ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

de Costache Negruzzi

Doctrina literară romantică conturată de către Mihail Kogălniceanu în articolul „Introducţie”

din primul număr al revistei „Dacia literară” este ilustrată în mod desăvârşit prin nuvela „Alexandru
Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, scriitor paşoptist care valorifică în manieră originală istoria
naţională, aşa cum este redată aceasta în cronici.
Nuvela a apărut în 1840, în primul număr al „Daciei literare”, imediat după articolul introductiv
cu valoare de program literar, fiind integrată apoi în volumul „Păcatele tinereţilor” din 1857, în ciclul
„Fragmente istorice”.
Conflictul concentrat, existenţa unui singur fir epic, obiectivitatea perspectivei narative şi
atenţia acordată construcţiei personajului principal sunt trăsături care integrează opera în specia
literară nuvelă. Evocarea trecutului istoric prin tema operei, prin reconstruirea culorii epocii ( detaliile
vestimentare, obiceiurile, atmosfera medievală) demonstrează că „Alexandru Lăpuşneanul” este o
nuvelă istorică, specie literară cultivată cu precădere în cadrul curentului romantic, ilustrând paseismul
şi interesul pentru istoria naţională.
Pătruns în literatura noastră în perioada paşoptistă, romantismul românesc a cunoscut o
puternică influenţă franceză, dar s-a adaptat contextului autohton, una dintre caracteristicile sale
principale fiind eclectismul, îmbinarea unor elemente eterogene, aparţinând unor curente literare
diferite. Deoarece nu s-a confruntat cu un filon clasic puternic, romantismul paşoptist este unul
temperat, „îmblânzit”, permiţând imixtiunea unor trăsături realiste şi neoclasice . Astfel, în opera
„Alexandru Lăpuşneanul” întâlnim intersectarea de trăsături romantice, clasice şi realiste, cele dintâi
fiind predominante.
De factură romantică sunt : valorificarea istoriei naţionale ca sursă de inspiraţie, tema
literară (lupta pentru putere), personajul excepţional pus în situaţii excepţionale, preferinţa pentru
scenele sângeroase, terifiante, antiteza, ca procedeu de structurare a relaţiilor dintre personaje,
reconstituirea culorii epocii, replicile şi gesturile memorabile. Elementele clasice se dovedesc a fi
echilibrul compoziţional, obiectivitatea naraţiunii, sobrietatea stilului, alături de acestea apărând şi
trăsăturile realiste, precum verosimilitatea faptelor, prezenţa detaliului semnificativ în realizarea
descrierilor vestimentare sau a obiceiurilor specifice epocii.
Titlul nuvelei desemnează personajul a cărui evoluţie este surprinsă pe parcursul acţiunii. Forma
articulată a substantivului propriu reprezintă un aspect arhaic, întâlnit şi în cronicile din care opera se
inspiră.
Tema literară este lupta pentru putere, aceasta având drept cadru de desfăşurare Moldova de la
mijlocul secolului al XVI-lea, perioadă istorică marcată de aprige conflicte care vizau obţinerea titlului
de domnitor sau a privilegiilor din partea boierilor.
Conflictul principal este de natură politică, antrenând forţe adverse precum domnitorul, pe de o
parte, şi boierii, pe de altă parte. Ajuns la tron cu sprijin armat din partea turcilor, Alexandru
Lăpuşneanul doreşte să se răzbune pe boierii care l-au trădat în prima sa domnie, setea sa justiţiară
dobândind proporţii nefireşti şi sfârşind în patologic. Conflictul secundar pune în evidenţă relaţia
dintre boierul intrigant Moţoc, un personaj viclean şi trădător care scoate avantaje din toate domniile şi
încearcă să scape de consecinţele acţiunilor sale, şi domnitorul Moldovei, atent la realizarea asprei
pedepsiri a perfidiei curteanului său.
Relaţiile temporale şi spaţiale sunt clar precizate în cadrul nuvelei, sprijinind realizarea
verosimilităţii faptelor. Acţiunea se desfăşoară în Moldova, în timpul celei de-a doua domnii a lui
Alexandru Lăpuşneanul, cuprinsă în perioada 1564-1569. Primele trei capitole redau cronologic
evenimentele de după revenirea la tron a domnitorului, în timp ce ultimul capitol se axează pe
momentul morţii acestuia, care are loc patru ani mai târziu. Prin tehnica rezumatului, se prezintă la
începutul capitolului al patrulea perioada domniei care nu se află în centrul de interes al scriitorului.
Acţiunea evoluează cronologic, linear, prin înlănţuirea secvenţelor narative. Fiecare capitol
este precedat de câte un motto cu rol în anticiparea faptelelor şi în sintetizarea lor printr-o formulare
memorabilă. Astfel, mottourile capitolelor sunt, în ordine, următoarele: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă
vreu...”; „Ai să dai samă, Doamnă!”; Capul lui Moţoc vrem...”; „De mă voi scula, pre mulţi am să
popesc şi eu...”. Mottourile primului şi al ultimului capitol sunt preluate din cronica lui Grigore Ureche,
redând cuvintele domnitorului de la sosirea lui în ţară, atunci când oferă delegaţiei de boieri o replică
foarte clară prin care îşi manifestă dorinţa de a reveni la domnie cu orice preţ, şi cele rostite pe patul de
moarte, ameninţătoare la adresa persoanelor care i-au îndeplinit voia şi l-au călugărit atunci când i se
apropia sfârşitul. Cuvintele aşezate în fruntea celui de-al doilea capitol conţin avertismentul pe care i-l
adresează o văduvă domniţei Ruxanda, soţia lui vodă, pentru că acceptă pasiv crimele nesfârşite ale
domnitorului şi nu încearcă să le oprească iar cele de la începutul capitolului al treilea surprind dorinţa
mulţimii adunate în faţa curţii domneşti.
Momentele subiectului sunt distribuite în cadrul celor patru capitole ale operei, aceasta fiind
construită echilibrat, simetric.Primul capitol conţine expoziţiunea şi intriga. Detaliile revenirii la tron a
lui Alexandru Lăpuşneanul au rol expozitiv iar decizia sa de a nu renunţa la domnie, în ciuda cuvintelor
pe care i le adresează delegaţia de boieri, declanşează acţiunea (momentul intrigii).Lăpuşneanul intră în
Moldova însoţit de oaste străină, decis să-l îndepărteze pe Ştefan Tomşa, care, la rândul său., l-a ucis pe
Iacov Eraclit Despotul. Tronul Moldovei este ţinta a nenumărate uneltiri, luptele sunt aprige iar ţara
este pustiită de oştiri străine puse în slujba diverşilor pretendenţi la domnie. Gândul cu care se
reîntoarce Lăpuşneanul în ţară este răzbunător, deoarece vrea să-i pedepsească pe toţi aceia care au
participat la trădarea sa în prima domnie.Delegaţia boierilor, alcătuită din „vornicul Moţoc, postelnicul
Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici” caută să-l întoarcă din drum. Deşi i se adresează cu respect,
boierii nu sărută, conform obiceiului, poala hainei domnitorului, ceea ce demonstrează că atitudinea lor
nu este una de supunere. Încercând diplomatic să zâmbească, Alexandru Lăpuşneanul deschide discuţia
într-un mod care să conducă rapid la lămurirea poziţiei pe care boierii o adoptă faţă de persoana sa,
spunându-le că a auzit de suferinţele ţării şi că a venit să o salveze. Replica boierilor îl întărâtă
(„...norodul nu te vrea, nici te iubeşte...”) şi-l determină să recurgă la o justificare plină de mânie a
intenţiilor sale: va reveni în ţară, indiferent de dorinţa boierilor, care nu poate fi cea a ţării, şi va astupa
setea de bogăţii a armatei însoţitoare cu averile acestora, nu cu banii ţăranilor. În punctul iniţial,
personajul pare să aibă un discurs justiţiar, plin de demnitate, îndreptăţit de netrebnicia boierilor, de
iubirea pentru popor, dar gândul răzbunării se întrevede încă din acest moment ca o exagerată dorinţă
de răfuială personală, în detrimentul intereselor ţării. Naratorul surprinde efectele mâniei pe chipul
protagonistului, prevestitoare pentru comportamnetul crud de mai târziu: „Râdea; muşchii i se suceau
în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau”. Cuvintele sale memorabile din această secvenţă iniţială redau
forţa şi hotărârea personajului, dar şi orgoliul nemăsurat: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu, răspunse
Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi
merge ori cu voia, ori fără voia voastră”.
Finalul secvenţei aduce în lumină relaţia dintre domnitor şi boierul Moţoc. Boierul care îl
trădase în prima domnie încearcă să-l determine pe Alexandru Lăpuşneanul să renunţe la oştirea străină
şi să se bazaze pe ajutorul pe care i-l va oferi poporul. Bun cunoscător al psihologiei umane,
protagonistul îşi dă seama de planul lui Moţoc, îşi mărturiseşte clar dispreţul faţă de un astfel de
trădător, dar nu-l ucide, deoarece are nevoie de cineva care să-l uşureze de „blăstămurile norodului”.
Mulţumit de promisiunea că va fi lăsat în viaţă, „Moţoc îi sărută mâna, asemenea câinelui care, în loc
să musce, linge mâna care-l bate”.
Capotolul al II-lea cuprinde desfăşurarea acţiunii . Domnitorul îşi pune în practică planurile de
răzbunare şi omoară fără discernământ pe boieri, cel mai neînsemnat motiv fiind suficient pentru a-l
determina să decidă luarea vieţii unei persoane. Desfiinţează armata pământeană, se înconjoară de
mercenari, dă foc cetăţilor Moldovei, cu excepţia Hotinului, preia averile boiereşti şi concentrează în
mâna sa toată puterea.
Capitolul recurge la o pauză descriptivă pentru a fi realizat portretul domniţei Ruxanda,
personaj antitetic prin raportare la domnitor, menit să pună în evidenţă opoziţia angelic-demonic.
Printr-o biografie romanţată este prezentată viaţa bogată în suferinţe pe care doamna Moldovei a dus-o.
Căsătorită din raţiuni politice, pentru a atrage asupra lui Alexandru Lăpuşneanul afecţiunea poporului
de care s-a bucurat tatăl ei, Petru Rareş, Ruxanda este privată de sentimentul de iubire, pentru că
domnitorul nu dezvăluie nicio trăire umană firească. Orfană de ambii părinţi, a cunoscut durerea de a-şi
vedea un frate ucis şi pe celălalt renunţând la creştinism iar, ca soţie, se simte părtaşa nelegiuirilor pe
care le comite domnitorul. Discuţia dintre Alexandru Lăpuşneanul şi soţia sa reliefează puterea de
disimulare a conducătorului Moldovei. Cuprins mai întâi de mânie, acesta pune mâna pe jungher şi i se
adresează femeii apelativul „muiere nesocotită”, după care îşi controlează impulsivitatea şi îi promite
senin că va asculta sfatul de a nu mai ucide, după ce îi va administra un „leac de frică”.
Antiteza angelic- demonic este pusă în evidenţă şi de portretul fizic al domniţei Ruxanda,
realizat prin caracterizare directă: „Figura sa avea acea frumuseţă care făcea odinioară vestite pre
femeile României. Ea însă era tristă şi tânjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o
umbrească”. Deşi are curajul de a-i cere soţului său încetarea nelegiuirilor, Ruxanda nu iese din rolul pe
care condiţia femeii în perioada medievală i-l impunea: este supusă, temătoare, fără puterea de a
influenţa deciziile bărbatului, condusă de un destin căruia nu are forţă să i se sustragă.
Punctul culminant se regăseşte în cel de-al treilea capitol, în cadrul acestuia domnitorul ducând
la desăvârşire planul răzbunării pe boieri prin arta disimulării. Susţine un discurs împăciuitor la
Mitropolie, merge „îmbrăcat cu toată pompa domnească”, apelează la citate din Biblie pentru a
convinge pe ascultători de temeinicia spuselor sale şi a intenţiilor pozitive, dar la cina pe care o
organizează la curtea domnească pune la cale un adevărat măcel, omoară 47 de boieri şi asistă cu o
bucurie sadică la spectacolul uciderii lor, ca un regizor la piesa de teatru pusă în scenă, în faţa căreia
încearcă emoţii estetice.
Lucid şi logic în planurile sale de răzbunare, se ţine de cuvântul dat şi nu-l omoară el însuşi pe
Moţoc, boierul linguşitor care aprobă, în ciuda groazei, scena violentă din sala ospăţului, dar îl lasă pe
mâna mulţimii, în braţele „idrei acestei cu multe capete”. Portretul personajului colectiv, al mulţimii
venite fără un scop precis la curtea domnească, numai pentru că a auzit zvonuri despre întâmplările
nefireşti care se desfăşoară acolo, demonstrează intuiţia psihologică a scriitorului, dar şi pe aceea a
protagonistului. Ştiind că mulţimea are nevoie de un sacrificiu violent pentru a-şi potoli setea de
dreptate, se comportă în aşa fel încât o conduce spre a-l solicita pe Moţoc drept jertfă ispăşitoare a
tuturor nemulţumirilor pe care le au. Mai întâi îi uimeşte pe oamenii simpli cu întrebarea
descumpănitoare privitoare la scopul venirii lor la curte, după care îi demonstrează ironic boierului laş
în faţa morţii că este bine să se jertfească pentru binele moşiei, aşa cum el însuşi afirmase atunci când
făcea parte din delegaţia trimisă de Tomşa. Îţi păstrează sângele rece, nu cunoaşte mila şi foloseşte
prilejul pentru a arunca vina pentru nemulţumirile îndreptăţite ale oamenilor asupra boierului, astfel
lăsând impresia că săvârşeşte un act de dreptate.
Finalul capitolului demonstrează înaintarea lui Alexandru Lăpuşneanul pe calea dezumanizării,
întrucât piramida capetelor de boieri, ordonată cu grijă în funcţie de ierarhie, scoate la lumină o
cruzime fără margini, din sfera patologicului. Pentru domniţa Ruxanda „leacul de frică” este prilej de
leşin, fapt care determină comentariul ironic al domnitorului: „- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul
zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”
Deznodământul se realizează în cel de-al patrulea capitol, a cărui acţiune se petrece la patru ani
după cele relatate în capitolele precedente. Retras la cetatea Hotinului, descrisă în manieră romantică,
domnitorul îşi trăieşte sfârşitul violent, pe măsura faptelor comise pe parcursul vieţii. Bolnav de friguri,
cere să fie călugărit dacă i se va apropia sfârşitul, fapt care se şi realizează în urma unui acces de febră,
dar este cuprins de mânie când îşi revine temporar, îşi reafirmă statutul de domnitor, ameninţă cu
moartea pe cei vinovaţi, chiar şi pe soţia şi pe fiul său, Bogdan, aruncă în călugări cu potcapul,
nerenunţând nici în ultimele sale clipe la impulsivitate şi la sentimentul puterii depline asupra celorlalţi.
Spancioc şi Stroici, boierii care s-au salvat, fugind în străinătate, de la moarte, participă la sfârşitul
domnitorului, dorinţa lor de răzbunare fiind conformă spiritului epocii. La sfatul lor şi al mitropolitului
Teofan, domniţa Ruxanda îl otrăveşte pe soţul ei, dar culpabilitatea pentru fapta sa revine celor care o
determină să o săvârşească.
Naraţiunea este verosimilă, obiectivă, naratorul omniscient şi omniprezent relatând
evenimentele la persoana a III-a . Viziunea „dindărăt” şi focalizarea zero nu exclud scurtele intruziuni
ale subiectivităţii naratorului, acesta intervenind uneori prin epitete calificative antepuse, astfel
dezaprobând moral personajul şi faptele sale: „ această deşănţată cuvântare”, „nenorocitul domn”.
Raportul incipit-final se realizează prin prezentarea venirii la tron a domnitorului, dispus să-şi
recâştige statutul prin forţă armată, şi, respectiv, a sfîrşitului domniei, prin amintirea unui element care
generează verosimilitatea, portretul votiv al lui Alexandru Lăpuşneanul de la mănăstirea Slatina, locul
în care a fost înmormântat. Incipitul şi finalul sunt caracterizate prin exprimarea sobră, concisă, aceasta
fiind şi o particularitate stilistică a întregii nuvele.
Dialogul este, dintre modurile de expunere, cel care are o mai mare pondere, nuvela amintind,
din acest motiv, de construcţia dramatică a unei piese de teatru. Replicile sunt sentenţioase, patetice,
menite să fie ţinute minte precum aceea rostită de tinerii boieri domnitorului aflat în clipa morţii:
„(...)învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”
Regionalismele („pănă”, „şepte”) se îmbină cu arhaismele (arhaisme lexicale: „vornic”,
„spătar”; arhaisme semantice: „proşti”, „a împlini”; arhaisme fonetice: „pre”, „junghi”, arhaisme
gramaticale: „venise fără să ştie pentru ce au venit”- pluralul în locul singularului), dar şi cu
neologismele, unele dintre ele având forma specifică secolului aş XIX-lea („espusă”, „idră”),
interferenţa registrelor stilistice contribuind la realizarea atmosferei epocii, dar şi la concizia stilului.
Raportul realitate-ficţiune demonstreză abila utilizare a surselor istorice în scopul realizării
unei opere de natură romantică. În pricipal, sursele operei sunt cronicile lui Grigore Ureche şi a lui
Miron Costin, cea dintâi furnizând materialul epic esenţial, deoarece relatează detaliat domnia lui
Alexandru Lăpuşneanul, în timp ce opera celui de-al doilea cronicar este folosită în realizarea secvenţei
narative a morţii lui Moţoc, construită după modelul uciderii boierului Batişte Veveli din porunca
domnitorului Alexandru Iliaş.
Deşi păstrează firul epic conturat în cronica lui Grigore Ureche, Costache Negruzzi valorifică în
manieră originală materialul istoric, fie apelând la transformări care schimbă adevărul istoric, fie
orientând faptele spre semnificaţii pe care nu le aveau în momentul producerii lor. Îndepărtarea de
adevărul istoric favorizează apariţia ficţiunii, transformând personalităţile istorice în personaje
literare.
Printre asemănările care leagă opera cronicarilor de aceea a scriitorului paşoptist se numără
sobrietatea stilului, lapidaritatea lui sentenţioasă, unele replici ale personajului central fiind preluate
aprope întocmai în cadrul ficţiunii, cum ar fi mottoul capitolelor I şi al IV-lea, dar şi construcţia
protagonistului pornind de la cruzime, ca principalîă trăsătură de caracter. Firul epic este, în cea mai
mare parte, fidel adevărului istoric, sosirea la domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, actele sale de
răzbunare şi sfârşitul violent regăsindu-se şi în cronică, alături de secvenţele sângeroase, precum aceea
a uciderii celor 47 de boieri.
Ceea ce-l desparte pe autor de litera cronicii trebuie interpretat în spiritul doctrinei romantice
care îşi pune pecetea pe maniera de interpretare a materialului istoric.
Mai întâi, modificările la care recurge autorul privesc personajele. În cadrul cronicii lui Grigore
Ureche, Moţoc părăsie Moldova, însoţindu-l, alături de boierii Veveriţă şi Spancioc, pe Ştefan Tomşa în
Polonia. Din raţiuni epice, autorul decide să-l păstreze pe Moţoc în centrul naraţiunii, deoarece acesta
participă la realizarea intrigii şi constituie pentru domnitor un punct negativ de contrast care îi scoate în
evidenţă calităţile (inteligenţa, demnitatea domnitorului contrastează cu afişarea naivă a propriilor
interese şi cu laşitatea lui Moţoc). O altă antiteză, necesară în construcţia protagonistului, aduce cu sine
schimbări în realizarea altui personaj, domniţa Ruxanda. În cronică, aceasta are iniţiativa uciderii
soţului său, pentru conservarea propriei vieţi, nu pe aceea a fiului, dar în operă personajul este idealizat,
eliberat de vinovăţie, deoarece soţia domnitorului recurge la otrăvire numai la îndemnul boierilor
Spancioc şi Stroici şi al mitropolitului Teofan, temându-se, în special, pentru viaţa fiului. Idealizarea
era impusă de realizarea contrastului angelic-demonic, menit să scoată la iveală personajul tiranic, lipsit
de sentimente , reprezentat de Alexandru Lăpuşneanul.
Exagerarea romantică este pusă în evidenţă de sporirea dramatismului sau a caracterului
sângeros al unor secvenţe narative. De exemplu, dacă uciderea celor 47 de boieri este prezentată şi în
cronica lui Grigore Ureche, piramida alcătuită din capetele acestora şi „leacul de frică” oferit Ruxandei
aparţin ficţiunii.
De asemenea, prin imaginarea unor dialoguri şi prin exagerarea voită a unor trăsături, autorul
construieşte un personaj excepţional, pus în situaţii excepţionale, care corespunde viziunii romantice.
Datele personalităţii domnitorului existau în cronică, însă valorificarea lor prin exagerare aparţine
ficţiunii.
 Caracterizarea personajelor
„Damnat romantic”, aşa cum îl considera George Călinescu, Alexandru Lăpuşneanul este
personajul principal al operei, singurul care evoluează, spre deosebire de personajele secundare şi
episodice ale căror trăsături sunt fixate de la început şi nu se modifică pe parcursul acţiunii. Aşadar,
protagonistul operei este un personaj „rotund”, construit în manieră romantică, prin accentuarea voită a
unei trăsături, în cazul său, cruzimea.
Statutul iniţial al eroului este unul defavorizat din punct de vedere social. El se vede silit să
apeleze la ajutor străin pentru a se întoarce pe tronul Moldovei, considerând că îl merită prin calităţile
sale. Trădarea boierilor în prima domnie i-a uzurpat un loc pe care îl ocupa cu demnitate, fără să fi
făcut supuşilor săi vreun rău, ci, din contra, ajutând pe cei care îi cereau sprijinul.Evoluţia sa la statutul
de domn este urmată de un regres, deoarece, prin călugărire, îşi pierde în finalul operei privilegiul
puterii.
Moral şi psihologic, încă de la începutul acţiunii, personajul pricipal îşi arogă o anumită
superioritate faţă de boierii trădători, însă desfăşurarea ulterioară a evenimentelor aduce la lumină o
înclinaţie nefirească spre rău, plăcerea de a provoca suferinţa altora depăşind justificarea răzbunării la
care apelează iniţial. În faţa puterii sale nimeni nu îndrăzneşte să se opună, doar Spancioc şi Stroici
scapă planului său vindicativ, reuşind să plece din ţară. Calităţile reale pe care le deţine domnitorul,
inteligenţa, intuiţia psihologică, logica implacabilă, sunt contracarate de o utilizare negativă. Astfel,
evoluţia morală şi psihologică subliniază o alunecare tot mai accentuată spre dezumanizare, cruzimea
domnitorului căpătând proporţii neverosimile.
Caracterizarea directă realizată de către narator redă detalii vestimentare în secvenţa
discursului de la Mitropolie („Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie,
avea cabaniţa turcească”) iar alteori surprinde trăsăturile personajului prin substantive semnificative:
„tiranul”, „bolnavul”. Caracterizarea directă este realizată şi de către celelalte personaje. Stroici îl
numeşte, asemenea naratorului, „tiran”, în secvenţa morţii domnitorului, când refuză să-i curme viaţa
pentru a-l scăpa de suferinţă: „Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sângele cel pângărit a unui tiran ca
tine”. Mitropolitul Teofan îl consideră „Crud şi cumplit”, îndemnând-o în acest fel pe domniţa Ruxanda
să-l otrăvească. Autocaracterizarea demonstrează dorinţa lui Lăpuşneanul de a fi receptat din
perspectiva puterii pe care o deţine, astfel el refuzând să fie călugăr şi afirmând cu tărie că este
domnitor.
Caracterizarea indirectă este mai accentuat prezentă pe parcursul operei, prin intermediul
acesteia ieşind în relief trăsături precum arta disimulării, logica desăvârşită, tenacitatea în urmărirea
planurilor, aptitudinea de a intui reacţiile celorlalţi, dar, mai ales, cruzimea.
Relaţia cu celelalte personaje este menită să scoată în evidenţă, prin procedeul antitezei,
calităţile şi defectele domnitorului.
Relaţia cu Moţoc debutează în primul capitol şi se sfârşeşte în cel de-al treilea prin moartea
boierului trădător. Laş şi ipocrit, lipsit de demnitate în momentul morţii, Moţoc este pentru domnitor un
prilej de a se elibera de furia poporului, dar şi unul de plăcută răzbunare. Domnitorul îi promite că nu-i
va lua el însuşi viaţa, cuvânt pe care îl respectă în litera lui, deoarece îl lasă pradă mulţimii furioase, nu
înainte de a se desfăta cu spectacolul fricii celuilalt şi cu meschinele încercări de a-şi obţine salvarea
prin uciderea mulţimii. Implacabil, „cu sânge rece”, domnitorul îi dă replica celebră, „Proşti, dar
mulţi”, şi îl invită să se sacrifice pentru binele ţării, aşa cum îi sugerase boierul însuşi în timpul primei
lor întâlniri. Consecvenţa lui Alexandru Lăpuşneanul în realizarea răzbunării îl determină să nu piardă
din vedere niciun detaliu, nu uită încercarea nouă de trădare a lui Moţoc de la sosirea lui în ţară şi îi
oferă propriile cuvinte ca argument că trebuie să moară,. Dincolo de spiritul justiţiar, domnitorul se
dovedeşte de o răceală fără cusur, spectacolul lipsei de demnitate al lui Moţoc determinându-l să ofere
argumente unui om speriat de moarte a apropiată.
Relaţia cu domniţa Ruxanda, redată mai cu seamă în cel de-al doilea capitol, realizează
opoziţia angelic-demonic, soţia fiind idealizată pentru a reliefa şi mai clar trăsăturile negative ale
tiranului. Secvenţa dialogului în care Ruxanda îi cere încetarea omorurilor demonstrează capacitatea lui
Lăpuşneanul de a-şi controla mânia şi de a disimula, promiţându-i Ruxandei că va respecta vorbele
sale, însă după ce îi va da un „leac de frică”. Sensibilă şi frământată la gândul că ar putea fi părtaşă la
vinovăţia soţului, Ruxanda este un punct de contrast pentru răceala inumană a protagonistului,
evidenţiind alunecarea acestuia spre patologic. În secvenţa otrăvirii, naratorul pare să o disculpe,
deoarece pune iniţiativa crimei pe seama celor doi tineri boieri, Spancioc şi Stroici şi o validează prin
aprobarea echivocă a mitropolitului.
Opinie...
Încheiere...