UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

MASTER
ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

REFERAT
Probele

Materia: Probaţiunea în procesul penal

Profesor Îndrumător :
Profesor Universitar Doctor :

Masterand:

2016- 2017
 CUPRINS

SECŢIUNEA I

1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea probelor în procesul penal.....................................3

1.1. Noţiunea de „probă " în procesul penal ....................................................................... 3
1.2. Importanţa probelor în procesul penal ........................................................................ 3
1.3. Clasificarea probelor ................................................................................................... 4

SECŢIUNEA a-II-a

2. Obiectul probaţiunii............................................................................................................ 5
2.1. Noţiunea de „obiect al probaţiunii" ............................................................................. 5
2.2. Faptele şi împrejurările care trebuie dovedite ............................................................. 6
2.3. Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite (dispensa de probă) ........................ 6
2.3.1. Prezumţiile legale absolute (iuris et de iure) ............................................................ 7
2.3.2. Faptele evidente şi faptele notorii ............................................................................ 7
2.3.3. Faptele necontestate ................................................................................................. 7

SECŢIUNEA a-III-a

3. Cerinţele probelor ............................................................................................................... 8

3.1. Noţiuni introductive .................................................................................................... 8
3.2. Admisibilitatea probei ................................................................................................. 8
3.3. Pertinenţa probei ......................................................................................................... 8
3.4. Concludenţa probei ..................................................................................................... 9
3.5. Utilitatea probei ........................................................................................................... 9

SECŢIUNEA a-IV-a

4. Administrarea, excluderea şi aprecierea probelor .............................................................. 9

4.1. Administrarea probelor ............................................................................................... 9
4.2. Excluderea probelor .................................................................................................. 10
4.3. Aprecierea probelor ................................................................................................... 10

Bibliografie:.......................................................................................................................12

Page 2 of 14
 SECŢIUNEA I
1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea probelor în procesul penal
1.1. Noţiunea de „probă " în procesul penal

Pentru rezolvarea cauzelor penale, organele judiciare au nevoie de date sau informaţii care
să conducă la concluzia existenţei sau inexistenţei infracţiunii, vinovăţiei sau nevinovăţiei
făptuitorului etc. Datele sau informaţiile care ajută la rezolvarea cauzei penale sunt furnizate prin
intermediul probelor.
Având în vedere funcţionalitatea lor în procesul penal, în literatura de specialitate1 probele
au fost definite ca fiind elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale.
În acest sens, în art. 5 alin. (1) se arată că organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de
probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la
persoana suspectului sau inculpatului.
Complexitatea informaţiilor pe care le aduc probele în procesul penal a condus la definirea lor
ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal [art. 97 alin. (1)].

Probele sunt acele elemente de fapt (realităţi, întâmplări, împrejurări) care datorită relevanţei lor
informative servesc la aflarea adevărului şi la justa rezolvare a cauzei penale. Ele sunt entităţi
extraprocesuale (există în afara procesului penal), privesc însă obiectul acestui proces (fapta şi
făptuitorul la care se referă procesul), iar prin administrarea lor în desfăşurarea procesului penal capătă
caracter procesual2.

1.2. Importanţa probelor în procesul penal

Rolul însemnat al probelor în administrarea justiţiei penale i-a determinat pe unii autori să
afirme că întregul proces penal este dominat de problema probelor3. O asemenea opinie este
justificată, deoarece, din momentul în care a fost declanşat procesul penal şi până la soluţionarea
lui definitivă, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor. Infăptuirea
justiţiei penale depinde, în principal, de sistemul probelor. Aceasta este şi explicaţia pentru care,
de-a lungul timpului, a existat o intensă preocupare pentru perfecţionarea sistemelor de probaţiune.

1 Dongoroz V., Siegfried K., AntoniuG., Bulai C., Stănoiu N. I., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, vol. I, p. 168.
2 Buneci P., Drept procesual penal. Partea generală, vol. I. Editura Semne, Bucureşti, 2006, p. 138.
3G. Levasseur, A. Chavanne, Droit penal et procadure penale, Sirey, Paris, 1972, p. 98.

Page 3 of 14
 În dreptul românesc a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor. În acest sistem,
probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor
judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză [art. 103 alin. (1) Cod procedură
penlă] .
În procesul desfăşurat potrivit legislaţiei din România, fiecărei probe i se acordă importanţa
cuvenită în funcţie de informaţiile pe care aceasta le aduce la aflarea adevărului în cauza penală.

1.3. Clasificarea probelor

În privinţa clasificării probelor, în literatura de specialitate sunt adoptate, în principiu,

aceleaşi criterii. Astfel, probele pot fi clasificate după caracterul lor, după izvoarele din care provin
şi după legătura lor cu obiectul probaţiunii.
După caracterul sau natura lor, probele se clasifică în probe in spnjinul acuzării sau al
apărării, ele devenind astfel probe în acuzare sau probe în apărare.
Probele în acuzare servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau inculpatului. Pot fi
socotite probe în acuzare şi elementele de fapt sau împrejurările care dovedesc existenţa unor
circumstanţe agravante. Probele în apărare dovedesc fie nevinovăţia suspectului sau a
inculpatului, fie existenţa unor circumstanţe de natură să atenueze răspunderea penală a acestuia.
În funcţie de izvoarele lor, probele pot fi imediate şi mediate.
Probele imediate sunt cele obţinute din sursa lor originală. Sunt astfel de probe: conţinutul
declaraţiei unui martor ocular, conţinutul unui înscris original, conţinutul procesului-verbal de
examinare a corpurilor delicte4. Probele mediate sunt socotite probe secundare, ele fiind obţinute
dintr-o altă sursă decât cea originală. Este, spre exemplu, o probă mediată conţinutul declaraţiei
unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumită situaţie sau
împrejurare.
După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în probe directe şi probe
indirecte.
Probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia suspectului sau a
inculpatului, ele conţinând informaţii care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate
de rezolvarea problemelor esenţiale în cauza penală. Sunt, de exemplu, probe directe: prinderea
făptuitorului în flagrant delict, conţinutul declaraţiei prin care făptuitorul recunoaşte săvârşirea
faptei, acordul de vinovăţie . Probele indirecte nu furnizează informaţii care pot dovedi în mod
direct vinovăţia sau nevinovăţia făptuitorului; aceste probe pot conduce la anumite concluzii în

4 S. Kahane, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 138.
Page 4 of 14
cauza penală numai în măsura în care se coroborează cu conţinutul altor probe directe sau
indirecte5. Astfel, pot fi considerate probe indirecte: găsirea unui obiect asupra unei persoane,
imposibilitatea persoanei de a justifica provenienţa obiectului şi prezenţa posesorului obiectului în
apropierea locului sau chiar la locul de unde a fost sustras obiectul respectiv.

SECŢIUNEA a- II-a
2. Obiectul probaţiunii
2.1. Noţiunea de „obiect al probaţiunii"

Se înţelege prin obiect al probaţiunii (thema probandum)6 ansamblul faptelor sau

împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale.
În sensul legii procesual penale (art. 98 din Codul de procedură penală), în obiectul
probaţiunii sunt incluse faptele şi împrejurările de fapt care au relevanţă informativă cu privire la:
 existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat;
 faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
 faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
 orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
Se impune precizarea că în obiectul probaţiunii se includ numai faptele şi împrejurările de
fapt. Existenţa normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându-se că ele sunt cunoscute atât de
către organele judiciare7, cât şi de către justiţiabili.
De la regula că normele juridice nu trebuie dovedite sunt şi anumite excepţii în ceea ce
priveşte aplicarea unor norme de drept străin.
Există anumite categorii de fapte sau împrejurări care trebuie dovedite în orice cauză
penală, ele alcătuind obiectul generic al probaţiunii. Alte fapte sau împrejurări trebuie dovedite
numai în anumite cauze penale, acestea din urmă alcătuind obiectul concret al probaţiunii8.
Fac parte din obiectul generic al probaţiunii faptele care privesc învinuirea, împrejurările
referitoare la agravarea sau atenuarea răspunderii penale, aspectele privind urmările infracţiunii9.

5 E. Bonnier, Traite des preuves, t. I, Paris, 1973, pp. 6-7.

6 I. Doltu, Unele aspecte ale probaţiunii penale, în R.D.P. nr. 2/1999, pp. 97-105.
7 Grigore Gr. Theodoru, Drept procesual penal român. Partea generală, Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, vol.

II, p. 65.
8 Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 1972, vol. I, pp. 158-159.
9 Ibidem.

Page 5 of 14
 2.2. Faptele şi împrejurările care trebuie dovedite

În cadrul obiectului probaţiunii se cuprind fapte sau împrejurări care au relevanţă asupra
fondului cauzei şi fapte sau împrejurări care privesc normala desfăşurare a procesului penal 10.
Dintre faptele sau împrejurările cu ajutorul cărora este soluţionat fondul cauzei le menţionăm
pe cele privitoare la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, identificarea făptuitorului, dovedirea
vinovăţiei făptuitorului şi stabilirea răspunderii penale sau civile a acestuia.
Faptele sau împrejurările care vizează normala desfăşurare a procesului penal nu au
implicaţii asupra fondului cauzei, dar este necesară dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt
sau nu incidente anumite dispoziţii legale care disciplinează cursul procesului penal.
Constituie asemenea fapte sau împrejurări, de exemplu: starea sănătăţii suspectului sau
inculpatului, când acesta susţine că este bolnav şi cere suspendarea procesului penal, împrejurările
privind necesitatea luării măsurilor asigurătorii sau a măsurilor de siguranţă etc.
În cadrul faptelor şi împrejurărilor cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei, un loc
deosebit îl ocupă faptele principale (res probandae) şi faptele probatorii (res probantes).
Faptele principale sunt, sub aspectul clasificării probelor, probe directe, prin intermediul lor
putându-se face dovada existenţei sau inexistenţei faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase şi
a vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului. Faptele principale, prin cantitatea şi calitatea
informaţiilor pe care le furnizează, pot conduce, singure, la rezolvarea cauzei penale.
Faptele probatorii sunt, sub aspectul clasificării probelor, probe indirecte, deoarece, prin
informaţiile pe care le furnizează, conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale. Spre
exemplu, în cazul omuciderii, pot fi considerate fapte probatorii: relaţiile de duşmănie dintre
făptuitor şi victimă, obiectele care au pete de sânge cu grupa sanguină a victimei şi care sunt găsite
la locuinţa făptuitorului, faptul că victima şi presupusul făptuitor au fost văzuţi împreună cu puţin
timp înainte de săvârşirea omorului etc.
Faptele probatorii se mai numesc şi indicii, adică fapte sau împrejurări care permit
formularea unor deducţii logice privind aspecte ale rezolvării cauzei.

2.3. Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite (dispensa de probă)

În lumina dispoziţiilor art. 5 alin. (1), organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază
de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la

10 A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a 2-a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp. 223-224.
Page 6 of 14
persoana suspectului sau inculpatului. De la această regulă există şi anumite excepţii, generate de
faptul că legea sau cunoştinţele noastre despre lume şi societate consideră existente sau inexistente
anumite fapte şi împrejurări, nemaifiind necesară dovedirea lor11.

2.3.1. Prezumţiile legale absolute (iuris et de iure)

Astfel, când legea instituie o prezumţie legală absolută, faptul astfel prezumat nu trebuie
dovedit. De exemplu, în art. 28 alin. (1) teza I se arată că hotărârea definitivă a instanţei penale are
autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa
faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. În consecinţă, în faţa instanţei civile nu vor mai face obiectul
probei aspectele menţionate mai sus, pornindu-se de la prezumţia legală că hotărârea instanţei
penale reflectă adevărul (res iudicata pro veritate habetur).

2.3.2. Faptele evidente şi faptele notorii

Faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare dobândite din experienţa
vieţii şi nu mai trebuie dovedite. De exemplu, nu trebuie dovedit faptul că obiectul aruncat de la o
anumită înălţime, datorită legii gravitaţiei, cade de sus în jos; de asemenea, nu trebuie dovedit că
întotdeauna ziua are 24 de ore .

Faptele notorii sunt cele cunoscute de un cerc foarte larg de persoane, fiind, cum se spune,
de notorietate. Notorietatea unor fapte poate fi generală sau locală12. Este, credem noi, de
notorietate generală faptul că oraşul Bucureşti este capitala ţării. Este însă de notorietate locală
faptul că o anumită strada este aglomerata in timpul zilei

2.3.3. Faptele necontestate

Este posibil ca părţile sau subiecţii procesuali principali să accepte existenţa anumitor fapte
sau împrejurări de care depinde rezolvarea cauzei penale. Se pune întrebarea dacă organele
judiciare trebuie sau nu să mai facă dovada unor asemenea fapte sau împrejurări.
Apreciem că, în cazul faptelor necontestate care sunt esenţiale în soluţionarea cauzei,
organele judiciare au obligaţia să facă dovada lor, iar în cazul faptelor sau imprejurărilor
neesenţiale care nu influenţează asupra răspunderii penale nu se impune dovedirea lor.

11 Theodoru II, p. 78.

12 Ibidem, . p. 79.
Page 7 of 14
 SECŢIUNEA a-III-a
3. Cerinţele probelor13
3.1. Noţiuni introductive

Pentru a se putea afla adevărul în ceea ce priveşte soluţionarea unei cauze penale, probele
administrate trebuie să aibă capacitatea de a furniza informaţii care să permită stabilirea riguroasă
a celor întâmplate în realitatea obiectivă, numai în acest mod putându-se determina circumstanţele
săvârşirii faptei, forma de vinovăţie etc.

Cu alte cuvinte, în activitatea judiciară trebuie determinată corelaţia dintre obiectul probei şi
obiectul probaţiunii, pentru a se putea stabili dacă faptele şi împrejurările invocate sunt de natură
a ajuta la rezolvarea cauzei penale. Această corelaţie presupune verificarea admisibilităţii,
pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor.

3.2. Admisibilitatea probei

În această materie, există regula potrivit căreia orice probă este, în principiu, admisibilă.
Astfel, în art. 99 alin. (3) se prevede că persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a
propune organelor judiciare administrarea de probe, aceste cereri neputând fi respinse dacă sunt
îndeplinite cerinţele probelor.

Cererea de probaţiune a părţii sau a subiectului procesual principal va fi însă respinsă,

motivat, atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) lit. f)]. De asemenea,
cererea de administrare a unei probe va fi respinsă ca fiind inadmisibilă în situaţia în care cererea
a fost formulată de o persoană neîndreptăţită [art. 100 alin. (4) lit. e)].

3.3. Pertinenţa probei

Toate faptele şi împrejurările care sunt invocate în procesul penal şi se constată că au legătură
cu fapta dedusă judecăţii sunt considerate ca fiind probe pertinente. În mod logic, probele care nu
au legătură cu infracţiunea în cauză şi care deci nu pot conduce la formarea convingerii organului
judiciar despre soluţia care se impune vor fi respinse ca fiind nepertinente.

13I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului Cod de procedură penală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 422.
Page 8 of 14
 Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu faptele sau împrejurările
ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Nu orice probă pertinentă contribuie însă la aflarea
adevărului şi soluţionarea cauzei penale. Astfel, proba pertinentă trebuie să fie şi concludentă.
3.4. Concludenţa probei

Probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice probă pertinentă
este şi concludentă. Astfel, relaţiile de duşmănie dintre autorul omorului şi victimă constituie o
probă pertinentă, având legătură cu cauza, dar nu şi concludentă, deoarece nu aduce informaţii
esenţiale şi edificatoare pentru rezolvarea cazului.
Concludenţa probelor este strâns legată de obiectul probaţiunii, deoarece proba concludentă
urmează să dovedească o faptă sau împre-jurare care face parte din obiectul probaţiunii.

3.5. Utilitatea probei

Trebuie observat faptul că nu orice probă concludentă este şi utilă. Prin probe utile înţelegem
acele elemente de fapt care, prin informaţiile pe care le conţin, sunt necesare soluţionării cauzei.
Proba utilă este, implicit, şi concludentă. Proba concludentă poate fi însă inutilă, în sensul că nu
este necesară pentru soluţionarea cauzei. De exemplu, dacă într-o cauză există mai mulţi martori
oculari, care, prin depoziţiile lor, au contribuit la formarea convingerii organului judiciar cu privire
la un anumit aspect al cauzei, cererea inculpatului de a fi audiaţi şi alţi martori, cu privire la acelaşi
aspect, urmează a fi respinsă ca fiind inutilă. Într-adevăr, proba testimonială este admisibilă,
nefiind interzisă prin lege, are legătură cu cauza, poate clarifica anumite aspecte, dar apare ca fiind
inutilă, întrucât aspectele respective au fost deja lămurite.
Utilitatea este atributul probei care poate aduce informaţii noi faţă de probele administrate
anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă

SECŢIUNEA a-IV-a
4. Administrarea, excluderea şi aprecierea probelor14
4.1. Administrarea probelor

Administrarea probelor este activitatea procesuală prin care, în condiţiile legii, organele
judiciare, din oficiu sau la cererea părţilor şi a subiecţilor procesuali principali, strâng elementele
de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei, în vederea aflării adevărului în procesul penal.
Potrivit art. 99 alin. (1), în acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului.
Deşi din modul de formulare s-ar putea concluziona că sarcina probei a fost instituită exclusiv faţă

14 I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală…, p. 426-430.

Page 9 of 14
de procuror, suntem de părere că această obligaţie incumbă, în egală măsură, şi organului de
cercetare penală, în cursul fazei urmăririi penale. Art. 99 alin. (1) se aplică şi pentru faza de
judecată, procurorul exercitând, în continuare, sarcina probaţiunii, cu menţiunea că şi instanţa de
judecată poate manifesta un rol activ în probaţiune, administrând probe din oficiu, atunci când
consideră necesar pentru formarea convingerii sale [art. 100 alin. (2)].
Sarcina probaţiunii, în ceea ce priveşte punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale,
revine:
 procurorului (în principal) şi organului de cercetare penală, în cursul fazei de urmărire
penală;
 procurorului (în principal) şi instanţei de judecată, în cursul fazei de judecată.

4.2. Excluderea probelor

În desfăşurarea procesului penal se pot constata abateri de la cadrul procesual instituit,

ipoteză în care pot fi incidente anumite sancţiuni procedurale. Notăm faptul că inadmisibilitatea,
decăderea şi nulităţile au fost menţinute ca sancţiuni procedurale şi în actualul Cod de procedură
penală. Suplimentar, legiuitorul a prevăzut, ca o sancţiune procedurală distinctă, excluderea
probelor obţinute nelegal. Această sancţiune distinctă intervine în materia probaţiunii în ipoteza
încălcării principiilor legalităţii şi loialităţii administrării probelor.

4.3. Aprecierea probelor

Libera apreciere a probelor. În dreptul nostru funcţionează principiul liberei aprecieri a

probelor, prevăzut în art. art. 103 alin. (1), în conformitate cu care probele nu au o valoare dinainte
stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor
probelor administrate în cauză.
În aceste condiţii, principiul „liberei aprecieri a probelor" are semnificaţia faptului că
organele judiciare pot aprecia probele din dosar în mod liber, fără constrângeri legale.
Cea mai importantă garanţie a libertăţii acordate judecătorului în aprecierea probelor o
reprezintă faptul că probele nu au o valoare dinainte stabilită. În aceste condiţii, în lipsa unor
prevederi prin care să fie instituită o valoare probatorie preferenţială pentru anumite probe,
judecătorul are libertatea de a aprecia întregul ansamblu probator conform convingerii sale.
De la principiul liberei aprecieri a probelor a fost prevăzută totuşi o derogare, prin
intermediul dispoziţiilor art. 103 alin. (3). Astfel, instituindu-se o prezumţie relativă de existenţă
a îndoielii rezonabile asupra veridicităţii acuzaţiei formulate, se arată că hotărârea de condamnare,

Page 10 of 14
de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în
măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului sub acoperire, ale colaboratorilor ori ale
martorilor protejaţi. Cu alte cuvinte, în acest caz principiul liberei aprecieri a probelor cunoaşte o
restrângere, deoarece judecătorul nu poate pronunţa una dintre soluţiile prevăzute în lege numai în
baza unor probe rezultate din declaraţiile investigatorului, ale colaboratorului sau ale martorului
protejat, chiar dacă intima lui convingere este în favoarea reţinerii vinovăţiei făptuitorului.

Page 11 of 14
Bibliografie

I. Acte Normative

 Codul de procedură penală - Legea nr. 135/2010;

 Codul penal – Legea nr. 286/2009;
 Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator;
 Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;
 Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului;
 Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date
Genetice Judiciare;
 Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor
de medicină legală;
 Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică
judiciară şi extrajudiciară;

II. Tratate. Cursuri. Monografii

 Beccaria C., Despre infractiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;

 Bonnier E., Traite des preuves, t. I, Paris, 1973;
 Bouzat P., Pinatel J., Traité de droit pénal et de criminologie, t. III, Dalloz, Paris, 1963;
 Buneci P., Drept procesual penal. Partea generală, Editura Universitară, Bucureşti, 2008;
 Buneci P., Drept procesual penal. Partea generală, vol. I. Editura Semne, Bucureşti, 2006;
 Camil S., Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
 Ciopraga A., Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1979;
 Costin M., Leş I., Minea M., Radu D., Dicţionar de drept procesual civil, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
 Crişu A., Drept procesual penal, ed. a 2-a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011;
 Dongoroz V., Siegfried K., AntoniuG., Bulai C., Stănoiu N. I., Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, vol. I;
 Florian E., Diritto processuale penale, Unione Tipografice, Editrice Torinese, Torino,
1939;
 Kahane S., Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963;

Page 12 of 14
 Levasseur G., Chavanne A., Droit penal et procadure penale, Sirey, Paris, 1972;
 Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului
Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
 Neagu I., Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013;
 Stancu E., Tratat de criminalistică, Ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010;
 Stefani G., Levasseur G., Droit penal general et procedure penale, t. III, Dalloz, Paris, 1980;
 Theodoru Grigore Gh., Moldovan L., Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979;
 Theodoru Grigore Gr., Drept procesual penal român. Partea generală, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Facultatea de Drept, Iaşi, 1974, vol. II;
 Volonciu N., Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedgogică, Bucureşti, 1972, vol. I;

III. Surse Web

 www. jurisprudenta.org
 www. lege5
 www. portal.just.ro

Page 13 of 14
Page 14 of 14