Alexandru cel Mare

Macedonia (din limba greacă: Μακεδονία) a fost numele unui regat antic (anii 800
î.Hr. – 146 Î.Hr.) din partea nordică extremă a Greciei Antice, învecinată cu regatul
Epirului la vest si cu regiunea Tracia la est. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost cel
mai puternic stat în Orientul Mijlociu antic, după ce Alexandru cel Mare a cucerit cea mai
mare parte a lumii cunoscute, inaugurând perioada elenistică a istoriei Greciei.

Regiunile si orasele Macedoniei antice

1
Macedonenii au populat cea mai sudică parte a Macedoniei din timpurile pre-crestine.
Primul stat macedonean a apărut în secolul al VII-lea î.Hr. sau la începutul secolului al
VII-lea î.Hr. în timpul dinastiei Argeadă, când se presupune că macedonenii au migrat în
regiune venind din vest. Primul lor rege despre care există înregistrări istorice este
Perdiccas I. Prin vremea lui Alexandru I, macedonenii au început să se extindă spre
Eordaia, Bottiaea, Pieria, Mygdonia si Almopia. În apropiere de orasul modern Edessa,
Perdiccas I (sau mai probabil fiul lui, Argaeus I) a construit capitala Aegae (orasul
Vergina din zilele noastre).
După o perioadă scurtă de dominație a Imperiului Persan pe timpul lui Darius Hystaspes,
statul macedonean si-a recăpătat independența sub conducerea regelui Alexandru I (495–
450 î.Hr.). Până la sfârsitul secolului al IV-lea î.Hr., regatul ocupa o regiune care
corespunde cu oarecare aproximație cu Macedonia din Grecia zilelor noastre. Macedonia
a căpătat un caracter elenistic din ce în ce mai pronuntat, desi elenii din acele timpuri îi
considerau pe macedoneni sălbatici si barbari.
Un stat macedonean unificat a fost edificat de regele Amyntas al III-lea (circa 393–370
î.Hr.), desi se mai păstrau contraste evidente între ținuturile de câmpie bogate în turme
de vite si ținuturile tribale izolate din munți, aliate cu familia regală prin legături de
căsătorie. Aceste triburi de la munte controlau pasurile montane prin care invadatorii
barbari atacau din Illiria pe direcțiile nord si nord-vest. Amyntas a avut trei fii, doi dintre
ei domnind numai pentru scurt timp: Alexandru al II-lea si Perdiccas al III-lea. Urmasul
minor al regelui Perdiccas al III-lea a fost detronat de cel de-al treilea fiu al lui Amyntas,
Filip al II-lea, care s-a încoronat rege al unui regat care a dominat întreaga Grecie.
În timpul lui Filip al II-lea, (359–336 î.Hr.), Macedonia s-a extins în teritoriile
paionianilor, tracilor si illirilor. Printre alte cuceriri, el a anexat si regiunile Pelagonia si
Paionia sudică (care corespund cu regiunile din Republica Macedonia: Monastir/Bitola si
respectiv Gevgelija).
Macedonia a devenit mult mai apropiată politic de orasele-stat ale Greciei Antice. În
schimb a păstrat o cultură mai arhaică, mai asemănătoare cu cea a micenienilor decât cu
cea clasică elenistică.

2
Printre caracteristicile arhaice ale societății macedonene erau poligamia si monarhia
ereditară absolutistă. Puterea absolută era uneori contestată de unii dintre membrii
familiei regale, sau chiar de către membrii aristocrației funciare.
Aceste caracteristici contrastau puternic cu cele ale culturilor grecesti de la sud, unde
numeroasele orase state aveau instituții mult sau mai puțin democratice ori erau
monarhii de facto ale despoților locali, (în care transmiterea ereditară a domniei era mai
degrabă o dorință decât o lege acceptată), sau, în cazul special al Spartei, monarhie
ereditară, (în care puterea aparținea nobilimii militare si preoțimii). De asemenea,
orasele-state grecesti aboliseră instituția legării de pământ a țăranilor prin asa-numitele
legi seisachtheia), instituție care s-a mai păstrat multă vreme după aceea în Macedonia.

Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut
sub numele de Alexandru cel Mare Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al
Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος, Megas Alexandros), rege al Macedoniei
(336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi si conducători militari din
istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La
moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit
vreodată. Alexandru a contribuit substanțial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

3
Când Alexandru a împlinit treisprezece ani, tatăl său, regele Filip al II-lea al Macedoniei,
a decis că Alexandru avea nevoie de o educație superioară si i-a căutat un tutore. Acesta
a fost marele filozof al antichității, Aristotel, care s-a ocupat de educația tânărului
Alexandru.
În anul 340 î.Hr. regele Filip al II-lea îi ceru fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l
însoțească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi, Turcia), pentru a-l
învăța arta si problemele războiului, ca si meseria de soldat. Apoi îl trimise în
Macedonia; deținând funcția de regent, Alexandru are sarcina de a menține loialitatea
poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri
experimentați precum Antipater, învață modul de funcționare a statului si se pregăteste
pentru a conduce o națiune.
Tânărul regent primeste mai întâi la Pella, Macedonia, o solie a persilor, care doreau să
rezolve în mod pacifist problema coloniilor grecesti din Perinth si Byzantion.
Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a râului Strimon (astăzi Struma,
pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o
expediție de pedepsire a răzvrătiților. Aceasta a luat sfârsit în anul 339 î.Hr., prin
cucerirea si distrugerea principalului oras al moesilor, prin vinderea ca sclavi a
conducătorilor barbari si prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit
Alexandria sau Alexandropolis (undeva între orasele Strake Dimitrov si Sofia din
Bulgaria de astăzi). Această expediție l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic
experimentat si un idol pentru oamenii săi.
Puțin mai târziu Alexandru îl întâlneste pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la
revenirea din Sciția. Pe drumul de întoarcere, traversând ținuturile moesilor, coloana
macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip
al II-lea piere răpus de o lance care îl va răni si pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui
său si îl salvează.
Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranță a poporului.
În anul 338 î.Hr. Alexandru ia parte la bătălia de la Chaeronea, în care regele Filip al II-
lea a învins alianța dintre Atena si Teba, instaurând astfel hegemonia regatului
macedonean asupra întregii Grecii. Alexandru a comandat aripa stângă a armatei
macedonene, având un rol hotărâtor în victoria finală.

4
În anul 336 î.Hr. Filip al II-lea a fost asasinat la Aegae de către Pausanias, căpitanul
gărzii sale. Alexandru a fost proclamat rege al Macedoniei de către armata macedoneană
si principalii nobili macedoneni. În acel moment avea vârsta de numai 20 de ani.
Tânărul rege a început de foarte devreme să-si construiască, în mod constient, imaginea
de nou Ahile: frumusețea, îndrăzneala, inteligența eroului se regăseau în el peste secolele
care îl despărțeau de războiul Troiei. Pentru a-si consolida puterea, Alexandru si-a
construit o ascendență divină (dar neadevărată) si s-a dat drept urmas după mamă al lui
Heracle. În anul 334 î.Hr., după ce a trecut podul Heles la Troia, primul act politic
întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia de la mormintele lui Ahile si Patrocle.
După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat
împreună cu contigentele cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 î.Hr.). În fruntea
unei armate formate din 30.000 de pedestri si 5.000 de călăreți, Alexandru a plecat din
Amfipolis, Tracia, si a debarcat la Troia.
Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe
malul râului Granicos, în mai 334 î.Hr. Desi au fost obligați să traverseze râul si să
escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe persi, după o luptă crâncenă
dintre cele două cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost de câteva ori în pericol de
moarte.
După această luptă Alexandru a intenționat să cucerească toată regiunea de coastă, cu
scopul de a-i împiedica pe persi să-si stabilească o bază pentru a invada Grecia. Astfel el
eliberează câteva orase de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind
democrația. Unele orase, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, i-au opus
rezistență, si pentru aceasta au fost pedepsite cu asprime.
În timpul iernii 334-333 î.Hr. Alexandru a cucerit cetățile Lycia, Pamfilia si Pisidia, în
sudul Asiei Mici, încredințând guvernarea acestora prietenului său Nearchos. De aici
Alexandru s-a îndreaptat spre interiorul regiunii si a ocupat capitala Frigiei - orasul
Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de
carul regelui Gordios - "Nodul gordian"(conform legendei, cel care reusea acest lucru
avea să stăpânească imperiul). Apoi Alexandru s-a îndreaptat spre est, spre munții
Taurus, pe care i-a traversat cu usurință.

5
Odată ajuns în Tars, Alexandru îl cucereste, după care cade grav bolnav; unii spun că din
cauza oboselii, alții că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheața a râului Cidnus.
Situația este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu persii.
Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează si, ajutat de locul propice al bătăliei, dar si
de abilitatea sa de a-si ordona si conduce trupele în luptă, reuseste să pună pe fugă
imensa armată de 600.000 de oameni pe care persii o strânseseră pe câmpia de la Issos.
Darius fuge, lăsându-si în mâinile învingătorului mama, soția, fiicele si o pradă de război
imensă si se retrage dincolo de Eufrat.

Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziția sa de învingător si a tratat

prizonierele cu toată considerația cuvenită rangului lor.

Mozaic antic din Pompeii, ilustrând bătălia de la Issos

Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive. Alexandru, cu o armată

experimentată si compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldați din mai
multe țări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata
persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul aruncând, în prima faza a luptei,

6
cavaleria. Alexandru a asteptat pe loc prima inițiativă a lui Darius al III-lea, asteptând
cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei si,
prizând-o ca într-un cleste, a distrus-o (vreo 80.000 de soldați). Apoi Alexandru a lansat
un atac puternic în flancul armatei persane. Persii pierzând grosul armatei lor (cavaleria)
au început să dezerteze, lăsându-l pe Darius singur.

De acum, drumurile Siriei si ale Egiptului sunt în fața lui Alexandru, cu atât mai mult cu
cât multe orase i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra
lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă si cei 30.000 de
prizonieri luați de armata lui Alexandru au fost vânduți ca sclavi.
Apoi regele atacă si cucereste Gaza, fiind rănit de 2 ori.
Ocupând Memphisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni,
fiindcă persii nu erau iubiți în această parte a lumii. Dorind să răspândească elenismul pe
valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei orasul Alexandria, primul cu acest
nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El
reface sanctuarele si încredințează administrația Egiptului mai multor conducători civili
si militari macedoneni.
După un lung si istovitor drum prin desert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoții
acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în
ochii egiptenilor, un zeu.
Alexandru stăpâneste acum bazinul mediteranian si o bună parte a Asiei, fiind onorat ca
un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul
331 î.Hr.

Împins de ambiția de a pătrunde în inima Imperiului Persan si de a se proclama rege în

locul lui Darius, Alexandru traversează Eufratul si Tigrul fără a întâmpina rezistență.
Darius îsi adusese trupele (1.000.000 de oameni, se spune) aproape de orasul
Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obisnuită (în dreapta
cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe

7
frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul si armele.
Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr. La Gaugamela, Darius şi-a pus în joc
întreaga mulţime a armatei sale rânduită pe un front lung de 9 kilometri, prin care putea
uşor învălui linia de bătaie a lui Alexandru cu un efectiv de 40.000 de infanterişti şi 7.000
de călăreţi. Dispozitivul persan cuprindea alternativ, în linie, infanterie, cavalerie, arcaşi,
care de luptă şi elefanţi. Numai aripa dreaptă a lor fusese mai bine închegată, ca o masă
compactă alcătuită din cavaleria cea mai puternică.
În faţa numărului imens al duşmanilor, geniul strategic al lui Alexandru a creat un
dispozitiv cu totul nou, care îi oferea posibilitatea să atace fulgerător masa duşmană, să o
împiedice astfel ca să îl prindă în cleşte. Lupta a început în dimineaţa zilei de 1 octombrie
331 î.Hr. şi a fost mult mai înverşunată decăt precedentele. Ordinea, disciplina şi rutina în
luptă a armatei lui Alexandru au asigurat victoria asupra masei eterogene de perşi care
putea intra uşor în debandadă. Atacul hotărâtor l-a deschis Alexandru însuşi, în fruntea
hetairilor săi, năvălind nebuneşte peste rândurile persane unde se afla însuşi Darius. A
urmat o luptă disperată de cavalerie în care
macedonenii şi-au dovedit superioritatea. Din
învălmăşagul luptei de la Gaugamela, la căderea
nopţii, s-au retras în ordine numai mercenarii greci
din solda marelui rege şi cavaleria bactriano-
sogdiană comandată de strategul Besos. Pierderile
macedonene erau destul de însemnate. De la Gaugamela, Alexandru se deplasează spre
legendarul Babilon, oraşul cu „o sută de porţi de bronz”, apărat de ziduri lungi de 90 km.,
de care el se apropie în linie de bătaie. Dar nu este întâmpinat cu săgeţi trimise de pe
ziduri, ci cu flori aruncate pe carul pe care sta Alexandru, în marş triumfal spre palatul de
odinioară al lui Nabucodonosor.
În 20 de zile străbate drumul dintre Babilon şi Susa, unde îl aştepta un
detaşament macedonean care pusese mâna pe 50.000 de talanţi din
palatul regal. În acest mare oraş al Elamului mai descoperă şi grupul
statuar din bronz care îi reprezenta pe tiranoctonii Harmodios şi
Aristogheiton, lucrat de sculptorul Antenor şi luat de Xerxes ca pradă
in 480 î.Hr., atunci când jefiuse Acropola Atenei. Opera este restituită

8
atenienilor. Banii găsiţi la Susa îl ajută să achite obligaţiile faţă de soldaţi şi pregătirea de
noi campanii, prin angajarea de noi mercenari. În palatul din Susa a instalat familia
captivă a lui Darius.
După ocuparea Persepolisului (principala capitală persană), cucerirea imperiului era
practic încheiată. Darius s-a refugiat la Media în Ecbatana, apoi în Bactria unde a fost
prins şi ucis de satrapul (guvernatorul) acestei provincii, Bessos, care urmărea să se
încoroneze ca rege al Persiei. După moartea lui Darius, armata acestuia s-a destrămat, iar
posesiunile teritoriale ale acestuia au intrat în stăpânirea lui Alexandru.
Totuşi are de înfruntat populaţiile de munte ale uxilor, obişnuite a cere sume mari de bani
şi de la regii persani, când treceau prin văile şi potecile lor. Rezistenţa muntenilor a fost
înfrântă numai printr-o nanevră de învăluire a lui Alexandru, în timp de noapte, când a
reuşit să la cadă în spate.
În defileul cunoscut în Antichitate sub numele de „Porţile Persidei” întâlneşte a doua
împotrivire serioasă. Ariobarzanes, satrapul Persiei, îi opunea în acest loc o armată de
40.000 de ostaşi, adăpostiţi în spatele unor ziduri care îi barau văile. Ei au respins primul
atac al macedonenilor. A fost nevoie de o nouă mişcare de învăluire nocturnă, condusă de
însuşi Alexandru, ca o parte din armata sa să cadă în spatele persanilor şi să-i pună pe
fugă.
Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrinei, unde
Alexandru se căsătoreşte după ritualurile persane cu Roxana, fiica nobilului Oxyartes.
Pentru a realiza o uniune între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să
facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.
Felul dezordonat de viaţă şi petrecerile bahice încep să îşi pună amprenta asupra sănătăţii
lui Alexandru iar crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general
Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe
unul din cei mai aporpiaţi prieteni ai săi, Clitos).
Ultima sa victorie a fost pe râul Hydaspes din
Punjab, unde a înfrânt o armată indiană cu
200 de elefanţi condusă de regele Porus La
sfârşitul zilei calul lui Alexandru, Bucefal, care
avea 30 de ani, a murit din cauza rănilor. A

9
fost înmormântat cu onoruri militare, iar în acel loc Alexandru a fondat cetatea
Bucefalia.
Dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.
Ajuns în legendara cetate a Babilonului, Alexandru Macedon îşi găseşte sfârşitul
(13 iunie 323 î.Hr) la numai 32 de ani şi 8 luni. O moarte prematură care curmă
fulgerător viaţa unui bărbat în plină putere a tinereţii, viaţa unui geniu inegalabil şi
a planurilor sale măreţe de a realiza un imperiu universal, proiectul utopic al
tuturor cuceritorilor.
Stăpânitorul lumii nu lăsase un testament şi atunci când Perdiccas l-a întrebat cui se
gândeşte să lase moştenire imperiul a răspuns: „Celui mai vrednic...”

Imperiul său va fi împărţit între generalii săi astfel: Antigonos va lua Grecia şi
Macedonia, Ptolemeu va lua Egiptul fondând dinastia Ptolemeilor, Seleucos, întemeitorul
dinastiei Seleucizilor va prelua Siria, Mesopotania, Armenia şi Asia Mică.

Referitor la moartea lui Alexandru, versiunea oficială este

că a murit de malarie, dar există şi versiunea potrivit căreia
ar fi fost otrăvit. Istoricul Justinus afirma categoric acest
lucru, iar Quintus Curtius Rufus susţine că Alexandru a
căzut victimă unei otrăvi macedoniene „care distruge chiar şi
fierul” şi care „nu poate fi păstrată decât într-o copită de
cal”. Există şi două versiuni legate de data morţii lui
Alexandru, 10 iunie şi 13 iunie 322 î.Hr.

10
Obositoarele campanii întreprinse de Macedonean, în timpul cărora acesta împărtăşea
suferinţele soldaţilor de rând, au deschis noi căi de comunicaţie şi transport – foarte
importante pentru acea vreme – între Europa, Asia şi Africa stabilind traseele cele mai
scurte şi mai bune pentru drumurile comerciale pe uscat şi pe mare, înlesnind astfel
schimburile de mărfuri între India şi oraşele-porturi la Marea Mediteraneană.
Flota lui Alexandru, condusă de Nearh, a stabilit
un drum maritim de la Delta Indusului până la
Golful Persic. De asemenea, a stabilit o
legătură maritimă cu Egiptul, unde cuceritorul a
înfiinţat oraşul-port Alexandria – poate cea mai
înfloritoare colonie din cele aproximativ 35
fondate, punct vital în legăturile economice dintre Europa şi Orient, oraş cosmopolit, însă
având un pronunţat caracter grecesc, limba şi cultura elenică punându-şi puternic
amprenta asupra dezvoltării lui.
Pe tot parcursul lungului drum de cucerire, Alexnadru a purtat o mică „armată” de savanţi
topografi, naturalişti, medici etc. care întocmeau hărţi şi cadastre ale bogăţiilor naturale
ale teritoriilor cucerite, căutau drumuri caravaniere noi, cercetau minele şi locurile pentru
porturi, studiau sisteme de culturi agricole noi; Alexandru s-a arătat deosebit de încântat
faţă de culturile agricole bazate pe irigaţii din Egipt şi Mesopotamia, pe care a căutat să le
perfecţioneze şi să le extindă. În domeniul religiei s-a arătat tolerant, considerând-o,
alături de cultură, un important instrument de guvernare. Deşi vastitatea imperiului său
evidenţia utilitatea realizării unui sincretism religios, el nu a încercat să îl caute
manifestând respect şi atenţie faţă de toţi zeii, fie ei macedonieni, greci, egipteni sau
persani.
Concepţiile şi proiectele de guvernare ale lui
Alexandru Macedon băteau departe, evidenţiind
tendinţele către un stat mondial unitar, visul utopic
al cuceritorilor, în care să dispară amalgamele
etnice, economice, culturale şi morale.
Cele aproximativ 10.000 de nunţi de la Susa (324
î.Hr), care au celebrat unirea dintre soldaţi şi ofiţeri
macedonieni cu tinere persane, adoptarea
ceremonialului şi costumului persan, educarea
copiilor aristrocaţiei persane la curtea mecdoneană,
colonizarea cu elemente greco-macedonene în
Orient, înfăţişarea coloniilor-oraş ale lui
Alexandru, adevărate laboratoare de contopire a
neamurilor europene şi asiatice, care au contribuit
la unificarea limbii greceşti şi la răspândirea culturii elenice în Asia, precum şi recrutarea

11
de soldaţi asiatici (aproximativ 30.000) în armata macedoneană – care constituia cel mai
important instrument de guvernare – şi instruirea lor după tipicul macedonean, toate
aceste elemente fac parte din vastul plan al lui Alexandru de a contopi greco-
macedonienii cu preorientalii, de a construi o lume nouă, un stat mondial unitar,
caracterizat de o unitate morală, culturală şi politică unviersală.

Rămân însă certe realizările concrete ale lui

Alexandru Macedon; dacă din punct de vedere
etnic şi economic imperiul acestuia era lipsit de
coeziune, în schimb beneficia de unitate culturală.
Fără a manifesta, percum mentorul lui, Aristotel,
dispreţ faţă de limba, religia sau arta lumii
orientale, Alexandru a deschis drumul elenismului
în Orient, impunâd limba greacă în adimistraţia,
curtea şi cercul aristocratic iranian şi, prin
organizarea de concursuri de gimanstică, de
spectacole muzicale şi dramatice, răspândind arta şi
literatura greacă apare răsărit.

Alexandru a reuşit de asemenea să realizeze

unitatea monetară, monezile bătute de el în aur şi argint circulând în imperiu încă la
cucerirea romană. Printr-un uriaş efort material şi uman şi cu dureroase sacrificii,
Macedoneanul a reuşit să rupă barierele strâmte ale oraşelor-state greceşti, să impună
cultura grecească în Orient, să deschidă căi economice şi culturale noi, spre o mai bună
cunoaştere reciprocă a popoarelor de pe trei continente, într-o unitate spirituală
universală, campaniile sale constituind o etapă nouă în dezvoltarea lumii antice şi
deschizând epoca elenistică de mare înflorire culturală, care a adus o contribuţie
remarcabilă în dezvoltarea artelor, stiinţei, tehnicii ş.a. în Antichitate şi având o influenţă
implicită covârşitoare asupra dezvoltării ulterioare a omenirii.

12