜆𝑒
= 0,13 ∗ 𝑚 (𝑘 ) 1.74
𝑇𝑒 𝑒 𝐵 𝑇𝑒

La Echilibru Termodinamic Local, densitatea de particule încărcate ale plasmei coloanei arcului
este dată de relația lui Saha:

3
𝑛𝑖 𝑛𝑒 2𝑍𝑖 (2𝜋𝑚𝑒 𝑘𝐵 𝑇) ⁄2 𝑒𝑉
= 𝑒𝑥𝑝 (𝑘 𝑇𝑖 ) 1.75
𝑛𝑔 𝑍0 ℎ3 𝐵

27
Forma generala a caracteristicii statice a arcului electric este prezentata in figura 1.11, în care se
observă trei zone distincte:

Fig.1.11 Caracteristica statică a arcului electric

I – zona curentilor mici, în care tensiunea in arc scade odată cu creșterea curentului, deoarece
crește secțiunea coloanei arcului, și crește respectiv conductibilitatea lc, prin ionizarea mai bună a
gazului;
II - zona în care căderile de tensiune Uk, Uan si Uc devin practic independente de variația
curentului. Caracteristica este practic rigida, această fiind zona cu larga aplicare în tehnica
sudării;
III - zona în care S c și A c devin practic constante, ajungînd la valorile maxime, iar U a va
începe să crească cu curentul.

Fig. 1.12 Caracteristisca dinamică a arcului electric

Caracteristica statică este determinată prin variații lente ale curentului și tensiunii. Dacă se
mărește rapid curentul de la I1 la I2 (fig. 1.12) se constată că în locul tensiunii indicate de
caracteristica statică este necesară o tensiune mai mare (curba 2), datorită inerției

28
fenomenelor termice și de ionizare, și invers dacă se micșorează curentul de la I2 la I1 , tensiunea va
fi indicată de curba 3.
Bucla care se formeaza poarta numele de caracteristica dinamica a arcului electric.

Fotografie cu un Arc electric (https://www.explainthatstuff.com/plasma-arc-recycling.html)

Descărcarea Corona
Descărcărea în coroană (sau corona) este o descărcare electrică autonomă care se
formează în jurul electrozilor cu rază de curbură foarte mică, la tensiuni relativ mari (∼10 kV) în
gaze la presiuni relativ mari (cel mai adesea în aer la presiunea atmosferică), cu rază de curbură
foarte mică, a celor sub formă filiformă sau în vecinătatea vîrfurilor metalice ascuţite înainte ca
tensiunea dintre electrozi să atingă valoarea necesară străpungerii. Apariţia ei este cauzată de
către cîmpul electric foarte intens din vecinătatea acestor electrozi, cîmp care poate determina
ionizarea şi excitarea gazului fără ca spaţiul interelectrodic să fie străpuns. Pentru ca să aibă loc o
descărcare corona raportul dintre intensităţile cîmpului electric la suprafaţa electrodului cu rază
de curbură mare ER şi a celui cu raza de curbură mică Er, trebuie să fie suficient de mic,
ER/Er << 1.

29
Descărcarea corona poate fi:
 pozitivă, dacă electrodul cu rază de curbură mică a suprafeţei este anod;
 negativă, dacă electrodul cu rază mică de curbură a suprafeţei este catod.
În funcţie de fenomenele dominante în spaţiul dintre electrozi, se disting două regiuni:
 regiunea de ionizare, situată în cîmpul electric intens din jurul electrodului a cărui
suprafaţă are rază de curbură mică;
 regiunea de drift, în care sarcinile electrice suferă o mişcare de drift electric şi sunt
colectate de electrodul a cărui suprafaţă are raza de curbură mare.

Descărcarea este iniţiată de avalanşe de ionizare Townsend care se dezvoltă în cîmpul electric
intens din jurul electrodului ascuţit. La descărcarea corona negativă avalanşele Townsend sunt
declanşate de electronii emişi de suprafaţa catodului (care este electrodul generator de cîmp
electric intens) prin procese γ. Criteriul de autoîntreţinere este că numărul de ioni produşi într-o
avalanşă Townsend iniţiată de un electron trebuie să fie suficient de mare pentru ca aceştia,
ajunşi pe suprafaţa catodului, să elibereze un alt electron:

𝛾𝑖 = [𝑒𝑥𝑝 (∫𝑙 𝑎(𝑥) ∗ 𝑑𝑥 ) − 1] = 1 1.76

unde l reprezintă distanţa caracteristică a regiunii de ionizare (lungimea avalanşelor Townsend).

În aer ataşamentul electronic are ca efect micşorarea numărului de ionizări din avalanşele
Townsend, electronii, “pierduţi” prin ataşament nu mai participă la procesele de ionizare. În
acest caz se defineşte coeficientul de ataşament, η ce semnifică fracţia de electroni pierduţi prin
ataşament electronic pe unitatea de parcurs.

𝑑𝑛
( 𝑑𝑥𝑒) = − 𝜂𝑛𝑒 1.77
𝑎𝑡

Coeficientul de ataşament electronic scade odată cu creşterea intensităţii cîmpului electric redus.
În fig. 1.13 (a) şi (b) sunt prezentate două geometrii ale electrozilor pentru care se poate
determina distribuţia intensităţii cîmpului electric. Astfel, pentru sistemul format dintr-un
electrod ascuţit cu vîrf paraboloidal şi un electrod plan intensitatea cîmpului electric este:
2𝑈
𝐸𝑥 = (𝑟+2𝑥)∗𝑙𝑛[(𝑟+2𝑑)/𝑟] 1.78

30
 Fig. 1.13 Geometria electrozilor vîrf paraboloidal-plan(a) și cilindric coaxial(b)

Tensiunea de prag a descărcării corona, Umin, în acest caz este:

𝑈𝑚𝑖𝑛 = 𝐸𝑐 (𝑟 + 2𝑥𝑐 )𝑙𝑛[(𝑟 + 2𝑑)/𝑟] 1.79

unde Ec este valoarea critică a intensităţii cîmpului electric şi xc- distanţa ce determină regiunea
de ionizare.

În cazul electrozilor coaxiali intensitatea cîmpului electric este:

𝑈
𝐸𝑥 = 𝑥∗𝑙𝑛(𝑅/𝑟) 1.80

Iar

𝑈𝑚𝑖𝑛 = 𝐸𝑐 ∗ 𝑥𝑐 𝑙𝑛(𝑅/𝑟) 1.81

În cazul descărcării corona pozitive, regiunea de ionizare este situată în apropierea anodului şi
catodul nu are influenţă în dezvoltarea avalanşelor de ionizare Townsend. Electronii proveniţi
din ionizarea naturală a gazului sau din detaşamentul electronilor de ionii negativi ai gazelor
electronegative, declanşează avalanşele de ionizare. Astfel regiunea de ionizare este determinată
de condiţia α > η.
Locul cel mai îndepărtat de anod de unde se pot dezvolta avalanşele Townsend depinde de
valoarea critică a intensităţii cîmpului electric. Avalanşele se dezvoltă spre anod lăsînd ioni
pozitivi în urma lor, iar electronii cu mobilitate mai mare părăsesc mai repede zona de formare.
Aceasta duce la ecranarea cîmpului electric generat în jurul anodului şi la accentuarea sa la

31
distanţe mai mari de acesta. Regiunea de ionizare avansează spre catod sub forma unor filamente
luminoase, numite strimeri. Această dezvoltare a descărcării are loc dacă numărul de ioni produşi
în avalanşele Townsend este suficient de mare. Criteriul de automenţinere a descărcării în acest
caz a fost stabilit de Raether1.7 în 1940 şi se poate scrie sub forma:

𝐸
𝑁𝑒 = ∫𝐸 𝑐 (𝛼 − 𝜂)𝑑𝑥 ≈ 108 − 5 ∗ 108 1.82
𝑟

Caracteristica curent-tensiune a descărcării corona continue poate fi obţinută dacă se ia în

considerare distribuţia cîmpului electric în afara regiunii de ionizare şi calculînd intensitatea
curentului electric ca fiind suma sarcinilor electrice colectate în unitatea de timp de electrodul a
cărui suprafaţă are raza de curbură mare. Pentru descărcarea corona pozitivă se ia în considerare
driftul electronilor, în gaze electropozitive, sau al ionilor negativi, în gaze electronegative. În
cazul descărcării corona negative este luată în considerare mişcarea ionilor pozitivi. Distribuţia
cîmpului electric între electrozi este dată de ecuaţia lui Poisson:

𝜌
∇ ∗ 𝐸⃗ = 𝜀 1.83
0

Pe baza relației de mai sus și a densității de curent dată de legea lui Ohm, Townsend a obţinut
pentru configuraţia a doi electrozi coaxiali următoarea formulă pentru caracteristica curent-
tensiune:
𝐼 = 2𝜇𝑈(𝑈 − 𝑈𝑚𝑖𝑛 )𝐿/𝑅 2 𝑙𝑛(𝑅/𝑟) 1.84

Fotografie cu o descărcarea Corona (https://www.researchgate.net/figure/a-Instantaneous-corona-

current-for-a-mono-tip-corona-discharge-compared-with-the_fig6_230906791

32
Descărcarea Spark
Scînteia electrică nu este altceva decît reproducerea în laborator a fulgerului. Cînd presiunea
gazului din incinta de descărcare este egală sau mai mare decît presiunea atmosferică,
străpungerea în curent continuu a spaţiului dintre electrozi se poate realiza numai dacă tensiunea
este foarte mare (101 –102 kV). După străpungere, descărcarea nu se menţine ca o descărcare
luminiscentă staţionară, ci apare o scînteie strălucitoare, de durată scurtă, însoţită de un zgomot
caracteristic datorat dilatării bruşte a aerului de către gazul puternic ionizat şi foarte fierbinte din
canalul descărcării.

Fig. 1.14 Obținerea în laborator a scînteiei electrice

La conectarea tensiunii de alimentare care trebuie să fie mai mare decît tensiunea de străpungere,
are loc aprinderea descărcării. Datorită ionizării în avalanşă, rezistenţa spaţiului interelectrodic se
reduce brusc, ceea ce determină o creştere pronunţată a curentului prin descărcare şi o reducere
considerabilă a tensiunii pe ea. Dacă sursa de alimentare nu este capabilă să debiteze curentul
necesar pentru menţinerea descărcării, aceasta se va stinge. În acest moment rezistenţa spaţiului
interelectrodic va creşte brusc, creşte şi tensiunea pe tub şi se creează condiţiile necesare
repetării fenomenului. Timpul necesar repetării este cu atît mai mare cu cît este mai mare
capacitatea dintre electrozii tubului. În fapt el este determinat de constanta de timp a circuitului
RCo:

𝜏0 = 𝑅𝐶0 1.85

Pentru a mări perioadei de repetare a fenomenului, dar şi a amplitudinii lui, în paralel cu tubul de
descărcare se conectează un condensator cu capacitatea C. La conectarea sursei de alimentare, el
începe să se încarce cu o constantă de timp determinată de capacitatea lui şi a tubului şi de
valoarea rezistenţei R:

𝜏0 = 𝑅(𝐶 + 𝐶0 ) = 𝑅𝐶𝑒 1.86

33
La atingerea tensiunii de străpungere se produce fenomenul descris mai sus, dar pe lîngă energia
funizată de sursa de alimentare, se va regăsi şi energia acumulată în cîmpul electric al
condensatorului:

𝐶𝜉 2
𝑊= 1.87
2

Fig.1.15 Evoluţia în timp a tensiunii pe tubul de descărcare

Observăm din graficul 1.15 evoluţia în timp a tensiunii pe tubul de descărcare. Pe porţiunea
crescătoare, ea este descrisă de funcţia:

−𝑡⁄ −𝑡⁄
𝑢(𝑡) = 𝑈0 𝑒 𝜏 + 𝑈𝑠 (1 − 𝑒 𝜏) 1.88

Dacă electrozii sunt ascuţiţi atunci, înaintea apariţiei scînteii, va apare descărcarea corona.

Fotografie cu o descărcarea Spark (https://ccrc.kaust.edu.sa/Pages/Seminar-Machala.asp)

34
Descărcarea cu bariera dielectrică

Descărcarea cu barieră dielectrică (DBD) a fost folosită prima dată în 1857 de către W.
Siemens, pentru a genera ozonul. Acestui tip de descărcare îi este caracteristic prezenţa unui strat
dielectric în contact cu descărcarea, care se poate afla pe unul dintre electrozi, pe ambii electrozi,
sau între aceştia. Modul de funcţionare al DBD se datorează prezenţei stratului dielectric.
După străpungerea electrică a spaţiului dintre cei doi eletrozi, are loc o acumulare de
sarcină pe suprafaţa izolatoare, care conduce la o cădere a cîmpului electric, ce are ca efect
întreruperea descărcării. Rezultă că DBD nu poate funcţiona decît în semnal alternativ sau în
impulsuri. Există diferite moduri de operare ale DBD. Astfel, tipul electrozilor, configuraţia şi
lărgimea spaţiului dintre electrozi, amplitudinea tensiunii şi frecvenţa ei, gazele de lucru pot
conduce la o descărcare cu barieră dielectrică în modul filamentar (modul DBDF) sau descărcare
cu barieră dielectrică în modul difuz (modul DBDD). Descărcările cu barieră dielectrică sunt
descărcări la presiune atmosferică, ce produc plasme de neechilibru termodinamic, fiind folosite
în tratamente de suprafaţă, producerea ozonului, controlul poluării etc.

Fotografii cu descărcări cu barieră dielectrică (DBD) și sisteme DBD. De la stânga la dreapta: reactor DBD placă
paralelă, jet de plasmă DBD, DBD aprins în canalele unui dispozitiv microfluidic și suprafața DBD.
(http://sciengcafe.com/2016/01/fiorenza-fanelli-interview/)

35
CAPITOLUL II. Aplicații tehnologice ale surselor de plasmă

II.1. Surse de radiații electromagnetice

În present nu există nici un sector de activitate industrială, științifică în care să nu fie folosită
plasma, pentru a ușura viața omului. Plasma are numeroase aplicații tehnologice cum ar fi
tratarea suprafețelor, funcționarea laserilor, iluminatul electric, obținerea reacțiilor de fuziune
nucleară.

Principalele tipuri de lămpi cu descărcare sunt:

 Lămpi pentru semnalizare;

 Lămpi pentru iluminatul public;
 Lămpi spectrale cu plasmă;

Lămpi pentru semnalizare

Acestea sunt compuse din 2 electrozi aflați la o distanță de cîțiva milimetri unul de celălalt, și
situați într-o incintă umplută cu gaz nobil(neon), sau un amestesc de gaze (neon și heliu), la o
presiune de 100N/m2. Presiunea și distanța dintre electrozi sunt alese în așa fel, încît tensiunea de
aprindere să fie optimă (minimul Curbei Pashen). Din cauza dinstanței mici dintre electrozi, în
spațiul de descărcare există doar porțiunile catodice ale descărcării. În jurul catodului se
formează o regiune luminoasă galben portocalie, îngustă, difuză. Eficacitatea luminoasă este
mică (2 Lm/W), iar puterea nu este mai mare de 3 W.

Aceste lămpi se folosesc pentru semnalizarea prezenței în circuit a unei tensiuni, de obicei mai
mari decît tensiunea de aprindere. De asemenea, ele se mai folosesc și pentru controlul
funcționării aparatelor electrice, în circuite electronice ca amplificatoare de impulsuri,
generatoare de implusuri, circuite de temporizare, circuite logice.

Lămpi pentru iluminatul public

În lămpile cu descărcări în gaze, efectul luminos se obține în urma dezexcitării spontane a

atomilot excitați după ciocnirile neelastice suferite de acești atomi de obicei cu electronii

36
energetici, dar și cu alți atomi excitați(efect Penning). Lămpile cu acest efect încep să fie
utilozate pe o scară tot mai largă.

Dacă comparăm lămpile clasice cu incandescență cu lămpile cu descărcări electrice în gaze,

avantajele primelor sunt:

 Factor de putere egal cu unitatea;

 Independență în funcționare față de dispozitivele auxiliare;
 Același effect la alimentarea acestora atît în current electric cît și în current alternativ;

Avantajele lămpilor cu descărcări în gaze sunt:

 eficiență luminoasă mult mai mare decît în lămpile cu incandescență, la aceeași presiune
de 2-3,5 ori mai mare;
 o repartizarea mai avantajoasă a energiei la un flux luminos. De exemplu dacă
comparăm o lampă descărcări în gaze de 40W cu o lampă cu incandescență de 150W,
ambele avînd fluxul luminos de 2300lm, observăm că la prima energia se repartizează în
53% cedată prin conducție, 26,5% căldura iradiată și 20,5% enegie luminoasă, pe cînd la
cea de-a doua 18% căldură cedată prin conducție, 72% căldura iradiată și 10% enegie
luminoasă.

Acest tip de lămpi se compune dintr-un tub de sticlă cu 2 electrozi. În interirorul tubului este un
gaz inert( neon, argon, heliu) la o anumită presiune, și o cantitate mică de metal (sodiu, mercur)
care se vaporizează în timpul funcționării lămpii.

Pentru o funcționare mai optimă, sunt necesare cîteva dispozitive auxiliare:

 Stabilizatorul, care are rolul de a limita intensitatea curentului de o descărcare la o

valoare prestabilită;
 Transformatorul, este necesar în cazul lămpilor care nu pot funcționa la tensiunea rețelei;
 Transformatorul de preîncălzire este necesar preîncălzirii catozilor în lămpile cu catod
incandescent;
 Transformatorul de încălzire al catozilor, asigură temperatura suficientă a catozilor
emisivi la lămpile care funcționează în regim special;
 Starterul, în lămpile fluorescente cu catozi preîncălziți pentru stabilizarea curentului de
preîncălzire timp de 1-3s de la pornire și pentru întreruperea lui convenabilă.;

Toate aceste dispozitive auxiliare sunt grupate într-un ansamblu numit balast.

37
Aceste lămpi se clasifică în mai multe categorii după diferite criterii:

a)După starea electrozilor

 Lămpi cu electrozi reci care necesită o tensiune de alimentare mare;

 Lămpi cu catozi incandescenți care necesită o tensiune mică de alimentare;

b) După natura gazului de umplere și presiunea acestuia

 Lămpi cu vapori de mercur, de presiune joasă, înaltă și foarte înaltă;

 Lămpi cu vapori de sodiu, de presiune joasă, înaltă și foarte înaltă;
 Lămpi cu descărcări în gaze inerte, de presiune joasă, înaltă și foarte înaltă;

c) După tipul descărcării

 Lămpi cu descărcare luminiscentă;

 Lămpi cu descărcare în arc;

Lămpi spectrale cu plasmă

Aceste lămpi reprezintă o categorie specială de sursă special de lumină, folosite pentru analiza
spectrală. Ele reprezintă niște tuburi cu descărcări în gaze de diferite tipuri cu care se obțin
spectrele standard de comparație sau linii spectrale bine determinate. Astfel sunt tuburile de
descărcare luminiscentă, cu coloana pozitivă obținută într-un tub capilar, umplut cu diferite gaze.
Un alti tip de surse de lumină pentru analiza spectrală are drept scop obținerea unei plasme în
vaporia substanței introduse în intervalul de descărcare sau constituind electrozii descărcării. Cel
mai des utilizate sunt lămpile în care descărcarea are loc într-o atmosferă de sodiu sau mercur,
precum și lămpile cu catod cavitar.

Lămpi cu catod cavitar

Este cel mai utilizat tip de lămpi în multe dispozitive pentru obținerea spectrelor de linii fine.
Avantajele acestei lămpi sunt:

 Pot fi obținute linii pe tot domeniul IR-UV;

 Pot fi excitate spectre intense utilizînd curenți mici;
 Se obțin linii spectrale foarte înguste;
 Au o construcție relativ simplă și nu prea scumpă;
 Furnizează un spectru stabil, fără zgomot, pentru perioade de timp relativ lungi.

38
O lampă cu catod cavitar este constituită dintr-un tub etanș, cu un anod și un catod cavitar
realizat sau doar acoperit cu metal al cărui spectru se analiazează. Se utilizează un gaz inert la
presiunea de 102-6*102 N/m2. La aplicarea unei tensiuni de 500-1000V se aprinde descărcarea în
gaz. Descărcarea se concentrează la presiunea respectivă în interiorul catodului, conducînd la
densități de curent mai mari decît cele obținute în descărcarea cu catod plan. Odată cu creșterea
curentului, lumina negativă ocupă o suprafață tot mai mare din secțiunea interioară a catodului,
iar cînd toată secțiunea este ocupată, creșterea continuă a curentului produce o creștere a
diferenței de potențial, și apare lărgirea Stark.

Fig.2.1 Schița unei lămpi cu catod cavitar

În această configurație căderea catodică mică se datorează unei concentrări masive a ionilor
pozitivi în această regiune. Cîmpul electric dirijează ionii în interiorul catodului conducînd la o
pulverizare intensă a acestuia, atomii acumulîndu-se în interorul catodului se excitează prin
ciocnirile cu electronii , cu atomii excitați de concentrație mare a gazului inert și cu ionii acestuia
și cu ionii acestuia și dau naștere unui spectru de emisie. În acest tip de lămpi este foarte
importantă eficiența de pulverizare, de aceea se utilizează argon drept gaz de umplere, deoarece
ele esre mai eficient datorită greutății atomice mari.
Pentru o funcționare viabilă a lămpilor cu catod cavitar, este foarte importantă etanșarea lor,
evitarea absorbției gazului de umplere de către particulele pulverizate, eliminarea impurităților
gazoase emise de electrozi în timpul utilizării.
Materialul catodului trebuie sp fie un bun conducător electric și să aibă o temperatură de topire
ridicată. Forma catodului tot este foarte importantă, de obicei avînd forma cilindrică.

39
Important de asemenea este și materialul anodului, de obicei se utilizează tungstenul, dar și
titaniul și zirconiul, acestea au proprietatea de adsorbție a impurităților, acționînd ca un getter.
În construcția electrozilor atomii materialului oulverizat trebuie să fie reținuți în interiorul
catodului, la un nivel uniform de exciate. În realitate însă, lucurile nu stau chiar așa, și o parte din
atomii excitați formează un nor în exteriorul catodului, ca efect apare o puternică autoabsorbție a
liniilor de rezonanță și o scurtare a timpului de funcșionare al lămpii. Pentru a evita acest lucru,
electrozii sunt prevăzuți cu ecrane.
De asemenea lampa este prevăzută cu fereastra optică plasată pe un braț al lămpii la o distanță
oarecare de catod pentru reducerea posibilității depunerilor atomilor metalului pulverizat pe
suprafața ei.
Tensiunea de lucru pentru majoritatea lămpilor cu catod cavitar este de 200-500V, iar intensitatea
maximă este 40-50mA, iar presiunea este aleasă în funcție de gazul de lucru (pentru neon
3*102N/m2, pentru argon este 102 N/m2).

Lămpi cu descărcări fără electrozi

Cu toate că aceste lămpi sunt mai puțin utilizate decît lămpile cu catod cavitar, lămpile fără
electrozi cu descărcări în înaltă frecvență constituie surse excelente, cu linii spectrale înguste. Ele
se folosesc datorită rezoluției înalte și absenței contaminării electrozilor în timpul lucrului și
menținerii descărcării la o presiune de vapori foarte joasă.

Aceste lămpi pot fi excitate atît în radiofrecvență (100kHz-100MHz), cît și în domeniul

microundelor (ν>100MHz). Lămpile cu descărcări în RF se utilizează pentru studiile
fundamentale de fluorescență, pentru a obține liniilor de rezonanță cu o autoabsorbție foarte
mică, li cu o autoinversie minimă.

În domeniul MU această lampă prezintă 2 avantaje:

 Timp de viață al lămpii mai mare;

 Eficiență mare a conversiei puterii de alimentare a descărcării în putere a radiației emise.

Se observă o creștere cu 40W a puterii emise cînd frecvența crește de la 150MHz la

3000MHz.

40
II.2. Sudura cu plasma

Prin sudare se înțelege unirea, împreunarea a două obiecte, din materiale de obicei metalice sau
termoplastice, utilizând căldura sau presiunea - cu sau fără ajutorul unor materiale de adaos.1.8

Din anii 1950 capătăt o utilizare tot mai largă dispositive numite plasmatroane. Acestea
constituie o combinație între o descărcare în arc și un jet de gaz care străbate arcul cu o viteză
foarte mare. Astfel, se obține un jet de plasmă termică, în care temperature gazului este aproape
identică cu temperature electronica (10.000-50.000K).

Deosebirile esenșiale dintre arcul electric și jetul de plasmă sunt:

 Arcul electric ar coloana pozitivă dezvoltată corespunzător condițiilor energetice de

schimb termic, și nu suferă constrîngeri, pe cînd jetul de plasmă este puternic mecanic
și electromagnetic strangulat;
 Temperatura arcului este mai mică decît cea a plasmei din jet;
 Gazul ionizat din arcul electric are o presiune egală cu cea atmosferică, pe cînd în
jetul de plamsă gazele sunt introduse sub presiune, astfel apare curgerea cu viteze
foarte mari a gazului ionizat.

Fig.2.2 Schema de principiu a unui generator cu jet de plasmă

41
Avem prezentată în Fig.2.2 schema de principiu a unui plasmatron în curent continuu. Arcul se
amorsează într-un electrod E, cu rol de catod și piesa de prelucrat care are și rol de anod. O parte
din coloana arcului este constrînsă să treacă printr-un ajutaj (duză) a răcit la interior (l-lichid de
răcire). Prin canalul ajutajului trece concomitent și un curent de gaz(heliu, azot, argon), care
datorită temperaturii ridicate a arcului este puternic ionizat. Astfel, se formează un jet de plasmă j
de o secțiune îngustă.
Strangularea mecanică și electromagnetică determină secțiunea îngustă . Cea dinttîi apare din
cauza contactului dintre jet fierbinte de gaz ionizat și pereții duzei puternic răciți, straturile din
vecinătatea duzei răcite intens provoacă recombinarea ionilor și electronilor difuzați din volumul
jetului.
Cele din urmă strangulări se datorează atracției curenților paraleli.
Scăderea secțiunii coloanei duce la creșterea densității de curent, adică la intensificarea efectului
Joule. Volumul redus determină creșterea puternică a temperaturii, maximul înregistrîndu-se pe
axa jetului și în apropierea duzei.
Emisia electronilor de la catod are loc prin efectul termoelectronic, folosindu-se catozi din
wolfram toriat. Materialele din care se confecționează ajutajele trebuie să asigure valori mari ale
conductivității termice, căldurii specifice și căldurii latente de topire (cupru, grafit, wolfram, oțel).
Calitatea lucrărilor care se execută cu ajutorul jetului de plasmă depinde de natura gazului
plasmogen. Proprietățile fizico-chimice ale gazului trebuie să asigure o distribuție cît mai
adecvată a energiei în spațiul de descărcare. În același timp mediul extern trebuie să asigure
protecția electrodului incandescent împotriva oxidării și să fie neutru față de materialul prelucrat.
Aceste condiții sunt satisfăcute de argon și heliu. Însă utilizarea acestor gaze are și unele
dezavantaje, precum:
 Cost ridicat;
 Capacitate mică de cedare a căldurii în timpul descărcării.

Tăierea unui metal înseamnă distrugerea legăturilor de coeziune în regiunea de tăiere. În cazul
tăierii termice, această distrugere se face prin încălzirea locală a piesei și are loc prin arderea cu
oxigen sau topirea metalului. In fig. Este reprezentată schema de principiu a unei instalații de
tăiere cu plasmă. Pentru început se amorsează un arc electric pilot, între catod W și ajutaj a. La
trecerea prin ajutaj a unui gaz plasmogen cu debitul D1 se amorsează un jet de plasmă cu un
anumit grad de ionizare, care depinde de intensitatea curentului, natura gazului, geometria
ajutajului. Jetul de plasmă este adus asupra piesei ce P care este legată la polul pozitiv al
generatorului S. Dacă mediul este destul de ionizat și cîmp electric intens, prin spațiul jetului de
plasmă se formează un arc anodic, pata anodică mutîndu-se de pe ajutaj pe piesă. Astfel, debitul

42
de gaz se mărește la D2 , surplusul de gaz transformîndu-se într-un înveliș izolator ce protejează
ajutajul de acțiunea termică a plasmei, împiedicînd formarea arcului secundar.

Fig.2.3 Schema de principiu a unei instalații pentru tăiere cu jet de plasmă

a)faza generării jetului de plasmă
b)faza transferării arcului pe placa de prelucrat

Pentru sudarea metalelor sau aliajelor, se folosește de obicei sudarea în arc în mediu de argon, cu
electrod nefuzibil. Folosirea arcului cu plasmă pentru sudare reprezintă o serie de avantaje față de
metoda clasică:
 Concentrare energetică mai bună;
 stabilitate mai mare a arcului.
Dispozitivele cu plasmă pentru sudură au aceeași construcție ca cele utilizate pentru tăiere,
deosebirea este viteza mai mică de deplasare a jetului de plasmă, ceea ce asigură că metalul topit
nu este suflat de la locul de sudură. Argonul este folosit în calitate de gaz plasmogen, cu debitul
30-40 l/h.
Dezavantajul acestei tehnici este costul ridicat al echipamentului de sudură.

43
II.3. Durificarea pieselor de lucru metalice
Pentru a mări duritatea pieselor metalice, în ultimii ani s-au elaborate metode foarte eficiente de
tartare a suprafețelor pieselor folosind plasma unei descărcări luminiscente. Una dintre aceste
metode este Nitrurarea ionică, cea mai răspîndită în prezent.

Nitrurare ionică este un proces care are loc la presiuni joase, în plasma unei descărcări electrice
și care are ca rezultat formarea unor nitruri cu proprietăți fizice deosebite, în principal o duritate
mult mai mare decît a materialului suport.

În fig. 2.4 am reprezentat dispozitivul experimental specific pentru tehnica nitrurării ionice.

Fig.2.4 Schema de principiu a unei instalații de nitrurare ionică

Acest system se compune din:

 incintă vidată (din inox, oțel) ;
 Un generator electric;
 Un sistem de distribuție a gazului și de control al presiunii;
 Un sistem de măsură și reglare a temperaturii.

Tensiunea este aplicată între piesa de nitrurat (P) plasată pe catod (C) și pereții metalici ai
incintei (I), care joacă rol de anod și este întotdeauna legat la potențialul masei. Se lucrează în
regim de descărcare ,,anormal”, densitatea de curent este uniform pe suprafața catodului și
44
intensitatea crește cu tensiunea aplicată pe descărcarea electrică. Tmperatura piesei se măsoară
cu un termocuplu (TC), trebuie să fie cuprinsă între 500-550°C. Acest proces este cu atît mai
rapid cu cît temperature este mai mare, deoarece nitrurarea este un process termochimic.
Temperatura piesei trebuie ă fie mai mica decît temperature de revenire a materialului din care
este confecționată piesa, dar apropiată de aceasta.
Un element important al instalației respective este sistemul de detecție a arcului și de inhibare a
acestuia într-o fază cît mai incipientă pentru a nu rebuta piesa (DIA). Instalațiile de putere
utilizeaază generatoare alimentate în curent trifazic, prevăzute cu un redresor de curent și system
de filtraj. Puterea este furnizată sub formă de impulsuri calibrate de energie. Controlul arcului
este asigurat pe fiecare impuls prin diminuarea sau blocarea impulsurilor următoare.
Nitrurarea ionică are loc la densități de curent în domeniul 0,5*10-3-3*10-3 A/cm2 și tensiuni de
300-500V.
Compoziția gazului are un rol important în cadrul acestui process, întru-cît s-a constatat că un
amestec de azot și hydrogen conduce la cele mai bune rezultate, iar dacă înlocuim hidrogenul cu
argon sau cu un alt gaz nobil duritatea startului scade.
De asemenea dacă pe piesă există 2 planuri paralele foarte apropiate unul de celălalt, cele 2
lumini negative se vor apropia foarte mult una de cealaltă, creîndu-se condiții pentru apariția
efectului catodului dublu sau catodului cavitar local, densitatea de curent va crește foarte mult, la
aceaași valoare a tensiunii aplicate pe descărcare, cee ace determină heterogenitatea în
temperature piesei care se poate concretiza prin atingerea unui regim de arc, dacă temperature
locală este sufifientă pentru ca electronii să fie emiși prin effect termoelectronic. Putem remedia
situația dacă modificăm fie presiunea totală, fie compoziția amestecului gazos.
Introducerea azotului atomic în piesa metalică poate avea loc prin 2 procese:
 Adsorbția speciilor neutre;
 Bombardamentul ionic.
Avantajele nitrurării ionice, în comparație cu celelate metode de nitrurare sunt:
 Economia energiei rezultată din modul în care se realizează încălzirea piesei;
 Suprafața piesei este foarte curată după tratare și nu necesită rectificări;
 Scurtarea timpului de tratare;
 Toți parametrii fizici pot fi controlați, ceea ce asigură o bună reproductibilitate a
tratamentului și permite automatizarea lui;
 Nu este o tehnică poluantă deoarece nu folosește și nu produce substanțe toxice.

45
II.4. Acoperirea metalelor

Acoperirea metalelor este un procedeu de depunere a unor straturi superficiale cu proprietăți

speciale. Acest procedeu ne dă posibilitatea ca unele ansambluri sau părți componente să fie
acoperite cu straturi din materiale a căror proprietăți corespund unor cerințe deosebite. Prin
metalizarea cu jet de plasmă putem obține straturi rezistente la uzură, straturi antifricțiune, etc.
În comparație cu alte procedee similare (cufundare în metal topit, difuzie, placare) metalizarea cu
jet de plasmă are următoarele avantaje:
 Încălzirea materialului-suport este moderată, adică este scăzută probabilitatea apariției
fisurilor
 Depunerea se poate realiza pe suprafețe mari
 Se pot efectua acoperiri metalice pe suporturi combustibile, precum hîria, lemnul, etc
Însă această metodă are și dezavantaje, principalul fiind neomogenitatea straturilor depuse.
Mai jos în figura am reprezentat schema intalației pentru acoperirea suprafețelor cu metal sau
aliaje utilizînd jetul de plasmă.

Fig.2.5 Schema unei instalații de acoperire cu jet de plasmă

Această metodă constă în trecerea unui material sub formă de sîrmă care constituie anodul unui
arc de plasmă. Datorită temperaturii ridicate a jetului de plasmă, materialul de depus se topește și
este antrenat spre piesa ce trebuie acoperită. Principalul mod de transmisie a căldurii de la jetul
46
de plasmă la pulbere se realizează prin recombinarea gazului plasmogen pe suprafața granulelor
de pulbere. În cazul gazelor biatomice se elibearează și o energie de disociere, astfel aceste gaze
transmit o cantitate mai mare de căldură materialului depus.
Materialele care sublimează înainte de topire nu pot fi depuse prin pulverizare. Unii oxizi
disociază și produc componente volatile, ceea ce face imposibilă metalizarea cu gaze
plasmogene obișnuite, precum argon, hidrogen, azot. De aceea se adaugă oxigen, care provoacă
reacția inversă.
În cazul materialelor ,,avide” de oxigen se iau măsuri pentru a împiedica procesul de oxidare,
utilizîndu-se ,,perdele” de gaz de protecție.
Datorită tensiunii superficiale, particulele topite în jetul de plasmă sunt sferice. La impactul cu
materialul ce urmează a fi acoperit, energia lor cinetică se transformă în energie de deformare și
energie termică. Astfel, aceste particule devin filiforme sau lamelare. Straturile depuse prin
această metodă sunt alcătuite din fîșii alăturate sau suprapuse. Se obține deci o strucură
neomogenă caracteristică pentru tehnica respectivă.
Un rol important ăn structura stratului au temperatura particulei (care trebuie să fie superioară
temperaturii de plastifiere) și viteza lor. De asemenea sunt importante și caracteristicile
suprafeței precum: rugozitatea, prezența forțelor de atracție moleculară, existența condițiilor de
apariție a unor microsuduri. Important pentru aderența startului este și fenomenul de difuzie între
metalul de bază și cel al stratului depus.

47
CAPITOLUL III. Monitorizarea electrică si optică a unor surse de plasmă la
presiune atmosferică

III.1. Generarea arcului de plasmă la presiune atmosferică

În figura 3.1 este prezentat dispozitivul experimental folosit pentru generarea arcului de
plasmă la presiune atmosferică. Acest dispozitiv constă din doi electrozi din oțel inoxidabil
plasați în interiorul unui tub de cuarț la o distanță de 1 cm unul de celălalt. Pentru aprinderea
plasmei de tip arc între cei doi electrozi a fost aplicată o diferență de potențial folosind o sursă de
tensiune (9.5 kV, 50Hz, curent alternativ). Semnalul optic de la plasmă (colectat cu ajutorul unei
fibre optice) a fost investigat cu ajutorul uni monocromator (AvantesUSB2.0) conectat la un PC.

Fig.3.1 Reprezentarea schematică a dispozitivului experimental pentru generarea arcului de plasmă la presiune
atmosferică

Utilizînd domeniul spectral disponibil al monocromatorului (200nm-1100nm), au fost definite 3

intervale spectrale de interes:

- UV integral, (200-380nm);
- VIS integral (380-780 nm);
- IR integral (780-1100 nm).

Emisia desărcării în intervalele spectrale definite mai sus a fost monitorizată în timp, folosind un
pas de 5s, pînă la o durată de 5 min. De asemenea, au fost salvate spectrele de emisie ale
descărcării la începutul și sfărșitul perioadei de monitorizare.

Cu ajutorul unui termocuplu aflat în contact ferm cu tubul de cuarț în care sunt plasați cei doi
electrozi, a fost monitorizată tempertaura tubului (cu un pas de 5s).

48
Au fost efectuate un număr de 4 experimente identice, în vederea stabilirii reproductibilității
proceselor de descărcare.

Mai jos sunt prezentate fotografiile cu instalația experiementală pentru generarea arcului de
plasmă la presiune atmosferică.

În Fig. 3.2 este prezentată variația intensității luminii în domeniul infraroșu pentru
cele 4 măsurări. Observăm că atît timp cît descărcarea nu funcționează, intensitatea emisă este
aproape de 0 (zgomot), datorită fondului luminos din cameră și a zgomotului detectorului CCD.
În momentul aprinderii descărcării (timpul 0 din grafice) observăm un salt al intensității
luminoase, lucru care se observă pentru fiecare domeniu spectral definit anterior (Fig. 3.3 si 3.4).
Pentru experimente efectuate repetat, se observă o bună concordanță a valorilor finale ale
intensității luminoase, descărcarea funcționînd reproductibil. Pe durata unui experiment
observăm o valoare aproximativ constantă a intensității luminoase emise în toate domeniile
spectrale, cu fluctuații statistice în jurul valorii medii (fluctuații datorate detectorului, modului de
conectare și faptului că descărcarea este în curent alternativ).

49
 Fig.3.2 Intensitatea luminii în domeniul Infraroșu înregistrată timp de 5 min.

În Fig. 3.3 este prezentată variația intensității luminii în domeniul ultraviolet. Atît timp cît
descărcarea nu funcționeanză, intensitatea emisă este aproape de 0. După aprinderea descărcării
se observă o scădere ușoară a valorii intensității luminoase comparativ cu domeniul IR pe
parcursul celor 5 minute de funcționare.

Fig.3.3 Intensitatea luminii în domeniul Ultraviolet înregistrată timp de 5 min

50
În Fig. 3.4 este prezentată variația intensității luminii în domeniul vizibil. Putem observa că
valoarea intensitatății luminoase aici este cea mai mare. În momentul aprinderii descărcării
observăm un salt al intensității luminoase pînă la valori maxime, care între timp suferă fluctuații
relativ stabile în jurul unei valori medii (~ 350000 u.a.).

Fig.3.4 Intensitatea luminii în domeniul Vizibil înregistrată timp de 5 min

III.2. Generarea descărcării barieră în aer la presiune atmosferică

În Fig. 3.5.a am reprezentat schematic dispozitivul experimental pentru generarea descărcării

barieră în aer la presiune atmosferică. Aceasta constă dintr-o sursă de înaltă tesniune, conectată
la un set de elctrozi plan-paraleli (folie de aluminiu) plasați de un material dielectric (sticlă).
Pentru aprinderea plasmei s-a folosit o sursă de tensiune (15 kV, 50Hz, curent alternativ).
Semnalul optic de la plasmă a fost colectat cu ajutorul fibrei optice, și investigat de un
monocromator (AvantesUSB2.0) conectat la PC.

51
 (a)

(b)

Fig.3.5 Reprezentarea schematică (a) și fotografia (b) dispozitivului experimental pentru generarea descărcării
barieră în aer la presiune atmosferică

Fig.3.6 Intensitatea luminii în domeniul Infraroșu înregistrată timp de 10 min

52
Emisia desărcării în intervalele spectrale definite mai sus a fost monitorizată în timp, folosind un
pas de 8s, pînă la o durată de 10 min. Au fost salvate spectrele de emisie ale descărcării la
începutul și sfărșitul perioadei de monitorizare. Au fost efectuate 5 experimente identice, în
vederea stabilirii reproductibilității proceselor de descărcare.

În Fig. 3.6 este reprezentată variația luminii emise de descărcarea cu bariera dielectrică în
domeniul infraroșu. Se poate observa că pentru acest domeniu spectral înregistrăm doar
zgomotul care vine de la detector.

În Fig. 3.7 este reprezentată variația luminii emise de descărcarea cu barieră dielectrică în
domeniul vizibil. Observăm prezența unor fluctuații in jurul amplitudinii medii, egală cu
~80000 u.a. si este vizibil saltul provocat de aprinderea descarcarii si stingerea ei.

Fig.3.7 Intensitatea luminii în domeniul Vizibil înregistrată timp de 10 min

În Fig.3.8 este reprezentată variația intensității luminii în domeniul ultraviolet, care provine de
la excitarea/dezexcitarea moleculei de azot. După inițializarea descărcării are loc un salt brusc al
valorii intensității luminii, iar pe durata experimentului se observă fluctuații intense. Într-unul
din cele 5 experimente am remarcat o scădere netă a intensității luminoase față de valoarea
medie a celorlalte 4 experimente, acest aspect se datorează cel mai probabil funcționării
descărcării în regim filamentar sau a acumulării ozonului în spațiul descărcării. Pentru acest

53
domeniu spectral valoarea intensității luminoase înregistrate este cea mai mare, lucru dovedit și
de spectrele caracteristice ale descărcării care vor fi prezentate în secțiunea III.4. Evoluția
spectrului de emisie în domeniul UV-VIS-IR.

Fig.3.8 Intensitatea luminii în domeniul Ultraviolet înregistrată timp de 10 min

III.3. Evoluția curentului de descărcare și a temperaturilor caracteristice

În Fig. 3.9 avem reprezentarea valorii curentului de descărcare pentru cele 4 experimente
din cadrul descărcării în arcul electric.

54
 Fig.3.9 Reprezentarea curentului de descărcare de la descărcarea în arc electric

Din grafic se observa că peste semnalul de curent alternativ (forma sinusoidala, între valorile -5
mA și 5 mA) apare pulsuri de durata scurta, asociate cu evenimentele de descarcare, cu valoare
la varf variabila (intre -15mA și respectiv 15mA) in jurul unei valori medii.

55
 Fig.3.10 Secțiunea mărită a graficului curentului de descărcare

În Fig.3.10 avem o secțiune detaliata a graficului curentului, pentru a observa evoluția în timp a
evenimentelor de descărcare și a curentului asociat acestuia. Pentru anumite poziții temporale
observăm salturi ale curentului de conducție atunci cînd valoarea potențialului atinge valori
potențiale de străpungere.

De asemenea, am măsurat și temperaturile în cazul ambelor descărcari, să observăm cum aceasta

va evolua în timp. Pe primul grafic (Fig.3.11) vedem cazul în arcul electric, iar pe al doilea
(Fig.3.12) este reprezentată dependența în cazul descărcării cu bariera dielectrică. Din grafic,
observăm ce temperaturi maxime au fost atinse în ambele descărcări. La descărcarea în arcul
electric temperatura depășește 90 °C, pe cînd la descărcarea cu bariera dielectrică temperatura nu
depășește 30 °C. Se observă că în primul caz temperatura maximă este atinsă mult mai repede,
timp de cel mult 6 minute, aceasta crește în timp după o dependență sigmoidală. În cele 4
experimente independente efectuate se obține o variabilitate a datelor de aproximativ ±3°C . Iar
în cazul al doilea, temperatura crește mult mai lent, avem secțiuni în care ea este constantă, iar
variabilitatea datelor este de aproximativ ±1°C.

56
 Fig.3.11 Creșterea temperaturii în descărcarea în arc electric înregistrată timp de 5 min

Fig.3.12 Creșterea temperaturii în descărcarea cu bariera dielectrică înregistrată timp de 10 min

La decărcarea în arcul electric se obține o plasmă termică, care este folosită preponderent în
industria prelucrării metalelor, care au temperaturi de topire mari, iar plasma obținută din
descărcarea cu bariera dielectrică este una non-termică, fiind potrivită pentru aplicații în contact
cu materiale sensibile la temperatură.

57
III.4. Evoluția spectrului de emisie în domeniul UV-VIS-IR

În primul grafic(Fig.3.13) este reprezentat spectrul de emisie a descărcării în arc electric, iar în
al doilea grafic – descărcarea cu bariera dielectrică.

Fig. 3.13 Spectrul de emisie a descărcării în arc electric

În figura 3.13 este prezentat spectrul caracteristic pentru cele 3 intervale spectrale de interes,
achiziționate la începutul perioadei de monitorizare a descărcării (negru) și spre sfarșitul
perioadei de monitorizare (roșu). Observăm că în domeniul Ultraviolet spectru este format din
linii și benzi spectrale (datorate in special azotului molecular), în timp ce în domeniul vizibil și
infraroșu este un spectru continuu, asociat radiatiei termice, cu o intensitate a cărei valoare scade
treptat din vizibil spre infraroșu. Observăm că nu este o diferență semnificativă între spectrele
achiziționate la începutul perioadei de monitorizare și spre sfarșitul perioadei de monitorizare a
descărcării.

58
 Fig. 3.14 Spectrul de emisie a descărcării în DBD

În cazul ambelor descărcări observăm benzi de emisie asociate cu tranziții electronice a

moleculelor de azot situate preponderent în domeniul UV. În domeniul vizibil și infraroșu,
descarcarea cu bariera dielectrica, nu prezinta emisie semnificativa (valoarea 0 pe grafic), dar se
inregistreaza benzi nete in domniul UV (Figura 3.14).

59
Concluzii

Plasma este un sistem fizic format dintr-un număr foarte mare de particule neutre și
particule încărcate electric ale căror proprietăți sunt determinate de interacțiunile colective și
care, macroscopic, este neutră din punct de vedere electric. Se efectuează multe experimente
pentru a cerceta starea de plasmă și proprietățile acesteia, iar în prezent sursele de plasmă încep
să fie utilizate din ce în ce mai multe domenii, și cu siguranță se vor mai găsi și alte aplicații ale
acesteia pentru folosul umanității.
În această lucrare s-a studiat comportamentul electric și optic al unor surse de plasmă la
presiune atmosferică, cu scopul de a studia generarea și susținerea descărcării. Au fost selectate
două surse de plasmă, foarte diferite din punct de vedere al realizării condiției de echilibru
termodinamic local : descărcarea în arc și descărcarea cu barieră dielectrică.
Descărcarea în arc și descărcarea cu barieră dielectrică funcționează în modul filamentar,
în aer la presiune atmosferică. Acest aspect este validat de forma tipică a curentului de
descărcare și evoluția luminii, emisă în diferite domenii spectrale. Curentul de descărcare
prezintă un număr mare de pulsuri individuale pentru fiecare creștere sau descreștere a tensiunii
aplicate între electrozi.
Pentru o serie de experimente repetate, se observă că descărcarea în arc prezintă
reproductibilitate în emisia radiațiilor electromagnetice în domeniile UV, VIS și IR. Spectrul
conține atît componente distincte, sub formă de linii și benzi spectrale, cît și o componentă
continuă, dată de radiația termică. Nu au fost observate linii spectrale asociate elementelor care
intră în componența electrozilor (e.g. Fe sau C). Temperatura pereților incintei care găzduiește
arcul, crește foarte repede pînă la valori de aprox. 100 grade Celsius, iar cinetica de încălzire este
reproductibilă pentru experimente repetate. Valorile ridicate ale temperaturii incintei, direct
proporționale cu temperatura gazului și plasmei, atinse în timp scurt, certifică utilizarea arcului
pentru topirea, tăierea sau sudura metalelor. De asemenea aplicațiile în procesarea deșeurilor se
bazează tot pe temperatura înaltă a arcului electric sau a forțelor electrice.
Descărcarea cu barieră dielectrică, în aer, prezintă emisie majoritară sub formă de benzi
în domeniul UV, emisie asociată cu dezexcitarea moleculelor de azot din aer. În domeniul VIS
au fost identificate doar cîteva specii în subdomeniul violet. Și emisia acestei descărcări este
reproductibilă, însa nivelul de zgomot, asociat fluctuațiilor în emisie, este mai mare și poate fi
asociat dinamicii statistice a filamentelor de descărcare. Valorile scăzute ale temperaturii
dielectricului, direct proporționale cu temperatura gazului și plasmei, sunt compatibile cu
aplicații ale plasmei în contact cu materiale termosensibile (materiale plastice, țesături) sau de
natura biologică (biomolecule, celule, țesuturii vii, piele, semințe).

60
Bibliografie

 G. Popa și M. Gheorghiu, Aplicații tehnologice ale plasmei, Editura Univ. Al. I.

Cuza Iași, 1998
 I.I. Popescu, I.I. Iova, E. Toader, Fizica Plasmei și Aplicații, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1981
 G. Popa și L. Sirghi, Bazele fizicii plasmei. Ed. Univ. Al. I. Cuza Iași, 2000.
 L. Tonks 1967 Am. J. Phys. 35 857
 M Ignat 1971 Termodinamică şi Fizică Statistică, Curs litografiat, Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi,
 M A Eliasevici 1966 Spectroscopia Atomică şi Moleculară, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti
 H Griem 1964, McGraw Hill, Plasma Spectroscopy
 E. Pfender (Electric arcs and arc gas heaters) Gaseous Electronics (Ed. by Merle N. Hirsh
and H.J. Oskam, Academic Press Inc.
 Raether H, Naturwissenschaften 28 (1940), p. 749
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Sudare
 http://www.creeaza.com/tehnologie/electronica-electricitate/STRAPUNGEREA-
GAZELOR836.php
 http://sciengcafe.com/2016/01/fiorenza-fanelli-interview/
 https://ccrc.kaust.edu.sa/Pages/Seminar-Machala.aspx
 https://www.researchgate.net/figure/a-Instantaneous-corona-current-for-a-mono-tip-
corona-discharge-compared-with-the_fig6_230906791
 http://www.explainthatstuff.com/plasma-arc-recycling.html

61