Moara cu noroc 

Ioan Slavici 
-viziunea despre lume şi viaţă- 

 
Cea  de-a  doua  jumătate  a  secolului  al  XIX-lea  este 
marcată  de  o  serie  de  metamorfoze  sociale,  politice, 
economice  şi  culturale,  transformări  regăsibile  şi  în  modul  în 
care  fiinţa  umană  înţelege  să  se  raporteze  la  sine  şi  la lumea 
în  care  trăieşte.  Aceste  schimbări  de  viziune sunt reflectate şi 
în  literatură,  prin  apariţia  unui  nou  curent,  manifestat  ca  o 
reacţie  antiromantică,  curent  care  poartă  numele  de realism. 
În  plan  autohton,  principiile  estetice  ale  realismului  prind 
contur  prin  operele  marilor  clasici,  denumire  datorată  valorii 
acestora. 
Opera  lui  Slavici,  fie  că  este  vorba  de  nuvelistică,  fie  de 
romanul  „Mara”,  reflectă  preferința  scriitorului  pentru 
estetica realismului. 
Reprezentativă  pentru  viziunea  autorului  asupra  lumii 
este  creația  literară  „Moara  cu  noroc”,  o  nuvelă  psihologică 
de factură realistă, publicată în volumul „Novele din popor”, în 
anul 1881.  
Opera  în  discuție  este  o  nuvelă  psihologică  pentru  că 
înfățișează  frământările  de  conștiință  ale  protagonistului 
(Ghiță),  care  trăiește  un  conflict  interior  moral  și  se 
transformă  sufletește.  Analiza  se  realizează  prin  tehnici  de 
investigație  psihologică  cum  ar  fi  monologul  interior,  scene 
dialogate, însoțite de notația gesticii și a mimicii. 
Este,  de  asemenea,  o  nuvelă  realistă  prin  trăsăturile 
manifestate  la  toate  nivelurile:  tema  familiei  și  a  dorinței  de 
îmbogățire,  obiectivitatea  perspectivei  narative,  includerea 
unor  personaje  tipologice,  analiza  psihologică, verosimilitate, 
precizarea  unor  toponime,  dar  și  utilizarea  tehnicii  detaliului 
semnificativ.  Se  înfățișează  astfel  un  tablou  cât  mai  veridic  și 
cuprinzător  al  societății  ardelenești  a  secolului  al XIX-lea, din 
ce în ce mai mult marcată de capitalism. 
 Tema  susține  caracterul  realist,  dar  și  psihologic  al 
nuvelei:  efectele  nefaste  și  dezumanizante  ale  dorinței  de 
înavuțire.  Problematica  nuvelei  se  poate  stabili  din  mai  multe 
perspective.  Din  perspectiva  socială,  nuvela  prezintă 
încercarea  lui  Ghiță  de  a-și  schimba  statutul  social,  în 
realizarea  acestui  scop  confruntându-se  cu  personajul 
antagonic  Lică  Sămădăul.  Scriitorul  consideră  că  goana 
după  bani  și  avere  zdruncină  tihna  sufletească  și  duce  la 
pierzanie.  Din  perspectivă  psihologică,  nuvela  prezintă 
conflictul  interior  trăit  de  Ghiță,  care  este  sfâșiat  de  dorințe 
puternice,  dar  contradictorii:  să  rămână  cinstit  sau  să  se 
îmbogățească alături de Lică.  
Titlul  nuvelei  este  mai  degrabă  ironic.  Toponimul  ales, 
cârciuma  numită  Moara  cu  noroc  înseamnă,  de  fapt,  „moara 
cu  ghinion”,  „moara  care  aduce  nenorocirea”  pentru  că 
ușurința  câștigurilor  de  aici  ascunde  abateri  etice  grave.  De 
asemenea,  întâlnim  și  două  perspective  diferite  asupra 
semnificațiilor  norocului:  „norocul  nou”  și  „norocul  vechi”. 
Norocul  vechi  este  reprezentat  de  viziunea  bătrânei,  care 
consideră  că  „liniștea  colibei  te  face fericit”, teza morală de la 
care  se  pleacă.  În  schimb,  Ghiță, ginerele femeii, consideră că 
norocul  și-l  face  fiecare  cu  mâna  lui.  Pentru  el,  respectarea 
căilor  bătătorite  reprezintă  o  plictiseală  casnică  și  drumul 
spre  cea  mai  sigură  spre  alienare  -  „să  ne  punem  pe  prispa 
casei  la  soare,  privind  eu  la  Ana,  Ana  la  mine,  amândoi  la 
copilaș, iară d-ta la tustrei. Iacă liniștea colibei.”. 
Din  punct  de  vedere  temporal,  acțiunea  operei  este 
delimitată  de  două  repere  religioase:  sărbătoarea  Sfântului 
Gheorghe  (care  în credința creștină simbolizează înfrângerea 
răului)  și  Paște  (precedată de Săptămâna Patimilor, sugerând 
ispășirea  păcatelor),  o  perioadă  de  aproximativ  un  an. 
Spațiul  este  fixat  cu  ajutorul  multor  toponime  cum  ar  fi  Ineu, 
Arad  și  Oradea.  Cârciuma  Moara  cu  noroc  este  situată  la 
răscruce  de  drumuri,  într-o  vale  izolată,  înconjurată  de 
pustietăți. 
 Perspectiva  narativă  este  obiectivă,  relatarea 
făcându-se  a  persoana  a  III-a  de către un narator omniscient 
și omniprezent, extradiegetic.  
Personajele  întruchipează  adevărate  tipologii  umane. 
Bătrâna  reprezintă  omul  simplu,  care  dă  glas  înțelepciunii 
populare.  Ana  este  femeia  supusă,  în  cadrul  familiei 
patriarhale,  în  vreme  ce  Lică  devine  reprezentativ  pentru 
tipologia  infractorului.  Ghiță  este,  la  început,  tipul  cizmarului 
sărac,  nemulțumit  de  propria  condiție  socială,  pe  care  vrea 
să  și-o  îmbunătățească.  Apar  de  asemenea  tipologia 
polițistului  și  a  arendașului.  Se  observă  astfel, că preocupare 
principală  a  oamenilor  nu  mai  este  pământul,  cu  timpul 
devenind  meșteșugari,  negustori,  cârciumari,  preoți, 
învățători. 
Simetric  cu  incipitul,  finalul  reprezintă  concluzia  la  care 
se  ajunge:  destinul  omului  nu  poate  fi  schimbat  -  „Sâmțeam 
eu  că  nu  are  să  iasă  bine...dar  așa  le-a  fost  data...”.  De  altfel, 
vocea  bătrânei  se  confundă  cu  cea  a  autorului,  el  alegând 
această  modalitate  pentru  a-și  exprima  viziunea  realistă 
asupra lumii. 
Limbajul  utilizat  cuprinde  și  regionalisme  -  „”,  „”,  „”,  ele 
având  rolul  de  ada  culoarea  locală.  Stilul  este  sobru,  autorul 
prezentând realitatea așa cum este. 
  În concluzie, prin „Moara cu noroc”, Ioan Slavici reușește 
să  scrie  o  monografie  a  satului  transilvănean  al  secolului  al 
XIX-lea.