UNIVERSITATEA "AL.I.

CUZA" IAŞI
FACULTATEA DE GEOGRAFIE ŞI GEOLOGIE
DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE

GEOMORFOLOGIE GENERALĂ

(CURS PARTEA aIIa)

Prof. univ. dr. DAN DUMITRIU

 Curs 8-9
RELIEFUL CREAT DE AGENŢII EXTERNI (MORFOSCULPTURA)
8.1. Legile generale ale eroziunii

Forţele sau factorii care execută erodarea suprafeţei scoarţei terestre se numesc de obicei
agenţi, iar mecanismele prin care are loc distrugerea şi îndepărtarea rocilor se numesc procese
(nu întotdeauna se face însă o deosebire netă între agenţi şi procese). Procesele prin care se
produce distrugerea rocilor de la suprafaţa scoarţei sunt: fizice, chimice şi de transport. Din
punct de vedere al morfogenezei ele pot fi clasificate în două categorii principale: (i) procese
premergătoare eroziunii şi (ii) procese erozive. Totalitatea acţiunilor proceselor care se
desfăşoară la suprafaţa scoarţei poartă numele general de denudare. Aceasta poate fi divizată în
meteorizaţie (dezagregare, alterare, dizolvare), eroziune (eroziunea este procesul de bază exercitat
de către agenţii externi şi poartă denumiri diferite în funcţie de aceştia: eroziune normală - a
apelor curgătoare; abraziune - eroziunea apei marine şi lacustre; exaraţie - eroziunea glaciară;
coraziune - eroziunea vântului etc.), transport (care se realizează în două moduri: gravitaţional -
prăbuşiri, rostogoliri, alunecări şi prin intermediul unui agent - apa de ploaie, apele curgătoare
permanente, gheţarii, zăpada, vântul, apa mării prin valuri curenţi şi maree) şi acumulare (care
nu este în fapt o acţiune, ci încetarea unei acţiuni, însă poate fi considerată un proces
morfogenetic deoarece construieşte forme de relief; acumulările se clasifică după agentul care
le-a depus: aluviuni - râuri, morene - gheţari, depuneri eoliene, depuneri torenţiale-proluvii,
sedimente marine şi lacustre, acumulări gravitaţionale, depuneri de precipitare).
Toate aceste procese ce compun denudarea nu acţionează delimitat ci îmbinat. În cele mai
multe cazuri este greu de precizat cât ţine procesul pregătirilor şi unde începe eroziunea. Forme
de relief propriu-zise creează numai eroziunea (prin sculptarea acestora) şi acumularea (prin
construirea lor). De aici şi cele două mari categorii de forme generate de procesele exogene:
forme de eroziune şi forme de acumulare.
Agenţii principali sunt acele forţe care, prin intermediul unui mediu lichid, gazos sau
solid, atacă suprafaţa scoarţei şi creează relief. Ei execută, în mare, trei feluri de procese
complexe: eroziune, transport şi acumulare. Aceşti agenţi sunt: apa de ploaie, râurile, apa mării,
gheţarii şi zăpada, aerul (vântul), organismele, omul, gravitaţia (agent fără mediu).
Acţiunea proceselor externe, de creare a reliefurilor, se desfăşoară în spaţiu şi timp.
Asocierea spaţială a proceselor, sub aspectul intensităţii lor, este dictată de climă, de etajele de
relief, de unităţile structurale şi litologice. La rândul lor, agenţii morfogenetici au şi ei legile lor,
proprii, după care îşi desfăşoară acţiunea de modelare şi din care rezultă forme de relief de
asemenea proprii; acţiunea lor suferă însă modificări, de intensitate, uneori chiar calitative, tot
în funcţie de climă, de etajele topografice, de rocă şi structură.
A) Legea zonalităţii climatice - clima determină anumite combinaţii ale agenţilor
morfogenetici pe zone, influenţează intensitatea proceselor fizice sau chimice, precum şi
formarea diferitelor asociaţii de vegetaţie şi soluri ca pături intermediare în procesul de
modelare a reliefului. Principalele zone climatice sunt: (i) zona aridă - se caracterizează prin
lipsa generală a apei şi vegetaţiei, prin oscilaţii mari de temperatură între zi şi noapte.
Morfogeneza este dictată de către dezagregarea fizică, de vânt şi, foarte rar, intervin apele extrem de

50
torenţiale provenite din ploi; (ii) zona glaciară este aceea în care temperaturile dominante sunt
sub 0°C. Acţiunea principală este dezagregarea prin îngheţ (şi dezgheţ), precum şi acţiunea gheţii.
La acestea se adaugă şi acţiunea vântului, a zăpezii şi chiar a torenţilor proveniţi din topirea gheţii
în timpul verii; (iii) zona caldă şi umedă, unde acţiunea morfogenetică principală este
reprezentată de către descompunerea chimică şi transportul materialelor în soluţie. Torenţii şi râurile
au o acţiune mecanică redusă din cauza subsolului foarte permeabil (laterite). Procesul
morfogenetic, prin descompunere, este completat şi de alunecări şi tasări, impuse de golurile
lăsate prin migrarea materiei dizolvate; (iv) zona temperată în care rolul principal îl joacă apele
curgătoare, care, prin mecanismul adâncirii văilor, declanşează procese de versant: prăbuşiri,
alunecări, torenţi noroioşi, solifluxiuni. O parte din materialele transportate provin din dezagregări
şi, de aceea, râurile temperate au albii cu pat de pietriş. În afară de aceste zone mari mai pot fi
deosebite şi câteva zone de tranziţie: zona periglaciară, a stepelor, mediteraneeană, a savanelor.
B) Legea etajării - elementul esenţial, care dictează etajarea, este înălţimea reliefului.
Astfel, de la altitudini mari spre cele mai mici, se pot deosebi următoarele etaje morfoclimatice:
etajul glaciar (caracteristic pentru toate masivele care depăşesc limita zăpezilor permanente -
aproximativ 5 000 m la ecuator, 3 000 în zona temperată şi 0 m la cercul polar), etajul
periglaciar (se întinde obişnuit mai sus de limita pădurii) şi etajul temperat care se extinde
numai în munţii zonelor temperate şi calde.
C) Legea eroziunii diferenţiale - unele strate accelerează efectul eroziunii (roci cu o
rezistenţă mai redusă la eroziune), altele îl întârzie (roci dure); de asemenea, direcţia
discontinuităţilor dintre strate (orizontale, monoclinale, ondulate, cutate etc.) accelerează
eroziunea unor procese sau agenţi în sensul specific fiecărei structuri; are loc o eroziune
diferenţială.
D) Legea echilibrului - conform căreia orice formă pozitivă sau negativă a suprafeţei
terestre este supusă modelării destructive sau constructive, până la uniformizarea totală a
terenului.
E) Legea nivelului de bază - toate procesele de eroziune şi transport se desfăşoară până la
anumite nivele, de unde începe acumularea. Aceste nivele, cu caracter limitativ pentru
eroziune, pot corespunde liniei de ţărm a Oceanului Planetar (nivel de bază general), pot fi
regionale în cazul unor bazine endoreice (M. Caspică, Lacul Aral etc.) sau locale (un prag de
roci dure din albia unui râu, un baraj etc.).

8.2. Procese premergătoare eroziunii - meteorizaţia

Meteorizarea ca proces morfogenetic reprezintã rãspunsul ireversibil al rocilor şi

mineralelor (aflate în echilibru în interiorul scoarţei) la contactul cu atmosfera, hidrosfera şi
biosfera, rãspuns concretizat prin distrugerea unor caracteristici fizico-chimice ale rocilor in situ
şi formarea unor depozite cu proprietãţi noi, precum şi a unei morfologii distincte. În aceastã
formã termenul este preluat din limba francezã (méteorisation) şi-i corespunde în limba englezã
cuvântul "weathering" care, în traducere liberã înseamnã: mãcinarea rocilor în loc sub acţiunea
vremii.
Pe principiile identificãrii dominanţei forţelor care acţioneazã asupra rocii, al dominanţei
categoriilor de procese implicate (fizice, chimice, biochimice), al gradului de evoluţie, în care se
aflã dinamica produselor de meteorizare ş.a., se disting trei forme principale ale acestui
fenomen şi anume:
51
  meteorizarea mecanicã (dezagregarea sau meteorizarea fizicã);
 meteorizarea chimicã (alterarea chimicã);
 biometeorizarea (alterarea prin acţiunea organismelor).
În final toate acestea conduc sau determinã tendinţe de transformare a rocilor şi
mineralelor care ating anumiţi parametri (grosime, grad de transformare faţã de rocile iniţiale,
texturã şi altele, funcţie de condiţiile de mediu) în "scut" de protecţie a rocilor in situ faţã de
acţiunea agenţilor exogeni. Totodatã, prin "degajare" şi acumulare de depozite, se creazã
morfologii specifice.
Dezagregarea reprezintã procesul de distrugere şi fãrâmiţare a rocilor in situ, fãrã a afecta
structura mineralogicã sau chimicã a acestora, deşi unele schimbãri, care se aflã la originea
iniţierii procesului, sunt inerente.
Meteorizarea chimică reprezintã procesul de distrugere şi fãrâmiţare a rocilor in situ cu
afectarea structurii mineralogice sau chimice a acestora; procesele chimice conduc la formarea
de compuşi în soluţie şi crearea de noi produse minerale.
Mecanismele de alterare chimicã reprezintã asocierea urmãtoarelor tipuri de reacţii
chimice: solubilitatea, oxidarea, carbonatarea, chelaţia.

Meteorizaţia fizică şi chimică

8.3. Procesele de versant şi morfologia indusă de acestea

Exceptând câmpiile, peste 95% din suprafaţa uscatului o reprezintă forma de relief
cunoscută sub denumirea de versant. Un versant reprezintă o suprafaţă cu o înclinare > 2 – 3o şi
care face racordul între interfluvii sau creste şi liniile de drenaj adiacente. Procesele
geomorfologice care acţionează în domeniul versantului urmăresc componenta gravitaţională
dată de energia potenţială, iar agenţii în funcţie de care se definesc procesele sunt apa, gheaţa şi
aerul. În consecinţă, ne vom ocupa de două mari categorii de procese responsabile de
modelarea versanţilor, şi anume: deplasările gravitaţionale şi procesele erozionale (sau fluvio-
denudaţionale).

52
 Procese de versant

I. Deplasări
II. Procese erozionale
gravitaţionale
(fluvio+denudaţionale)
(mişcări în masă)

I1. Deplasări
provocate de Pluviodenudaţia Eroziunea în
distrugerea I2. Deplasări suprafaţă
suportului sau a umede
unităţii masei

Eroziunea în
Rostogoliri Surpări adâncime
Curgeri Solifluxiuni
(noroioase,nisipo
Sufoziune ase, de debris,
Creep lahar)
Tasare

Alunecări

I. DEPLASĂRILE GRAVITAŢIONALE (MIŞCĂRILE ÎN MASĂ)

Deplasările gravitaţionale sunt mişcările materialelor scoarţei de meteorizare de la

partea superioară a versantului spre partea inferioară, sub influenţa forţei de gravitaţie fără
influenţa apei, aerului sau gheţii. Mişcarea materialelor la suprafaţa uscatului joacă, alături de
metorizare, un rol important în apariţia formelor şi evoluţia generală a reliefului. Meteorizarea
în loc nu creează forme de relief. Acolo unde sfărâmăturile de rocă nu sunt deplasate, ele se
acumulează până la o grosime critică. Odată depăşită această valoare critică, materialele sunt
puse în mişcare de pe locul unde au fost meteorizate, lăsând roca in situ neprotejată, creând
condiţiile apariţiei de noi forme de relief. Procesul prin care depozitele de meteorizare sunt
îndepărtate din locul lor de formare se numeşte denudaţie.
Mişcarea materialelor se face sub impulsul gravitaţiei. Ea se realizează în două moduri
principale: a) prin intermediul unui agent transportator; b) prin autodeplasare. Mişcarea prin
intermediul unui agent se numeşte transport şi este efectuată, în mod obişnuit, de către râuri,
gheţari, apa mării, vânt. Autodeplasarea se mai numeşte şi deplasarea în masă. Mobilul general al
deplasărilor îl constituie gravitaţia. Aceasta însă nu se poate manifesta, decât foarte rar, pe
verticala locului, ci numai indirect pe direcţia unghiului local de pantă. Inclinarea terenului sau
panta joacă deci un rol deosebit în mişcare. Cu cât panta este mai mare, cu atât gravitaţia se
poate manifesta mai puternic şi invers, cu cât panta este mai redusă, cu atât cresc posibilităţile
ca materialele să nu se pună în mişcare.
Pentru clarificarea problemelor de terminologie, se impune o recapitulare a termenilor
folosiţi în literatura geologică şi geomorfologică. Astfel, roca de bază sau in situ este roca
precuaternară, de regulă, neafectată de deplasări în masă; formaţiunile acoperitoare, de
53
obicei, cuternare, sunt reprezentate prin eluvii (rezultate prin procese de meteorizare, dar
rămase în loc), deluvii (deplasate gravitaţional pe versant), aluvii (transportate şi depuse de
către râuri), proluvii (transportate şi depuse de către torenţi) şi coluvii (transportate şi depuse
de către curgerile difuze).
Cea mai larg acceptată clasificare, citată aproape în toate tratatele de geomorfologie, se
bazează pe tipul mişcării (alunecare, curgere şi “heave” (ridicare, afânare), pe viteza mişcării şi pe
conţinutul de apă (materiale uscate din rocă sau materiale pământoase cu variate proporţii de
gheaţă şi apă). Clasificarea aparţine lui Carson şi Kirkby (1972) şi este redată într-o diagramă
triangulară (fig.1), fiecare colţ al diagramei fiind descris de una din cele trei tipuri ale mişcării:
 procesul de elevaţie (« heave ») a solului este procesul de ridicare lentă şi desprindere a
materialului şi constituie faza iniţială în orice mişcare în masă. Această fază este aproape
insesizabilă şi de aceea neevidenţiată în morfologie. Acţionează perpendicular la suprafaţa
versantului prin contracţia şi expansiunea materialului; este independentă de conţinutul de apă;
 procesul de alunecare, o categorie de mişcări în masă de la prăbuşiri (în care apa nu are
un rol determinant), până la alunecări şi curgeri noroioase (în care creşte conţinutul de apă);
 procesul de curgere, un tip de mişcare în masă în care depozitele se comportă ca un fluid
vâscos (prin creşterea conţinutului de apă).

Fig. 1. Clasificarea proceselor de mişcare în

masă (Carson şi Kirkby, 1972).

Din multitudinea clasificărilor noi ne-am oprit (din raţiuni didactice) la cea elaborată de
Tufescu (1966) care distinge două grupe mari de deplasări:
(i) deplasări provocate de distrugerea suportului sau a unităţii masei (rostogoliri, surpări,
sufoziune, tasare, creep, încovoierea capetelor de strat);
(ii) deplasări umede (nisipuri curgătoare, curgeri noroioase, solifluxiuni, alunecări de
teren).

I1. Deplasările provocate de distrugerea suportului sau a unităţii

A) Rostogolirile reprezintă cele mai simple procese gravitaţionale care se realizează prin
antrenarea pe pante a unor fragmente de roci de dimensiuni variate ca urmare a distrugerii

54
unităţii masei. Ca rezultat al acestui proces sunt trenele şi conurile de grohotiş, râurilor de pietre şi
gheţarii de pietre.
B) Surpările (prăbuşirile) sunt procese gravitaţionale care se produc în lungul unor
abrupturi sau versanţi cu pante mai mari de 40-50°, cu energie şi constituţie diferită, ca urmare
a distrugerii sau slăbirii suportului unor mase de roci. Distrugerea suportului unor depozite se
poate datora mai multor cauze, între care: eroziunea laterală, creşterile şi descreşterile repetate de
nivel etc.

Fig. 2. Rostogoliri şi surpări

C) Sufoziunea se datorează circulaţiei apelor subterane şi contribuie la formarea unor

surpări sau prăbuşiri. Condiţiile procesului sufozional sunt: existenţa unor roci poroase, permeabile
(depozite loessoide, nisipuri argiloase etc.); existenţa unui climat cu alternanţe de perioade umede şi
secetoase care să favorizeze un drenaj subteran discontinuu ş.a. Existenţa unor procese
hidrochimice şi chimice care au loc pe verticală poate avea ca efect apariţia la suprafaţă a unor
pâlnii de sufoziune, când grosimea depozitelor depăşeşte 2 m, şi mici hornuri când depozitele
afectate sunt mai subţiri. Scurgerea mai mult sau mai puţin paralelă cu baza formaţiunilor
supuse sufoziunii poate genera canale şi hrube subterane cărora, uneori, le corespund, la
suprafaţă, şiruri de pâlnii sufozionale. Când pâlniile de sufoziune se unesc sau când hrubele
subterane se dezvoltă şi plafonul lor se prăbuşeşte iau naştere văi oarbe.

55
 D) Tasările sunt lăsări lente, de mică amploare, ale suprafeţei unor terenuri datorită
comprimărilor impuse de propria greutate a rocilor sau de către alte suprasarcini. Rocile care
favorizează procesul de tasare sunt cele friabile, poroase, afânate (loessurile, nisipurile, argilele,
marnele nisipoase, depozite aluviale şi deluviale). Acest proces este strâns legat de sufoziunea
hidrodinamică şi chimică, însă se pot produce şi datorită unor construcţii grele, micşorării
volumului prin uscare (de exemplu, la argile) ori prin bătătorirea biogenă a solului. Aceste
procese se înscriu în relief prin mici depresiuni de tipul crovurilor, prin crăpături, denivelări,
mici trepte. Uneori crovurile pot să se lărgească foarte mult şi, prin, îngemănare, să atingă
dimensiuni de 0,5-3 km. Ele poartă denumirea de găvane şi padine.

Fig. 3. Procese de sufoziune şi tasare

E) Creep-ul este o mişcare foarte lentă (cu o rată anuală de 2 - 5 cm), dar continuă, de
rearanjare a particulelor componente ale scoarţei de alterare. Această deplasare se generalizează
pe toată suprafaţa versantului cu pantă mai mare de 3 - 5 grade. Creep-ul este adesea un
precursor al mişcărilor de alunecare. După viteza mişcării şi tipul de material deplasat se
disting următoarele tipuri de tranziţie:
 creep de sol (soil creep), o deplasare lentă în josul pantei a părţii superioare a solului pe o
grosime de 70 - 80 cm. Terasetele de câţiva centimetri înălţime şi care se desfăşoară paralel cu
versantul sunt formate de creep-ul de sol. Ele sunt adesea folosite de turmele de oi - aşa
numitele “cărări de oi” - ceea ce face ca mişcarea depozitelor să se accelereze pe versant;
 rock creep, mişcare lentă piatră pe piatră. Caracterizează materialele lipsite de coezivitate
în care are loc o rearanjare a particulelor. Se includ aici şi pietrele glisante. Caracterul de mişcare
a acestor pietre este evidenţiat de un “guler” de sol vegetal ridicat mult peste suprafaţa
versantului datorită fenomenului de împingere.
 talus creep, proces de rearanjare a materialelor ce alcătuiesc taluzurile de grohotiş.
Aceste forme de relief se întâlnesc cel mai adesea în regiunile reci unde alternarea contractării şi
dilatării consecutive, a îngheţ-dezgheţului determină deplasarea pe pantă a grohotişului.
 încovoierea de strate (deraziune) este un tip special de creep, care apare datorită
solicitării gravitaţionale asupra capetelor de strate conform cu înclinarea versanţilor. Pe
anumite direcţii, unde procesul este mai intens faţă de sectoarele învecinate, se pot forma văi de

56
deraziune cu profil transversal larg-concav, destul de greu de delimitat şi cu pantă
longitudinală redusă.

Fig. 4. Diferitele tipuri de creep: încovoierea stratelor; pietre glisante; înclinarea arborilor, a
stâlpilor de telegraf, a zidurilor de sprijin.

I2. Deplasările umede

În această categorie sunt incluse curgerile (nisipoase şi noroioase), solifluxiunile şi

alunecările de teren.
A) Curgerile apar atunci când materialele (şi în special cele argiloase) sunt suprasaturate
cu apă şi se depăşeşte limita superioară a plasticităţii (care se manifestă prin alunecări) şi încep
să curgă. Curgerile noroioase (denumite şi torenţi noroioşi) apar în următoarele condiţii:
existenţa rocilor argiloase sau marnoase dispuse la suprafaţă; umezeală abundentă timp de mai
multe zile pentru a se realiza îmbibarea la maxim a rocii; despăduriri şi păşunat intensiv şi
bazine torenţiale prealabile, care să canalizeze umezeala către linia talvegului. La noi în ţară
curgerile noroioase apar cu precădere în Subcarpaţi (mai ales pe valea Buzăului şi în Vrancea),
în Podişul Moldovei etc. Un tip aparte îl formează curgerea de cenuşă vulcanică din timpul sau
după erupţiile vulcanice. Aceşti torenţi noroioşi (denumiţi şi lahari) în care cenuşa poate ocupa
până la 80% din volumul total al curgerilor se produc în timpul erupţiilor datorită expulzării în
exterior a apelor cantonate în crater, iar după erupţii una dintre cauze o poate constitui
precipitaţiile locale torenţiale datorate vaporilor emanaţi în cantităţi foarte mari. Spre deosebire
de argilă - care se înmoaie la maximum, dând o masă noroioasă unitară - la curgerile nisipoase
avem de a face cu o infinitate de curgeri individuale de particule fine, învăluite în "picături" de
apă.

57
 Fig. 6. Curgeri noroioase și de debris (torenţi) (debris flow)

B) Solifluxiunea se înscrie ca proces de tranziţie între procesele de curgere şi cele de

alunecare, însă apare în condiţiile regimului de îngheţ continuu. Este un proces de mişcare lentă
a solului în care alunecarea se combină cu curgerea pe un substrat îngheţat. În condiţiile
climatului temperat se foloseşte termenul de pseudosolifluxiune, deoarece mişcarea nu se face
pe un substrat îngheţat ci pe unul îmbibat cu apă. În morfologia versantului apar o serie de
discontinuităţi ale învelişului ierbos sub forma de brazde. Ele sunt desfăcute în fragmente cu
contur neregulat şi izolate prin spaţii de sol
nud cu lăţimi de ordinul decimetrilor.

Fig. 7. Lobi de solifluxiune

58
 C) Alunecările de teren constituie cele mai importante şi spectaculoase procese de mişcare
în masă, prezente în variate condiţii morfogenetice, inclusiv în domeniul submarin. Numele se
referă atât la proces cât şi la formă. Alunecările sunt despinderi de pe versant de materiale (roci
sau depozite de versant) care se deplasează de-a lungul unei suprafeţe planare. Masa de
alunecare este nedeformată sau se deformează uşor în timpul deplasării. Coborârea
materialului din partea superioară spre partea inferioară se face în lungul unui plan de
alunecare. Planul de alunecare poate fi situat spre suprafaţa terenului şi aproximativ paralel cu
suprafaţa versantului ca în cazul alunecărilor de roci, prăbuşirilor şi surpărilor sau poate
penetra la adâncime pe o suprafaţă concavă ca în cazul alunecărilor rotaţionale. Astfel,
alunecările pot fi :
 alunecările de translaţie se produc când planul de alunecare este paralel cu versantul şi
aproape de suprafaţă. Sunt alunecări de mică adâncime cu rate de deplasare a deluviilor de la
mm/sec până la câţiva m/sec.

Fig. 8. Alunecare de translaţie

 alunecările rotaţionale se produc când planul de alunecare este concav. Aceste

alunecări sunt mai adânci, comparativ cu lungimea lor, materialul fragmentat rămâne
aproximativ intact, sub forma unor felii sau blocuri. Ratele de mişcare în cadrul acestor
alunecări variază între câţiva mm/an până la ordinul metrilor/zi.

59
 Fig. 9. Alunecare rotaţională

Elementele morfologice ale unei alunecări de teren

Astfel, având ca exemplu ilustrat (fig.10) o alunecare de teren cu un contur bine delimitat
– caz deseori întâlnit în teren -, elementele morfologice de identificare sunt : zona de desprindere
sau obârşia alunecării ; corpul alunecării (descris prin suprafaţa de alunecare şi masa de alunecare =
deluviul), piciorul şi baza alunecării.
Zona de desprindere este situată la partea superioară a alunecării, uneori chiar la partea
superioară a versantului şi se caracterizează prin existenţa unui abrupt, cornişă sau râpă de
desprindere din care se alimentează cu materiale deluviul de alunecare. Uneori se întâlnesc chiar
mai multe cornişe etajate. După morfodinamica lor aceste forme pot fi : active, în curs de
stabilizare şi stabilizate sau inactive (fixate prin vegetaţie forestieră ori prin lucrări tehnice).

Fig. 10. Părţile componente ale unei alunecări de teren

Corpul alunecării este format din suprafaţa de alunecare şi masa alunecată (deluviul).
Este delimitat în partea inferioară de patul, planul sau oglinda de alunecare, acea suprafaţă
nederanjată pe care se deplasează cuvertura deluvială. Planul de alunecare poate avea formă
concavă, cu înclinare constantă, neuniformă sau discontinuă., determinând unele particularităţi

60
ale procesului de alunecare şi ale microreliefului de la suprafaţa alunecării (trepte, valuri,
monticuli etc). În general, în partea dinspre cornişă, rocile din componenţa corpului alunecării
sunt mai puţin sfărâmate sau amestecate. De multe ori se păstrează chiar pachete omogene
mari, mai mult sau mai puţin deplasate, care se prezintă ca nişte trepte ce pot forma adevărate
amfiteatre de alunecare. Apoi, datorită presiunii exercitate de aceste mase, cuvertura deluvială
îşi pierde structura iniţială, se pliază, capătă aspect vălurat sau de monticuli separaţi de
microdepresiuni, ujungând uneori la o înfăţişare haotică. Grosimea deluviului de alunecare
oscilează de la 0,5 – 1 m până la 30 – 40 m.
Baza sau vârful alunecării este partea terminală a masei deluviale. Ea poate să
corespundă cu baza versantului, poate rămâne mai sus decât aceasta şi atunci procesul este
foarte susceptibil de reactivare, ori poate coborî sub nivelul acumulărilor aluviale sau coluviale
din lunci şi depresiuni.
Piciorul alunecării este locul din partea inferioară a versantului unde talpa de alunecare
intersectează suprafaţa iniţială, nederanjată. El poate corespunde cu baza alunecării sau poate fi
diferit de aceasta atunci când masa deluvială a coborât mai jos.

Fig. 10. El Salvador - ianuarie 2001 –

500 victime

The world's biggest historic landslide

occurred during the 1980 eruption of
Mount St. Helens, a volcano in the
Cascade Mountain Range in the State of
Washington, USA. The volume of
material was 2.8 cubic kilometers (km).

The world's biggest prehistoric landslide,

discovered so far on land, is in southwestern Iran, and is named the Saidmarreh landslide. The
landslide is located on the Kabir Kuh anticline in Southwest Iran at 33 degrees north latitude,
47.65 degrees east longitude. The landslide has a volume of about 20 cubic kilometers, a depth
of 300 m, a travel distance of 14 km and a width of 5 km. This means that about 50 billion tons
of rock moved in this single event!

61
 II. Procesele erozionale (fluvio-denudaţionale)

Pe lângă procesele gravitaţionale, sistemul geomorfologic al versanţilor este supus

acţiunii apelor meteorice. Apa, considerată ca cel mai important, mai activ şi mai răspândit
dintre agenţii exogeni îşi începe activitatea sculpturală asupra scoarţei chiar din momentul în
care cade din atmosferă sub formă de picături. Ajunsă pe sol ea alimentează scurgerea care se
face sub diferite forme şi o dată cu acestea se amplifică şi rolul său morfogenetic. Astfel,
procesele geomorfologice de la nivelul versanţilor care au ca agent apa sunt: pluviodenudarea,
eroziunea în suprafaţă şi eroziunea liniară.

II1. Pluviodenudaţia

Modelarea suprafeţei terenului prin acţiunea ploii stă sub incidenţa mărimii picăturilor şi
vitezei de cădere a acestora care, reunite, compun agresivitatea ploilor. Pluviodenudaţia
(eroziunea prin picături de ploaie, eroziune prin împroşcare) include două tipuri de mişcări:
acţiunea de izbire – împroşcare (splash) şi spălare (wash). Pluviodenudarea este determinată de
rezistenţa solului şi de cantitatea, intensitatea şi durata ploilor. O ploaie oricât de mare ar fi nu
poate cauza o eroziune puternică dacă intensitatea ei este mică. În climatele temperate
intensitatea ploilor rareori depăşeşte 75 mm/oră şi numai în anotimpul cald. În multe ţări
tropicale intensităţi de 150 mm/oră au loc în mod regulat. Cea mai mare intensitate s-a
înregistrat în Africa, când au căzut 340 mm/oră. Dimensiunea picăturilor de ploaie rareori
depăşeşte 5 mm în diametru şi aceasta la ploi cu intensitate foarte mare. De exemplu, la ploi cu
intensitate de 10,16 cm/oră, picăturile au în medie 3 mm în diametru; la ploi de 1,27 cm/oră
picăturile au în medie 2 mm, iar la ploi de 0,12 cm/ oră picăturile sunt în jur de 1 mm în
diametru. Vitezele terminale ale picăturilor de ploaie cresc cu creşterea diametrului acestora.
Când solul este acoperit cu vegetaţie în proporţie de cel puţin 50%, transportul prin
împroşcare este practic neglijabil. Iată de ce efectul cel mai mare al pluviodenudaţiei este
propriu regiunilor semiaride, aride şi chiar temperat-continentale, unde, deşi ploile sunt rare,
caracterul fiind torenţial, iar solul dezgolit, acesta este pregătit pentru denudare. De asemenea,
regiunile defrişate, arate, pajiştile din regiunile umede sunt puternic erodate în timpul averselor
de ploaie. Pe aceeaşi suprafaţă, două ploi pot avea consecinţe deosebite, deci ele se pot
diferenţia sub aspectul agresivităţii erozionale.

Fig. 11. Acţiunea de izbire – împroşcare

(splash) şi spălare (wash)

62
 II.2. Eroziunea în suprafaţă (areolară, peliculară, laminară) (sheet erosion).

Acest tip de eroziune este îndeplinită de scurgerea neconcentrată, exercitată pelicular pe

întreaga suprafaţă a versantului. În urma căderii unor cantităţi suficiente de ploi, capacitatea de
infiltrare în sol scade şi astfel apa se acumulează prin alăturarea curenţilor bidimensionali şi
şuvoaielor care se prind într-o singură peliculă. Mişcarea acesteia în josul pantei duce la
desprinderea particulelor din sol şi la transportul lor spre baza versantului.
Materialul îndepărtat dintr-un loc este depus în porţiunile în care au loc reduceri de pantă
- mici depresiuni şi contrapante, ori chiar baza versantului; depozitul acumulat la baza
versantului prin acest proces se numeşte coluviu, iar forma de relief rezultată se numeşte glacis
coluvial.
Acţiunea mecanică de izbire, dislocare şi împrăştiere a particulelor de sol de către
picăturile de ploaie este indisolubil legată de deplasarea acestora pe pantă, adică de procesul de
spălare (ablaţie, scurgere şi eroziune pluvială, eroziune de suprafaţă, difuză). Consecinţele sale
pot fi observate prin apariţia unor pete de culoare deschisă (gălbui – albicioasă) răspândite pe
fondul general, mai închis, al solului. Dimensiunile şi intensitatea acestora depind de
agresivitatea ploilor. De multe ori, orizonturile superioare ale solului ori chiar întreaga
cuvertură acoperitoare este înlăturată, scoţându-se la zi rocile de bază.

Fig. 12. Eroziunea în suprafaţă

II.3. Eroziunea în adâncime (prin curenţi concentraţi sau liniară) (rill and gully erosion)

Trecerea de la eroziunea areolară la cea de adâncime (liniară) se face destul de uşor;

unele din şiroirile mici, distribuite oarecum uniform pe suprafaţa versantului, pot progresa,
conturându-se următoarele forme de eroziune în adâncime: rigole, ravene. Primele şi cele mai
simple forme de eroziune liniară sunt rigolele, nişte şănţuleţe paralele, de cele mai multe ori în
formă de V, puţin sinuoase sau ramificate, cu lărgimi şi adâncimi de ordinul zecilor de
centimetri, cu lungimi ce pot atinge zeci de metri, adesea cu multe discontinuităţi. Orientarea
lor este pe linia de scugere a firicelelor de apă, densitatea variabilă, iar profilul longitudinal de
talveg paralel cu suprafaţa topografică. Acestea pot fi nivelate în timpul lucrărilor agricole
obişnuite.
63
 Fig. 13. Eroziune în adâncime

Datorită acestor caracteristici, rigolele sunt considerate forme de tranziţie între eroziunea
în suprafaţă şi cea liniară. După adâncimea pe care o au se deosebesc rigole mici (10 - 30 cm)
asociate mai frecvente eroziunii areolare şi rigole mari (30 - 50 cm) cu evidente trăsături proprii
scurgerii concentrate şi eroziunii în adâncime.
Ravenele (râpile torenţiale) (gully erosion) reprezintă forme mai dezvoltate produse de
eroziunea liniară, care în mod convenţional depăşesc 0,5 m adâncime, ajungând la câteva zeci
de metri. Scurgerea în suprafaţă şi liniară este cauza principală pentru procese de eroziune a
ravenelor, şi anume: iniţierea ravenei şi adâncirea ei prin eroziune liniară; subminarea malurilor
ravenei de către scurgerea de pe fundul ravenei; avansarea vârfului ravenei datorită eroziunii
regresive a “saltului hidraulic” în zona pragului de obârşie. Iniţierea ravenelor se face prin faza
de rigole (rill-uri) care apar odată ce scurgerea de suprafaţă trece de la faza areolară la cea
concentrată. Experimentele au arătat că vitezele critice de iniţierea rigolelor sunt de 3 – 3,5 cm/s,
pe o pantă de 2 - 3º.
În funcţie de forma profilului longitudinal pot fi separate: ravene continue şi ravene
discontinue. În funcţie de poziţia în cadrul bazinelor hidrografice se separă următoarele tipuri
de ravene; ravene de obârşie; ravene de versant şi ravene de fund de vale.
Elementele componente ale unei ravene sunt:
 vârful sau obârşia ravenei care, de cele mai multe ori se prezintă sub forma unui abrupt
numit râpă de obârşie (headcut), cu adâncimi ce pot depăşi 20 m în terenuri de loess. Vârful este
considerat zona critică a ravenei, prezentând rată maximă de dezvoltare datorită accesului apei
de pe suprafaţa de recepţie în ravenă prin acest punct. La o ravenă, de regulă, se disting mai
multe vârfuri, vârful principal fiind considerat cel care primeşte cel mai mare debit;
 muchia ravenei este linia care descrie conturul ravenei şi face contactul între suprafaţa
terenului în care este adâncită ravena şi taluz (malul ravenei);
 malul ravenei reprezintă suprafaţa de teren cu pantă accentuată şi care face racordul
între muchia ravenei şi talvegul sau fundul ravenei;
 fundul (talvegul ) ravenei se prezintă ca o fâşie foarte îngustă care devine din ce în ce mai
lată spre gura ravenei şi aceasta în funcţie de stadiul de dezvoltare a ravenei. Prin talvegul
ravenei trece şi axul acesteia, respectiv, linia de cea mai mare energie;
64
  conul aluvial reprezintă o zonă de depuneri situată, de regulă, la ieşirea din ravenă; în
majoritatea cazurilor, începutul acestei zone coincide cu gura ravenei şi cota terenului în acest
punct.

Fig. 14. Elementele componente ale

unei ravene.

Problema cea mai serioasă în legătură cu ravenele este că ele afectează terenurile agricole
ale acelor regiuni în care se practică o agricultură subzistenţială. Pentru multe ţări din aceste
zone (India, Pakistan, unele zone din China, ţări din Asia Centrală şi Africa) ameliorarea
terenurilor ravenate este o problemă de prioritate naţională. Unul dintre cele mai severe
fenomene de ravenare se înregistrează în India. S-a apreciat că ravenele afectează 1% din
suprafaţa acestei ţări şi se depun eforturi considerabile pentru controlul eroziunii şi ameliorarea
terenurilor. O altă zonă critică este platoul de loess din China cu o suprafaţă de 430 000 km²,
afectat de eroziunea în ravene pe o suprafaţa de 237 000 km², fiind zona cu cele mai serioase
probleme de eroziune din lume.
Torenţii. Sunt consideraţi cele mai dezvoltate forme create de către scurgerile alimentate
de ploile repezi şi topirea zăpezilor. Geomorfologii apreciază că, sub raport genetic, torenţii
constituie forma cea mai avansată a organismelor torenţiale. Aceste forme de relief asigură într-
o mare măsură tranziţia către văile fluviale şi morfologia bazinelor hidrografice. Acest fapt a
fost exprimat deosebit de sugestiv de Vâlsan (1933) care spunea că: “organismul torenţial precede
pe cel fluvial: torentul este un mugure de vale”.
Bazinul de recepţie reprezintă partea superioară de pe care se alimentează cu apă un
organism torenţial. El începe să se schiţeze încă de la ravenele ramificate, unde acţionează
energic eroziunea de obârşie. În cazul torenţilor însă această suprafaţă de colectare a apelor are
aspectul unei microdepresiuni (semicirculară, circulară sau cu contur neregulat). În cuprinsul
său se întâlnesc numeroase rigole, ogaşe, ravene, care converg spre partea din avale. Când
ogaşele şi ravenele se găsesc la distanţe mici unele de altele, atunci terenul respectiv poată
denumirea de badlands (pământuri rele).
Canalul de scurgere este partea mijlocie a torentului, situată între bazinul de recepţie şi
baza versantului. În acest canal se colectează toată apa de pe întinsul bazinului de recepţie; de
aceea, el dispune de o scurgere vijelioasă, cu debite temporare importante care contribuie la
adâncirea sa sensibilă şi la transportul, aproape integral, al materialelor din amonte. În lungul
talvegului apar multe ruperi de pantă, praguri şi marmite, separate de porţiuni relativ
uniforme. La viituri mari apa antrenează cantităţi mari de materiale (nisip, pietriş, bolovani şi
chiar blocuri de dimensiuni incredibile, trunchiuri de arbori).
Conul aluvial este cea de a treia componentă a unui torent şi se formează prin procesul de
depunere. La partea inferioară a versanţilor sau acolo unde panta se reduce deodată, viteza de
65
scurgere, respectiv, eroziunea şi transportul scad corespunzător, apa se împrăştie sub forma
unui evantai, iar întreaga încărcătură proluvială este decantată gradat. Pe o suprafaţă de formă
triunghiulară, cu vârful spre canalul de scurgere şi baza în avale, se aştern materialele
transportate, acumulările maxime făcându-se în partea axială. Conurile se pot uni dând naştere
la nişte trene proluviale, cărora li se pot asocia şi depuneri coluviale. Se formează astfel
cunoscutele glacisuri proluviale sau mixte ce constituie contactul dintre versanţi şi fundul
văilor sau alte segmente cu pantă mică.

Fig. 15. Torent şi ravenă

Fig. 16. Elementele unui torent

66
 CURS 10

RELIEFUL FLUVIAL

Principalele forme de relief rezultate din activitatea predominantă a râurilor sunt văile,
definite ca forme negative, înguste şi prelungi, cu profil longitudinal domol, înclinat într-o
singură direcţie şi cu aspect general liniar sinuos. La rândul lor văile cuprind albia minoră,
albia majoră (element morfologic care uneori poate lipsi) şi versanţii. Noţiunea de interfluviu
se referă la spaţiul dintre două râuri, inclusiv la versanţi şi chiar o parte din albie, de aceea cei
mai mulţi autori sunt de părere că acest termen trebuie să-şi reducă sfera de cuprindere doar la
spaţiul dintre versanţii celor două văi; adică la suprafeţele dintre inflexiunile de la partea
superioară a versanţilor sau dintre terasele superioare. În mod obişnuit, la un râu pot fi distinse
următoarele debite şi nivele: de etiaj (media nivelelor minime), medii şi maxime sau de viitură.
Fiecăruia dintre ele, îi corespunde câte un tip de albie, cele mai mici fiind încorporate celor mai
mari. Canalul de etiaj oscilează în cadrul albiei minore, mersul său coincizând de obicei cu firul
apei sau talvegul (linia celor mai mari adâncimi şi viteze sau linia care uneşte punctele cele mai
coborâte din lungul patului râului). Albia minoră ia naştere prin oscilările laterale ale canalului
de etiaj, dar mai ales prin eroziunea apelor din timpul nivelelor mari. Albia majoră rezultă din
meandrările şi deplasările laterale ale albiei propriu-zise (minore).

10.1. Albiile minore şi microrelieful lor

Cea mai generalã definiţie a unei albii poate fi urmãtoarea: o concavitate alungitã în
suprafaţa terenului asigurând curgerea naturalã cu suprafaţa liberã a apei provenitã din ploi,
topirea zãpezii şi gheţii sau din drenaj subteran. Albia unui râu se autoformeazã, morfologia ei
rezultând din antrenarea, transportul şi depunerea sedimentelor erodate. Indiferent de
condiţiile de mediu, anumite trãsãturi morfologice rãmân stabile, chiar dacã albia nu este un
fenomen static. Aceasta aratã, înainte de toate, posibilitãţile albiilor de a se ajusta la condiţiile de
mediu, la variaţia factorilor de control. Iniţierea formãrii albiilor este un proces foarte complicat.

10.1.1. Clasificarea albiilor de râu

A) După forma în profil transversal cercetãrile pe o mare populaţie de secţiuni de albie au

evidenţiat cca douã tipuri de forme cu o mare stabilitate:
 forma parabolicã largã pentru albii cu perimetrul din nisipuri omogene necoezive, factorul
formã calculat ca raport între suprafaţa secţiunii transversale şi suprafaţa secţiunii unei
parabole a fost determinat ca având valori între 0,5 - 1;
 forma rectangularã, trapezoidalã pentru albiile cu perimetrul din depozite argilo-prãfoase
cu mare coezivitate. Variaţia factorului formã, calculat ca raport între suprafaţa secţiunii
transversale şi suprafaţa secţiunii unui trapez sau dreptunghi înscris secţiunii, este între 0,5 -
0,10, dar poate ajunge şi la 1,0 (cazul albiilor unor râuri din India).
B) După forma în plan, o primă clasificare, cu o foarte largã circulaţie este cea propusă de
către Leopold, Wolman, Miller (11064), care au distins trei tipuri principale: albii rectilinii, albii

67
sinuoase şi albii împletite. Clasificãrile propuse ulterior s-au raportat în principal la trei
categorii, continuându-se identificarea şi descrierea de elemente morfogenetice,
sedimentologice sau hidraulice care se reflectã într-un fel sau altul la una din cele trei categorii.
Altă clasificare pleacă tot de la configuraţia în plan şi aparţine lui Brice (1975). El distinge albii
sinuoase, împletite şi anastomozate (fig.17).
Clasificarea cea mai larg utilizată atât în geomorfologie, cât şi în ingineria albiilor a fost
propusă de Schumm (1985).

Fig. 17. Clasificarea albiilor de râu

a) Albii rectilinii. Leopold şi Wolman (1957) spuneau cã asemenea albii în naturã sunt atât
de rare încât aproape cã nici nu existã. Mai concret, rareori existã un segment de albie dreaptã
mai lung decât mãrimea ce defineşte un sector mai lung decât de cca 10 ori lãţimea albiei. Astfel
se poate spune cã albia dreaptã este o stare temporarã în comparaţie cu alte tipuri, ca de
exemplu albia meandratã care este o expresie a evoluţiei unei albii spre cea mai posibilã stare
morfologicã.
Convenţional se considerã albii rectilinii albiile cu indice de sinuozitate (raportul dintre
lungimea desfăşurată a râului, între două puncte, şi distanţa liniară dintre acestea) < 1,1
(Schumm, 1977; Richards, 1982). Se apreciazã cã în albiile rectilinii nu existã energie în plus
peste cea care este necesarã transportului debitului lichid şi curgerii frecãrii, energie care sã fie
folositã pentru a schimba direcţia curgerii prin eroziunea malurilor şi migrarea albiilor.
b) Albii meandrate. Denumirea de meandru este folositã pentru denumirea sectoarelor de
râuri sinuoase, cel puţin din sec. XVII de cãtre Targiani-Toyzette (cf. Hickin, 1977) şi provine de
la hidronimul grecesc - maiandros, care în traducere liberã înseamnã fluviu din Caris, celebru
prin sinuozitãţile sale. Un râu este considerat meandrat dacã indicele de sinuozitate este mai
mare de 1,5 (Leopold şi Wolman, 1957) sau 1,3 (Chang, 1971). De aceea noţiunea mai
comprehensivã este de albii sinuoase şi nu cea de albii meandrate. Totuşi aceasta din urmã este
68
preferatã.
În ce priveşte tipologia meandrelor se fac diferenţieri în raport cu: morfologia generalã a
vãilor şi fundului vãilor, cu condiţiile litologice, cu modul sau stadiul de evoluţie; cu
succesiunea în spaţiu.
În raport cu morfologia de ansamblu a văilor şi fundului vãilor se disting:
 meandre de râu (sunt de regulã adâncite în aluvionar sau complexul teraselor inferioare,
considerate sub 20 m înãlţime)

Fig. 18. Meandre de râu

Fig. 19. Meandre de râu si meandre de vale

 meandre de vale, considerate a fi cele ale albiei majore, având un traseu mai mult sau mai
puţin sinuos, însã cu o surprinzãtoare regularitate a sinuozitãţii. Este o meandrare care se
continuã din perioade geologice ale formãrii vãilor (meandrele Bistriţei, Prutului, Colorado etc).
În raport cu modul de evoluţie meandrarea şi deci meandrele, pot fi: libere, limitate şi forţate.
 Meandrarea liberã este caracteristicã albiilor aluviale în cursurile inferioare, dar mai ales
albiilor marilor râuri, care parcurg toate fazele de evoluţie, de la iniţierea meandrãrii pânã la
autocaptare, trecându-se prin faza meanderelor prezente de tip gât de lebãdã.
 Meandrarea limitatã este asemãnãtoare precedentei dar din cauza lãţimii reduse a vãii
procesul nu se poate dezvolta în toatã amploarea. Limitarea poate fi de la neregularitãţile unui
mal, la o distorsiune aproape integralã a unei bucle, dar poate fi şi din cauza faptului cã
lungimea medie a meandrului liber este mai micã decât amplitudinea acestuia; este cazul
albiilor subadaptate.
 Meandrarea forţatã este determinatã de situaţii când malurile sunt greu erodabile,
procesele geomorfologice dezvoltandu-se preponderent pe adâncime.

69
 Pentru cunoaşte fenomenul de migrare a meandrelor este nevoie şi de definirea altor noţiuni
şi anume :
 migrarea meandrelor este fenomenul de deplasare în plan orizontal al meandrelor,
indiferent de direcţie (amonte, aval, lateral);
 fâşie de meandrare este spaţiul inclus între tangentele la exteriorul buclelor de
meandrare;
 meandre pãrãsite sunt bucle de meandre despãrţite de cursul râului, prin autocaptare,
transformate temporar în lacuri de albie majorã ;
 popinã (grădişte) reprezintã suprafaţa cuprinsã în bucla unui meandru, de regulã se
foloseşte pentru buclele aflate aproape de faza de autocaptare. Legătura popinei cu restul luncii
râului se face printr-o porţiune îngustă, numită pedunculul meandrului.

Fig. 21. Migrarea meandrelor

Un fenomen distinct în migrarea meandrelor şi

care exprimã, în fapt, procesul de ajustare a lungimii
şi pantei râului, este strãpungerea meandrelor sau
autocaptarea. De regulã, fenomenul se produce în
timpul viiturilor. Întrucât autocaptarea înseamnã, în
primul rând, reducerea lungimii unor sectoare de
râu, a atras atenţia specialiştilor în amenajarea
fluviilor pentru navigaţie, pentru a induce asemenea
strãpungeri. Este clasicul caz de la noi din ţarã
privind strãpungerea marelui M de pe braţul Sulina
(între 18510 - 11002).

70
 c) Albii împletite şi anastomozate. Denumirea de albii despletite care circulã în literatura
de la noi este improprie. Corect este albie împletitã, ceea ce, aşa cum se aratã în dicţionarul
geologic (cf. Smith, 1973) înseamnã un râu care curge prin mai multe albii care se despart şi se
reunesc, asemãnându-se cu şuviţele unei funii, cauza diviziunii fiind obstrucţia prin depunerea de
aluviuni de cãtre râu. Un tip special de albii împletite, deosebite însã prin caracteristicile
morfodinamice îl constituie albiile anastomozate, care se remarcã prin pante mai mici, o mai
mare stabilitate, coezivitatea malurilor, transport predominant în suspensie şi braţe divizate de
insule acoperite cu vegetaţie. De regulã cele douã tipuri de albii sunt analizate împreunã.

Fig. 22. Albii impletite și anatomozate

În formarea albiilor împletite sunt necesare următoarele condiţii: maluri uşor erodabile;
variaţie rapidã şi mare a debitului lichid; creşterea pantei; debit solid abundent; incompetenţa localã a
curgerii.
Din punct de vedere morfologic albiile împletite sunt dominate de formaţiunile cunoscute
sub numele de ostroave. Acestea sunt forme de pat de albie ce au lungime de acelaşi ordin de
mărime cu lăţimea albiei şi înălţimi de acelaşi ordin cu adâncimea medie a scurgerii ce le
generează.
În ce priveşte depozitele de albie, râurile împletite sunt mari depozite de aluviuni cu
structuri rudimentare, cu puternice variaţii granulometrice de la praf - argilã la bolovãnişuri.
Ostroavele formate din nisipuri sunt caracteristice unor râuri ca Brahmaputra, Huanhe ş.a.

10.1.2. Morfologia şi dinamica malurilor unei albii

Albiile deşi sunt forme de relief (reprezintă o concavitate) nu sunt cum s-a considerat mult
timp numai forme de eroziune, ci forme de eroziune şi acumulare. Când un mal se eroade, cel
opus, situat mai în aval se construieşte, se înalţã prin sedimentare. Primul este mal concav sau
de eroziune, al doilea, mal convex sau de acumulare. Acestea sunt cele douã tipuri principale de
mal, pe care le întâlnim la albiile aluviale şi împreunã dau imaginea unitarã faptului cã râul este
un agent care distruge şi construieşte în acelaşi timp.
a) Maluri concave. Aşa cum aratã şi denumirea, la aceste maluri, suprafaţa morfologicã
expusã spre râu, descrie o concavitate indiferent de mãrimea ei, concavitate care se mãsoarã în
grade ale arcului de cerc pe care se înscrie creşterea maximã. De asemenea, prin definiţie sunt
maluri de eroziune, ceea ce nu înseamnã cã procesele de acumulare lipsesc cu desãvârşire.
Formarea malurilor concave se face în douã moduri: prin eroziune în sensul strict al definiţiei
71
procesului şi prin cedarea malurilor.
În ceea ce priveşte rata de eroziune a malurilor concave, evaluãrile pot fi fãcute prin
mãsurãtori direct în teren, prin diferite metode şi în primul rând prin ridicãri topografice
repetate ale unor aliniamente fixe, fie prin mãsurãtori pe hãrţi topografice şi aerofotograme care
redau situaţii în perioade de timp diferite. Astfel s-au identificat la marile râuri rate pânã la 800
m/an, cazul Brahmaputrei.
b) Maluri convexe. Malurile convexe sunt formaţiuni morfologice elementare de
acumulare a depozitelor şi reprezintã principalele elemente de construcţie şi dezvoltare a
şesurilor de acumulare, a câmpiilor de inundare din care apoi se detaşeazã terasele. De aceea se
mai numesc şi maluri de acumulare sau maluri de acreţie lateralã.
Datoritã mai ales stadiilor de evoluţie, pânã la includerea lor în structura generalã a albiei
majore sau şesului de inundaţie, terminologia privind acest mal este foarte diversã încât unele
precizãri sunt necesare. Astfel, în inginerie se folosesc pentru asemenea maluri în formare,
termeni ca: bare aluvionare, iar în geomorfologie se foloseşte termenul renie. În dicţionarul
geomorfologic (Bãcãuanu, Donisã, Hârjoabã, 1974) renia este definitã porţiunea convexã din
meandrul unui râu, joasã, acoperitã cu nisip, reprezintã o zonã de acumulare a aluviunilor (p.
107). Pentru stadii avansate de evoluţie, când acestea se integrează şesului sau câmpiei
aluvionare se foloseşte denumirea de scroll, pe care noi am preluat-o în limba românã în forma
renii involute, pentru stadiul incipient am reţinut denumirea de renie simplã.

Fig. 22. Maluri de eroziune si maluri de acumulare

10.2. Geneza şi morfologia albiilor majore

Albia majorã (floodplain) reprezintã "un teren relativ neted ce mãrgineşte un râu şi care
este inundat în timpul apelor mari" (Wolman, Leopold, 1957), sau "o suprafaţã aluvialã
adiacentã la o albie, care este frecvent inundatã" (Chorley, Schumm şi Suggden, 1984). Din
aceste definiţii reţinem ca principalã caracteristicã a albiei majore inundabilitatea frecventã. De
aici şi termenul de « câmpie de inundaţie » (flood plain). Vâlsan (1915) aratã cã în limba
72
românã existã un cuvînt precis care se referã la acest tip de câmpie şi anume lunca, al cãrei
înţeles este mai vast decât cel al câmpiei inundabile, deoarece cuprinde şi zone neinundabile.
Lunca reprezintã o zonã în cuprinsul cãreia secţiunea erozivã a râurilor a fost înlocuitã recent
printr-o acţiune de acumulare. Aceasta nu înseamnã cã râul şi-a încetat acţiunea erozivã, ci cã
depozitele şi formele de relief ce alcãtuiesc lunca sunt rezultatul, în cea mai mare parte, a
proceselor de acumulare.

Fig. 23. Albiile majore – profil transversal

(i) În profil transversal, albiile majore sunt supraînãlţate în aria fâşiei active, ca urmare a
ratelor de agradare mult mai mari în aceastã zonã. În cazul arterelor hidrografice mari, profilul
transversal poate fi împãrţit în mai multe fâşii, dispuse paralel cu albia minorã. Lângã râu se
desfãşoarã fâşia grindurilor longitudinale (levee), ce corespunda fâşiei de albie activã (fig. 23);
urmeazã o fâşie mai latã şi mai joasã cu numeroase depresiuni lacustre mlãştinoase; la exterior
apar una-douã trepte (terase de luncã) cu înãlţimi de cel mult câţiva metri, de cele mai multe ori
parazitate de coluvii şi proluvii. La râurile mici, în special cele cu abundenţã de materiale venite
de pe versanţi, profilul albiei majore capãtã o pantã ce scade de la exterior spre albia minorã.
(ii) In profil vertical - Analizele depozitelor de albie majorã ale râurilor din mediul
temperat permit gruparea acestora în douã mari complexe (fig. 10.6.):
o un complex de pietrişuri cu bolovãniş, situat în general în patul vãii aluviale;
o un complex de depozite mai fine, situate în partea superioarã a albiei majore.
Seria pietrişurilor ce colmateazã pãrţile cele mai coborâte ale patului vãilor se
caracterizeazã prin stratificaţie încrucişatã tabularã, cu o foarte slabã sortare a depozitelor.
73
Caracterul acestor depozite sugereazã cã au fost acumulate la debite mari şi în contextul unui
tip de albie împletitã. În ansamblu, spre baza aluviului de albie majoră predomină materialele
mai grosiere, în comparaţie cu cele de suprafaţă. Ca şi în cazul depozitelor de albie minoră şi
aici micşorarea calibrului aluviunilor spre suprafaţă se datoreşte atenuării şi echilibrării treptate a
profilului longitudinal al râurilor. În faza iniţială de formare a albiilor, viteza apei era mai mare şi,
în consecinţă, râurile aveau posibilitatea să transporte şi să depună materiale de calibru mai
mare, decât mai târziu când patul lor s-a înălţat reducându-se astfel panta. La râurile de munte
aluviunile fine pot să lipsească, întreaga suprafaţă fiind constituită aproape numai din pietrişuri
şi bolovănişuri. În schimb, în cazul râurilor care străbat doar regiuni constituite din argile,
marne şi nisipuri (Jijia, Başeu) este greu să se deosebească un aluviu de albie minoră şi altul de
albie majoră datorită slabei diferenţieri a faciesului petrografic.

Fig. 23. Albiile majore – structura in plan vertical

10.2.1. Formarea albiilor majore

Este un fapt general acceptat cã albia majorã reprezintã o formã de relief construitã de râul
ce o traverseazã într-un timp îndelungat (de ordinul sutelor şi miilor de ani). Exceptând râurile
subadaptate, dimensiunea albiilor majore este în relaţie directã cu mãrimea debitului râului.
Wolman şi Leopold (1957) au constatat cã frecvenţa scurgerii peste maluri este "remarcabil de
uniformã în diverse medii fizico-geografice şi regiuni climatice" şi cã “intervalul de recurenţã a scurgerii
ce depãşeşte malurile este cuprins între 1 şi 2 ani". De unde au conchis cã albiile majore sunt în
principal efectul debitelor lichide cu repetabilitate de 1,58 ani. Existã însã opinia cã influenţa
antropicã a complicat aluvierea vãilor şi cã aceasta s-a resimţit încã din neolitic, o mare parte
din depuneri ieşind de sub controlul climatic şi hidrologic caracteristic unei regiuni. În marea
diversitate de condiţii în care se formeazã albiile majore se remarcã trei procese (cf. Chorley,
Schumm şi Suggden, 1985) : acreţia1 lateralã; acreţia verticalã; formarea de ostroave şi albii
abandonate (avulzie).
În alcãtuirea albiilor majore sunt douã tipuri principale de depozite: de renie şi de inundaţie
(Wolman şi Leopold, 1957). Primele sunt considerate depozite de acreţie lateralã (acumulate în
procesul de migrare lateralã a meandrelor), iar depozitele de inundaţie se considerã depozite de
acreţie verticalã acumulate din apele de viiturã ce inundă suprafaţa albiei majore. Depozitele
acumulate prin unul sau altul din procesele enumerate, au fost clasificate şi în raport cu locul de
depunere şi tipul de material (suspensie sau târât) transportat de râu.

1
Termenul de acreţie se referă la procesul de dezvoltare a malului convex al meandrelor prin retragerea malului concav.
Ulterior, termenul a fost generalizat ca proces de supraînălţare a albiilor majore, folosit ca înţeles de agradare a acestora.
74
 10.2.1.1. Procese de acreţie lateralã.

Depozitele de acreţie lateralã înglobate în renii şi ostroave laterale albiei minore se

dezvoltã pe malul convex prin permanenta “alipire" de material, concomitent cu eroziunea
malului concav, astfel încât lãţimea albiei de râu, în translaţia ei pe fundul vãii, îşi pãstreazã
lãrgimea aproximativ constantã pentru o secţiune datã.
Din rezumarea cercetãrilor asupra formaţiunilor de renie, a ratelor actuale de formare
reţinem douã idei principale pentru albiile majore ale râurilor meandrate:
 cea mai mare proporţie a depozitelor de albie majorã provine prin acreţie lateralã (80 -
90%, cf. Wolman şi Leopold, 1957);
 rata de acreţie lateralã este aproximativ egalã cu rata de migrare lateralã a râurilor
meandrate.
În ce priveşte ultima constatare, s-au fãcut numeroase cercetãri experimentale pentru a se
determina direct rata de eroziune lateralã a râurilor în diferite condiţii fizico-geografice de pe
glob. Factorul cu cea mai mare semnificaţie în variaţia ratei de retragere a malurilor (Re, m/an)
este suprafaţa bazinului hidrografic (Sb, km2) conform relaţiei:

75
 Re = 8,67 + 0,114 Sb
unde Re este rata de retragere a malurilor (m/an); Sb - suprafaţa bazinului hidrografic (km2).
Efectele migrãrii laterale a albiei în procesele de acreţie au o amploare mai mare în cazul albiilor
împletite. Exemplul fluviului Brahmaputra este unul dintre cele mai spectaculoase. In numai
200 de ani râul Brahmaputra şi-a format o albie majorã de cca 200 km lungime cu o lãţime
medie de 12 km; grosimea medie a depozitelor de nisip acumulate în timpul migrãrii râului a
fost de ordinul a 20 m, iar pe alocuri chiar 40 m (Coleman, 1969).

10.2.1.2. Procese de acreţie verticalã.

Acreţia verticalã a fost definitã ca procesul de supraînãlţare a albiei majore cu depozite

provenite din sedimentarea verticalã a aluviunilor în suspensie transportate de apele de
inundaţie (Wolman şi Leopold, 1957). Studii ulterioare au luat în atenţie în mod special, acest
proces dând o cuprindere mai largã înţelesului definiţiei iniţiale. Dupã Burkham (1972) acreţia
verticalã poate avea loc prin: depunerea directã pe albia majorã, depunerea în ostroave,
formarea grindurilor, depunerea pe conurile aluviale la gura afluenţilor, iar Bluck (1976)
adaugã la acreţia verticalã şi avulsia (abandonarea bruscã a unor albii în favoarea unui nou
curs). Dar şi în acest caz tipologia depozitelor poate fi sistematizatã conform locului şi
procesului de depunere.
Acreţia verticalã prin sedimentarea aluviunilor din apele de viiturã poate avea loc odatã la
1-2 ani, conform intervalului de repetabilitate a debitelor care depãşesc valoarea de umplere a
albiei. Depozitele care se depun în acest mod sunt predominant argiloase şi au o stratificaţie
laminarã. Aceastã condiţie nu o îndeplinesc decât depozitele de mlaştinã, adicã cele ce se
întâlnesc în fâşia microdepresiunilor mlãştinoasc ale albiei majore. Dintre toate tipurile de
sedimente fluviale, aluviunile de mlaştinã ale albiei majore conţin particulele cele mai fine.
Proporţia depozitelor de acreţie verticalã în depozitele de albie majorã este redusã în
general; procesul de depunere din apele de viiturã deţine doar 10-20% (Wolman şi Leopold,
1957). Procesele de acreţie verticalã deţin ponderea cea mai importantã în formarea albiilor
majore în condiţiile de semiariditate.

10.2.1.3. Avulzia şi formarea de ostroave.

Termenul avulsie este folosit pentru a descrie abandonarea relativ bruscã a unei zone
active de cãtre râu în favoarea unui nou curs. Cele mai ample fenomene de acest fel au loc pe

76
marile cîmpii litorale. De exemplu, schimbarea locului de vãrsare a Fluviului Galben în 1851 pe
o distanţã de peste 300 km, la nord de poziţia lui anterioarã sau schimbarea cursului râului
Kosi, afluent al Gangelui pe o distanţã de peste 100 km, în perioada 1736-1964, timp în care
depozitele de pe o suprafaţã de 9000 km2 au fost remobilizate prin procese de eroziune şi
acumulare. Tot în aceastã categorie intrã şi captarea reciprocã a Indusului şi Gangelui pe marea
câmpie piemontanã de la poalele Himalaiei (Schumm, 1977).
În afara acestor situaţii extreme, procesul de avulsie este obişnuit întâlnit în cazul albiilor
majore, atunci când nivelul de apã al unei viituri depãşeşte nivelul grindurilor şi râul îşi gãseşte
un nou curs, uneori paralel cu cel principal. Periodicitatea avulsiei este de ordinul 10 2-103ani,
adesea peste 103 ani (cf. Bridge, Leeder, 1979).

10.3. Terasele fluviale

O serie de cauze, mai ales climatice şi tectonice, pot scoate râul din profilul de echilibru,
obligându-l ca, pe distanţe mai mari sau mai mici, sã se adânceascã puternic în interiorul albiei
majore. Aceasta din urmã va deveni tot mai neinundabilã, rãmânând cu timpul total
suspendatã faţă de noua albie şi cãpãtând forma de treaptã. Fosta luncã s-a transformat în
terasã. Definitã mai riguros, terasa este o formã de relief cu aspect de treaptã, foarte alungitã,
desfãşuratã fragmentar în lungul unei vãi şi care la origine a funcţionat ca una din albiile
majore ale râului (fig.24).

Fig. 24. Terase fluviale

10.3.1.Elementele morfologice şi structurale ale teraselor.

(i) Din punct de vedere morfologic, o terasă se compune din douã elemente principale:
podul şi fruntea.
Podul are aspect general plat şi este rest al albiei majore. Fruntea reprezintã planul înclinat
care face racordul între pod şi albia majorã recentã sau cu podul altei terase inferioare. Afarã de
aceste elemente principale, la o terasă se mai gãsesc şi douã linii caracteristice: muchea terasei,
linia de-a lungul căreia se face unirea dintre pod şi frunte şi ţâţâna, linia prin care podul se leagã
cu forma imediat superioarã (fig.25).
(ii) Din punct de vedere structural, pot fi deosebite terase în rocă (fig. 26. B), terase cu
aluviuni sau aluviate (fig. 26. A) şi terase sculptate în aluviuni sau aluvionare (fig. 26.C).
La o terasă aluviată, podul terasei este format dintr-un pat de roci in situ, retezat
aproape orizontal; urmeazã un strat de aluviuni care conţine mult pietriş rulat şi care, în mod
77
obişnuit, poartã numele de pietriş de terasă; deasupra, se separã uneori un orizont de luturi
fine aluviale. Afarã de aceste orizonturi specifice, peste podul de terasã şi în mod special la
ţâţână, se suprapun ulterior materialele provenite de pe pantã, coluvii sau conuri aluviale; în
acest caz se spune cã podul terasei este parazitat. Peste acest complex se aflã solul actual
(fig.10.10.A). În anumite regiuni stratul aluvial, caracteristic, mai suportã şi orizonturi de soluri
fosile, alternând cu loessuri, lehmuri, sau chiar cu un alt orizont aluvial. Numãrul acestora,
luate pentru fiecare terasã, poate fi de la unu pînã la 4-5 şi chiar mai multe.

Fig. 25. Elementele morfologice ale unei terase: Fig. 26. Structura teraselor: A – terasă aluvială;
P – pod; F – fruntea; M – muchea; Ţ – ţâţâna B – terasă în rocă; C – terasă în aluviuni

În mod obişnuit terasa se formeazã prin douã faze: în prima se dezvoltã albia majorã care
va deveni terasã, iar în a doua râul se adânceşte, retezând lunca, sub formã de treaptã. Rezultã
cã cea mai importantã, pentru formarea treptei, este faza a doua. De asemenea, reiese cã prima
fazã nu trebuie sã se caracterizeze prin acumulare, ci numai prin condiţiile necesare formãrii
unei albii majore. Terasa este deci, înainte de toate, o formã rezultatã din dominarea ritmicã a
eroziunii laterale cu cea în adâncime şi nu o formã de acumulare.
Orice acţiune care impune unui râu cu albie majoră (ajuns la profil de echilibru) sã-şi
intensifice eroziunea în adâncime, în tendinţa de a crea o nouã albie, mai joasã, duce la
formarea de terase. Aceste cauze pot fi: schimbãri ale sistemului morfoclimatic, mişcãri eu-
statice, mişcãri ale scoarţei. La toate acestea reamintim o condiţie aproape generalã, aceea ca
râul sã transporte relativ multe aluviuni grosiere.

Fig. 27. Formarea teraselor

78
 10.3.2. Altitudinea teraselor

Aceasta se indicã atît prin cifre absolute, dar mai ales relative. Altitudinea relativã se
mãsoarã de la nivelul luncii actuale pînã la partea superioarã a pietrişului de terasã. În mod
obişnuit, aceastã altitudine variază în lungul vãii, putând merge de la câţiva metri pânã la zeci
de metri, pentru o aceeaşi terasã. Cel mai des, se fixeazã ca altitudine a terasei porţiunile unde
ea are maximum de dezvoltare şi unde, de obicei are şi cele mai mari înãlţimi relative medii.
Prima scarã de altitudini a fost conceputã de Depéret: 100-100 m, 55-60 m, 35-40 m, 15-20 m. El
lega aceastã scarã de cele patru glaciaţiuni. Ulterior, cercetãrile, pe diferite râuri, au indicat şi
alte altitudini, dintre care menţionãm, mai frecvente, pentru ţara noastrã: 5-7 m, 8-15 m, 20 m,
30-35 m, 50-55 m, 75-80 m, 100-110 m, 150 m, 210 m, 260 m; ultimele trei nivele sunt mai rar
întîlnite.
Numerotarea şi dispunerea teraselor. Din cauza slabei pãstrãri a teraselor mai vechi, pânã
la dispariţia lor totalã, se obişnuieşte ca numerotarea acestor forme sã se facã în ordine inversã
apariţiei lor. Astfel, se noteazã cu T1 terasa care este cea nouă şi în general şi cea mai joasã.
Încercãrile de a aplica o numerotare inversã au întâmpinat greutãţi atunci când cercetãrile au
depistat urme şi mai vechi decât terasa ce fusese definitã ca T1 (cea mai veche).

Fig. 28. Numerotarea teraselor fluviale

79
 10.4. Depuneri terminale

Există o mare diversitate de forme de acest tip, de la micile conuri aluviale create la gurile
văilor de ordinul I şi II (sistem Strahler), piemonturi, fan-delte şi până la deltele clasice ale
fluviilor mari, acestea din urmă alcătuite în special din materiale fine şi foarte fine. De fapt,
punctul terminus al sistemului fluvial de eroziune – transport – sedimentare este conul
submarin, dezvoltat la baza taluzurilor continentale unde se mai resimte încă influenţa fluvială
din momentele de viitură, prin sedimentarea curenţilor turbiditici şi a materialelor
hemipelagice.
Piemonturile reprezintã o suprafaţă plană, cu înclinare 1-70, situată la periferia muntelui,
formată prin acumularea de depozite aluviale. Este specific regiunii temperate şi
mediteraneene. Noţiunea are înţeles morfologic, cât şi genetic. Primul sens se referã la "poa1a"
sau "piciorul" muntelui (piedmont) sau la zona situatã imediat în faţa sa, cu condiţia ca aceasta
sã fie o unitate joasã de tranziţie cãtre câmpie propriu-zisã. Sensul genetic are în vedere şi
procesul dominant acumulativ, prin care s-a creat aceastã formã de relief, respectiv depunerile
masive de aluviuni la contactul brusc dintre un lanţ muntos în ridicare şi unitatea netedã din
faţã. De altfel, este de remarcat cã piemontul nu constituie o unitate sau tip de relief "iniţial"
(cum e muntele şi câmpia), ci este o formă construită ulterior din necesitatea unei tranziţii a
profilului de scurgare peste asemenea contacte bruşte. Construirea sa se face atât în detrimentul
unei pãrţi din câmpie, pe care o fosilizeazã, dar mai ales în detrimentul muntelui de unde sunt
erodate aluviunile şi pe rama cãruia piemontul înainteazã uneori, reducându-i spaţiul.
Piemonturile apar în toatã splendoarea lor la poala lanţurilor muntoase tinere, fie ca forme
active sau în construcţie, fie ca forme în distrugere dar care se pãstreazã încã bine sau în petice.
Aşa este cazul lanţului Alpino-Carpato-Himalaian sau al Cordilierilor americani. In mod
deosebit se citeazã piemonturile de pe latura sudicã a Himalaiei şi piemonturile mediteraneene
ale Alpilor, cum ar fi zona denumitã chiar Piemont, din nordul Italiei, construitã de afluenţii
râului Po.
Pedimentul este o noţiune introdusă de Mc Gee care înseamnă o suprafaţă plană stâncoasă
cu roca la zi, cu inclinare de 1 - 70, situată la periferia ariei montane, din zonele aride şi semi-
aride, modelată pe roci dure (granite, sisturi cristaline etc). El se poate extinde pe mai multi
kilometri lăţime între bordura montană şi periferia câmpiei de acumulare (denumita “bajada”),
formată la rândul ei din acumularea materialelor spălate prin “sheet flood” (scurgere în pânză)
de pe pediment.
Glacis este o noţiune preluată de francezi din limbajul militar, folosit pentru a denumi
parte din faţa uşor înclinată a bermei unui tranşeu. A fost consacrată în geomorfologie de
Dresch (1957) pentru suprafeţele plane cu înclinare 1-70, distingând glacisuri de eroziune, care
spre deosebire de pedimente se formează pe roci sedimentare, şi glacis de acumulare, se formează
la contactul unghiurilor colinare cu câmpia sau la contactul versanţilor cu terasele şi fundul
văilor. În Romania termenul de glacis aluvial a fost folosit între primii de St. Mateescu (1927).

80
 Fig. 29.
Pediment si piemont

81
 CURS 11

RELIEFUL GLACIAR

11.1. Noţiuni generale

Pe aproximativ 11 % din suprafaţa Terrei, temperatura aerului este mult prea scăzută
pentru o activitate normală a râurilor, apa fiind totuşi prezentă, în stare solidă, sub formă de
gheţari. Trăsăturile distincte ale reliefului glaciar rezultat în urma proceselor de eroziune,
transport şi acumulare glaciară dau posibilitatea recunoaşterii relativ uşoare a acestuia, chiar
după ce gheţarii s-au topit. Aşa se face că pe baza morfologiei actuale, s-a putut stabili, cu mare
exactitate, distribuţia în trecut a gheţarilor montani şi a calotelor glaciare de mari dimensiuni. Se
apreciază că în urmă cu 2-3 milioane de ani, gheţarii erau extinşi pe aproape o treime din
suprafaţa globului.
În Cuaternar, pe continentul european, calota glaciară feno-scandinavă a ocupat, în mai
multe reprize, o suprafaţă de circa 35 % din cea totală, coborând până la 45°33 '' latitudine în est,
iar în vest până aproximativ la nord de linia care uneşte Cracovia cu Londra. Fazele glaciare au
primit denumiri locale în fiecare ţară, cele mai des folosite fiind însă, nomenclaturile germane şi
poloneze. În ordine cronologică, în vestul Europei, au primit următoarele denumiri: Elster,
Saale (cu două stadii: Warthe şi Drenthe), Weichsel (Vistula), de la numele râurilor ce străbat
depozitele unde ele au fost definite. În partea estică a Europei acestora le corespund glaciaţiile
Lihvino (Oka), Nipru şi Valdai. Fazele glaciare amintite sunt separate de interglaciare,
caracterizate de mici transgresiuni marine (de exemplu, în vestul Europei sunt cunoscute sub
denumire de Cromerian, Holsteinian, Eemian). În Germania de Nord calota glaciară a avut
dezvoltarea maximă în urmă cu 20 000 ani. În urma topirii ei s-au format şiruri succesive de
morene la Brandemburg, Frankfurt etc. Gheţarii s-au retras spre nord, unde o uşoară avansare a
glaciaţiunii a lăsat dovadă morenele de la Salpausselka, datate 11 300 ani BP. Calota nord-
americană acoperea toată Canada şi nordul S.U.A. În decursul maximului său, ajungea în est
până la latitudinea New York-ului (cu dezvoltarea unui lob imens la sud de Marile Lacuri, până
către St. Louis), iar spre vest s-a prelungit la nivelul oraşului Seattle. Literatura glaciologică
americană admite existenţa a patru glaciaţiuni pe teritoriul Americii de Nord: Nebraska (cea mai
veche, cu cea mai mică răspândire); Kansas (cea mai extinsă în lobul Mississippi); Illinois (a
depăşit-o pe precedenta doar la sud de lacul Michigan); Wisconsin (ultima glaciaţiune cu
dezvoltarea cea mai puternică).
Gheţarii montani din Europa au coborât până la altitudini de 200 – 800 m în Alpi (limbile
gheţarilor ajungeau până în Piemontul italian, la sud şi Piemontul bavarez, la nord), de
asemenea, prezenţa acestora semnalându-se şi în munţii Pirinei, Jura, Vosgi, Masivul Central
Francez, Carpaţi. Culmile înalte ale Carpaţilor au permis instalarea gheţarilor, ale căror urme se
întâlnesc şi astăzi în Munţii Rodnei, Maramureşului, în Bucegi şi în toate celelalte masive ale
Carpaţilor Meridionali ale căror altitudini depăşesc 2000 m. Cercetările asupra gheţarilor şi a
morfologiei glaciare din Alpi au condus la publicarea a numeroase studii, în care concepţiile
monoglaciare şi pluriglaciare au fost susţinute sau infirmate. Pentru prima dată o descriere a
depozitelor morenaice vechi, construite de gheţarii din Alpi a fost făcută de De Saussure (1794),
82
acesta fiind un adept al teoriei monoglaciare, urmat apoi de Lory (1864), Mortillet (1883), Boule
(1896). Pluralitatea glaciaţiilor din Alpi a fost demonstrată de A. Penck şi Brückner, în sinteza
lor Die Alpen im Eizeitalter (Alpii în decursul timpurilor glaciare) (1901 – 1909). Autorii respectivi au
identificat patru câmpuri glaciare de ansamblu, care corespund la patru nivele glaciare aluviale
ce diferă prin altitudine, pante, compoziţie petrografică şi soluri de alterare. Aceste observaţii
au permis descrierea a 4 glaciaţiuni, denumite, în ordine cronologică crescândă Würm, Riss,
Mindel, Günz, de la numele unor râuri din nordul Alpilor. Celor 4 glaciaţiuni aveau să li se
adauge altele două: Donau şi Biber, ca urmare a studiilor întreprinse de Eberl (1928,1930) şi
Schaefer (1953).
În prezent, gheţarii ocupă 16,24 milioane km2. În condiţiile climatice actuale, gheţarii sunt
răspândiţi pe glob la diferite altitudini, din zonele polare până la Ecuator. În zonele polare
gheţarii ajung să acopere, în întregime, relieful, cu o mantie având grosimi de mii de metri şi
deţin aproximativ 99 % din suprafaţa ocupată de gheţari (de altfel, Antarctica şi Groenlanda
sunt singurele regiuni acoperite cu mari calote glaciare). Spre Ecuator ocupă numai unele
suprafeţe restrânse la circurile glaciare, situate în cei mai înalţi munţi. Dintre regiunile montane
în care se găsesc gheţari se pot enumera: Munţii Stâncoşi, Munţii Anzi, Alpii Scandinavi, Munţii
Alpi, Munţii Caucaz, Podişul Pamir, Munţii Hindukuş, Alpii Noii Zeelande, Kilimandjaro,
Ruwenzori etc.
Formarea gheţarilor este condiţionată de existenţa obligatorie a două elemente climatice
principale: temperaturi medii coborâte şi o anumită cantitate de precipitaţii. Există regiuni unde
temperaturile foarte coborâte ar putea permite formarea gheţarilor (de exemplu, în nordul
Asiei), însă precipitaţiile sunt insuficiente pentru apariţia şi alimentarea maselor
glaciare.Valorile negative ale temperaturii contribuie la menţinerea aproape permanentă a apei
în stare solidă, sub formă de zăpadă, firn (névé) (firnul este zăpada din iernile precedente care nu s-a
topit în cursul verii) şi gheaţă. Trecerea de la o formă la alta are loc în urma unui fenomen
complex de diageneză (totalitatea transformărilor fizice, chimice, de structură şi textură suferite
de zăpadă, firn şi gheaţă, în anumite condiţii de temperatură, presiune etc.).

11.2. Activitatea modelatoare a gheţarilor

Ca urmare a unui bilanţ glaciar pozitiv (adică a unor acumulări ce depăşesc pierderile
prin topire) şi a unor procese de suprapunere şi de compactizare a stratelor de zăpadă, de
troienire, de acumulare prin avalanşe, se realizează mase importante de gheaţă care, în
contradicţie cu proprietăţile casante ale gheţii subţiri, se comportă ca nişte roci plastice sau ca
un fluid foarte vâscos. De aceea, pe măsura formării, ea se pune în mişcare, acţionând totodată
asupra terenului pe care se mulează.
Viteza de deplasare depinde de grosimea masei de gheaţă, de înclinarea suprafeţei pe
care aceasta s-a format si de configuraţia reliefului preexistent. S-a calculat astfel că în
momentul în care grosimea unor depozite de gheaţă depăşeşte 60-65 m (după alţi autori chiar la
30 m) începe deplasarea lor, dacă terenul are măcar o înclinare de 1º. Pe suprafeţele cu pante în
jur de 45º, gheaţa se pune în mişcare când grosimea este în jur de 1-2 m. Acest proces de
deplasare este legat direct de plasticitatea gheţii, de posibilităţile sale de a lua forma canalului
sau inflexiunilor de relief pe care se scurge. O altă caracteristică a sa este lipsa de aderenţă la
versanţii stâncoşi din jur unde, datorită si diferenţelor termice, rămâne o crăpătură remarcabilă
ce poartă numele de rimaye
83
 În funcţie de particularităţile morfologice si climatice, limbile de gheaţă pot coborâ pe văi
mult mai jos decât limita generală a zăpezilor. Dacă în sectorul lor superior, aceasta îşi
păstrează şi chiar îşi amplifică dimensiunile printr-un proces continuu de alimentare, în
jumătatea inferioară se reduc treptat ca urmare a ablaţiei (topirii), până când bilanţul glaciar este
egal cu zero si gheaţa nu se mai poate acumula. Viteza de deplasare a gheţarilor variază de la
câţiva centimetri, la câteva zeci de metri/24 ore, oscilând în jur 700-1300 m/an în Himalaia, 12-14
km/an în Alpi, 20-24 km/an în Alaska si Groenlanda. Aceasta, ca şi presiunea gheţii asupra
substratului, este strâns legată de procesul de eroziune care cuprinde :
 exaraţia sau procesul de scrijelire (scobire) a patului de alunecare (fig.30);
 detracţia sau procesul de dislocare şi antrenarea în mişcare a unor blocuri de roca
(fig.31;
 detersia sau procesul de şlefuire a patului de alunecare (fig.32).

Fig. 30. Procese de exaraţie glaciară

Fig. 31. Procese de detracţie glaciară

Forţa de eroziune este amplificată de cantitatea si calibrul rocilor în corporate în masa de

gheaţă, sub formă de morene. Presiunea gheţii încărcată cu astfel de materiale se exercită
aproape deopotrivă asupra fundului şi a flancurilor albiei gheţarului. De aceea profilul
transversal al unei văi glaciare are forma literei U (cu versanţii verticali si fundul concav). Şi
modelarea albiilor în direcţie longitudinală înregistrează deosebiri mari faţă de cea fluvială.
Dacă în cazul râurilor, eroziunea este direct proporţională cu viteza apei, la gheţari situaţia este
inversă. Pe suprafeţele slab înclinate si chiar în spatele unor praguri şi forme cu contrapante,
gheţarul se deplasează încet, dar masa lui compactă exercită o presiune mare asupra albiei şi o

84
eroziune puternică, până în momentul în care sectorul respectiv este depăşit si panta se
accentuează. Creşterea înclinării profilului longitudinal face ca mişcarea gheţarului să
sporească. Din această cauză, în corpul său se produc tensiuni de întindere materializate în
frecvente crăpături transversale (crevase), iar presiunea gheţii astfel compartimentată asupra
scoarţei si, respectiv, procesele de şlefuire sunt mai slabe.

Fig. 32. Detersia glaciară

Fig. 33. Praguri în patul văii glaciare (profil

longitudinal) (Grigore, 1965, din Posea, 1970).

În concluzie, eroziunea gheţarilor este invers proporţională cu viteza lor de deplasare,

caracterizându-se prin aşa-numitul proces de subsăpare (de adâncire a sectoarelor mai slab
înclinate) si prin formarea unui profil longitudinal cu porţiuni concave (excavaţii) separate de
altele convexe, adică cu pante si contrapante.

11.3. Tipuri principale de gheţari

Se disting trei tipuri principale de gheţari :

a.calotele glaciare sau gheţarii continentali formeazã mari structuri de acumulare a gheţii,
de dimensiuni, care convenţional depãşesc cca 50.000 km2. Cele mai elocvente sunt gheţurile
Antarcticii şi Groenlandei, cu înãlţimi (grosime) pânã la peste 4000 m în estul Antarcticii, iar cei
mai mici gheţari de tip calotã (continentali) apar în Canada-Arcticã, Islanda şi Norvegia;
b. gheţari alpini cu cele douã tipuri: gheţari de vale şi de circ sunt o categorie controlatã de
topografiile în care curg, spre deosebire de calote sau pânzele de gheaţã, a cãror curgere nu este
influenţatã de topografie. Aceşti gheţari sunt caracteristici munţilor înalţi, dar şi munţilor joşi
85
din regiunile polare, şi depind de linia zãpezilor perene. În Carpaţii Româneşti s-au format
astfel de gheţari în Pleistocen.
c. gheţari de şelf, consideraţi ca un subtip din categoria de gheţari continentali sau calotã,
ei floteazã pe apã şi este pierdut controlul curgerii lor asupra topografiei, iar gheaţa se poate
rãspândi liber. Unii dintre aceşti gheţari pot atinge dimensiunea suprafeţei Franţei, aşa cum
sunt gheţarii Ross, Ronne, Filchner, din Antarctica.

11.4. Relieful gheţarilor montani

11.4.1. Formele de eroziune glaciarã montanã

(i) Circurile glaciare (căldare sau zănoagă - română; cirque - franceză, corries - scoţiană,
kar - germană, botn - norvegiană, nish - suedeză, cwms - galeză, hoyo sau circo - spaniolă).
Termenul de circ glaciar a fost introdus în literatura geomorfologică de Ramsey (1860) pentru a
desemna depresiunile semicirculare sau semieliptice formate pe versanţi sau la obârşia văilor
montane, ca un rezultat al interacţiunii dintre procesele periglaciare şi cele glaciare (însă
termenul de circ a fost folosit pentru prima dată de Charpentier (1823) pentru a face referire la
bazinele de formă semicirculară din Pirinei). Circurile glaciare pot avea diametre de la câteva
sute de metri până la mai mulţi km, fiind înconjurate de pereţi abrupţi cu înălţimi care ating
adesea sute de metri.
S-a observat că cele mai numeroase şi mai bine dezvoltate circuri glaciare apar fie pe versanţii
umbriţi, cu expunere nordică şi nord-vestică în munţii din emisfera nordică şi pe versanţii
orientaţi spre sud, în emisfera sudică, fie acolo unde vânturile contribuie la acumularea unor
mari cantităţi de zăpadă în aceste depresiuni (de obicei cele două situaţii se suprapun). În
regiunile în care s-au succedat mai multe faze glaciare de intensităţi diferite, se dezvoltă
circurile în trepte, cu umeri bine marcaţi.
Un rol important în dezvoltarea circurilor precum şi în deplasarea gheţii în interiorul
acestora îi este atribuit acelei deschideri verticale interpuse, în partea din amonte, între peretele
de rocă şi masa de gheaţă, cunoscută sub denumirea de rimaye (sau bergschrund).

Fig. 34. Principalele stadii în dezvoltarea

circurilor glaciare: (A) nivaţia pe sub stratul de firn;
(B) apariţia nişei de nivaţie; (C) stadiul de circ glaciar.
(Ritter, 1982)

Dupã topirea gheţii ele pot fi ocupate de lacuri sau tãuri (tarn – engl.) cum sunt de
exemplu Podragu, Capra, Bâlea din Munţii Fãgãraş, Iezerul din Parâng, Bucura şi Zãnoaga din
Retezat. Partea dinspre aval a circurilor este închisã şi separatã de valea glaciarã printr-un prag
sculptat în rocile in situ, numit zãvor (verrou, rock- bar). Pe aceastã spinare transversalã, care
asigurã acumularea apei în spatele sãu, se pot suprapune şi alte materiale morenaice. Când
zãvorul este secţionat, apele din circ şi din sectoarele adiacente se scurg, formând repezişuri şi
cascade.

86
Fig.35. Principalele forme de relief create de gheţarii montani

87
 (ii) Crestele alpine, (arête sau karling) înguste şi zimţate, din regiunile montane afectate
de gheţarii actuali sau pleistoceni, se datoresc extinderii continue a eroziunii regresive din
circurile de pe versanţii opuşi, pânã la intersecţia lor. În acest caz, modelarea glaciarã este
întregitã de procese crionivale, încât în lungul crestelor ascuţite - cunoscute la noi sub numele
de custuri (de exemplu, Custura Bucurei) - se individualizeazã vârfuri piramidale, muchii ascuţite
(lame), stâlpi, coloane, ace, înşeuãri de transfluenţã glaciarã etc. La intersecţia circurilor din jurul
unor masive înalte mai izolate, silueta lor se reduce treptat pânã la individualizarea unor
vârfuri piramidale proeminente, numite horn-uri, cel mai reprezentativ fiind Matterhorn din
Alpii Elveţiei. La intersecţia foarte apropiată a două circuri opuse, masa de gheaţă din interiorul
circului situat la o altitudine mai mare poate să treacă în celălalt formându-se o şa de
transfluenţă (col).
(iii) Vãile glaciare, numite şi trogh-uri, sunt sculptate de limbile de gheaţã şi au aspectul
unor adâncituri rotunde şi alungite, cu profile transversale în formã de "U" şi cu profile
longitudinale cu praguri şi chiuvete de subsãpare. Se mai întâlnesc şi "vãi glaciare compuse",
care indicã prezenţa a douã sau mai multe generaţii suprapuse, de dimensiuni tot mai reduse.
Cu alte cuvinte. într-o vale glaciarã largã s-a instalat o limbã de gheaţã mai îngustã ce şi-a
adâncit o nouã albie. Contactul dintre acestea este marcat printr-o serie de umeri care ne
amintesc de terasele în rocã ale vãilor fluviale numite chiar "umeri glaciari" (replata). (fig.36)

Fig.36. Umeri glaciari sau replata

O altã caracteristicã importantã a vãilor glaciare este aceea cã vãile secundare, modelate
de limbi mici de gheaţã, rãmân suspendate cu zeci şi chiar sute de metri faţã de albiile gheţarilor
principali. Ca urmare a profilului longitudinal ondulat, dupã topirea limbilor de gheaţã, în
unele excavaţii se formeazã lacuri de vale glaciarã = paternoster lakes (de exemplu, Florica,
Viorica, Ana, Lia - din Munţii Retezat ş.a.). Cu timpul chiuvetele de subsãpare se colmateazã,
vãile capãtã albii în trepte, iar râurile care le dreneazã prezintã frecvente cascade şi repezişuri
situate în dreptul fostelor praguri.
88
 Dacã arterele hidrografice instalate în vãile glaciare sunt suficient de puternice şi durata
activitãţii lor destul de mare, prin modelarea fluvialã vãile pot cãpãta albii înguste cu aspect de
chei.
În lungul vãilor glaciare, dupã ce limba de gheaţã s-a topit, pe pereţii stâncoşi se pot
vedea diferite striaţii şi chiar şãnţulete scrijelate de cãtre rocile colţuroase ce au fost încorporate
gheţarului în mişcare. Din cauza dimensiunilor reduse, cu adâncimi milimetrice sau
centrimetrice, ele sunt uşor distruse de procesele de alterare şi dezagregare. De asemenea rocile
dure din cuprinsul pragurilor, ca şi alte blocuri din circurile glaciare sau din lungul albiilor
gheţarilor sunt puternic şlefuite, cãpãtând contururi rotunjite sau ovale de spinări de berbec
(roches moutonnées).

11.4.2. Formele de acumulare glaciarã

Provin din materiale transportate de cãtre masele de gheaţã, sub formã de morene
laterale, mediane, interne, de fund, frontale etc. (fig.37) şi depuse atunci când gheţarii se
topesc. În acest caz atât materialele solide încorporate în masa de gheaţã ori antrenate în jurul
acesteia, cît şi formele de relief pe care le genereazã prin depunere se numesc tot morene. Unii
autori vorbesc de morene mobile şi morene fixate.
Forma şi dimensiunile materialelor morenice sunt dintre cele mai variate - de la particule
fine, nisipoase (făină de gheţar), pânã la bolovani şi blocuri stâncoase. Trãsãtura comunã a
acestora este însã forma lor colţuroasã; rotunjirea intervine doar în cazul fragmentelor de roci
antrenate de cursurile de apã subglaciale sau fluvioglaciare. Cele mai impunãtoare şi mai
expresive forme de relief morenic sunt valurile semicirculare sau amfiteatrele morenice de la
partea terminalã a limbilor de gheaţã (morenele frontale). În spatele lor, dupã topirea gheţii, se
contureazã importante depresiuni terminale. Imediat ce s-au stabilizat şi chiar concomitent cu
formarea lor, au loc şi procese de modelare periglaciarã şi fluvialã care le transformã treptat în
complexe de relief fluvio-glaciar. În faţa unor asemenea aliniamente de coline semicirculare se
dezvoltã importante glacisuri piemontane cum sunt cele din nordul Italiei sau din Bavaria, iar
depresiunile terminale se pot transforma în lacuri (ex. Maggiore, Como, Garda, Geneva).

Fig.37. Tipuri de morene

Si asociaţiile secundare,
reprezentate prin înaintãri şi retrageri care
au loc pe fondul general al restrângerii
gheţarilor, pot genera diferite valuri de
morene, situate de-a lungul unor vãi
glaciare pleistocene sau actuale. În acelaşi
timp morenele marginale mobile de
suprafaţã se pot transforma în mici forme de relief, cu aspect de diguri sau de ramblee orientate
în sensul deplasãrii limbii gheţarului (morene laterale), iar cele mediane interne şi de fund se pot
opri, în parte, în unele nişe secundare de pe fundul vãii glaciare sau acolo unde le-a surprins
procesul de ablaţie.

89
 11.5. Gheţarii de calotă şi activitatea lor morfogenetică

11.5.1. Forme sculpturale (de eroziune)

Sunt reprezentate prin fjeld-uri, fiorduri, nunatak-uri, roci vălurite, trepte şi praguri
striate, bazine de subsăpare etc.
(i) Fjeld-urile sunt create prin procesele de exaraţie ale gheţarilor de calotă sau de platou.
Ele se prezintă sub forma unor suprafeţe înalte, slab accidentate, situate la partea superioară a
unor masive muntoase. În cuprinsul lor se dezvoltă si alte forme subordonate ca de ex. vălurări
si proeminenţe cu contururi şlefuite (roches moutonnees); mici depresiuni ocupate de lacuri,
mlaştini si turbării, formate prin procese de tasare şi subsăpare; martori proeminenţi de
eroziune glaciară de tipul nunatak-urilor în jurul cărora se formează, uneori, si trepte de exaraţie
care reflectă variaţia masei de gheaţă, respectiv, a condiţiilor climatice. Pe suprafaţa stâncilor
şlefuite sau a paturilor relicte de roci dure se pot recunoaşte diverse striaţii si alveole din care au
fost desprinse şi antrenate blocuri de diferite mărimi, la care se asociază procese şi forme
periglaciare sau de altă natură, impuse de modelarea actuală.
Fjeld-uri întinse, însoţite de întregul ansamblu de microforme reliecte de exaraţie se
întâlnesc în ţările scandinave, Pensinsula Kola, nordul Canadei, nordul Siberiei de Est.

Nunatak

Fjeld Scandinavia

Fig.38. Fjel-uri
(ii) Fiordurile reprezintă vechi văi glaciare fasonate de limbile de gheaţă (icestream-uri)
care se desprindeau şi coborau din calotele de pe suprafeţele înalte, văi care, după topirea
gheţarilor, au fost invadate de apele marine. În consecinţă fiordurile au profile transversale cu
pereţi abrupţi si fundurile rotunjite, iar în lungul lor se găsesc numeroase praguri care
alternează cu chiuvete adânci de subsăpare. La partea terminală a acestor golfuri sinuoase,
uneori ramificate, cu lungimi de sute de kilometri s-au format importante acumulări de morene.
În postglaciar, odată cu ridicarea generală a mărilor si oceanelor, acestea au fost acoperite de
apă, fiind puse totuşi în evidenţă de ghirlande şi aliniamente de mici insule. În faţa fiordurilor
norvegiene, aceste amfiteatre morenaice, acum submerse, formează nişte praguri care permit
pătrunderea în interior doar a apelor superficiale mai calde aduse de Curentul Atlanticului de
Nord.
Fiordurile pot să pătrundă adânc în interiorul uscaturilor (de exemplu, Sognefjord are
160 km) având numeroase ramificaţii, după cum în unele cazuri pot avea forma unei cuvete
90
adânci de subsăpare (peste 1200 m la Sognefjord), închisă la contactul cu marea de un prag
submers.
Fiordurile sunt răspândite pe coastele de vest ale celor două Americi, în Peninsula
Labrador, în Groenlanda, Islanda, Norvegia, în Noua Zeelandă (Insula de Sud), între 50° - 70°
latitudine nordică şi sudică.

Fig.39. Fiorduri
11.5.2. Formele de acumulare ale gheţarilor de calotă

Sunt reprezentate de către: formele de acumulare ale morenelor de bazale şi ale

morenelor frontale.

(i) Formele de acumulare ale morenelor bazale. Morenele bazale (sau de fund) sunt
constituite din materiale eterogene, cu grosimi variabile, şi acoperă teritorii foarte largi, cu
aspect de câmpii uşor vălurate pe cuprinsul cărora se individualizează blocuri eratice, drumlin-
uri, kames-uri, eskers-uri.
 blocurile eratice sunt fragmente mari de roci dure desprinse, transportate si
depusede gheţari în regiuni cu alte particularităţi geologice decât ale celor de origine. Ex.
blocuri granitice aduse de gheţarii pleistoceni din regiunile feno-scandinave şi depuse pe
suprafeţele Câmpiei Germano-Polone.
 drumlin-urile sunt nişte coline morenaice orientate în sensul mişcării calotei de
gheaţă, cu lungimi ce variază între 200 şi 1100 m, lăţimi de 110 - 200 m şi înălţimi ce ajung până
la 40-50 m. Au aspect de coline, cu o uşoară asimetrie în profil longitudinal. Sunt separate de
culoare şi cuvete ocupate de lacuri şi mlaştini. Sunt alcătuite din blocuri şi fragmente grosiere
de roci colţuroase.

91
 Fig. 11.4. Forme de relief dezvoltate la periferia calotelor
glaciare (Thornbury, 1969).

Fig. 11.5. Câteva tipuri de drumlin-uri din

Finlanda (Gluckert, 1973)

 eskers-urile sunt tot coline morenaice, asemănătoare unor ramblee mai proeminente, cu
orientare conformă cu deplasarea gheţarilor. Sunt asemănătoare drumlinurilor, dar se
deosebesc de acestea prin aceea că sunt mai izolate unele de altele. Sunt constituite din nisipuri
şi pietrişuri bine rulate cu stratificaţie torenţială, transportate de cursurile de apă subglaciar sau
interglaciare (origine fluvio-glaciară).

92
 Fig. 11.6. Eskers
 kames-urile sunt forme cu aspect de movile sau de mici platouri joase, cu înălţimi
obişnuite până la 5- - 60 m, diametre ce rar depăşesc 1 km şi versanţi cu pante de 25 - 35º. Sunt
alcătuite din nisipuri şi nisipuri argiloase stratificate, care iniţial s-au depus în lacurile formate
în cuvetele de pe suprafaţa calotei glaciare. Prin topirea gheţii aceste depozite fluvio-lacustre s-
au suprapus reliefului subglacial, reprezentat în primul rând de morenele de fund.
Morenele frontale, cea de a doua categorie importantă a depozitelor gheţarilor de calotă,
se datoresc acţiunii de răzuire şi transport, marcând limita (marginea) înaintării masei de
gheaţă în diferite faze si stadii glaciare. Referitor la relieful morenei frontale trebuie menţionat
faptul că în morfologia actuală a Finlandei acesta se păstrează destul de bine, lanţurile de
morene fiind denumite aici Salpauselka. Mai evidente sunt Salpauselka I şi II, iar cel de-al
treilea val, care apare mai la nord, apare mai puţin pregnant în morfologia actuală. Şirul de
Salpauselka apare astăzi sub forma unor dealuri şi coline izolate, dispuse unele în continuarea
celorlalte. Aceste culmi deluroase au înălţimi medii de 60-80 m, lăţimi de câţiva kilometri şi
lungimi de ordinul sutelor de kilometri. Profilul transversal al acestora este asimetric, în sensul
că versantul dispre gheţar este mai abrupt, iar cel opus mai prelung şi mai domol. Între
Salpauselka se dezvoltă culoare depresionare cunoscute sub denumirea de pradoline (în
poloneză - pradoliny; în germană - urstromtäler). Pradolinele au fundul plat, străbătute iniţial de
râuri orientate perpendicular pe direcţia de deplasare a gheţii care apoi au fost captate parţial
sau integral astfel încât numai local, cursurile de apă se dezvoltă pe traiectul depresiunii.
Câmpiile fluvio-glaciare. Apele provenite din ablaţia gheţarilor continentali antrenează
particule nisipoase si chiar prundişuri mărunte pe care le etalează sub forma unor conuri
aluviale foarte întinse si plate în faţa frontului glaciar. Aceste acumulări lenticulare cu înălţimi
doar de câţiva metri peste nivelul suprafeţelor din jur se numesc sandre. Prin contopirea lor iau
naştere câmpiile de sandre sau fluvio-glaciare.
Pe întinsul acestor câmpii se întâlnesc nişte microdepresiuni ale căror forme şi
dimensiuni ne amintesc de doline, dar care se numesc zolii. Geneza acestora este în legătură cu
existenţa unor blocuri de gheaţă fosilă în substrat, acoperită de depuneri morenaice şi care
ulterior s-a topit.

93
 CURS 12

RELIEFUL PERIGLACIAR

12.1. Noţiuni introductive. Permafrostul

Termenul de periglaciar a fost propus în 1909 de geologul polonez Walery Łozinsky pentru
a caracteriza mediul în care au loc transformările rocilor, în vecinătatea gheţarilor pleistoceni
din Carpaţi. În prezent, noţiunea a căpătat un conţinut mai complex şi se înţelege acel mediu
natural în care acţiunea proceselor de îngheţ-dezgheţ este dominantă; prin urmare, acel mediu
caracterizat prin temperaturi scăzute (negative). Cei mai mulţi autori înclină să considere că
acest mediu se suprapune domeniului îngheţului veşnic (sau permafrostului, termen asupra căruia
vom reveni). De aceea, expresia domeniului îngheţului veşnic este folosită adesea în locul celei de
periglaciar. Trebuie precizat faptul că, limita inferioară, din punct de vedere al regimului termic,
pentru dezvoltarea proceselor periglaciare este considerată izoterma anuală de + 3° C, limită
până la care se pot produce solifluxiunile. În concluzie, noţiunea de periglaciar, introdusă
pentru a indica poziţional arealul cu procese specifice climatului de la periferia calotelor
glaciare, a fost lărgit ulterior şi aplicat şi altor regiuni cu condiţii climatice similare, uneori până
la distanţe de 2000 – 3000 km de marginea gheţurilor veşnice (Siberia), pe măsura identificării
suprafeţelor cu îngheţ veşnic (permafrost).
În limba română, expresia de îngheţ veşnic este o traducere a cuvântului din limba engleză
permafrost pe care Muller l-a introdus în 1943 ca o abreviere pentru expresia permanently frozen;
de asemenea poate fi considerat o preluare a termenului francez pergélisol care, tradus cuvânt cu
cuvânt, înseamnă sol îngheţat permanent. Termenul consacrat de literatura ştiinţifică este însă cel
de permafrost, pe care îl vom utiliza şi noi, referindu-ne la îngheţul veşnic sau solul îngheţat
peren.

Fig. 12.1. Nomenclatura formelor asociate

permafrostului (Summerfield, 1997).

Fig. 12.2. Tipuri de permafrost: A. continuu; B.

discontinuu; C. sporadic; PF - permafrost; SA - strat
activ; T - talik. (Ritter, 1986)
Prin urmare, permafrostul, aşa cum rezultă din dicţionarul termenilor consacraţi, este
definit pur şi simplu ca o condiţie termică a solului, a depozitelor în general, după cum
urmează: “o apariţie naturală de material care are o temperatură medie anuală mai mică de 0° C cel
puţin doi ani consecutiv" (Brown şi Kupsch, 1974). Parţial sau în întregime, conţinutul de

94
umezeală al solului poate fi îngheţat, ceea ce depinde însă şi de natura chimică a apei, de
presiune, de forţa capilară a rocilor etc.
Partea superioară a permafrostului supusă anual fenomenelor de îngheţ-dezgheţ,
cunoscută sub denumirea de strat activ sau molisol (sol moale), are o grosime de 1 – 3 m sau mai
mult (fig.12.1.). În masa permafrostului pot apărea areale neîngheţate denumite zone talik.
Aceste "buzunare" cu apă neîngheţată apar fie datorită căldurii latente rezultate în urma trecerii
apei din stare lichidă în stare solidă, fie presiunii criostatice provenită ca efect al creşterii
volumului apei îngheţate.

12.2. Forme de relief periglaciare

12.2.1. Desene periglaciare (patterned ground)

Regiunile periglaciare sunt adesea caracterizate de prezenţa aranjamentelor specifice a

materialelor la suprafaţa terenurilor sub forme geometrice distincte. Acestea sunt cunoscute, în
general, sub denumirea de desene sau figuri periglaciare (patterned ground) şi includ forme de tipul
poligoanelor, cercurilor, benzilor etc. În literatura geomorfologică românească toate aceste
forme sunt reunite sub denumirea de soluri poligonale. Genetic, ele sunt rezultatul anumitor
procese de crioturbaţie, iar în relief se imprimă printr-un aspect geometric dominant. Este şi
motivul pentru care se preferă termenul de patterned ground, iar în limba română am considerat
sugestiv termenul de desene periglaciare şi nu soluri poligonale care este restrictiv.Desenele
periglaciare apar cu o mai mare frecvenţă în zonele cu permafrost, însă prezenţa lor nu este
strâns legată de existenţa îngheţului veşnic. Pot fi observate în cele mai diverse domenii ale
zonei periglaciare, cât şi în regiunile temperate şi intertropicale, însă aici apar numai la mari
înălţimi, în depresiuni închise şi fără vegetaţie.
Cea mai uzitată clasificare este cea realizată de Washburn (1956) conform acestei căreia se
pot recunoaşte cinci tipuri principale de desene periglaciare: cercuri, poligoane, reţele, terasete şi
benzi (sau soluri striate) (fig. 12.1.), fiecare cuprinzând subtipurile sortat şi nesortat. Unghiul
pantei constituie un factor adiţional. Cercurile, reţelele şi poligoanele sunt comune suprafeţelor
netede, în timp ce terasetele şi benzile (solurile striate) tind să se formeze pe terenuri cu pante
cuprinse între 5 şi 30°, cu forme de tranziţie ce apar în cazul pantelor de 2 - 5°. Pe suprafeţele cu
pante mai mari de 30° mişcările în masă sunt, în general, mult mai active, ceea ce constituie un
impediment în apariţia desenelor periglaciare.

Fig. 12.3. Desene

periglaciare în relaţie cu
panta terenului
(Whittow, 1984).

95
 12.2.2. Forme periglaciare asociate permafrostului

12.2.2.1. Penele de gheaţă

Originea penelor de gheaţă este foarte controversată, dar se pare că cei mai mulţi adepţi îi
are teoria contracţiei termice. Pe scurt, potrivit acestei teorii procesul se desfăşoară astfel: în
zona permafrostului, în iernile reci când şi stratul activ îngheaţă, datorită contracţiei provocate
de ger se formează fisuri (crăpături) (fig. 12.4.) cu lărgimi până la 2 – 3 cm şi pe o adâncime, de
asemenea, nu prea mare, de câţiva cm; acestea sunt fisuri de tensiune. În timpul dezgheţului
stratului activ, aceste fisuri din permafrost sunt umplute cu apă, care la ivirea gerului îngheaţă,
iar solul îngheţat, contractat, nu mai revine la loc, spaţiul respectiv fiind ocupat de gheaţă. Mai
mult, iarna următoare se reînnoieşte tensiunea provocată de îngheţ, fisurile din iarna
precedentă se "redeschid" şi se creează astfel condiţiile pentru mărirea volumului "vânei" de
gheaţă ce a umplut fisura primară, căci la noul dezgheţ al stratului activ (molisolului) se adaugă
apă în crăpătura deja mărită datorită forţelor tensionale ale contracţiei; procesul continuă atâta
timp cât permafrostul este în echilibru. Când permafrostul intră în dezechilibru, respectiv când
începe degradarea lui, gheaţa se topeşte şi crăpătura este umplută cu material mineral (ice-wedge
casts).
Penele de gheaţă nu apar izolat. De regulă se formează reţele de poligoane de pene de gheaţă
(ice-wedge polygons) cu diametrul de la câţiva cm (când dimensiunile penelor sunt mici) la câţiva
zeci de metri; în Canada, Alaska şi Iakuţia s-au întâlnit poligoane cu diametrul de peste 40 m.
La noi în ţară, în condiţiile ultimei glaciaţii din Cuaternar, s-au format pene periglaciare
care au avut la origine aşa-numitele pene de gheaţă. Ele nu au avut amploarea din regiunile
nordice actuale, dar au ajuns la grosimi de 50 – 60 cm şi adâncimi de peste 1 m. O reţea foarte
deasă de pene de gheaţă a fost în partea de sud şi sud-est a ţării, reţea dedusă din depozitele de
umplutură ale unor asemenea pene ce s-au format în baza ultimului strat de loess. La
Costineşti, se poate observa în faleză o reţea de
micropoligoane formată din depozite ce au mulat
vechile pene de gheaţă. Din cauză că dimensiunile
penelor de gheaţă sunt mici, ele au fost denumite şi
franjuri periglaciare.

Fig. 12.4. Reprezentarea schematică a formării penelor de

gheaţă (Hamelin, Cook, 1967).

Regiunile cele mai propice formării penelor de

gheaţă la noi în ţară au fost depresiunile
intracarpatice (îndeosebi cele datorate lanţului
vulcanic Căliman–Harghita, Depresiunea
Maramureş, Depresiunea Braşov etc.), unde
inversiunile de temperatură au determinat ierni
foarte geroase şi în condiţiile climatului periglaciar,
când întreg teritoriul României era inclus în arealul
izotermelor anuale negative.

96
 12.2.2.2. Pingo

Pingo sunt movile de formă conică, mai mult sau mai puţin asimetrice, cu o baza circulară
sau ovală, având diametrul de mai multe sute de metri şi o înălţime ce ajunge la 50 - 60 m,
uneori chiar mai mult. Termenul de pingo (ceea ce în limba eschimoşilor înseamnă formă
conică) a fost introdus pentru prima dată de Porsild în 1938, după care a fost larg utilizat în
literatura occidentală. În literatura rusă se utilizează mai des termeni precum naledii, bugors,
bolguniak sau hidrolacoliţi (cu dimensiuni mult mai reduse). Din punct de vedere genetic se
deosebesc două tipuri de pingo: în sistem închis sau tip Mackenzie, corespund zonelor de
agradare a permafrostului continuu, slab drenate şi deci cu un exces de umiditate; în sistem
deschis sau est-groelandez asociat cu degradarea permafrostului discontinuu.
Pingo în sistem închis sau tip Mackenzie sunt, în general, localizate pe amplasamentul unor
foste lacuri. Din cele 1380 de pingo cartografiate de Stager (1956) în delta râului Mackenzie, 98
% sunt legate de existenţa lacurilor. În zonele în care permafrostul continuu are o grosime
destul de mare (mai multe sute de metri în Iakuţia centrală; 400 - 600 m în delta râului
Mackenzie) sub majoritatea lacurilor mai adânci se dezvoltă aşa-numitele talik-uri (zonă cu
depozite neîngheţate). Existenţa talik-urilor este pusă, pe de o parte, pe seama faptului că în
timpul iernii îngheţul nu ajunge până la fundul lacului, iar pe de altă parte, vara, razele solare
produc o încălzire mai puternică a apei, astfel încât temperatura înregistrată la fundul lacului va
fi mai ridicată decât a solului din zonele înconjurătoare. În cazul în care grosimea stratului de
apă se reduce ca urmare a colmatării cuvetei lacustre, depozitele de pe fundul lacului încep să
îngheţe ajungându-se atfel la un talik închis (înconjurat din toate părţile de depozite îngheţate).
Presiunea criostatică rezultată în urma agradării continue a permafrostului conduce la
expulzarea apei spre suprafaţă, unde va îngheţa formându-se un sâmbure de gheaţă. Acest
sâmbure de gheaţă va deforma sedimentele lacustre favorizând apariţia unei movile (pingo)
(fig. 12.5.).
Pingo în sistem deschis sau est-groelandez îşi are originea în îngheţarea apelor freatice aflate
sub presiune sau a apelor libere care pătrund în sol şi circulă pe sub un permafrost discontinuu
subţire, spre baza versanţilor. Din această cauză, în mod obişnuit, pingo în sistem deschis apare
la baza versanţilor, la contactul cu fundul văilor. Iniţial, la baza versanţilor prin îngheţarea
apelor freatice se va forma un sâmbure de gheaţă care va fi ridicat spre suprafaţă datorită
presiunii hidrostatice. Cu timpul va lua naştere o movilă de dimensiuni diferite în funcţie de
condiţiile locale (fig. 12.5.).

Fig. 12.5. Formarea celor două tipuri de pingo (în

sistem închis şi deschis) (Chorley et al., 1985) (explicaţii în
text).

97
 12.2.2.3. Palsas-urile

Termenul de palsas a fost introdus în literatura ştiinţifică după 1910 pentru a indica
formele pozitive (sub formă de movile circulare sau alungite) apărute în turbării, ca urmare a
dezvoltării în sol a gheţii de segregaţie. Însă, asemenea forme au fost observate şi în regiunile
lipsite de un strat de turbă sau cu unul foarte subţire, de aceea se pot deosebi palsas minerale şi
organice. În concluzie, palsas-urile, care apar îndeosebi în regiunile cu permafrost discontinuu,
se diferenţiază de pingo prin prezenţa cuverturii organice şi a gheţii de segregaţie în sol.

12.2.2.4. Termocarstul

Prin noţiunea de termocarst, introdusă în 1932 de Ermolaev, se înţeleg acele procese de

formare, prin surpare sau coborârea suprafeţei terenului, în general, a unor excavaţii, ca efect al
schimbărilor termice din sol sau al topirii gheţii de la partea superioară a permafrostului. În linii
mari, este vorba de depresiunile ce se formează prin topirea gheţii din sol. Cele mai frecvente
forme de termocarst au ca punct de plecare topirea reţelei de pene de gheaţă. Fenomenul se
produce atât pe suprafeţe plane relativ orizontale, dar şi pe versanţii care au o înclinare mai
redusă; pe versanţi însă, rolul principal în declanşarea producerii carstului termic îl are
denudaţia, care duce la o permanentă deplasare în adâncime a stratului activ, în sensul că
eroziunea părţii superioare este compensată prin coborârea bazei sau a suprafeţei de contact cu
permafrostul. Unii specialişti vorbesc chiar de "văi termocarstice" pe versanţi, procese produse
în principal prin alunecarea gheţii din sol.
Pe suprafeţele relativ plane se formează uneori depresiuni denumite termodepresiuni,
umplute, în marea lor majoritate, cu apă în acest caz purtând numele de termolacuri sau lacurile
de topire (thaw lakes). Termonişele (thaw slumps) reprezintă cavităţi de formă semicirculară (pe
versanţi sunt orientate spre avale), apărute ca urmare a dezvelirii maselor de gheaţă care sunt
supuse apoi dezgheţului. Expunerea maselor de gheaţă se realizează prin eroziunea laterală a
râurilor sau în urma mişcărilor în masă declanşate pe versanţi. În timpul verii datorită
dezgheţului se produce o supraumezire a materialele care acoperă masa de gheaţă propice
apariţiei deplasări de tipul curgerilor de noroi sau solifluxiuni. Prin topirea acestor sâmburi de
gheaţă se formează termonişele ale căror abrupturi de obârşie pot depăşi uneori 8 m înălţime, şi
având o rată de retragere, în unele cazuri, de peste 7 m/an.
Termocircurile (thermocirques) sunt forme la scară mare ale termonişelor care apar atunci
când în procesul de retragere a versanţilor sunt intersectate pene de gheaţă. Prin topirea
poligoanelor de pene de gheaţă poate apărea o reţea de canale liniare sau poligonale (văi) care
înconjoară o înălţime centrală. Termodepresiunile de dimensiuni mai mari (3 - 40 m adâncime şi
100 m - 150 km lăţime) sunt denumite alas-uri. Acestea sunt forme complexe care apar ca
urmare a schimbărilor climatice sau a producerii unor importante modificări la suprafaţa
terenurilor cum ar fi, de exemplu, incendiile de mari proporţii. Perturbarea condiţiilor de mediu
are drept rezultat degradarea permafrostului, proces care contribuie la coborârea suprafeţei
terenului, apariţia lacurilor şi pingo (fig. 12.26.).

98
 Fig. 12.6. Reprezentarea schematică a secvenţelor de dezvoltarea şi
distrugere a alas-urilor (Summerfield, 1997). A. suprafaţa iniţială, slab înclinată, cu
pene de gheaţă; B. efectul creşterii în adâncime a stratului activ, ca urmare a
încălzirii climei sau a unor perturbări la nivelul suprafeţei (formarea baydjarakh-
urilor); C. faza termocarstului iniţial; D. faza de tinereţe a alas-urilor; E. faza de
maturitate a alas-urilor; F. faza de bătrâneţe a alas-urilor; G. faza de formare a
pingo-urilor; H. dezvoltarea şi distrugerea pingo-urilor.

Într-o fază incipientă a degradării permafrostului (fig. 12.6. B) apar o serie de movile
acoperite cu vegetaţie denumite baidjarakh-uri, înconjurate de porţiuni mai joase care corespund
penelor de gheaţă din sol. O eventuală fuzionare a alas-urilor individuale duce la formarea
văilor tip alas care pot să atingă mai mulţi kilometri lungime. Formele de acest tip sunt
caracteristice, mai ales, pentru Iakuţia centrală unde condiţiile particulare sunt foarte favorabile
dezvoltării alas-urilor. Se estimează că în Pleistocen pe circa 40 - 50 % din suprafaţa acestei
regiuni peisajul cu alas-urile era predominant.

12.2.3. Forme periglaciare asociate proceselor de versant

Spre deosebire de desenele periglaciare (poligoane, cercuri etc.) care constituie, în primul
rând, rezultatul procesului de îngheţ, aceste forme, apar acolo unde predomină procesele de
transport. Asta nu înseamnă că acţiunea îngheţului este absentă. Dimpotrivă, procesele de
îngheţ-dezgheţ constituie "preludiul" necesar declanşării mişcărilor în masă şi, probabil, aceste
două categorii de procese acţionează simultan la realizarea formelor finale.

12.2.3.1. Formele datorate solifluxiunilor

Includ terasetele, lobii, "râurile" şi pânzele de solifluxiune. Această mare varietate de forme,
rezultate în urma proceselor de gelifluxiune, se datorează diferenţelor texturale, umezeală şi de
pantă ale versaţilor pe care apar. Pânzele de gelifluxiune (gelifluction sheets) apar sub forma unor
suprafeţe aproape netede, cu o pantă redusă (sub 10°), având fruntea sub forma unei trepte mai
99
puţin evidente decât în cazul teraselor de solifluxiune (gelifluction benches) la care atinge 20 – 100
cm înălţime. Terasetele se prezintă ca trepte cu lungimi de câţiva zeci de metri şi lăţimi de 1 –
1,5 m, rezultate în urma proceselor de gelifluxiune pe versanţi cu o înclinare sub 15°. Pe
versanţii cu o pantă mai mare (10° – 20°) caracteristici sunt lobii de gelifluxiune (gelifluction
lobes), sub aspectul unor limbi alungite de materiale, cu o lăţime cuprinsă între 30 – 50 m.
Pentru formele mult mai alungite se utilizează denumirea de "râuri" de gelifluxiune (gelifluction
streams) a căror frunte, ca şi în cazul lobilor, au o înălţime cuprinsă între 1 – 6 m, fiind supusă
adesea proceselor de eroziune.

12.2.3.2. Câmpurile de blocuri

Gelifractele rezultate prin dezagregarea rocilor în urma acţiunii îngheţ-dezgheţului sunt

antrenate în mişcări cu viteze diferite, în funcţie de panta terenurilor. Astfel, deplasările pot fi
lente, "piatră cu piatră", fenomen cunoscut sub denumirea de rock-creep sau pot fi violente, prin
rostogolire, însă tot "piatră cu piatră". Rezultatul final al acestor procese de deplasare se
concretizează printr-o mare varietate de forme de acumulare pe versanţi sau la baza acestora,
cunoscute sub denumirea de versanţi de blocuri, râuri de pietre, câmpuri de blocuri, conuri sau trene
de grohotiş, pânze de grohotiş etc.

12.2.3.3. Gheţarii de pietre (rock glaciers)

Reprezintă acumulări de fragmente de rocă colţuroasă (care pot depăşi diametre de 3 m),
în amestec cu gheaţă şi zăpadă şi se aseamănă ca formă cu gheţarii de mici dimensiuni. În mod
obişnuit, gheţarii de pietre se pot clasifica în funcţie de două criterii: după aspectul în plan se
disting gheţari de pietre sub formă de limbă şi de tip lobat; prezenţa sau absenţa gheţii în interiorul
masei de gelifracte permite separarea în două grupe: gheţari de pietre activi şi inactivi (fosili).
Gheţarii de pietre sub formă de limbă sunt dispuşi pe văi, ale căror obârşii sunt
reprezentate de fostele circuri glaciare, de unde şi forma externă asemănătoare cu a gheţarilor
de vale propriu-zişi. În schimb, cei de formă lobată sunt mult mai scurţi, dar cu o extindere mai
mare în suprafaţă şi se dezvoltă pe versanţii care prezintă abrupturi furnizoare de materiale în
partea superioară. Gheţarii de pietre din prima categorie au lungimi de la câteva sute de metri
până la peste 1 km, iar lăţimile variază în funcţie de cele ale văii pe care se canalizează (mai ales
în partea superioară, pentru că în partea inferioară se răsfiră pe mai multe zeci de metri).
Gheţarii de pietre inactivi sau fosili au o răspândire mare în actualele regiuni temperate care au
funcţionat în trecut ca zone periglaciare (de exemplu, în Carpaţi au funcţionat în Pleistocen
între 1500 - 1800 m altitudine). În ţara noastră, cercetări detaliate asupra acestui fenomen au fost
realizate de Urdea (2000) în Munţii Retezat, unde au fost identificaţi 93 de gheţari de pietre.

12.2.3.4. Depozitele de versant stratificate

Sunt rezultatul conjugării acţiunii proceselor de gelifracţie, gelifluxiune, fluvio-

denudaţionale (curgere în suprafaţă, şiroire) şi uneori a celor eoliene. În această categorie se
includ grézes-litées-urile şi depozitele de versant ritmic stratificate (litage periodique).
Grézes-litées-urile sau rostogolirile ordonate apar la baza versanţilor cu înclinare mică, fiind
formate dintr-o succesiune de strate mai fine cu unele mai grosiere, cel mai adesea cimentate
100
(pentru stratele mai grosiere fracţiunile mai mici de 0,5 mm deţin o pondere foarte mică).
Grosimea unui astfel de strat variază de la câţiva centimetri la 20 - 25 cm, variaţiile apărând
dinspre partea din amonte înspre cea din aval.
Depozitele de versant ritmic stratificate (litage periodique) se deosebesc de grézes-litées- uri
prin faptul că sunt mult mai grosiere şi necimentate.

12.2.3.5. Forme crionivale

La baza abrupturilor se acumulează întotdeauna mai multă zăpadă care se menţine un

timp mai îndelungat; aceasta, prin îngheţare, se comportă ca o suprafaţă de gheaţă veritabilă
care înlesneşte alunecarea gelifractelor care se desprind din abrupt ca urmare a variaţiilor de
temperatură.
Fig. 12.8. Nişă nivală (Hamelin, Cook, 1967)

Gelifractele se acumulează la prima schimbare

de pantă unde covorul de zăpadă este discontinuu şi
se formează un "val" de depozite, asemenea unor
morene glaciare. Suprafaţa aflată sub zăpadă rămâne
practic neutră din punct de vedere al dinamicii şi
între abruptul de gelifracţie şi acumularea de
grohotişuri se formează o excavaţie asimetrică
(versantul dinspre abrupt este mai lung), constituind
o formă denumită nişă de nivaţie (fig. 12.8.).
Grohotişurile acumulate la partea inferioară a nişei nivale au forma unor adevărate arcuri de
cerc, care, văzute în plan, se aseamănă cu nişte potcoave, de unde şi denumirea de potcoave
nivale (morene nivale). Într-o fază avansată de evoluţie a acumulărilor de grohotiş şi de stagnare
multianuală a zăpezii, are loc şi o deplasare a masei depozitelor sub efectul mişcării zăpezii prin
aşa-numitul fenomen de deplasare lentă sau snow-creep.

12.2.4. Forme periglaciare poligenetice

12.2.4.1. Terasele de crioplanaţie şi criopedimentele

Terasele de crioplanaţie (cunoscute sub denumirea de

terase de altiplanaţie sau terase goletz) sunt suprafeţe cu
înclinări mici (câteva grade) care apar pe culmile montane sau la
partea superioară a versanţilor ca urmare a retragerii
abrupturilor, în principal, datorită proceselor de îngheţ-dezgheţ.
Criopedimentele sunt forme similare dar, care se dezvoltă la
baza versanţilor. În apariţia acestor forme un rol de bază îl joacă
petrografia şi structura depozitelor constituiente ale versanţilor,
prin faptul că cele mai tipice terase se dezvoltă acolo unde apar
alternanţe de roci cu grad de gelivitate diferit sau în zonele în care stratele sunt aproape
orizontale. Podurile acestor terase pot avea lăţimi de la 10 m la 2 km, în unele cazuri chiar peste
10 km.

101
 CURS 13

RELIEFUL EOLIAN

13.1. Noţiuni generale

Activitatea eoliană este efectivă numai în arealele lipsite complet de covor vegetativ şi
materialul de suprafaţă este numai ocazional umed. Cele mai importante asemenea zone sunt
regiunile aride ale lumii, dar şi zonele de ţărmuri, terenurile nude (în special unde măsurile de
protecţie a solului sunt slabe) şi în câmpiile fluviale cu albii în migrare, în special în jurul
marginilor gheţarilor şi calotelor glaciare. În asemenea medii procesele eoliane pot juca un rol
important în evoluţia reliefului, iar în marile deşerturi ale lumii vântul este cel mai important
agent geomorfologic.
Deoarece cea mai importantă parte a reliefului creat de vânt se află în deşerturile fierbinţi
ale lumii, ne vom ocupa în mod special de acestea. Formele eoliene care se formează în mediile
costiere sau periglaciare sunt abordate la capitolele respective.

13.2. Relieful de eroziune eoliană

13.2.1. Eroziunea eoliană (deflaţia şi coraziunea)

Eroziunea eoliană se caracterizează prin două principale procese: deflaţia şi coraziunea.

 Deflaţia este acţiunea de spulberare şi sortare a particulelor de la suprafaţa terenurilor
cauzată de vânt. Deşerturile fierbinţi ale lumii sunt o sursă majoră de praf atmosferic. Se
estimează că între 130 şi 800 megatone de material este spulberat anual de pe continente prin
deflaţie, iar Sahara contribuie singură cu 60 - 200 megatone de praf. Deflaţia este un proces
concentrat spaţial şi temporar. Chiar în regiunile aride el este restrâns la zone de favorabilitate.
O mare parte din materialul deflat în fiecare an este transportat în timpul marilor furtuni de
praf care de obicei ţin câteva zile.
 Coraziunea sau abraziunea eoliană este acţiunea de lovire a rocilor sau ale altor
suprafeţe de particulele transportate de vânt. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului,
deoarece încărcătura de nisip este aici maximă. La peste 2 m de suprafaţă coraziunea devenind
aproape nulă.

13.2.2. Forme de eroziune eoliană

13.2.2.1.Forme de eroziune datorate deflaţiei

Deşi eroziunea eoliană poate fi activă pe câmpiile aluviale şi pe plaje, formele de eroziune
sunt rareori păstrate în asemenea medii din cauza distrugerii lor de către acţiunea fluvială sau a
valurilor. Numai în regiunile aride unde alţi agenţi erozionali sunt mai puţin importanţi,
formele de eroziune eoliană sunt abundente.

102
 O mare parte a deşerturilor este acoperită de aşa-numitul pavaj de deflaţie, format din
elemente de rocă mai grosiere care depăşesc competenţa vântului şi rămân astfel pe loc (fig.
13.1).

Fig. 13.1. Formarea pavajului de deflaţie.

Asemenea întinderi spulberate de vânt poartă în Sahara numele de reg iar în Australia
numele de giber plains. Cele mai tipice ocupă vechi câmpii fluviale acoperite cu o pătură subţire
de nisipuri grosiere sau pietrişuri, care cu timpul sunt lustruite şi acoperite de o pojghiţă
superficială de oxizi de fier sau magneziu (patină deşertică).
Tot în categoria pavajelor de deflaţie pot fi încadrate şi unele forme oarecum asemănătoare
reg-urilor, cum ar fi:
 sai-urile din deşertul Tarin, care corespund unor câmpii piemontane formate din
pietrişuri grosiere, lustruite de vânt şi din care materialul fin a fost spulberat;
 hamadele din Sahara, vechi suprafeţe de eroziune sau platouri structurale de pe care
deflaţia spulberă cuvertura de sfărâmături fine, rămănând doar un pavaj de pietriş grosier;
 serir - urile din platourile calcaroare ale deşertului Libiei.

13.2.2.2. Forme de eroziune datorate coraziunii

(i) Microforme
O trăsătură caracteristică suprafeţei deşerturilor de piatră este prezenţa unor pietre numite
ventifacte, care variază în dimensiune de la pietriş
la blocuri. Ventifactele au două caracteristici
comune: prima, suprafaţa lor este faţetată şi, a
doua, acestea sunt şlefuite. Bucăţile de rocă, prea
grele pentru a fi mişcate de vânt, sunt polizate pe
direcţia vântului în unghiuri de 30 - 60o.
Ventifactele pot avea o faţetă, două sau mai
multe. O categorie obişnuită în Sahara are trei faţete
şi se numeşte dreikanter (din cuvîntul german: trei
feţe). Coraziunea a mai multor faţete ar indica
faptul că au existat mai multe direcţii ale vântului.
Or, studiile experimentale au arătat că ventifactele
pot fi formate în principal de vânturile
unidirecţionale. În acest caz coraziunea are loc
simultan pe toate feţele, pe măsură ce particulele de
praf sunt transportate în vârtejuri în direcţia curgerii. Ventifactele sunt apoi rostogolite într-o
nouă poziţie şi procesul de şlefuire are loc pe altă faţetă.

103
 (ii) Mezoforme
În această categorie sunt o varietate de forme canelurate şi microdepresiuni cu dimensiuni
de zeci până la sute de metri. Cele mai caracteristice sunt yardangurile, nişte şănţuleţe alungite
în direcţia vântului, cu curbe aerodinamice, despărţite de creste instabile. Adâncimea acestora
este sub 10 m, de regulă, 2 - 3 m, iar lungimea lor de 100 m şi chiar peste. Păstrarea în relief a
crestelor se datoreşte mai ales fixării argilei de către smocurile de iarbă şi tufele rare.
Yardangurile sunt frecvente în argilele uscate, deoarece rezistenţa lor la acţiunea abrazivă a
grăunţelor de nisip este mică. Sunt tipice în pustiurile din Asia Centrală. Asemenea şănţuleţe se
întâlnesc şi pe crestele din gips din deşertul Libiei (unde se numesc djef-djef) sau în vestul
Egiptului în granite şi cuarţite extrem de rezistente.

Fig. 13.3. Yardanguri

 Similare yardangurilor ca scară de mărime sunt o serie de microdepresiuni, formate în
regiuni deşertice cu relief de mică altitudine. Acestea au o varietate de nume locale dar toate s-
au format ca microdepresiuni de deflaţie. Ele variază de la mai puţin de 1 m adîncime şi câţiva
metri lăţime, până la forme mari care gradat trec spre macroforme de eroziune eoliană. Evoluţia
microdepresiunilor de deflaţie este influenţată de acei factori care controlează procesul de
deflaţie, în special condiţiile locale date de conţinutul de umezeală a stratului erodat sau
prezenţa vegetaţie.
 Coraziunea şi deflaţia în asociaţie cu dezagregarea atacă cu precădere straturile de roci
friabile, formaţiunile mai dure rămânând tot mai proeminente. Apar astfel creste, ciuperci eoliene,
stâlpi. Când baza ciupercilor este subţiată şi apoi ruptă, partea superioară rămâne câtva timp
sub forma unor pietre oscilante.
(iii) Macroforme
Existenţa unor mari bazine în cadrul deşerturilor au fost făcute cunoscute de primii
exploratori ai acestor regiuni, dar extinderea şi regularitatea desfăşurării lor au fost apreciate
odată cu tehnicile satelitare. Bazinele sunt forme de relief de la câţiva metri adâncime şi peste
100 m lăţime. Exemple sunt pans-urile din Africa de Sud, forme depresionare mari, cu adâncimi
de peste 100 m şi lăţimi de peste 100 km. Depresiunile mai mici sunt formate datorită deflaţiei
locale, orientată în lungul liniilor de drenaj, în timp ce altele sunt localizate între dune. Cele mai
cunoscute forme de acest tip sunt fuldji, vadi şi depresiunile de coraziune şi deflaţie.

104
  Fuldji sunt adâncituri de formă ovală ce seamănă cu urma uriaşă a unei copite de cal. În
pustiul Arabiei aceste excavaţii sunt mai adâncite în partea frontală (concavă), situată în direcţia
vântului.
 Vadi sunt culoare alungite care se întind pe o lungime de câţiva kilometri, amintind
albiile unor râuri. Prin acţiunea de coraziune şi deflaţie, versantul care stă în calea vînturilor
dominante este mai abrupt, în timp ce în partea opusă are o pantă domoală, permiţând chiar
unele acumulări incipiente de nisip.
 Depresiunile de coraziune şi deflaţie sunt bazine depresionare foarte mari mult mai
complexe ca origine. Unele par să fie de origine tectonică, dar deflaţia este cea care le menţine ca
formă depresionară. Cea mai remarcabilă concentrare de mari bazine depresionare se află în
Egipt unde acoperă mai mult de 70 000 km2 şi au o adâncime medie de 250 m. Aici se află
depresiunea Qattara, cel mai adânc bazin, care atinge o adâncime de 134 m sub nivelul mării şi
un volum de 3200 km3.

13.3. Relieful de acumulare eoliană

Cele mai importante forme de relief asociate cu procesele eoliene sunt cele de acumulare,
mari aglomerări de nisip şi praf pe care vântul le-a smuls sau le-a spulberat. Majoritatea
acumulărilor eoliene se suprapun pe amplasamentul unor pânze aluviale depuse în perioadele
pluviale ale Cuaternarului. Ele ocupă mari zone numite mări de nisip (sau erg-uri în Sahara),
caracterizate prin asamblaje de forme care dau suprafeţei terenului aspectul asemănător
undelor. Cercetările au arătat că există o ierarhie a formelor de acumulare eoliană pe clase de
dimeniuni ce constă din riduri, dune şi megadune sau draa.

13.3.1. Ridurile

Ridurile variază în amplitudine de la 0,1 cm la 100 cm şi sunt spaţiate de regulă la 20 m.

Ele sunt asimetrice în secţiune transversală, cu pante în jur de 10o pe faţa expusă vântului şi de
30 - 35o pe faţa de sub vânt. După modelul lui Bagnold (1941), ele se dezvoltă pornind de la
neregularităţi foarte mici pe suprafaţa nisipului printr-o combinaţie de creep de suprafaţă
(târâre) şi saltaţie.

13.3.2. Dunele

Dintre toate formele de relief caracteristice deşerturilor, dunele au primit cea mai
importantă atenţie din partea oamenilor de ştiinţă. Pentru ca o dună să se formeze trebuie mai
întâi să se acumuleze o cantitate de nisip.
Aceasta se adună acolo unde viteza vântului se reduce, fie datorită neregularităţii
terenului, fie instabilităţii primare a dinamicii aerului. Dunele ating un profil caracteristic de
echilibru care poate fi împărţit în trei componente: panta de eroziune sau panta dinspre vânt,
creasta şi panta de acumulare sau panta de sub vânt. Nisipul erodat de pe panta dinspre vânt se
acumulează pe panta de sub vânt, astfel că dunele se mişcă în direcţia vînturilor dominante.
Ratele de deplasare a dunelor depind de tipul şi dimensiunea dunelor şi de frecvenţa şi forţa
vînturilor. Tipice sunt rate de 10 - 20 m/an.

105
 Înălţimea dunelor creşte până ce se stabilizează de-a lungul unei forme de echilibru. Cele
mai multe dune variază în înălţime de la sub 3 m la peste 100 m, în rare cazuri au fost observate
dune şi peste 500 m. Megadunele sunt similare în secţiune transversală dunelor, dar ele sunt
complicate datorită prezenţei dunelor supraimpuse.
Dunele se împart în două mari categorii: dunele libere, care sunt în funcţie directă de
viteza vânturilor şi dunele constrânse, care sunt împiedicate de diferite obstacole să se dezvolte
(vegetaţie, bariere topografice etc).

13.3.2.1. Dunele libere

Dunele cu o singură orientare a pantei de acumulare (panta de sub vânt) sunt asociate cu
vânturile unidirecţionale. Axele lor sunt orientate normal faţă de vântul dominant, de aceea
mai sunt grupate în categoria formelor transversale. Din această categorie (a dunelor asociate
vânturilor unidirecţionale) fac parte: dunele transversale (fig.13.4. B), dunele parabolice
(fig.13.4. C) şi barcanele simple (fig.13.4. A).

Fig. 13.4.
Tipuri de dune
libere

Atunci când avem vânturi bidirecţionale apar nişte forme extrem de alungite cu două,
mai multe sau mai puţine pante de acumulare aflate în sensuri opuse sunt numite dune liniare
(sau longitudinale) (fig.13.4. D). În contrast cu dunele transversale, transportul de nisip este
paralel la linia de creastă. Nu există o unitate de opinii privind originea dunelor liniare, dar cei
mai mulţi cercetători consideră că ele se dezvoltă acolo unde există două vânturi dominante
convergente oblic. Dunele liniare pot atinge lungimi de zeci de kilometri şi ele se pot uni
formând joncţiuni în formă de Y.

Fig. 13.5. Formarea dunelor longitudinale

(Nelson, 2001)

106
 Dunele cu mai multe pante de acumulare orientate în direcţii diferite au o formă
aproximativ piramidală, dar cu braţe alungite adesea neregulate. Aceste forme care sunt
atribuite vânturilor puternice ce bat din mai multe direcţii diferite în timpul unui ciclu anual
au o varietate de nume, dar de obicei ele sunt numite dune sub formă de stea (fig. 13.6.). Alte
acumulări de nisip în care se includ pânzele de nisip, şiruri de nisip, dunele dom nu prezintă pante
abrupte de sub vânt şi pot atinge dimensiuni impresionante.
În plus la aceste tipuri de bază sunt dunele compuse ce cuprind două sau mai multe tipuri
de bază care se unesc şi se supraimpun. Ulterior, un tip de dună devine dominant şi se poate
forma, de exemplu, o megabarcană. Dunele complexe reprezintă mai multe dune asociate din
diferite tipuri de dune de bază. De exemplu, dunele stelare se pot asocia frecvent cu dunele
liniare, iar barcanele ocupă depresiunile dintre ele.

Fig. 13.6. Formarea dunelor stea (Nelson,

2001).

13.3.2.2. Dune constrânse

O altă varietate de dune sunt în relaţie cu

vegetaţia, barierele topografice sau localizarea
surselor de nisip. Varietăţi de asemenea dune
sunt prezentate în fig. 13.7. În acumulările de
nisip care au fost stabilizate de vegetaţie, o serie
de perturbări care îndepărtează vegetaţia duc la
formarea unor microdepresiuni de tip cratere
(blowout). Acestea au formă circulară sau eliptică,
de obicei de numai câţiva metri şi s-au format
prin deflaţia nisipului (fig. 13.7 A).
Fig. 13.7. Tipuri de dune constranse

Dacă deflaţia este intensă, depresiunile

devin mai mari, asemănătoare dunelor parabolice,
dar cu orientare inversă faţă de vântul dominant
(fig. 13.7 B). Lunetele se formează pe suprafaţa pans-urilor, depresiunilor lacustre sărăturate şi
de-a lungul lagunelor mareice (fig. 13.7 C) şi sunt alcătuite din particule de argilă şi sare.
107
Periodic sărurile şi argilele uscate sunt transportate până întâlnesc vegetaţie. Tufişurile izolate şi
pâlcuri de vegetaţie în deşert generează acumulări de nisip care sunt cunoscute sub numele de
dune - crâng sau nebka (fig. 13.7 D). Aceste situaţii se întâlnesc nu numai în deşerturi, ci şi în
ţinuturile temeperate, de-a lungul ţărmurilor unde mişcarea nisipurilor întâlneşte vegetaţie.
Topografia poate afecta curgerea aerului prin reducerea vitezei vântului şi crearea de vârtejuri.
Situaţii de acest tip sunt ilustrate în fig. 13.7 E şi F, formându-se dune în faţa obstacolului sau dune
sub vânt. Când vântul întâlneşte o pantă abruptă, înaltă se poate forma un mare şi puternic
vârtej, care generează aşa-numitele dune ecou, adiacente abruptului. Ele se extind uneori pe mai
mulţi kilometri. Forme uriaşe de peste 400 m înălţime au fost întâlnite în Algeria.

108
 CURS 14

RELIEFUL MARIN
14.1.Mediul costier

Pe orice hartă a globului pământesc se poate observa, cu uşurinţă, că apa mărilor şi

oceanelor ocupă ce mai mare parte din suprafaţa terestră. Din suprafaţa totală a Terrei, de 510
mil. km2, apa ocupă circa 361 mil. km2 sau 70,8 %, iar uscatul 149 mil. km2 sau 29,2 %. În cadrul
bazinelor oceanice şi marine se pot distinge mai multe regiuni morfohidrografice: regiunea
litorală (sau costieră), platforma continentală, povârnişul continental (fig. 14.1.) şi regiunea abisală.

Fig. 14.1. Reprezentarea schematică a celor mai

importante elemente morfologice ale unei regiuni costiere:
(A) joasă; (B) înaltă, cu faleză (Summerfield, 1997).

Principalul agent de modelare a regiunilor

costiere este reprezentat de apa mărilor şi
oceanelor, prin formele specifice de mişcare:
valuri, maree şi curenţi. În afara acestora, în
schimbarea fizionomiei zonelor litorale
contribuie şi unele procese fizice, chimice şi
biologice, determinate de alţi agenţi, dar care
au însă un rol secundar.

14.2. Procese de eroziune (abraziune)

Eroziunea rocilor in situ care intră în alcătuirea regiunilor costiere este provocată, în
principal, de acţiunea combinată a trei tipuri de procese, şi anume: procese mecanice datorate
valurilor şi curenţilor, fizico-chimice (de meteorizaţie) şi procese determinate de acţiuni
biologice. Acestora li se adaugă, în funcţie de climatul specific anumitor regiuni costiere şi
procese de deplasare în masă, fluviale, glaciare şi eoliene etc.
Modul de acţiune al valurilor şi curenţilor asupra ţărmului se realizează sub diverse
forme: şocul (izbirea), compresia aerului din cavităţi cu dezvoltarea unei anumite presiuni
hidrostatice, aspirarea, "bombardarea" cu pietriş şi nisip etc., rezultatul final constituindu-l
eroziunea zonei litorale, fenomen cunoscut sub denumirea de abraziune marină. Eficacitatea
erozivă a valurilor este sporită prin antrenarea nisipului şi a pietrişului care sunt aruncate cu
putere asupra ţărmurilor exercitând un fel de "mitraliere" a rocilor (Tufescu, 1966).

109
 14.3. Relieful de abraziune

14.3.1. Falezele

Falezele reprezintă abrupturi care marchează contactul între uscat şi mare, fiind create de
acţiunea mării în asociaţie cu procesele subaeriene. În cazul falezelor, procesele de eroziune le
predomină pe cele de acumulare, iar capacitatea de transport a valurilor şi curenţilor depăşeşte
aportul de materiale. Înălţimea (de la câţiva metri până la sute de metri) şi înclinarea acestora
variază în funcţie de relieful major pe seama căruia se dezvoltă şi de natura rocilor
constituiente. Pot fi recunoscute mai multe tipuri de faleze:
 (i) Faleza cu baza submersă în apa adâncă, datorită fie ridicării nivelului apelor, fie
coborârii uscatului, într-un ritm suficient de intens pentru a nu se mai putea forma plaja sau
platforma de abraziune la picioarele acesteia, poartă denumirea de faleză plonjantă (plunging
cliffs). Astfel de faleze sunt reprezentate de către abrupturi de falii, mase vulcanice, văi glaciare
inundate care suferă o eroziune minimă prin acţiunea valurilor tocmai datorită adâncimii mari
a apei de la baza acestora, astfel încât valurile nu deferlează, fiind reflectate cu pierderi mici de
energie.
 (ii) Însă, la baza falezelor propriu-zise, apa are adâncimi mici care favorizează spargerea
valurilor, rezultatul fiind apariţia firidelor, mai mult sau mai puţin dezvoltate, (surplombe, nişe
de abraziune) datorate eroziunii bazale şi care conduc la prăbuşirea stratelor de deasupra.
Firide bine dezvoltate sunt caracteristice regiunilor costiere situate în zona tropicelor, acestea
datorându-se mai degrabă meteorizaţiei la nivelul stratului de apă, decât abraziunii marine.
Slaba dezvoltare a firidelor de la baza falezelor situate dincolo de tropice este pusă pe seama
ecartului mare de înălţime al mareelor datorită căruia atacul valurilor nu este concentrat pe o
suprafaţă restrânsă. Astfel, etapele de evoluţie a falezelor (şi de extindere a platformelor de
abraziune) pot fi sintetizate astfel: adâncire la bază, prăbuşire, transferul materialelor,
adâncirea în noul abrupt al falezei. Prin aceste procese pot să apară unele cavităţi, arcuri
naturale (portaluri), grote de vânt (blowholes) etc.
Fig. 14.2. Portaluri

110
 14.3.2. Platformele de abraziune

Platformele de abraziune
reprezintă părţi ale platformelor
continentale modelate de apele marine, a
căror dezvoltare este direct legată de
retragerea falezelor. Acestea au o
suprafaţă aproape netedă, uşor convexă,
slab înclinată (în mod obişnuit în jur de
1°) având limita dinspre mare fie
tranşantă (taluz abrupt în apa adâncă), fie
se continuă lin până la aproximativ 10 m
sub nivelul apei. Pe întinsul lor se
suprapun adesea resturi ale falezei aflate
în retragere (arcuri, coloane, martori mai
duri scoşi în evidenţă prin eroziune selectivă etc.) sau acumulări de materiale (fie din faleze, fie
aduse de râuri).
La ţărmurile cu maree mici, platformele cu o pantă mică nu se pot lărgi mai mult de
aproximativ 500 m, din cauză că partea submersă poate fi sub baza valurilor, astfel încât
abraziunea nu se mai produce. Acolo unde ecartul de variaţie al mareelor este de cca. 5 m,
platformele nu pot să se extindă mai mult de 800 m. Platforme cu au o lăţime mai mare decât
aceasta pot apărea numai printr-o submersie progresivă sau au o istorie foarte complexă a
eroziunii, mai multe procese aducându-şi aportul la formarea lor. În această categorie se
încadrează strandflat-urile de pe coastele Norvegiei, Groenlandei, Insulei Spitzbergen.
Strandflat-urile depăşesc uneori 64 km lăţime, în condiţiile în care multe zone în care se
dezvoltă acestea suferă încă ridicări izostatice.

111
 14.4. Formele de acumulare

14.4.1. Plajele

Plajele reprezintă acumulări de nisip şi/sau pietriş amestecate cu resturi de cochilii, care
însoţesc îndeosebi ţărmurile joase, cu ape puţin adânci, având o dezvoltare mai mare în zonele
adăpostite. Se pot forma şi la baza unor faleze continuate cu platforme de abraziune slab
înclinate însă, în acest caz au aspectul unor fâşii înguste paralele cu ţărmul.
Profilul plajei nu este static, ci suferă anumite schimbări în timp, cele mai semnificative
dintre acestea fiind înregistrate pe ţărmurile situate la latitudini medii, acolo unde valurile de
furtună au o frecvenţă mai mare, înregistrându-se un ciclu anual de eroziune şi unul de
acumulare. Astfel, în sezonul de vară, datorită predominării valurilor de hulă (swell waves)
are loc o fază de construcţie a plajei, cu dezvoltarea bermei aproape de nivelul maxim al jetului
de resacă. Materialele folosite la construcţia bermei provin, în mare parte, din distrugerea
barelor submerse. În timpul iernii, pe de o parte, valurile de furtună retează sau distrug complet
berma, materialele erodate fiind transportate şi depozitate în bare submerse spre larg, de unde
vor fi returnate părţii înalte a plajei vara viitoare. Din această cauză, adesea se face referire la
un profil de vară sau al valurilor de hulă (summer sau swell profile), caracterizat prin absenţa barelor
submerse şi prezenţa unor berme extinse, şi un profil de iarnă sau al valurilor de furtună (winter
sau storm profile), la care bermele dispar sau sunt puternic erodate, în schimb apărând o serie de
bare submerse (fig. 14.4.). De aici să nu se înţelegă că profilele de vară sau de iarnă apar strict în
sezoanele respective.

Fig. 14.4. Profilele de hulă şi de furtună ale plajelor (Chorley et al., 1985).

112
 14.4.2. Cordoanele litorale

Cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, cu aspect foarte variat, desfăşurate în

cadrul plajelor submarine. După formă şi poziţie, se deosebesc: insule-barieră sau cordoane litorale
libere, săgeţi, perisipuri, tombolo, bare etc.

14.4.2.1. Insulele-barieră

Insulele barieră (denumite şi plaje barieră - barrier beach; cordoane barieră - barrier bar; cordon
litoral liber - offshore bar; lido) sunt acumulări de nisip alungite, nealipite la uscat, separate de
acesta, pe aproape toată lungimea, de o lagună (lagoon). Dimensiunile insulelor-barieră sunt
extrem de variate: de la câţiva metri la peste 1 km în lăţime, lungimea de la câteva sute de metri
până la peste 100 km, iar înălţimea fiind, de obicei, sub 6 m (acolo unde se dezvoltă un sistem
important de dune pot să depăşească 100 m înălţime). Se estimează că insulele-barieră se
dezvoltă pe circa 14 % din lungimea totală a ţărmurilor lumii, care s-ar cifra la 261 700 km
(King, 1972), însă au o densitate mai mare în mediile caracterizate prin valuri cu o energie
redusă, un ecart de variaţie al mareelor mic şi o înclinare slabă. De exemplu, o largă răspândire
a insulelor-barieră se întâlneşte în regiunile costiere ale S.U.A. de la Oceanul Atlantic şi Golful
Mexic (unde după Dolan et al., 1980, ar exista circa 282 de astfel de forme), pe ţărmurile sudice
ale Mării Baltice, pe cele sud-estice ale Australiei, în nord-vestul Mării Adriatice, estul Indiei etc.

Fig. 14.5. Forme de acumulare marină.

14.4.2.2. Săgeţile litorale, perisipurile şi promontoriile lobate

Săgeţile litorale (spits, barrier spits - engleză; fléche, épi = franceză; haken = germană) sunt
forme de acumulare marină, înguste şi foarte alungite, care au unul din capete fixat de ţărm sau
de o insulă. Săgeţile litorale apar acolo unde deriva litorală joacă rolul predominant în sistem,
aceasta asigurând intrările de materiale în zonele cu ape liniştite în care acumularea poate avea
loc. Ca urmare a acestui fapt, săgeţile se extind continuu în direcţia derivei litorale, cu excepţia
cazurilor când alte mişcări ale apei se interferează proceselor de construcţie. În această situaţie
113
săgeţile sunt de obicei arcuite spre uscat la extremităţile lor, caz în care poartă numele de săgeţi
litorale recurbate (recurved spits sau hook) (fig. 14.5).
Prin unirea săgeţilor situate de o parte şi de alta a unui golf sau prin dezvoltarea continuă
într-un singur sens se formează un cordon litoral cunoscut sub numele de perisip sau grind
(baymouth bar) (fig. 14.5).
Diferenţa dintre săgeţi şi perisipuri constă în faptul că primele au posibilitatea să se
extindă în larg, în timp ce ultimele închid spaţiul dintre două promontorii, transformându-l în
lagună. Unele lagune păstrează încă legătura cu marea prin intermediul portiţelor (de exemplu,
Gura Portiţei dintre grindurile Chituc şi Perişoru care închid laguna Razim), iar altele sunt
barate complet.
Prin bararea gurii de vărsare a unui râu se formează un liman (de exemplu, Techirghiol,
Tatlageac, Mangalia, complet izolate de mare, şi limanurile Nistrului şi Niprului care, uneori,
poate comunica cu marea printr-o portiţă). Această portiţă este de dimensiuni mai mari atunci
când râul are un debit semnificativ. Sunt şi situaţii în care golful este transformat în lagună, iar
văile râurilor care se varsă în el se termină prin limanuri. Un astfel de caz apare şi la complexul
Razim, care se prelungeşte spre interior prin câteva limanuri mici: Agighiol, Babadag şi
Ceamurlia.
În cazul cordoanelor ce fac legătura între ţărm şi o insulă din apropiere acestea se numesc
tombolo şi pot fi simple, duble, triple (fig. 14.5).

Fig.14.6. Cordon litoral în vârf de lance (cuspate bar) și promontoriu lobat

Când există două direcţii de deplasare a nisipului şi are loc creşterea în acelaşi timp a două
săgeţi oblice, ia naştere un cordon litoral în vârf de lance (cuspate bar), ce închide în interior o
lagună de formă triunghiulară (fig.14.6.). Dacă depunerea nisipului continuă, construind noi
porţiuni de plaje, se formează un mare promontoriu lobat (cuspate foreland), cu o formă
triunghiulară în plan şi al cărui apex se află în larg. Promontoriile lobate se prezintă sub forma
unor succesiuni de creste de plajă (beach ridges), separate de zone mai joase mlăştinoase. Prin
acţiunea vântului, crestele de plajă se pot transforma în dune de nisip.

14.4.3. Câmpiile litorale tidale, marşele şi mangrovele

Câmpiile tidale mlăştinoase (mud flats sau tidal flats) reprezintă mari forme de acumulare,
alcătuite din materiale fine (nisip fin, argilă, mâl), care apar, de obicei, prin colmatarea
lagunelor sau a estuarelor.
La formarea câmpiilor tidale rolul principal este jucat, firesc, de către curenţii mareici;
acţiunea acestora are efecte multiple asupra ţărmurilor. Materialele fine, provenite din
114
eroziunea falezelor, din aluviunile râurilor sau din mâlul acumulat pe fundul apei şi perturbat
de acţiunea valurilor, sunt purtate în suspensie de către curenţii mareici. În momentul
amestecării apei dulci cu apa sărată, particulele coloidale se aglomerează în mici agregate (prin
procesul de floculaţie), după care se depun pe fundul golfurilor, lagunelor şi estuarelor,
provocând prin acumularea lor treptată colmatarea acestora. În mod obişnuit, aceste depozite
conţin mari cantităţi de materie organică. Prin colmatarea totală a ariilor de acumulare se
formează o câmpie tidală mlăştinoasă, care în timpul refluxului apare ca o întindere nudă de
argilă şi mâl, fiind reinundată la flux. Plantele tolerante la sare (halofite - de exemplu, Spartina)
se aliniază iniţial pe locul unor colonii, cum ar fi cele de alge, şi prin sistemul de rădăcini fixează
mâlul şi înlesnesc acumulările viitoare, astfel încât anumite părţi ale câmpiei litorale se pot
ridica până aproximativ la nivelul mareei înalte. În acest fel ia naştere o câmpie litorală
mlăştinoasă sărată sau marşă sărată (saltmarsh), iar în regiunile tropicale, mangrovele
mlăştinoase (mangrove swamp). În cazul în care apar amândouă, mangrovele sunt, de obicei,
concentrate pe marginea mai joasă dinspre mare a câmpiilor tidale de maree înalte. Marşele
sărate pot fi îndiguite, drenate şi utilizate pentru agricultură, asemenea terenuri întâlnindu-se
frecvent în Olanda (poldere) sau în sud-estul Angliei (fenlands).

14.4.4. Recifii coraligeni

Recifii constituie formaţiuni calcaroase, emerse sau submerse, de natură biogenă,

construite de organisme bentonice care trăiesc obişnuit în colonii şi care secretă un schelet
realizat din carbonatul de calciu extras din apa mării. La construirea recifilor contribuie, cu
precădere, hexacoralierii, unele foraminifere, unele lamelibranhiate şi gasteropode etc., precum
şi unele plante (alge calcaroase) ce se adăpostesc în reţeaua scheletică creată de corali. Pe
măsură ce unii corali mor, peste scheletele acestora se formează alte colonii, şi astfel ia naştere
un calcar coraligen puternic cimentat, alcătuit din acumularea de schelete.
Deoarece dezvoltarea coralilor se face numai în anumite condiţii de mediu, distribuţia
recifilor coraligeni este limitată la zona cuprinsă între cele două tropice, sau mai precis între
30° latitudine nordică şi 25° latitudine sudică.

Fig. 14.7. Recifi litorali şi recifi barieră

(Strahler, 1992).
În funcţie de formă şi poziţie pot fi
identificate trei tipuri majore de recifi coraligeni:
(i) recifi franj sau litorali (fringing reefs); (ii)
recifi barieră (barrier reefs); (iii) atoli (atolls).
Recifii franj sau litorali, care sunt şi cei
mai răspândiţi, se dezvoltă direct pe platforma
continentală, atingând lăţimea maximă în faţa promontoriilor, unde acţiunea valurilor este
foarte intensă, apa curată şi bine aerisită (fig.14.7.). De obicei, recifii litorali nu se dezvoltă în
zonele de vărsare ale fluviilor, din cauza marii încărcături de materiale deversate în mare.
Aceştia pot atinge lăţimi cuprinse între 0,4 - 2,5 km, în funcţie de perioada de dezvoltare
precedentă.
Recifi barieră sunt separaţi de ţărmul propriu-zis printr-o lagună cu lăţimi variabile,
obişnuit între 2,5 km şi 20 km, însă pot să ajungă până la 100 km (de exemplu, în cazul Marii
Bariere din NE Australiei). Laguna are fundul plat şi este puţin adâncă (20 - 80 m), unele
115
prezentând numeroase construcţii coraligene de forma unor coloane, create de coralii adaptaţi
la condiţiile oferite de aceste medii adăpostite. Reciful poate avea lăţimi cuprinse între 5 - 1000
m, în timp ce lungimile pot ajunge la sute de km (de exemplu, Marele Recif din NE Australiei
are o lungime de 2 400 km). Uneori în recifii barieră apar deschideri (portiţe; pass, în engleză)
înguste prin care surplusul de apă rezultat din deferlarea valurilor se reîntoarce în mare.
Adesea portiţele apar în faţa deltelor ca un rezultat al influenţei aluviunilor asupra dezvoltării
coralilor (fig.14.7.).
Atolii sunt recifi coraligeni de formă aproape circulară, care închid în interior o lagună
(lagoon). În cazul atolilor mari, unele sectoare au fost clădite prin acţiunea valurilor şi a
vântului, formându-se lanţuri de insule scunde, legate prin recifi. O secţiune transversală
printr-un atol arată că laguna este puţin adâncă, iar pantele exterioare ale acestuia sunt abrupte,
coborând adesea până la sute şi chiar mii de metri adâncime (fig.14.8.).

Fig. 14.8. Profil transversal printr-un atol

(Ross, 1976).

14.5. Tipuri de ţărmuri

Conform clasificării lui Johnson (1919) se pot deosebi ţărmuri de submersiune, de

emersiune, neutre şi mixte (cele care îmbină formele ţărmurilor de submersiune cu cele ale
ţărmurilor de emersiune), fiecare cu mai multe tipuri şi subtipuri (de exemplu, înalte şi joase).

14.5.1.Ţărmurile de submersiune

Acestea s-au format prin invazia apei asupra uscatului, ca urmare a unor mişcări de
subsidenţă sau a creşterii nivelului Oceanului Planetar. Majoritatea ţărmurilor actuale, înalte
sau joase, sunt de submersiune, deoarece prin topirea şi retragerea gheţarilor würmieni s-a
produs o transgresiune a mărilor ca urmare a ridicării nivelului acestora.

14.5.1.1. Ţărmurile de submersiune joase

Ţărmurile de submersiune joase cuprind următoarele tipuri mai reprezentative: cu

estuare, cu limane, aralic, finlandez şi cubanez.
a) Ţărmul cu estuare (sau de tip Maryland) se dezvoltă la marginea unor cîmpii litorale,
străbătute de râuri ce se varsă în mări puternic afectate de maree şi ale căror şelf este destul de
îngust. Curenţii mareici preiau şi transportă în larg aluviunile râurilor, în plus prin eroziune
lărgesc mult albiile în zona de debuşare, tranformându-le în estuare, care au forma unor pâlnii.
Acest tip de ţărmuri se întâlneşte în vestul Franţei (Garonne, Loira, Sena), sud-estul Angliei,
nordul Europei (Elba, Peciora), nordul Siberiei (Obi, Enisei), pe litoralul atlantic al Americii de
Nord (Maryland) etc. (fig.14.9.).

116
Fig. 14.9. Ţărm cu estuare (Robinson, 1970) Fig. 14.10. Ţărm cu limane (Josan, 1986)

b) Ţărmul cu limane se formează prin submersiunea unor câmpii litorale şi pătrunderea

apelor marine pe gurile râurilor pe care le lărgesc, dându-le înfăţişarea unor golfuri mici şi
înguste. Deoarece în aceste zone curenţii mareici sunt cu totul nesemnificativi, în schimb deriva
de coastă este foarte activă, aceste văi sunt închise, spre mare, de cordoane litorale şi
transformate în limane. Aşa este cazul ţărmului nord-vestic şi cel românesc al Mării Negre
(limanele Niprului, Bugului, Nistrului, respectiv, Taşaul, Techirghiol, Tatlageac, Mangalia etc.)
(fig.14.10.).
c) Ţărmul de tip aralic la care submersiunea a afectat unele suprafeţe cu relief de dune şi
prin urmare partea superioară a acestor formaţiuni s-a transformat în insule şi peninsule de
mici dimensiuni, ale căror contururi sunt destul de puternic modificate în timpul furtunilor.
Datorită acestui fenomen, caracteristica generală a acestui tip de ţărm este prezenţa unui număr
foarte mare de insuliţe înconjurate de ape puţin adânci. Dezvoltarea tipică se întâlneşte în jurul
Mării Aral.
d) Ţărmul de tip finlandez (sau cu skjärs - denumire suedeză pentru câmpiile glaciare
litorale care se prezintă sub forma unui amestec de insule, canale, bălţi etc.) se aseamănă într-o
oarecare măsură cu cel aralic, însă în acest caz apele au invadat marginile unor câmpii glaciare
cu microrelief de morene şi stânci şlefuite, care s-au
transformat în insule şi promontorii separate de
canale şi golfuri cu ape puţin adânci
(fig.14.11.).Ţărmuri de acest tip se întâlnesc în
lungul litoralului Mării Baltice, la marginea mărilor
din jurul Oceanului Artic, în nord-estul S.U.A.
(Noua Anglie) şi în alte regiuni cu relief glaciar
submers.

Fig. 14.11. Ţărmul de tip finlandez (Posea et al., 1970)

14.5.1.2. Ţărmurile înalte de submersiune

Ţărmurile înalte de submersiune corespund unor zone muntoase sau deluroase al căror
profil abrupt se continuă subacvatic fie prin platforme de abraziune înguste, fie prin pante
accentuate. Majoritatea ţărmurilor înalte de submersiune păstrează încă trăsăturile iniţiale,
117
formele derivate marine fiind reduse, iar aspectul lor de amănunt este influenţat de structură,
tectonică, eroziunea fluvială şi glaciară. Cele mai caracteristice sunt ţărmurile de tip dalmatic,
anatolian, cu riass, cu fiorduri, tectonice etc.
a) Ţărmul de tip dalmatic (cunoscute şi sub denumirea de ţărm cu structură
longitudinală sau ţărm de tip pacific) se formează atunci când o regiune muntoasă tânără, cu
culmi orientate paralel cu ţărmul, este supusă unor mişcări de subsidenţă uşoară, sau atunci
când nivelul general al mării creşte. Prin submersiune, văile şi depresiunile (corespunzătoare
sinclinalelor) se transformă în golfuri înguste şi canale, iar culmile (corespunzătoare
anticlinalelor) în insule şi peninsule înalte, dispuse longitudinal (fig.14.12.). Acestea sunt
caracteristice coastei dalmatice (la Marea Adriatică), extremităţii sudice a statului Chile, vestului
Americii de Nord (în dreptul Columbiei Britanice, al Golfului Californiei) şi în multe alte
sectoare din lungul munţilor Cordilieri şi Anzi.

Fig. 14.12. Ţărm dalmatic (a) şi anatolian (b) (Posea et al.,

1970)

b) Ţărmul de tip anatolian (sau ţărm cu structură transversală, ţărm de tip atlantic,
ţărm cu anse) este prezent în locurile unde linia de ţărm intersectează perpendicular
principalele linii structurale (cute, falii etc.). Caracteristice sunt golfurile foarte largi, arcuite
(corespunzătoare sinclinalelor, unor compartimente coborâte, pe linii de falii perpendiculare pe
ţărm sau benzilor de roci cu rezistenţă mai slabă), despărţite de promontorii şi insule
(corespunzătoare anticlinalelor, unor compartimente înălţate, pe linii de falii perpendiculare pe
ţărm sau benzilor de roci rezistente). Aceste ţărmuri se întâlnesc în partea vestică a Podişului
Anatoliei, în cea sudică a Pen. Peloponez, în nord-vestul Scoţiei şi al Irlandei, pe coasta atlantică
a Marocului etc.
c) Ţărmul de tip riass** se caracterizează prin prezenţa unor golfuri ramificate, axate pe
cursurile inferioare ale râurilor, separate de promontorii mult mai late care reprezintă vechi
interfluvii. Acest tip de ţărm este dezvoltat în peninsula Bretagne, în nordul Spaniei (Galicia -
de unde şi denumirea de ţărm de tip galician), în sud-vestul Marii Britanii. În Provence (sudul
Franţei), ţărmul este sculptat în roci calcaroase cu văi în chei şi depresiuni carstice transformate
în golfuri, denumite cala sau calanques (de unde şi ţărm cu calanques sau cu calanco). Pe ţărmurile
Mării Roşii se întâlneşte o varietate de riass, numite aici şermuri sau şurum, care constă din
golfuri lungi, înguste şi adânci la intrare, meandrate, mărginite în faţă de construcţii coraligene.

**
Riass = golfuri înguste şi ramificate din nord-vestul Spaniei care au luat naştere în urma adâncirii unor văi în masive vechi
reînălţate, invadate apoi de mare.
118
 d) Ţărmul cu fiorduri (sau de tip norvegian) este specific regiunilor litorale înalte afectate
de gheţarii pleistoceni care au transformat vechile văi fluviale în văi glaciare. Ridicarea
nivelului mării odată cu dispariţia gheţarilor a dus la inundarea unei mari părţi a acestor văi,
formându-se golfuri adânci şi extrem de ramificate. Ţărmurile cu fiorduri sunt răspândite la
latitudini mari şi însumează circa 30 000 km (după A. Penk din Posea et al., 1970). Cele mai
extinse se găsesc în America de Sud (Patagonia, Ţara de Foc, Chile), însă cele mai cunoscute
sunt cele din Norvegia. Zone în care îşi fac apariţia ţărmurile cu fiorduri se mai întâlnesc în
Islanda, Irlanda, Scoţia (unde se numesc firths şi sunt axate pe linii de fracturi), vestul
Groenlandei, Alaska, nordul Labradorului, Noua Zeelandă, unele locuri din Antarctica etc.

e) Ţărmul tectonic este caracterizat de prezenţa unor abrupturi, peninsule şi golfuri

corespunzătoare planurilor de falie, horsturilor şi grabenelor. În faţa acestora se pot întâlni
insule şi strâtori cu aceeaşi origine, ca de exemplu în Marea Mediterană (Corsica şi Sardinia,
unele din ţărmurile Greciei etc.), în California, Noua Zeelandă etc. Acestea iau naştere atât în
condiţiile unor mişcări tectonice pozitive sau de coborâre a nivelului general al mării, cât şi în
urma unei evoluţii normale îndelungate. Linia apei vine acum în contact cu ceea ce odinioară
forma panta reliefului submarin. Deasupra noii linii de ţărm apare o nouă fâşie litorală emersă.

14.5.2. Ţărmuri de emersiune

14.5.2.1. Ţărmurile de emersiune joase

Ţărmurile de emersiune joase apar în condiţiile în care o platformă continentală cu o

suprafaţă relativ netedă şi o înclinare slabă este emersă formându-se o câmpie litorală cu
atribute asemănătoare, mărginită de un ţărm simplu şi uniform. În această categorie se
încadrează ţărmurile cu cordoane litorale, cu lagune, cu lande, cu marşe, cu watt, cu delte, cu
mangrove etc.
a) Ţărmul cu cordoane litorale (sau ţărm de tip mexican, ţărm cu lido) este specific
regiunilor cu platforme de abraziune extinse şi cu ape puţin adânci, cu un aport fluvial
abundent. Este cel mai răspândit tip de ţărm, frecvenţa cea mai mare având-o acolo unde
mareele lipsesc sau unde au o amplitudine redusă. Prin înlănţuirea şi alăturarea cordoanelor de
nisip se formează plaje relativ înguste, dar cu lungimi considerabile. De exemplu, cordoanele-
plajă din vestul şi nord-vestul Golfului Mexic se menţin pe o lungime de circa 2500 km.
Reprezentative pentru acest tip de ţărmuri sunt multe sectoare din jurul Mării Baltice, din nord-
vestul Mării Adriatice, din nord-vestul Mării Negre, din estul şi nord-estul Indiei etc.
b) Ţărmul cu lagune ia naştere prin izolarea parţială sau totală a unor golfuri de către
cordoane litorale, de aceea este asociat adesea cu cel de tip lido sau mexican. În acest fel, fostele
golfuri se transformă în lagune, de obicei alungite în lungul ţărmului, în anumite situaţii
119
falezele din spatele lor devenind inactive. Aşa s-a întâmplat şi cu unele dintre golfurile Mării
Negre, cel mai concludent caz pentru noi constituindu-l complexul lagunar Razim. Pe glob însă
cel mai tipic exemplu de ţărm cu lagune este în Golful Mexic, unde alternează cu alte categorii
(cu limane, cordoane litorale, cu marşe etc.).
c) Ţărmul cu lande este caracterizat de prezenţa unor câmpii joase, nisipoase, adesea cu un
microrelief de dune, pe întinsul căreia pot să apară lacuri litorale datorită acumulărilor intense
din jurul lagunelor. După aspectul general al ţărmului cu lande tipic, dezvoltat în jurul Golfului
Biscaya, unde cordonul litoral, acoperit cu dune de nisip, închide un şir de lagune legate între
ele, care comunică cu marea numai pe la extremitatea sudică şi în partea centrală, poate fi
considerat un subtip al celui precedent.
d) Ţărmul cu marşe se deosebeşte de cel cu lande prin faptul că lacurile de pe cuprinsul
câmpiiilor joase au fost colmatate şi transformate în mlaştini.
e) Ţărmul de tip watt se formează în zonele cu platforme litorale întinse şi de mică
adâncime, unde refluxul şi refluxul nu reuşesc să transfere întreaga cantitate de aluviuni adusă
de râuri. Ca urmare, în aceste regiuni se vor forma numeroase acumulări litorale sub formă de
bancuri de nisip, cordoane, mici insule care în timpul fluxului sunt acoperite cu apă, iar la
reflux devin emerse. Aceste ţărmuri sunt frecvente în sudul Mării Nordului şi al Mării Baltice
(între gurile de vărsare ale Rinului şi Elbei, sectoare de ţărm din Olanda, Germania, Danemarca
etc.).

14.5.2.2. Ţărmurile înalte de emersiune

Sunt mai puţin răspândite şi au, în general, aspectul unor faleze constituite din roci
sedimentare mai puţin rezistente la eroziune, adesea stratificate, la baza cărora se formează
plaje înguste dar de lungimi apreciabile. Un exemplu în acest sens îl reprezintă ţărmul
românesc situat la sud de Capul Midia (ţărm cu faleză de loess), cu un aspect liniar sau cu
uşoare sinuozităţi, la care însă plajele sunt mai extinse. În anumite zone morfologia reliefului
submarin se caracterizează prin versanţi abrupţi. În aceste regiuni ţărmurile de emersiune se
deosebesc de cele din arealul câmpiilor de şelf prin faptul că apa prezintă adâncimi mari chiar
lângă ţărm. Uneori fâşia litorală poate avea un aspect montan până foarte aproape de ţărm.
Acest subtip poate fi definit ca fiind un ţărm de emersiune cu pante puternic înclinate (steeply
sloping shoreline of emergence). Falezele moarte rămase la diferite nivele deasupra mării indică
faptul că emersiunea a avut loc în etape (Strahler, 1992).

14.5.3. Ţărmurile neutre

Se poate vorbi de un ţărm neutru atunci când nivelul mării a staţionat mai mult timp,
putându-se distinge două situaţii: (i) staţionarea nivelului mării un timp mai îndelungat a
favorizat o anumită atenuare a sinuozităţilor, promontoriile fiind puternic erodate şi unite între
ele prin cordoane, în spatele cărora se găsesc lagune şi (ii) atunci când ţărmul s-a format prin
acumularea de depozite ce ajung deasupra apei. În acest din urmă caz, în funcţie de agenţii care
transportă materialele în mare şi de natura depozitelor se pot deosebi ţărmuri cu conuri
aluviale, ţărmuri deltaice, ţărmuri vulcanice, ţărmuri coraligene etc.

120