PRINCIPII ŞI METODE

DE
ANALIZĂ GEOGRAFICĂ

Tutore curs: Conf. dr. MARIAN ENE

Metodologia geografică este esenţială în înţelegerea specificului
cunoaşterii ştiinţifice, a principiilor şi regulilor care stau la baza
demersului de cercetare şi a elaborării teoriilor ştiinţifice.

Dar înainte de toate, trebuie să ştim ce este Geografia?

Este Geografia o ştiinţă de sine stătătoare, sau doar o disciplină?

Ştiinţa este o cunoaştere de tip uman, relativă, modulară şi corelabilă cu

progresul tehnic şi necesităţile socio-istorice, mediată prin instrumentul
minţii şi al judecăţii raţionale (Armaş, 2006).
 Demersul ştiinţific reprezintă o cale de obţinere a cunoaşterii
despre lume şi univers, având drept obiectiv înţelegerea structurii şi a
legăturilor dintre elemente şi fenomene.
Ştiinţa este o sumă de metode de explorare şi explicare
provizorie a fenomenelor observate. În acest scop, ştiinţa recurge la o
metodologie centrată pe testarea ipotezelor formulate, respectiv, a
răspunsurilor explicative cu privire la realitatea observată (fig. 1).
Conform lui Ielenicz et al (2003), orice ştiinţă este definită de cel puţin
patru cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe
legi proprii şi să dispună de metode proprii de investigaţie.

Humboldt (citat Ielenicz et al, 2003) consideră că „scopul Geografiei este

cunoaşterea unităţii în pluralitate, studierea legilor generale şi legăturilor
interne ale fenomenelor telurice”.
 Richtofen (1883) definea astfel Geografia: „….. este ştiinţa
despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care
stau în legătură cauzală cu ea”. Tot el
menţionează:”Geografia are rolul de a studia suprafaţa
terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să
analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu
suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi
spirituală după aceleaşi puncte de vedere….”
Yeates (1968) (conf. Mac, 2000) enunţă următoarea idee: „Geografia
poate fi privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi
testarea teoriilor care explică şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială
a diferitelor caracteristici ale suprafeţei terestre”.
În acest context, putem spune că Geografia îndeplineşte condiţiile pentru
a fi considerată o ştiinţă, astfel încât putem vorbi de o dezvoltare a
metodei ştiinţifice cu aplicabilitate în Geografie. Metoda ştiinţifică are la
bază patru reguli: (a) o observare corectă, bună; (b) verificarea
observaţiei; (c) necesitatea teoretizării logice şi (d) testarea teoriei
prin fenomene observabile.
 PRINCIPIILE CERCETĂRII GEOGRAFICE

Principiile sunt legi, naturale sau fundamentale, cu

aplicabilitate mai multor fenomene, devenind norme
directoare în cercetare. Folosirea principiilor facilitează
dezvoltarea metodelor ştiinţifice. Fiecare ştiinţă sau
disciplină, fiecare cercetător conturează propriile principii
de urmat în activitatea de cercetare ştiinţifică, principii
care se alătură celor generale, unanim valabile.
Principiul suprafeţei (repartiţiei; extensiunii spaţiale) a fost fundamentat de către Karl Ritter, plecând de
la adevărul că orice fenomen are o anumită poziţie şi repartiţie spaţială, determinând legături cauzale cu
fenomene învecinate, cât şi influenţe la nivel global (Antarctica reprezintă un continent veşnic îngheţat ca
urmare a poziţie sale în jurul Polului sud geografic, în zona de climă rece, influenţând prin aportul de aisberg-
uri calitatea termică a curenţilor oceanici din apropiere).
Principiul cauzalităţii fenomenelor geografice, al legăturilor temporale
şi spaţiale dintre acestea, a fost fundamentat de Alexander von Humboldt
(1769-1859). Acest principiu este o formă a manifestării interdependenţei
universale, care interconectează obiectele şi fenomenele într-un întreg
unitar.
Principiul integrării a fost introdus de Karl Ritter, arătând că fiecare
fapt geografic trebuie privit într-un context de ansamblu, din perspectiva
rolului şi a influenţelor sale în sistem. Faptele particulare trebuie
continuu raportate la întreg, atât sub aspect funcţional, cât şi teritorial.
Principiul regionalismului decurge din realitatea că obiectul cercetării geografice este
un teritoriu concret, care rezultă din interacţiunea specifică a elementelor naturale,
sociale, economice şi culturale. conturându-se sisteme teritoriale unice. De aici se
desprinde necesitatea delimitării şi a ierarhizării acestor unităţi teritoriale, ca întreguri
regionale, pentru ca ele să poată fi analizate complex şi interdependent, în vederea
susţinerii dezvoltării lor durabile.
 Principiul actualismului se bazează pe compararea unor efecte care
sunt determinante şi astăzi de aceleaşi cauze cu un efect asemănător în
trecutul planetei.
De exemplu, privitor la existenţa văilor glaciare, cu o morfologie
specifică, situate astăzi în areale lipsite de gheţari, se admite faptul că ele
s-au format în perioada cuaternară, fapt dedus prin corelarea şi
interpretarea dezvoltării sistemelor din zonele cu gheţari actuali.
Principiul cauzelor vechi este evidenţiat cel mai bine la nivelul
discordanţelor în succesiunile stratigrafice. La nivelul lor par a fi avut loc
schimbări majore, uneori cu desfăşurare îndelungată. S-a ajuns astfel la
ideea unor cicluri depoziţionale pe intervale de timp, marcate prin
menţinerea anumitor relaţii între elementele de mediu.
Principiul antagonismului are la bază interacţiunea dintre cauzele
interne şi cele externe.
Principiul instabilităţii are la bază tendinţa fiecărui fenomen de a atinge
un echilibru dinamic.
Principiul catenei porneşte de la ideea că un întreg este alcătuit din mai
multe secvenţe (componente). Spre exemplu, relieful planetar este
alcătuit din lanţuri de secvenţe.
Principiul controlului structural are la bază ideea că cele mai multe
forme de relief sunt prefigurate tectonic în adâncimea scoarţei, prin
procesele de formare a structurilor.
Principiul optimalităţii se bazează pe tendinţa fenomenelor geografice
de a se ajusta permanent până la atingerea unei anumite stabilităţi.
Principiul singularităţii pleacă de la ideea că fiecare fenomen geografic
are destule particularităţi pentru a fi o individualitate, prin răspunsul
diferit faţă de schimbările de mediu.
Toate aceste principii enunţate anterior
au caracter de lege a organizării
obiectului de studiu, la care se adaugă,
pentru fiecare disciplină geografică în
parte, foarte multe principii specifice,
care ţin de metodologia propriu-zisă de
cercetare.
MULŢUMESC
PENTRU
ATENŢIE!
Conf. univ. dr. Marian ENE