Egumenii Putnei Secolele XV-XVII PDF

Egumenii Putnei (secolele XV–XVII). Capcane false, controverse inutile
«Les higoumènes du Monastère de Poutna (XVe–XVIIe siècles). Faux pièges,
controverses inutiles»
by Ştefan S. Gorovei
Source:
Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2012, pages: 93124, on www.ceeol.com.
ŞTEFAN S. GOROVEI
EGUMENII PUTNEI (SECOLELE XV–XVII).

CAPCANE FALSE, CONTROVERSE INUTILE
Sunt mulţi ani de când, mânat de dorinţa cunoaşterii mai precise a

evoluţiilor istorice din Moldova, (mi-)am propus alcătuirea unor liste cât mai
complete ale egumenilor, stareţilor şi stareţelor mănăstirilor noastre. Nu eram chiar
aşa de naiv, încât să nu întrevăd dificultatea unei asemenea lucrări; dar eram, totuşi,
foarte naiv, imaginându-mi că, odată pornit lucrul, şi dovedindu-i-se folosul, se vor
alătura şi alţii acelui proiect. Am expus, pe scurt, acest plan în 1987, în revista cea
mai potrivită cu putinţă. „Este […] necesară o lucrare care să cuprindă totalitatea
mănăstirilor din Moldova medievală şi modernă, aduse până la zi (acolo unde,
fireşte, este cazul). Întemeiate numai pe izvoare istorice şi pe cercetarea lor critică,
asemenea liste de egumeni, stareţi şi stareţe îşi vor dovedi repede, şi cu prisosinţă,
utilitatea. Materialul pe care l-am adunat până acum, în vederea unei astfel de
lucrări, deşi este departe de exhaustivitate, reprezentând abia o fază de realizare
parţială, fragmentară, confirmă aceste afirmaţii”1. La acea vreme, existau liste de
egumeni pentru mănăstirile Putna, Râşca, Suceviţa şi Dragomirna, alcătuite în anii
1901–19252, pentru Mănăstirea Neamţu (1981)3 şi tocmai se publicaseră două
contribuţii pentru Mănăstirea Bistriţa4. În legătură cu acestea două din urmă, am
înfăţişat, cu acel prilej, materialul documentar pe baza căruia lista egumenilor
Bistriţei se completa cu nu mai puţin de 13 nume5. Un folos însemnat, într-un plan
mai larg, a fost recuperarea biografiei mitropolitului Gheorghe al IV-lea, autorul
binecunoscutei povestiri despre „autocefalia” Bisericii Moldovei (februarie 1723)6.
Cititorii acelei reviste erau, însă, în cea mai mare parte, nu adunători,
1
Ştefan S. Gorovei, Note şi îndreptări pentru istoria Mitropoliei Moldovei, II, în MMS,
LXIII, 1987, 4, p. 69.
2
Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p. 116–124; Narcis
Creţulescu, Istoria Sfintei Mănăstiri Râşca din judeţul Suceava, Fălticeni, 1901; Dimitrie Dan,
Mănăstirea Suceviţa, Bucureşti, 1923, p. 101–107; Ipolit Vorobchievici, Istoria Sfintei Mănăstiri
Dragomirna, Cernăuţi, 1925 (cu câteva mici adaosuri de Ştefan S. Gorovei, Anastasie Crimca. Noi
contribuţii, în MMS, LV, 1979, 1–2, p. 159, nota 135, fără arătarea temeiurilor documentare).
3
Diac. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, Iaşi, 1981, p. 279–290.
4
Protos. Ioanichie Balan, Mănăstirea Bistriţa. Scurt istoric, în MMS, LX, 1984, 7–9,
p. 547; Diac. I. Ivan, Stareţi ai Mănăstirii Bistriţa şi ierarhi cu metania din această mănăstire, în
MMS, LX, 1984, 10–12, p. 805–819.
5
Ştefan S. Gorovei, Note şi îndreptări pentru istoria Mitropoliei Moldovei, II, p. 70–75.
6
Ibidem, p. 75–82; reluat în idem, Între istoria reală şi imaginar. Acţiuni politice şi
culturale în veacul XVIII, Iaşi, 2003, p. 77–85.
„Analele Putnei”, VIII, 2012, 1, p. 93–124.

Access via CEEOL NL Germany
94 ŞTEFAN S. GOROVEI
cercetători şi interpreţi de izvoare istorice, pentru care cercetarea critică nu

înseamnă o blasfemie prin faptul că presupune să contrazici diverse autorităţi, laice
sau eclesiastice, afirmând o îndreptăţită opinie contrară. Cercetarea critică
înseamnă căutarea îndreptăţirii unei afirmaţii, care nu are o valoare mai mare pentru
că va fi ieşit de sub pana unui academician sau a unui ierarh şi nu de sub aceea a
unui student sau a unui modest monah, care se poate întâmpla să fi citit mai mult şi
să fi gândit mai liber şi mai limpede. Ca urmare, îndemnul a rămas fără urmări.
Doi ani mai târziu, acelaşi material – aşa fragmentar cum era – şi-a dovedit
din nou utilitatea, în construirea şi fundamentarea demonstraţiei privind inexistenţa
Sinodului din 1 ianuarie 1752 şi falsitatea actelor care poartă această dată7. Unul
dintre argumentele puternice (dacă nu chiar decisive) în stabilirea falsului a fost
nepotrivirea între actele Sinodului şi documentele originale în ceea ce priveşte
egumenii mănăstirilor din Moldova, operaţiune întreprinsă cu regretul „că între
instrumentele de lucru ale istoriografiei noastre nu se află, încă, o culegere a
listelor de egumeni8, care ar fi permis o «radiografiere» uşoară şi precisă”9.
Evoluţiile istorice care au urmat formulării acestor noi îndemnuri nu au
avut cum să favorizeze realizarea unui proiect care necesită o mare investiţie de
muncă: exerciţiile de erudiţie – care, în domeniul muncii ştiinţifice, înseamnă şi
smerenia cea mai mare şi mai curată cu putinţă – nu mai au căutare în lumea cea
nouă, grăbită să furnizeze sinteze şi aşa-zise studii savante.
Totuşi, raportarea la listele de egumeni şi stareţi, pentru a ilustra
continuitatea de viaţă, muncă şi rugăciune într-o mănăstire, a rămas o necesitate
evidentă. Însă, din păcate, acoperirea ei se face, de regulă, nu prin reluarea muncii
de cercetare ştiinţifică, printr-o nouă (şi continuă) înfruntare cu materialul
documentar, ci prin metoda comodă a scoaterii de la naftalină şi a preluării unor
liste mai vechi, cu sau fără uşoare modificări.
*
În pregătirea magnificului album cu care Mănăstirea Putna a onorat, în
2010, sfinţirea noii picturi a bisericii10, am sugerat că ar fi mai prudent să nu se
7
Idem, Semnificaţia unor documente false din veacul XVIII, I. „Cartea sobornicească” din
1 ianuarie 1752, în AIIAI, XXVI, 1989, 1, p. 431–480 (reluat în idem, Între istoria reală şi imaginar,
p. 143–192).
8
Nu ştiu ce au devenit acele liste menţionate în 1965 – „Listele egumenilor mănăstirilor şi
schiturilor din Moldova şi Ţara Românească: sec. XIV–XVIII” –, care se aflau atunci în manuscris la
Institutul de Istorie din Bucureşti (acum, Institutul de Istorie „N. Iorga”), cf. Alexandru
Elian, Introducere la Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, I (1395–1800),
Alexandru Elian (redactor responsabil), Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu,
Bucureşti, 1965, p. 43.
9
Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 445. V. şi p. 449: „Această analiză pune în evidenţă
necesitatea majoră de a înzestra istoriografia noastră cu acel preţios instrument de lucru care va fi
repertoriul listelor cronologice de egumeni”.
10
Sfânta Mănăstire Putna, lucrare apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Mănăstirea Putna, 2010.
EGUMENII PUTNEI (SECOLELE XV–XVII) 95
includă o listă a egumenilor, întrucât materialul publicat până acum11 cuprinde prea
multe erori şi are prea multe lipsuri, iar alcătuirea unei noi liste, pe baza
informaţiilor documentare existente (în tipărituri, dar mai ales în arhive), nu putea
fi încadrată în timpul rezervat alcătuirii albumului: ea trebuie să fie rezultatul unui
lung şir de cercetări, dar şi de confruntări, cu spirit critic, a acestor informaţii. Din
necesităţi uşor de înţeles, volumul a fost, totuşi, prevăzut cu o asemenea listă12,
menţionându-se că „pentru şirul stareţilor Mănăstirii Putna şi pentru activitatea
egumenilor din perioada 1775–1790 s-a folosit lucrarea Părintelui Teofilact
Ciobâcă”13. Pentru cele trei secole anterioare (1466–1775), noua listă este tributară
vechilor lucrări (inclusiv aceleia a Părintelui Teofilact), din care a preluat erori
vechi şi noi, cu mici îndreptări după unele comunicări citite chiar aici (nepublicate
la data respectivă şi, oricum, nemenţionate). O asemenea procedare poate să ducă
la confuzii nedorite şi la dispersarea, până la nerecunoaştere, a responsabilităţilor.
Or, una dintre regulile de fier ale muncii istoricului este asumarea responsabilităţii:
„Eu voi da seama de ale méle, câte scriu”14.
În chip bizar, în alcătuirea acestei liste nu s-au pus la contribuţie nici măcar
toate completările, corectările şi sugestiile formulate în ultimii ani chiar în
publicaţii ale Mănăstirii Putna, precum acelea privind existenţa egumenului
Teofan, care, la 1610 (noiembrie 8), a legat un Tetraevanghel dăruit în 1490
Voroneţului de Ştefan cel Mare15, succesiunea egumenilor în 1750–1754, după
trecerea lui Dosithei Herescu la Rădăuţi (1750)16 sau succesiunea din anii
1754–176017. De asemeni, din lista Părintelui Teofilact s-au preluat, uneori, erori a
căror constatare era la îndemâna oricui; în schimb, s-au lăsat deoparte unele
adaosuri sau îndreptări valabile, prin care se îmbunătăţise lista lui Dimitrie Dan18.
Aceasta dă impresia unor rezistenţe surde şi a unor polemici
nemărturisibile, care se întrezăresc şi în alte locuri. Cred, din parte-mi, că, din contra,
11
Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna; Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, Contribuţii la
istoria Mănăstirii Putna. Egumenii, în TV, II, 1992, 8–10, p. 91–146.
12
Sfânta Mănăstire Putna, p. 555.
13
Ibidem, p. [12].
14
Miron Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante,
indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 243 (De neamul moldovenilor).
15
Ştefan S. Gorovei, Gesta Dei per Stephanum voievodam, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 401 şi notele 49 şi 50. Despre Tetraevanghel,
aflat acum la Moscova, inclusiv însemnarea lui Teofan al Putnei, v. şi Maria Magdalena Székely,
Manuscrise răzleţite din scriptoriul şi biblioteca Mănăstirii Putna, în AP, III, 2007, 1, p. 164–165,
nr. 4, cu însemnarea lui Teofan, p.164, şi Valentina Pelin, Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare,
II, în AP, IV, 2008, 2, p. 276, nr. 25.
16
Ştefan S. Gorovei, Ion Neculce şi tradiţiile Putnei, în AP, I, 2005, 2, p. 66–67, nota 69.
17
Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Ioan-Augustin Guriţă, Mitropolitul Iacov Putneanul
către obştea Mănăstirii Putna, în AP, V, 2009, 2, p. 20 (comunicare la „Colocviile Putnei”, VII, Iaşi,
17 februarie 2009, încă netipărită la vremea alcătuirii noii liste, dar consultabilă în manuscris).
18
Este şi cazul arhimandritului Ioasaf, primul egumen al Putnei (v. mai departe, în text).
dovada solidarităţii intelectuale o dă mai degrabă comunicarea şi confruntarea

deschisă a opiniilor. Cu acest gând înfăţişez aici roadele adunate până acum.
Trebuie să spun, mai întâi, cum am înţeles să lucrez.
Materialul documentar este alcătuit din documente de tot felul (privilegii şi
scrisori domneşti, acte aşa-zis particulare etc.), inscripţii (pe piatră, metal, textile)
şi însemnări (pe manuscrise şi pe cărţi). Fiecare dintre aceste tipuri de surse
necesită, uneori, tratamente diferite. Cârmuitorii aşezământului şi ai obştii
monahale apar sub două denumiri: egumeni şi proegumeni (acesta din urmă
neînsemnând, cum cred mulţi, un fel de locţiitor de egumen sau de viceegumen,
după modelul prorector; „proegumenul” este forma românizată a proin-egumenului,
care înseamnă fost egumen). Însă, dacă pentru un egumen data documentului este
însăşi data atestării sale în funcţie, pentru un proegumen ea nu înseamnă decât că,
anterior, acesta a îndeplinit cândva respectiva ascultare. Cândva – dar când anume ?!
Este un lucru care nu se poate şti: răstimpul poate să varieze între câteva
săptămâni, câteva luni şi câţiva ani. Cu atât mai complicată este reconstituirea
succesiunii atunci când, într-un acelaşi document, se menţionează doi proegumeni !
Sunt, probabil, şi cazuri când un fost egumen semna sau era numit, pur şi simplu,
egumen (nu se face şi astăzi această concesie, zicându-se „domnule ministru” cuiva
care a fost ministru, ori „domnule preşedinte” cuiva care a fost preşedinte ?!).
Dar documentele, inscripţiile şi însemnările au şi alte caracteristici ale lor,
de care trebuie să se ţină seama în această muncă.
În documentele păstrate în alte forme decât în originale (adică în traduceri,
copii, regeste, rezumate, menţiuni), nu de puţine ori, numele au fost greşit citite şi,
deci, greşit transcrise. Gheorghe, Gherman şi Ghervasie se pot uşor confunda,
întrucât toate trei încep cu acelaşi grup de litere, Ghe-19 (dar mai sunt şi Ghedeon,
Gherontie…); operaţiunea de separare e destul de dificilă, fiind necesare
documente suplimentare, păstrate în original.
Uneori, acelaşi document a ajuns până la noi nu numai în forme diferite,
dar şi cu datări diferite. Într-o comunicare prezentată tot aici, în 200920, am
analizat un asemenea caz, în care un acelaşi document era cunoscut (şi folosit,
chiar, de istorici) sub anii 1600, 1612 şi 1667 ! Evident, egumenul menţionat acolo
a fost şi el „împărţit” pentru a acoperi cele trei datări diferite ale documentului…
Ce dificultăţi ridică, în general, documentele lipsite de dată ştiu foarte bine
cei cu stagii mai vechi în cercetarea ştiinţifică. S-a văzut, recent, cu ce trudă atentă
şi migăloasă se poate ajunge la stabilirea datelor unor scrisori legate tocmai de
istoria Mănăstirii Putna şi care menţionează numele unor egumeni21.
În inscripţiile prost conservate, anumite părţi ale formularului pot fi,
19
Situaţie pe care am discutat-o acum câţiva ani: Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 66–67, nota 69.
20
Idem, Ghervasie de la Putna şi Daniil de Strehaia, în AP, VI, 2010, 1, p. 102–105.
21
Maria Magdalena Székely, Scrisori putnene în arhive ardelene, în AP, V, 2009, p. 51–76.
eventual, restituite prin analogie; dar numele şi datele sunt unice şi, dacă piatra este
stricată chiar în acele locuri, informaţia este pierdută. Acesta este cazul pisaniei pe
care Alexandru Lăpuşneanu a aşezat-o pe o construcţie (azi nemaiştiută) din
Mănăstirea Putna, în mai 1559, în vremea unui egumen din al cărui nume s-au
păstrat doar primele două litere: Io-; putea fi, deci, un Ioan, un Ioanichie, un Ioil,
un Iorest, un Ioasaf sau un Iosif. Fără un document scris din acei ani, nu avem cum
să ghicim ce nume purta egumenul din mai 1559 !
Un cuvânt deosebit se cuvine, aici, şi vechilor pomelnice. Din păcate,
acest tip de sursă trebuie privit cu toată circumspecţia atunci când nu mai avem la
îndemână originalul, prototipul. Felul în care s-au transmis pomelnicele, cu copieri
şi recopieri care au preluat de-a valma numele înscrise printre rânduri sau în
marginea lor, dându-le un aer de contemporaneitate cu chiar acele rânduri, trebuie
să îndemne la maximă prudenţă. Tot ceea ce vine pe această cale, cu contaminări ale
tradiţiilor locale („din spusul părinţilor”, cum plastic zicea Vartolomei Mazereanu),
trebuie pus deoparte şi privit cu rezervă, dacă nu chiar înlăturat fără milă.
Avem, apoi, omonimiile: la distanţă de câţiva ani, izvoarele atestă egumeni
cu acelaşi nume, separaţi de un altul sau de alţii; sunt două persoane diferite, sau e
una singură, care a ajuns de două ori în scaunul egumenesc ?! În secolul
al XVIII-lea, asistăm la reluarea scaunului chiar şi pentru a treia oară, faptul fiind
menţionat ca atare. Dar mai în vechime ?! Stabilirea identităţilor este, cel mai
adesea, deosebit de complicată, dacă nu imposibilă.
Pe de altă parte, cercetarea nu se poate limita doar la actele mănăstirii sau
la cele în legătură cu aceasta, întrucât o menţiune unică a unui egumen poate să
apară şi în alte colţuri de ţară, pe unde l-au purtat nevoile obştii şi unde a fost rugat
să fie martor la vreo vânzare sau danie. Iar o asemenea menţiune se poate ascunde
şi în liste (opise) de documente mult posterioare epocii în care a trăit personajul
respectiv !
Mai este şi o chestiune care ţine de vechile rânduieli ale organizării vieţii
monahale: arhimandritul era, în acelaşi timp, şi egumen, în chip obligatoriu ? Sau
uneori cineva putea fi arhimandritul, dar altcineva egumenul ? Puteau să fie în
acelaşi timp, într-o mănăstire, un egumen care să nu fie arhimandrit şi un
arhimandrit care să nu fie egumen22 ? Primii egumeni ai Putnei au fost şi
arhimandriţi, dar ulterior se pare că situaţia s-a schimbat. O însemnare pe un Minei
scris în 1530, pentru Putna, îl menţionează pe „arhimandritul kir egumen Siluan”
(prezint izvorul în Anexe). În secolul al XVIII-lea, Vartolomei Mazereanu a fost
arhimandrit şi egumen, apoi a trăit în obşte ca arhimandrit, dar sub alţi egumeni.
Cum se poate face identificarea precisă, atunci când personajul poartă doar titlul de
arhimandrit ?!
Iată o serie de cauze care fac ca munca pentru adunarea numelor de
22
Avem şi un caz de „stareţ şi egumen”: Dosoftei de Secu, menţionat ca atare la 20 aprilie
1605 (DIR, XVII/1, Bucureşti, 1952, p. 235, nr. 319).
egumeni şi aşezarea lor într-o cronologie absolută sau relativă (cum stau lucrurile
în cazul celor atestaţi doar ca proegumeni) să nu poată forma obiectul unei
cercetări cu termen fix. În limbaj colocvial, această muncă poate fi asemuită
căutării acelor în carele cu fân. Iar listele trebuie revizuite necontenit...
Ca principiu general în aşezarea sau scoaterea vreunui nume în sau din lista
egumenilor, am crezut şi cred că este importantă examinarea în parte a surselor,
arătând mai ales de ce un nume nu poate fi primit, precum şi în ce constă eroarea
sau confuzia care anterior a generat includerea lui. Altfel spus, fiecare pas în
această construcţie trebuie să-şi aibă îndreptăţirea sa, construită temeinic şi
comunicată către toţi. Nu este suficient să eliminăm eroarea, ci este absolut necesar
să identificăm chipul în care ea s-a produs, îndreptăţirea pe care ar fi putut să o
aducă fiecare dintre autori – cel care a pus-o în circulaţie, cei care au preluat-o şi
cei care au transmis-o.
Lucrând, pentru Mănăstirea Putna, pe acest teren şi cu aceste reguli, am
avut şansa de a adăuga mai multe nume noi, dar am avut şi obligaţia de a şterge două
nume de egumeni, aflate în lista din 1992 şi preluate în cea din 2010. Pentru a ilustra
sintagma din subtitlul comunicării mele, ca şi dificultăţile în general întâmpinate în
stabilirea existenţei sau inexistenţei unui egumen, am ales patru cazuri.
1. Egumenul Mardarie. În lista din 1992 figurează, sub numărul 16,
ieromonahul Mardarie, care ar fi fost egumen al Putnei în anii 1614–162323; el a
fost preluat şi în noua listă, unde are locul [15], dar cu o egumenie plasată mai vag,
„ante 1623”. Cum a apărut acest nume ?! Care este legătura lui cu Mănăstirea
Putna ?! Şi care sunt temeiurile datării acestei egumenii ?! Răspunzând la prima
întrebare, nu vor mai fi, probabil, necesare răspunsurile la celelalte două.
Mardarie ca egumen al Putnei la datele menţionate s-a născut din
interpretarea eronată a unei însemnări pe o carte. Iată „argumentaţia”
Părintelui Teofilact: „Pe un manuscris de muzică, aflat astăzi la Biblioteca
Universitară din Leipzig, care a fost scris în şcoala de la Putna, pe coperţile
interioare sunt mai multe însemnări, dintre care una glăsuieşte: «La 27 aprilie 1623
a murit … proin egumenul ieromonahul Mardarie». E probabil că a preluat
conducerea mănăstirii în jurul anului 1614 şi la 1623 să fi trecut la cele veşnice, de
vreme ce nu avem alte date, cu nume de egumeni”24. Pentru sursa documentară
folosită (însemnarea din 1623), se citează un material publicat în 197925. De fapt,
acesta nu este un studiu propriu-zis, ci constituie doar „redarea integrală a
traducerii studiului cercetătoarei Anne E. Pennington”, publicat în 1978, cu chiar
titlul acesta: Music in Sixteenth Century Moldavia: New Evidence26. Manuscrisul
23
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 142; despre el, la p. 103–104.
24
Ibidem, p. 103–104; sublinierea mea.
25
Diac. conf. dr. Nicu Moldoveanu, Muzica în Moldova secolului al XVI-lea: mărturii noi,
în BOR, XCVII, 1979, 9–12, p. 1198.
26
Publicat în „Oxford Slavonic Papers”, New Series, XI, 1978, p. 64–83. Ulterior, au fost
reunite într-un volum toate studiile acestei autoare, în versiunea originală şi în limba română: Anne E.
de la Leipzig este arătat ca „aparţinând şcolii de la Putna”27, ceea ce e cu totul

altceva decât „scris în şcoala de la Putna”.
Dar interpretarea eronată continuă.
Manuscrisul de la Leipzig poartă mai multe însemnări în slavonă. Una
dintre ele are următoarea informaţie (dau traducerea românească, întrucât versiunea
slavă necesită comentarii al căror loc nu este aici28): În anul 7131, luna aprilie 27,
a murit pan Semion Stroici şi în vremea egumenului ieromonahul Mardarie, în
zilele lui Io Ştefan voievod Tomşovici29 (Fig. 1). Deci, la 27 aprilie 1623, răposase
Simion Stroici, nu proinegumenul (cuvânt născut din citirea greşită a formulei pri
egumen] !) Mardarie, cum a interpretat Părintele Teofilact. Anne E. Pennington
observa într-o notă: „Nici un Mardarie nu este cunoscut ca egumen la Putna în
acest timp. În 1613 egumen era Agafton, iar în 1629, Anastasie […]. Este posibil să
fi existat un egumen Mardarie între aceştia doi, dar dacă totuşi el nu a fost ca atare,
atunci această însemnare stă mărturie că manuscrisul nu se afla la Putna pe la
1623”30. Orice cercetător va mărturisi plăcerea de a citi un asemenea raţionament
echilibrat şi prudent, singurul mijloc de a avansa cu folos în câmpul cunoaşterii
istorice.
Studiul Annei E. Pennington a fost tipărit din nou în limba română, în
volumul de autor apărut în 198531. În prezentarea pe care am făcut-o acestei cărţi în
198732, am stăruit mai îndelung tocmai asupra acestei însemnări, refăcându-i
întregimea şi sugerând „traseul” pe care cartea l-a putut urma în Moldova. Întrucât
altă însemnare descrie moartea mitropolitului Anastasie Crimca, la 19 ianuarie
1629, mi s-a părut acceptabilă ipoteza ca manuscrisul să fi aparţinut Dragomirnei,
aşezământ monahal de istoria căruia este legat şi Simion Stroici, fratele „marelui
Pennington, Muzica în Moldova medievală. Secolul al XVI-lea / Music in Medieval Moldavia. 16th
Century, cu un eseu de D. Conomos, ediţie îngrijită de Titus Moisescu, traducere din limba engleză de
Constantin Stihi-Boos, Bucureşti, 1985. În continuare, trimiterile se fac şi la versiunea din BOR, şi la
acest volum.
27
BOR, cit., p. 1197; Anne E. Pennington, op. cit., p. 59; în originalul englez (p. 58):
„belonging to the Putna school”, în opoziţie cu celelalte şapte „acknowledged to have been written
in Putna”.
28
Am publicat textul slav integral, cu comentariul necesar şi cu traducerea, în ale mele
Contribuţii prosopografice şi epigrafice, în SMIM, XXVIII, 2010, p. 92 şi nota 105, precum şi
fotografia, în p. 97. Această fotografie, pe care o reproduc şi aici, spre eliminarea tuturor dubiilor, a
fost obţinută cu ajutorul d-lui Ovidiu Olar, cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti,
şi prin bunăvoinţa conducerii Bibliotecii Universităţii din Leipzig. Mulţumirile mele călduroase se
îndreaptă, şi acum, către toţi cei care au răspuns cu promptitudine şi amabilitate solicitării mele.
29
BOR, cit., p. 1198; Anne E. Pennington, op. cit., p. 61 (numai textul slav, cu litere ruseşti).
30
Anne E. Pennington, op. cit., p. 61; în originalul englez (p. 60): „No Mardarie is known
as abbot of Putna at this time. In 1613 the abbot was Agafton and in 1629 Anastasie […]. It is
possible that there was an abbot Mardarie between these two, but if not, then this inscription is
evidence that the manuscript was not in Putna by 1623”.
31
Cf. supra, nota 26.
32
AIIAI, XXIV, 1987, 2, p. 691–692.
ctitor” de acolo, Luca Stroici, şi el însuşi co-ctitor al bisericii mici (1602). În acest
caz, Mardarie de la 1623 ar fi putut fi egumenul Dragomirnei, unde am crezut că a
putut fi înhumat Simion însuşi, alături de fratele său. Mai apoi, s-a sugerat că
mormântul acestui boier a trebuit să fie la Probota, alături de acela al soţiei sale; ca
atare, manuscrisul de la Leipzig a putut să provină de la Probota, al cărei egumen la
1623 a putut fi acest Mardarie33. Cercetările arheologice efectuate în ctitoria lui
Petru Rareş şi reconstituirea textelor unora dintre epigrafele funerare de acolo au
confirmat ipoteza înhumării lui Simion Stroici la Probota34. Vechea apartenenţă a
manuscrisului rămâne în discuţie, desigur, dar, fie Dragomirna, fie Probota,
important este că Putna se exclude şi, odată cu aceasta, şi existenţa egumenului
Mardarie la 1623 (şi nu ante 1623).
Şi, spre a nu lăsa loc pentru vreo altă confuzie, voi aminti că un Mardarie
ca arhimandrit al Putnei este, totuşi, menţionat într-un studiu, sub forma
„Ieromonahul Mardarie din Bistriţa, arhimandritul Mănăstirii Putna”, după o
însemnare nedatată de pe un manuscris35. Am controlat însemnarea36 (mai degrabă
ceea ce se numeşte o încercare de condei), aflată pe un Minei al lunii octombrie
(Mănăstirea Putna, Nr.1/450/577/II), databil în veacul al XV-lea, şi am constatat
(cf. Fig. 2) că însemnarea respectivă conţine doar numele Smeritului ieromonah
kyr Mardarie ot Bistriţa; mult mai jos, o altă încercare de condei menţionează pe
Arhimandrit kyr Anastasie ot P[utna ?]. Formula din studiul lui Victor Brătulescu
este, deci, urmarea unei lecturi eronate. Un eventual egumen Mardarie al Putnei37
rămâne să fie găsit în alte izvoare...
2. Egumenul Iorest. Nu altfel se prezintă cazul celui de-al doilea egumen
care trebuie înlăturat din listele putnene. Sub nr. 19, la Părintele Teofilact38, şi sub
nr. [18], în album, figurează Ilie Iorest (sau, simplu, Iorest). Este vorba, desigur, de
viitorul mitropolit al Ardealului. Cum a ajuns el să fie înscris între egumenii Putnei ?
Răspunsul e simplu: tot prin interpretarea eronată a izvoarelor istorice.
Între manuscrisele comandate de Anastasie Crimca, în ultima etapă a vieţii
sale, s-a aflat şi Metafrastul (Cronograful lui Simion Metafrastul şi logofătul39),
33
Maria Magdalena Székely, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, în ArhGen, I (VI),
1994, 1–2, p. 251.
34
Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la Mănăstirea Probota, I, în ArhGen, II
(VII), 1995, 1–2, p. 153. Discuţie cu privire la inscripţia de pe lespedea funerară a lui Simion Stroici
şi completări ale textului: Ştefan S. Gorovei, Contribuţii prosopografice şi epigrafice, p. 90–92.
35
Victor Brătulescu, Miniaturi şi manuscrise din Mănăstirea Putna, în MMS, XLII, 1966,
7–8, p. 476, nr. 14.
36
La 6 decembrie 2011, cu ajutorul Părintelui Alexie Cojocaru; imaginea o datorez
Părintelui Timotei Tiron. Le mulţumesc călduros amândurora.
37
În secolul al XVIII-lea, un ieromonah Mardarie a fost eclesiarh la Putna (cf. Maria
Magdalena Székely, Manuscrise răzleţite din scriptoriul şi biblioteca Mănăstirii Putna, p. 173, nr. 21).
38
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 142 (v. şi p. 144, sub nr. 7), discuţia la p. 105.
39
Despre importanţa acestui manuscris moldovenesc, vezi Émile Turdeanu, Le métropolite
Anastase Crimca et son œuvre littéraire et artistique (1608–1629), în RES, XXIX, 1952, p. 64–65;
ajuns cândva la St. Petersburg40. Moartea „năprasnică şi iute” a ierarhului a oprit

copierea cărţii, care s-a isprăvit abia în 1638 – spune colofonul –, de către
„ieromonahul Iorest egumen, în zilele lui Vasilie voievod [şi] s-a scris cu mâna
popei Manoil din Suceava, de la hramul Vovedeniei [Intrarea în Biserică a] Maicii
Domnului”41. Eroarea fundamentală a fost făcută prin identificarea acestui
ieromonah Iorest cu omonimul său de la Putna, viitorul mitropolit ardelean. În
construirea acestei identificări, întru nimic îndreptăţită şi fără nici un temei
documentar, un rol important a jucat nu numai omonimia arătată, ci şi convingerea
că Anastasie Crimca ar fi stat multă vreme în Mănăstirea Putna, unde şi-ar fi făcut
ucenicia într-ale meşteşugului artistic: „Aici şi-a format personalitatea şi Anastasie
Crimca, a îmbrăcat haina monahală de tânăr, pregătindu-se temeinic, viitorul
episcop şi mitropolit, om de cultură şi mai ales artist, precum şi mare patriot. Aici,
unde preocupările culturale susţinute de smeriţii monahi, unde va fi fost un maestru
al miniaturii, necunoscut nouă astăzi”42. Concluzia despre ieromonahul Iorest ca
egumen al Putnei a venit aproape de la sine: „Deci era un călugăr cu alese
preocupări cărturăreşti, care avea legături cu şcoala de miniatură de la Dragomirna,
îndrumată de mitropolitul Anastasie Crimca, de vreme ce termină de scris acel
manuscris, început de marele său mitropolit, cândva vieţuitori împreună la
Mănăstirea Putna”43.
Se poate răspunde: da, Iorest (continuatorul Metafrastului) „avea legături
cu şcoala de miniatură de la Dragomirna, îndrumată de mitropolitul Anastasie
Crimca”, dar nu pentru că ar fi fost „vieţuitori împreună la Mănăstirea Putna”, ci
pentru că el însuşi era vieţuitor chiar la Dragomirna. De altminteri, acest Iorest –
care, bineînţeles, nu are nici o legătură cu mitropolitul ardelean – este suficient de
bine documentat la Dragomirna44.
Că Ilie Iorest nu a fost egumen al Putnei o arată şi scrisorile cu care el a
plecat spre Rusia, în vara anului 1645. Scrisoarea înaltului cler monahal
reprodus anastatic în idem, Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et grecs des Principautés
Roumaines, Leiden, 1985, p. 236–237.
40
Ibidem, p. 62 (şi, respectiv, 234), nr. 22; Ştefan S. Gorovei, Anastasie Crimca. Noi
contribuţii, p. 156, nr. 27. Alte informaţii la Radu Constantinescu, Manuscrise de origine românească
din colecţii străine. Repertoriu, Bucureşti, 1986, p. 83, nr. 413.
41
N. Iorga, Două manuscripte înstrăinate ale lui Anastasie Crimcovici, în RI, XIX, 1933,
1–3, p. 17–18.
42
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 104.
43
Ibidem, p. 105. În fraza citată, se află şi o pereche de ghilimele, fără putinţa de a le găsi
locul şi fără să existe trimitere la vreo lucrare din care să fi fost preluate cuvintele respective.
44
La 9 august 1635, pe când egumen al Dragomirnei era Ghedeon, Iorest era simplu monah,
iar viitorul egumen Gherghintie (Romşa) era doar cântăreţ – DRH, XXIII (1635–1636), volum
întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1996,
p. 233, nr. 197; v. şi p. 242, nr. 204. La 18 iulie 1649, Gherghintie Romşa era egumen, iar Iorest este
amintit ca fost egumen (CDM, II, Bucureşti, 1959, p. 405, nr. 2081). Iorest de la Dragomirna este
semnat şi pe un manuscris din colecţia Pogodin de la Moscova (Klimentina Ivanova, Български,
сръбски и молдо-влахийски кирилски ръкописи в сбирката на М. П. Погодин, Sofia,
1981, p. 138).
(mitropolitul, cei trei episcopi şi patru egumeni) vorbeşte doar despre „acest
arhiereu cu numele Iorest”, ardelean crescut în Mănăstirea Putna, unde a învăţat
carte şi s-a călugărit, devenind apoi ieromonah. În această calitate a fost trimis în
Ardeal, fiind hirotonit de mitropolitul Teofil al Ungrovlahiei; după pătimirile
cunoscute, a revenit „în mănăstirea sa, în Putna”45. Scrisoarea lui Vasile vodă
Lupu, din 20 iunie, îl numeşte „preacinstitul Iorest”46. El însuşi, prezentându-se, în
august 1645, la Posolski Prikaz, nu spune că ar fi fost egumen la Putna înainte ori
după păstoria în Ardeal, ci doar că Vasile vodă „l-a oprit în Mănăstirea Putnei,
unde acum sunt 30 de fraţi”47. Astfel, ideea egumeniei lui (Ilie) Iorest la Putna
trebuie înlăturată, din lipsă de probe.
Mi se vor ierta, sper, aceste lungi excursuri critice: afirmaţiile aruncate,
fără nici un comentariu documentar, despre Mardarie şi Iorest ca egumeni ai
Putnei, au cerut, iată, de nu ştiu câte ori mai multe cuvinte pentru a demonstra
contrariul. Informarea mai atentă, în chiar publicaţiile româneşti, ar fi împiedicat
apariţia acestor identificări eronate, după cum examinarea critică a listei din 1992
ar fi împiedicat preluarea respectivelor identificări în 2010.
Eliminând ceea ce era corp străin în listele de egumeni, urmează să se
examineze şirul rămas, în ordine cronologică, astfel încât să se poată intercala noile
achiziţii documentare la locurile cuvenite. Prezint în Anexe cei câţiva egumeni şi
proegumeni pe care i-am depistat în izvoare şi în literatură; cum se va vedea,
majoritatea nu necesită comentarii.
3. Arhimandritul Filotei ? Pe o filă a unui Tetraevanghel din secolul al
XVI-lea, păstrat azi la Mănăstirea Dragomirna, se citeşte următoarea adresă sau
dedicaţie (scrisă în slavoneşte): Atotluminatului şi preasfinţitului şi de Dumnezeu
alesului şi dascălului nostru, chir ieromonah arhimandrit Filotei din Putna48. Este
aceasta o dovadă a existenţei unui egumen Filotei la Putna, cu rang de arhimandrit,
45
Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul
XVII, în ARMSI, s. II, t. XXXIV, 1912, p. 1169–1170, nr. XIX.
46
Ibidem, p. 1171, nr. XX; Relaţiile istorice dintre popoarele U. R. S. S. şi România în
veacurile XV – începutul celui de-al XVIII[-lea] / Исторические связи народов СССР и Румынии в
XV – начале XVIII в., comitetul de redacţie J. S. Grosul, A. C. Oţetea, A. A. Novoselski, L. V.
Cerepnin, II (1633–1673), Moscova, 1968, p. 146–147, nr. 40.
47
Silviu Dragomir, op. cit., p. 1077. Este deosebit de interesantă şi de preţioasă menţionarea
numărului de monahi: venind din partea cuiva care trăia atunci în această obşte, informaţia are toată
credibilitatea. Şapte ani mai în urmă, la 1638, obştea număra doar zece vieţuitori, cu vârste între 59 şi
88 de ani – DRH, XXIV (1637–1638), volum întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1998,
p. 470–471, nr. 505.
48
I. Iufu, Mănăstirea Moldoviţa – centru cultural important din perioada culturii române
în limba slavonă (sec. XV–XVIII), în MMS, XXXIX, 1963, 7–8, p. 430; I. Caproşu şi E. Chiaburu,
Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus editat de ~, I, Iaşi, 2008,
p. 122 (după I. Iufu). Desigur, formula „din Putna” traduce pe cea slavonă „ot(á) Poùtna”, care se
poate traduce şi „de Putna” sau „de la Putna”. La Mănăstirea Dragomirna efectuându-se acum
importante reparaţii, nu am putut cerceta manuscrisul pentru a adăuga aici o fotografie a însemnării.
în veacul al XVI-lea, sau avem de-a face numai cu o încercare de condei (ca în
cazul lui Mardarie al Bistriţei, de mai sus) ori cu un exerciţiu de stil ?
Un document din ianuarie 1679 menţionează pe egumenul Ioan şi pe
proegumenii Lazăr şi Filotei49. Un Ioan, ca egumen al Putnei, apare la 10
septembrie 1665 (7174)50, precedând pe Ghervasie, atestat la 1667 şi 166851; este,
oare, acelaşi personaj, revenit la egumenia Putnei după mai bine de un deceniu, sau
este un omonim ?! Deocamdată, nu se poate da nici un răspuns. Aceeaşi întrebare
se poate formula şi cu privire la proegumenul Lazăr, dar în cazul acestuia cred că
se poate da un răspuns. Un document din 15 februarie 1658 menţionează pe
egumenul Lazăr al Putnei52; este, probabil, egumenul sau unul dintre egumenii sub
a căror priveghere s-a făcut reconstrucţia bisericii Putnei, în vremea lui Gheorghe
vodă Ştefan. La distanţă de două decenii, e foarte posibil ca acest Lazăr să mai fi
trăit încă în Putna.
Dar Filotei ?!
Mi se pare imposibil de crezut că proegumenul de la 1679 a putut să fie
egumen cândva, spre sfârşitul veacului al XVI-lea sau începutul celui de-al
XVII-lea. Prin urmare, acceptând că, la vremea aceea, arhimandrit putea să fie
numai egumenul mănăstirii, ori datarea însemnării e greşită, ori a mai existat un
egumen putnean cu acelaşi nume. Îndrăznesc să cred că este corectă cea de-a doua
variantă. Iată temeiurile acestei presupuneri.
Între documentele pe care Vartolomei Mazereanu le-a rezumat în
Catastihul păstrat până astăzi la Putna53, s-a aflat şi un „ispisoc […] scris pe
sârbie”, datând din 11 ianuarie 1613, prin care Ştefan vodă Tomşa a întărit
mănăstirii satul Crasna (Suceava), pe care răposatul episcop Filotei de Huşi l-a
cumpărat şi l-a dăruit „pentru sufletul său şi pentru pomenirea părinţilor lui”54.
49
CDM, IV, Bucureşti, 1970, p. 92, nr. 327.
50
Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, p. 208 (Catastihul lui Vartolomei
Mazereanu; documentul nu se mai află în arhiva Putnei); v. şi p. 119, în lista de egumeni, unde
documentul este sub pus în septembrie 5 ! ), cu transpunerea văleatului în 1666. Sub data de 5
septembrie 1666, se află şi în lista Părintelui Teofilact (p. 106), şi în cea din album.
51
Ştefan S. Gorovei, Ghervasie de la Putna şi Daniil de Strehaia, p. 103–105 şi în special
p. 104, nota 19.
52
Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658),
Iaşi, 2003, p. 490 şi nota 847 (BAR, Documente istorice, CXXXIX/55). Egumenul Lazăr de la 1658
lipseşte din toate listele.
53
Dimitrie Dan, op. cit., p. 186 (Crasna, nr. 1).
54
DIR, XVII/3, Bucureşti, 1954, p. 111, nr. 181 (documentul la BAR, Documente istorice,
LXXXII/101). Dania a fost confirmată de Gheorghe vodă Ştefan la 9 ianuarie 1654 (Dimitrie Dan, op.
cit., p. 186: Crasna, nr. 3), document original tot la BAR, Documente istorice, LXXXII/102 (Petronel
Zahariuc, op. cit., p. 490 şi nota 843). Cotele acestor documente, aflate în acelaşi pachet în succesiune
imediată, demonstrează (ca şi Catastihul lui Vartolomei Mazereanu) că ele provin din vechea arhivă
a Mănăstirii Putna. Pachetul întreg ar trebui cercetat cu atenţie, întrucât în cuprinsul lui se pare că
există şi alte documente referitoare la Mănăstirea Putna – cf. Gheorghe Lazăr, Contribuţii
documentare privind istoria Mănăstirii Putna: disputa în jurul moşiei Tătărăşeni, în vol. Putna,
Asemenea danii făceau ierarhii, de obicei, mănăstirilor unde-şi aveau postrigul şi

de aceea am şi bănuit că, „în lipsa unor indicaţii documentare contemporane, pot fi
socotiţi ca având metania la Putna acei ierarhi care au făcut daruri mănăstirii”55.
Cred că acesta este şi cazul lui Filotei. Înainte de a fi episcop de Huşi, el a fost
episcop de Roman, nu altul decât acela numit de „sinodul” convocat de Mihai
Viteazul, în iunie 1600, atunci când şi Anastasie Crimca a fost desemnat pentru
scaunul Rădăuţilor. Este cunoscut textul jurământului depus cu acest prilej şi scris
de Filotei însuşi în Condica Sfântă a Mitropoliei Moldovei56. Fotografiile făcute
demult57, după respectivele file, păstrate printr-o adevărată minune, arată un scris
elegant, care sugerează o bună stăpânire a meşteşugului şi eventual o lungă practică
de copist (Fig. 3 a, b). În septembrie 1597, pe când era „arhimandritul şi egumenul
Galatei”, Filotei era cerut hotarnic într-o pricină a călugărilor de la Secu şi
Agapia58; în aceeaşi pricină a fost adus din nou ca hotarnic în 1604, fiind numit,
acum şi la începutul anului următor, fost episcop (de Roman, desigur)59. A urcat în
scaunul de la Huşi între 20 aprilie şi 1 iunie 160560. Astfel, informaţiile se leagă
pentru a susţine existenţa unui singur personaj.
Avem, cred, suficiente temeiuri pentru a formula ipoteza că acesta este
însuşi arhimandritul Filotei al Putnei, cel menţionat în Tetraevanghelul de la
Dragomirna. Dacă presupunerea este corectă, prezenţa lui Filotei la Putna trebuie
plasată înainte de 1597. Va fi interesant de constatat că ambii episcopi ridicaţi de
„sinodul” din 1600 şi-au avut metania la Putna.
Fără nici o explicaţie, Dimitrie Dan a trecut un Filotei între cei 15
ctitorii ei şi lumea lor, Bucureşti, 2011, p. 42 (BAR, Documente istorice, LXXXII/123; traducerea
germană a acestui document, aflată în arhivele sucevene, provine tot din vechea arhivă a Mănăstirii
Putna – Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente 1393–1849, întocmit de Vasile
Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, Gavril Irimescu, Sevastiţa Irimescu, Bucureşti, 1983, p. 195–196,
nr. 586. Cele două documente pentru Crasna, din 1613 şi 1654, figurează şi în inventarele germane
din 1785, publicate recent: Mihai-Ştefan Ceauşu, Marius Chelcu, Domeniul mănăstirilor din
Bucovina în secolele XIV–XVIII. Inventar de documente, volum editat de ~, Iaşi, 2007, p. 141, nr. 19
A şi B). De altminteri, şi alte documente din prima sută de pachete aflate la BAR provin din arhivele
mănăstirilor bucovinene, fiind aduse probabil de acolo în ultimul sfert al secolului al XIX-lea.
55
Ştefan S. Gorovei, Vârstele Putnei, în Sfânta Mănăstire Putna, cit. supra (nota 10), p. 50.
Cred că şi alţi cercetători ai istoriei noastre bisericeşti au intuit acest lucru. V. şi cazul satului
Podraga, dăruit Putnei de episcopul Calistru de Rădăuţi, „fiind de metanie de la Sfânta Mănăstire
Putna” (Dimitrie Dan, op. cit., p. 198, în Catastihul lui Mazereanu).
56
DIR, XVI/4, Bucureşti, 1952, p. 293–294, nr. 357.
57
Realizate la începutul secolului trecut, după originalele păstrate în colecţiile Muzeului
Ardelean din Cluj, aceste fotografii se păstrează la BAR, Fotografii, V/66 a–b. Sunt recunoscător
Părintelui Ieromonah Marcu Petcu din Sfânta Mănăstire Putna pentru obţinerea imaginilor pe care le
reproduc aici.
58
DIR, XVI/4, p. 179, nr. 238.
59
DIR, XVII/1, p. 173 (episcop), 176 (fost episcop), 183 (fost episcop), 236 (fost episcop).
În tot acest timp, la Huşi era Ioan, menţionat pentru ultima oară la 20 aprilie 1605.
60
Ibidem, p. 238, nr. 319, şi p. 245, nr. 330.
mitropoliţi ai Moldovei care s-ar fi ridicat „dintre egumenii Mănăstirii Putna”61,

însă în lista acestora62 nu figurează nici unul cu acest nume ! În aceasta, el urma,
desigur, pe ieromonahul Sevastian Gheorghiescu, ale cărui însemnări din 1864 le-a
cunoscut şi folosit; în aceste însemnări, cărturarul putnean a dat şi o listă a
mitropoliţilor Moldovei, în care, pentru perioada 1408–1710, enumera nu mai puţin
de 13 ieşiţi din Putna63, dintre care chiar primul era Filotheiu (sub nr. 21)64. În lista
Ctitorilor şi făcătorilor de bine (Diptihul transcris tot atunci), îl regăsim pe
Episcop Filoftei65, fără ca autorul să facă vreo legătură între aceste două menţiuni.
La rândul său, însă, Sevastian Gheorghiescu era tributar Pomelnicului
Mitropoliei Moldovei, alcătuit din porunca mitropolitului Iacov Putneanul şi scris
de Nathanail Dreteanovschi la 175466. În acest pomelnic, „dintru multă cercare şi
întrebare tocmit şi aşezat”, se află pentru prima dată cele două grupuri de
mitropoliţi despre care se credea că sunt ieşiţi din Putna şi, în fruntea lor, stă,
fireşte Filotei67. Amintirea unui Filotei plecat din obştea Putnei pentru a ajunge
episcop de Roman se păstrase datorită daniei pe care o făcuse la 1613. E de prisos a
spune că lungul şir al mitropoliţilor Moldovei nu cunoaşte nici un Filotei; dar
episcopul de Roman era numit şi mitropolit al Ţării de Jos (sau „din Târgul de
Jos”), aşa încât confundarea amintirilor ar fi explicabilă. Rămâne ca noi izvoare să
clarifice deplin poziţia lui Filotei în şirul egumenilor putneni din veacul al XVI-lea.
4. Arhimandritul Ioasaf. Al patrulea caz pe care îl supun aici discuţiei
constituie, după părerea mea, o pereche de controverse inutile. Lista din 2010
prezintă deosebiri faţă de aceea stabilită de Părintele Teofilact – şi, parţial, de aceea
a lui Dimitrie Dan – chiar de la începutul şirului de egumeni. Astfel, egumenia
arhimandritului Ioasaf a fost plasată de Dimitrie Dan între 1468 şi 147668, de
Părintele Teofilact între ianuarie 1467 şi 19 octombrie 148469, iar de lista din 2010
între 1469 şi 1476. În acelaşi album, pentru acelaşi arhimandrit Ioasaf, se mai află
însă o datare: 1467 – 29 octombrie 148570. Patru datări deosebite pentru cel dintâi
egumen al Putnei mi se pare cam mult. Să examinăm (încă o dată !) izvoarele.
La 15 septembrie 1466 (6974), când Ştefan cel Mare a confirmat cea dintâi
61
Dimitrie Dan, op. cit., p. 123.
62
Ibidem, p. 116–123.
63
Monah Alexie Cojocaru, Chipuri de cărturari putneni: ieromonahul Sevastian
Georghiescu, în AP, V, 2009, 2, p. 451–452. Autorul listei omitea menţiunea „De la Putna” în cazul a
încă patru mitropoliţi: Sava, Antonie, Iacov şi Gavriil.
64
Ibidem, p. 451.
65
Ibidem, p. 449.
66
Se păstrează la BAR, sub cota Ms. rom. 1567 – cf. Gabriel Ştrempel, Catalogul
manuscriselor româneşti, I, Bucureşti, 1978, p. 371.
67
BAR, Ms. rom. 1567, f. 5v (numerotare mecanică 12v).
68
69
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 95–96 şi 142.
70
Ştefan S. Gorovei, Vârstele Putnei, p. 43–44.
danie (satul Vicovul de Sus) făcută ctitoriei sale, a cărei construcţie abia începuse,
nu se menţionează nici un egumen71; în anul următor, însă, când ieromonahul
Ioanichie de la Neamţu a scris Mineiul pentru lunile ianuarie şi februarie, iar
diaconul Nicodim a scris Mineiul pentru luna aprilie, ambii copişti au însemnat că
atunci era egumen la Putna Ioasaf72. Din păcate, amândouă colofoanele dau numai
anul 6975 (1467), fără data de lună şi zi. După încă un an, în 1468 (6976), la 2
octombrie, „rugătorul nostru, kyr popa Ioasaf” este indicat ca egumen în actul prin
care Ştefan cel Mare a dăruit Putnei jumătate din satul Maneuţi pe Suceava73.
Dimitrie Dan nu a cunoscut colofoanele celor două manuscrise din 1467, aşa încât
se înţelege de ce a pus începutul egumeniei lui Ioasaf la 1468. Dar ce îndreptăţire
are lista din 2010, pentru a aşeza acest început abia la 1469, în contradicţie cu toate
informaţiile documentare şi cu ceea ce se afirmase, pe baza acestora, câteva sute de
pagini mai în urmă ?!
Bănuiesc că această opţiune a fost influenţată de ipoteza că numirea lui
Ioasaf ar fi cunoscut două etape: în prima etapă, Ioasaf ar fi fost „numit neoficial
egumen al Putnei încă din 1467, în vreme ce în documentele de cancelarie el apare
doar ca egumen de Neamţ”; în a doua etapă, ar fi urmat „instalarea oficială”, care
„nu putea avea loc decât după sfinţirea bisericii, tot atunci urmând să survină şi
renunţarea la funcţia de egumen al Neamţului”74. Această ipoteză, care îl
„învesteşte” pe Ioasaf cu conducerea simultană a două mănăstiri (una în funcţiune,
cealaltă in statu nascendi) poate să fie atrăgătoare75, dar ea nu se susţine în temeiul
informaţiilor documentare azi cunoscute decât prin interpretarea abuzivă a acestora.
Cred că trebuie înlăturată, mai întâi, afirmaţia că Ioasaf ar fi fost egumenul
neoficial al Putnei, „în vreme ce în documentele de cancelarie el apare doar ca
egumen de Neamţ”. Nu există (până acum, cel puţin) nici un document emis de
cancelaria lui Ştefan cel Mare care să-l ateste pe Ioasaf ca egumen în funcţie la
71
DRH, II (1449–1486), volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta
Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 203, nr. 141.
72
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, sub
redacţia lui Mihai Berza, Bucureşti, 1958, p. 441, nr. 187 şi, respectiv, p. 372, nr. 137; Valentina
Pelin, op. cit., p. 254, nr. 5, şi p. 255, nr. 6.
73
DRH, II, p. 229, nr. 155.
74
Liviu Pilat, Sfinţirea Mănăstirii Putna, în AP, I, 2005, 2, p. 42. O asemenea ipoteză mai
fusese vehiculată şi anterior – cf. Diac. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, p. 283
(Ioasaf „un timp a condus mănăstirile Neamţ şi Putna, ca oarecând Domentian Neamţ şi Bistriţa”) şi
nota 19 („conchidem că Ioasaf a condus, în perioada 1468–1470, şi Mănăstirea Neamţ, şi Mănăstirea
Putna, lucru necesar pentru scopul care se urmărea: de a se face şi la Putna o mănăstire
cărturărească”).
75
A şi fost preluată, de pildă, de Iulian Ciubotaru, Stareţi ai mănăstirilor Neamţ şi Putna
din a doua jumătate a secolului XV, în „Elanul”, nr. 106, decembrie 2010, p. 8: „Ioasaf rămâne în
funcţia de egumen al Neamţului până înainte de 1 aprilie 1470, când [...] este atestat noul egumen,
Siluan al III-lea. Aşadar, învestirea oficială a lui Ioasaf ca egumen al noii mănăstiri s-a petrecut după
3 septembrie 1469, când părăseşte definitiv Neamţul, şi înainte de 1 aprilie 1470”.
Neamţu, după 1467. În această postură, el este menţionat o singură dată, în marea
mărturie a actului din 12 septembrie 146476. Calitatea lui de egumen al Neamţului
mai este amintită o dată, într-un document din 18 iulie 147077, după ce, la 28 mai,
tocmai fusese atestat ca egumen al Putnei78, la Neamţu fiind atestat, încă de la
1 aprilie 1470, egumenul kyr Siluan79. Dar această „încălecare” a datelor e doar
aparentă şi nu e în nici un caz o dovadă în sensul afirmaţiei citate mai sus, din care
ar decurge concluzia că Ioasaf deţinea, simultan, două egumenii. În actul din 18
iulie 1470, Ioasaf nu aparţine timpului acţiunii, ci timpului povestirii (sau timpul
trăirii în raport cu timpul mărturisirii80 !). La acea dată, Ana, sora lui Dobrul
(primul mare logofăt al lui Ştefan), o jupâneasă din marele neam al Stărosteştilor81,
dăruia verilor săi, Barsu şi Şuşman, două sate „deasupra Nistrului”, pe care le
cumpărase, împreună cu un fiu al ei, „de la egumenul pe nume Ioasaf şi de la toţi
fraţii care vieţuiesc în această mănăstire” (Neamţu). Datarea cumpărăturii este,
fireşte, imposibilă în absenţa actului de vânzare-cumpărare82; dar oricine cunoaşte
graiul vechilor noastre documente înţelege că respectivele sate nu intraseră în
stăpânirea Anei numai cu vreo lună sau două înainte. Apariţia egumenului Ioasaf
de Neamţu nu reprezintă o eroare, ci un fel de anacronism, datorat transpunerii
mecanice a informaţiilor preluate tocmai din actul de vânzare-cumpărare83. Acest
gen de anacronism este reperabil şi în alte cazuri, când, de pildă, vânzătorii sau
cumpărătorii sunt menţionaţi cu dregătorii inferioare acelora la care ajunseseră
deja, dar care corespundeau momentului când se realizase vânzarea. Ca atare,
documentul din 18 iulie 1470 nu poate fi adus în sprijinul ipotezei că, la acea dată,
76
DRH, II, p. 178, nr. 123.
77
Ibidem, p. 252, nr. 168.
78
Ibidem, p. 248, nr. 166. V. şi mai departe, în text.
79
Ibidem, p. 244, nr. 164.
80
Timpul trăirii, timpul mărturisirii – titlul unei cărţi a lui Eugen Simion, inspirat din
Albert Camus.
81
Cf. I. C. Miclescu-Prăjescu, Boieri moldoveni din veacul al XV-lea. Stanciu Starostescul
şi Stanciu comisul, în RIR, VIII, 1938, p. 176–178.
82
Fapt observat şi de Iulian Ciubotaru, op. cit., p. 7: „Din punct de vedere cronologic [...],
actul [din 18 iulie 1470] nu aduce nici o informaţie în plus, tocmai pentru că nu este precizată data la
care a avut loc această vânzare. Ea s-a petrecut înainte de 1 aprilie 1470, pentru că acum este
menţionat noul egumen al Mănăstirii Neamţ, Siluan”.
83
Poate că documentul din 18 iulie 1470 a folosit informaţii dintr-un act scris pe vremea
când mai trăia Dobrul, ceea ce ar da un înţeles identificării Anei ca soră a acestuia. Dobrul moare în
1468, între 5 februarie, de când avem ultima sa atestare în sfat, şi 28 iulie, când marea logofeţie era a
lui Toma (Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec.
XIV–XVII, Bucureşti, 1971, p. 268 şi 288, corectat prin DRH, II, p. 220, nr. 151, şi p. 222, nr. 152).
Pentru Dobrul, fiu al lui Mihul Starostescul, cf. I. C. Miclescu-Prăjescu, op. cit.; idem, Obârşia unei
familii din Moldova, în RIR, X, 1940, p. 177 (extras, p. 5); idem, Ioan, zis Dobrul, vel logofăt şi
urmaşii lui (ms. 1970–1972). Dar, de asemenea, se poate că aşa obişnuia Ana să se identifice, prin
raportare la fratele ei, şi nu la tatăl ei, care nu avusese nici o carieră boierească, întrucât tot astfel
apare şi la 11 septembrie 1480 (DRH, II, p. 348, nr. 228), şi la 15 martie 1482 (ibidem, p. 370,
nr. 243).
Ioasaf ar fi făcut naveta între Putna şi Neamţu, ca efect al unui cumul de funcţii…
Trebuie să adaug că nici un izvor nu vorbeşte despre această dublă
egumenie. Istoria Bisericii din Moldova cunoaşte doar două cazuri de acest fel –
unul la începutul veacului al XV-lea, când lui Domentian i-au fost încredinţate
mănăstirile Neamţu şi Bistriţa84, iar celălalt în a doua jumătate a veacului al
XVIII-lea, când Neamţul şi Secul au fost unite în mâna lui Paisie Velicicovschi85;
despre amândouă, informaţiile sunt clare şi explicite. Dar despre dubla egumenie a
lui Ioasaf nu avem – repet – nici o informaţie, fie directă, fie indirectă. Astfel,
colofonul Mineiului pentru ianuarie şi februarie spune răspicat că s-a scris în 1467,
(togda) v] Putnom igumenstvuówu Íòasafu – „(atunci) în Putna fiind
egumen [egumenind !] Ioasaf”86. În rândurile precedente, fusese menţionată
Mănăstirea Neamţului; dacă Ioasaf ar fi cârmuit ambele mănăstiri, pe una oficial
(Neamţu) şi pe alta neoficial (Putna), aici era locul cel mai potrivit pentru
consemnarea acestui fapt. În colofonul celuilalt Minei, pentru aprilie, numele
Neamţului lipseşte, cel al Putnei fiind pus în legătură directă cu Ioasaf:
… monastirü svoemú òt(á) Putna, pri arhimandrit{ kùr Íòasafa –
„… mănăstirea sa de la Putna, în vremea arhimandritului kyr Ioasaf”87.
Interpretarea strictă a acestor două însemnări îngăduie, eventual, să conchidem că
Ioasaf a fost ridicat arhimandrit în cursul anului 1467; dar documentul din
2 octombrie 1468 îi spune, simplu, kyr popa Ioasaf88 ! Este vreo explicaţie ?!
Trebuie să existe una, desigur, dar câtă vreme nu o avem, nu au rost comentariile şi
ipotezele şi e mai onest să ne mărginim la această constatare: în actele ieşite din
cancelaria domnească, Ioasaf este numit arhimandrit abia în 148089, în timp ce
poartă acest titlu în colofoanele manuscriselor lucrate la Putna şi în 147290, şi în
147491, ca şi în actele scrise în Putna la 147692. Pisania turnului de intrare, datată
mai 1481, îl numeşte la fel, ca şi Letopiseţele de la Putna (I şi II), cu prilejul
84
DRH, I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Bucureşti, 1975, p. 29–30, nr. 21.
85
Cf. Diac. Ioan Ivan şi Pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 124; Protosinghel Macarie Ciolan,
Mănăstirea Secu, Iaşi, 1987, p. 35. Această unire va dura până la începutul veacului al XX-lea.
86
Valentina Pelin, op. cit., p. 254.
87
Ibidem, p. 255.
88
DRH, II, p. 229, nr. 155.
89
Ibidem, p. 343, nr. 225. Documentul original s-a răzleţit din arhiva Putnei (unde se păstra
în secolul al XVIII-lea), fiind editat după o traducere rezumată; însă nu cred că traducătorul sau
rezumatorul a fost acela care a introdus formula „egumen şi arhimandrit, rugătoriul nostru” pentru a-l
desemna pe Ioasaf (în document, Iosaf, formă care a putut să corespundă aceleia din original – cf.
infra, nota 95 –, dar care poate fi şi o eroare de transcriere), ci aşa trebuie să fi fost în original.
90
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 379,
nr. 143; Valentina Pelin, op. cit., p. 264, nr. 13.
91
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 390,
nr. 146; Valentina Pelin, op. cit., p. 268, nr. 17.
92
Cele privind donaţia lui Iuga vistiernicul – v. supra.
consemnării morţii lui, în 148593. Ca şi cum, până la 148094, ar fi existat o sfială

pentru afirmarea publică a calităţii de arhimandrit a egumenului Putnei ! Ori ca şi
cum această calitate ar fi fost efectivă numai în teritoriul aflat sub jurisdicţia
mănăstirii ! Mi se pare sugestiv, în acest sens, documentul din 28 mai 1470:
consemnând o danie făcută Putnei (actul se păstrează încă aici), el menţionează pe
toţi „egumenii noştri, din toate mănăstirile noastre”, nominalizând numai trei,
dintre care numai cel al Bistriţei este „arhimandritul nostru”, în vreme ce egumenul
Putnei este doar „rugătorul nostru, popa Iasaf”95.
În lumina acestei constatări, capătă consistenţă presupunerea că Ioasaf a
fost în adevăr hirotesit arhimandrit în 1467, fără îndoială pe seama Mănăstirii
Putna, probabil – aşa cum s-a sugerat deja – în vederea faptului că acest lăcaş era
menit a fi necropolă domnească96. Dar aceasta nu înseamnă că, în 1467, doar „se
ştia că Ioasaf va trece la Putna”97, ci că era trecut deja. Ne aflăm, cred, la originea
tradiţiei despre Putna ca „arhimandrie” din capul locului98.
O altă controversă inutilă s-a născut şi s-a perpetuat cu privire la sfârşitul
egumeniei lui Ioasaf. În adevăr, Dimitrie Dan a scris în cartea sa: „În unele urice îi
zice acestui egumen Iosif. Această schimbare a numelui se explică prin
împrejurarea că Ioasaf se retrase în anul 1476 de la egumenie şi luă schima cea
mare şi numele «Iosif». El a murit în 19 octombrie 1484”99. Afirmaţia – pentru care
autorul ei nu a adus nici o probă documentară – a căpătat, probabil, valoare de
tradiţie, aşa încât a fost tratată ca atare, încercându-se şi împăcarea cu scriptura:
„În cursul anului 1476, fiind poate destul de înaintat în vârstă, primeşte schima cea
mare, cu numele de Iosif, după care va continua să-şi exercite funcţia ajutat de
vrednicul său ucenic Arhimandritul Paisie cel Mic, până la 19 octombrie 1484,
când a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul călugărilor din
mănăstire”100.
Cunoscătorii rânduielilor vieţii monahale trebuie să ne lămurească dacă şi
93
V. mai departe, în text.
94
E ciudat să avem iarăşi de-a face cu anul 1480, de care ne „lovim” şi în discutarea
problemelor de succesiune şi a titlului – cf. Ştefan S. Gorovei, Titlurile lui Ştefan cel Mare. Tradiţie
diplomatică şi vocabular politic, în SMIM, XXIII, 2005, p. 53–54, 69–72.
95
DRH, II, p. 248, nr. 166. Numele în forma Iasaf se întâlneşte şi alteori, precum în 1464,
pe când era încă egumen la Neamţu (p. 178, nr. 123) şi 1479 (p. 325, nr. 214); la 1470, i se spune
Iosaf (p. 239, nr. 162). V. şi supra, nota 89.
96
Liviu Pilat, op. cit., p. 41.
97
Ibidem.
98
Cum se afirmă în unele documente din secolul al XVIII-lea. Sper să pot reveni asupra
acestei chestiuni.
99
Dimitrie Dan, op. cit., p. 116. Cu privire la data morţii, v. mai departe, în text.
100
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 96. Cu privire la data morţii, v. mai departe, în
text. Mormântul lui Ioasaf a trebuit să fie în pridvorul bisericii, nu în cimitirul monahilor: cf. Nicolae
N. Puşcaşu (†), Voica Maria Puşcaşu, Mormintele Putnei, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al
credinţei creştine, p. 30.
în ce condiţii era posibil ca un ieroschimonah să deţină funcţii de conducere, fie la

nivelul obştii din care face parte, fie la nivelul unei eparhii101 (cum pare a fi fost
cazul mitropolitului Antonie din Putna102).
Din parte-mi, pot spune că nu cunosc acele „urice”, invocate de Dimitrie
Dan, în care primul egumen al Putnei ar fi fost numit Iosif. De va fi existând
vreunul, ar trebui supus criticii de autenticitate şi de veridicitate. Cunosc, însă, mai
multe izvoare care, ulterior anului 1476, îl numesc tot Ioasaf. Astfel sunt
documentele din 11 februarie 1478103, 7 mai 1479104, 20 septembrie 1479105 şi 12
101
După citirea prezentei comunicări, d-ra Mihaela Tătaru, doctorand la Facultatea de
Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, mi-a atras atenţia (mesaj din 10 octombrie
2011) asupra unui fragment dintr-o scriere a lui Isidor Glabas (1342–1396), mitropolit de Tesalonic,
în care este vorba tocmai de această chestiune, cu referire la mitropolitul Antim al Ungrovlahiei, din
vremea lui Antonie al IV-lea, patriarh ecumenic în 1389–1390 şi 1391–1397. Mulţumind d-rei Tătaru
pentru amabilitate, redau aici fragmentul care interesează: „În zilele noastre, în vremea păstoririi lui
kyr Antonios ca patriarh, în anul 6897, indictionul al doisprezecelea, la 15 februarie, kyr Antim al
Ungrovlahiei, purtând schima cea mare în deosebită slăbiciune trupească, sănătos fiind însă la minte, i
s-a îngăduit să aibă în continuare demnitatea arhieriei, ca şi mai înainte; căci aşa s-a stabilit de către
Sinod, întrucât canonul despre arhiereii de mir pare să spună că în momentul când aceştia îmbracă
haina călugărească, ei să înceteze [funcţia arhierească]. Iar dacă li se pare comentatorilor că acest fapt
se referă şi la schima cea mare, Sinodul însă a zis că pentru ca acest înţeles să nu fie interpretat
împotriva canonului, căci una singură era mai înainte schima monahală şi nu două, nu este necesar să
se dea ascultare comentatorilor, ci canonului; că nu e necesar, faptul e evident din infirmarea acestei
interpretări în diverse timpuri. De unde s-a hotărât ca în cazul arhiereilor de mir aceştia să înceteze de
a mai oficia slujbe, în împrejurarea că devin monahi, după [cum prescrie] canonul; în cazul însă al
arhiereilor monahi, atunci când aceştia îmbracă schima cea mare, faptul să rămână la latitudinea
Sinodului; astfel încât dacă cel care îmbracă veşmântul schimei celei mari este considerat ca
indispensabil datorită unor calităţi ce sunt folositoare, el să fie chemat din nou la activitatea
arhierească, exceptându-se situaţia în care ar fi vorba de constrângere; iar dacă nu mai este chemat, să
rămână eliberat din demnitate. S-a considerat că trebuie chemat, pentru a nu părea că în chip arogant
şi din proprie autoritate [procedează cel în cauză], când retrăgându-se din tagma sa, când revenind
iarăşi într-însa, fie chiar şi întorcând lucrurile după nişte reguli [ale lui] mai personale; chemat fiind
însă de către Biserică, e de întrebat cum poate să se sustragă. Se cuvine să fie chemat însă fără
constrângere, astfel încât dacă cineva recurge la schima cea mare din pocăinţă şi lepădarea greşelilor,
acesta să aibă dreptul de a nu fi constrâns, pentru ducerea la îndeplinire a gândului cel iubitor de
Dumnezeu. În felul acesta să se păstreze şi canonul nezdruncinat, dar să se şi deschidă o portiţă pentru
cel care prin [îmbrăcarea] schimei celei mari doreşte să părăsească demnitatea arhierească” (FHDR,
IV. Scriptores et Acta Imperii Byzantini Saeculorum IV–XV, ediderunt: Haralambie Mihăescu, Radu
Lăzărescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Tudor Teoteoi, Bucureşti, 1982, p. 317 şi 319; parantezele
drepte aparţin editorilor). Nu ştiu în ce măsură o asemenea explicaţie întortocheată – în care atâţia
„dacă”, „dar”, „însă” şi „pare” lasă evident un larg loc pentru urmarea unor„reguli mai personale” –,
poate fi folositoare cazului de faţă, care mi se pare mult mai simplu...
102
Pr. Constantin Cojocaru, Antonie, mitropolit al Moldovei, al Cernigovului şi al
Belgorodului, în AP, V, 2009, 1, p. 172 şi 175 (ieromonah putnean, devenit ieroschimonah şi retras la
schitul Horecea, ales episcop de Rădăuţi în 1728).
103
DRH, II, p. 319, nr. 211.
104
Ibidem, p. 326, nr. 214.
105
Ibidem, p. 338, nr. 221.
mai 1480 (sub forma Iosaf)106. Iar din 1481 datează pisania turnului de intrare107,
păstrată într-o renovare din veacul al XVIII-lea, dar a cărei autenticitate de fond
este mai presus de orice îndoială108.
Avem, însă, e drept, mărturia cronicii pe care specialiştii au numit-o
Letopiseţul de la Putna nr. II şi care dă nu numai data exactă a morţii primului
egumen al Putnei, dar şi contextul în care s-a produs, iar acest text dă numele Iosif:
În anul 6993 septembrie 1, s-a dus Ştefan voievod la
craiul leşesc şi s-au întâlnit la Colomiia. Iar într-aceea au venit
turcii cu Hroniot până la Suceava şi au ars şi târgul şi au prădat
ţara, arzând-o.
Şi după aceea a răposat robul lui Dumnezeu,
arhimandritul Iosif, octombrie 29.
În acelaşi an, noiembrie 16, a fost război cu turcii şi cu
Marcolci la Cătlăbuga şi a biruit Ştefan voievod, din mila lui
Dumnezeu109.
Letopiseţul de la Putna nr. I plasează moartea lui Ioasaf în acelaşi context
(după întâlnirea de la Colomeea, între năvala lui Hroiot şi victoria de la Cătlăbuga),
dar fără precizarea datei de lună şi zi: „În aceeaşi vreme a răposat Iosif,
arhimandritul Putnei”110.
Se poate admite că Iosif este o deformare, intervenită pe parcursul
transcrierilor, a numelui Ioasaf. De altminteri, numele aceluiaşi personaj este scris
uneori şi Iasaf, şi Iosaf111.
Aşadar, cel care a răposat la 29 octombrie 1485 a fost arhimandritul Iosif,
arhimandritul Putnei, şi nu ieroschimonahul Iosif, care, cum se vede, nu a existat
decât în imaginaţia unor autori fie neatenţi, fie doritori să împace izvoarele istorice
sigure cu aşa-zisele tradiţii. E de prisos să adaug că anul 1484, dat de Dimitrie Dan
şi preluat Părintele Teofilact, nu reprezintă altceva decât transpunerea greşită a
văleatului 6993: raportarea decesului la jurământul de la Colomeea, despre care se
ştie din alte surse că a avut loc în septembrie 1485, elimină din capul locului orice
discuţie contradictorie. La aceeaşi concluzie ne conduce şi numirea succesorului lui
Ioasaf la conducerea Putnei: „În anul 6994 <1486> fevruarie 15 a pus Ştefan
voievod pe egumenul Paisie cel Scurt la Mănăstirea Putna”112. Dacă decesul lui
106
Ibidem, p. 343, nr. 225. V. şi supra, notele 89 şi 95.
107
Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, p. 49, nr. 1.
108
Ştefan S. Gorovei, Un monument heraldic recuperat: pisania cu stemă a turnului de la
Putna (1481), comunicare în şedinţa din 15 noiembrie 2011 a Filialei Iaşi a Comisiei Naţionale de
Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române.
109
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie revăzută şi
completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 64 (textul slav la p. 59).
110
Ibidem, p. 51.
111
Cf. supra, nota 95.
112
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de Ion Bogdan, p.64 (Letopiseţul de
la Putna nr. II).
Ioasaf ar fi intervenit în octombrie 1484, ar fi greu de imaginat că Ştefan ar fi lăsat

Putna fără egumen vreme de 16 luni. Împrejurările foarte grele prin care au trecut
Moldova şi domnul ei după septembrie 1485 explică, însă, amânarea numirii noului
egumen, din octombrie 1485 până în februarie 1486.
Mai trebuie să vedem, însă, ce înseamnă anul 1476 în construirea teoriei
despre schima cea mare a lui Ioasaf şi co-egumenia cu Paisie cel Scurt, care ar fi
început la 1 iunie 1476113. Mi se pare evident că, punând această dată, Părintele
Teofilact a avut în vedere documentul din 1 iunie 1476, unul dintre cele trei114
referitoare la daniile făcute Putnei de „pan Ignatie, numit Iuga, marele vistier al lui
Ioan Ştefan voievod”115; primele două sunt scrise de ieromonahul Paisie (probabil
viitorul egumen), iar al treilea de ieromonahul Ghenadie. În toate, egumenul Putnei
este arătat ca fiind „smeritul arhimandrit Ioasaf”. În cel de-al doilea, însă, după
numele ieromonahului Paisie ca scriitor al actului, se află aceste două cuvinte:
igúme<n> pútenski, despre care editorii au notat că este o „subscripţie
neautografă, datorată aceluiaşi ieromonah” (Paisie)116. De aici s-a dedus că, la 1
iunie 1476, în Putna ar fi fost doi egumeni, „smeritul arhimandrit Ioasaf, egumen
de Putna” şi ucenicul său, ieromonahul Paisie, „igumen Putenschi”.
Oricine poate vedea că o asemenea situaţie este nu improbabilă, ci de-a
dreptul imposibilă. În sprijinul acestei sentinţe nu aduc decât un singur argument:
dacă Putna ar fi avut atunci o egumenie „bicefală”, aceasta ar fi trebuit să se
oglindească şi în cel de-al treilea document al lui Iuga, scris la patru săptămâni
după precedentul, la 29 iunie 1476; or, nu acesta este cazul. Repet şi observaţia că,
în actele din 1 şi 29 iunie 1476, egumenul nu are numele schimbat în Iosif, ci e
numit tot Ioasaf.
Cred că ne aflăm în faţa unei capcane117, pe care trebuie să o evităm
încercând să căutăm o explicaţie pentru adaosul igúme<n> pútenski din actul
de la 1 iunie 1476. Este posibil că – de vreme ce această „subscripţie” este
„datorată aceluiaşi ieromonah” – ea a putut fi făcută chiar de scriitorul actului,
Paisie, în momentul când a devenit el însuşi egumen al Putnei, ca un fel de
autentificare, de întărire a celor scrise de el pe vremea când era doar ieromonah.
Chipul în care sunt aşezate cuvintele, şi mai ales faptul că cel de-al doilea este
despărţit – púten / ski – de o parte şi de alta a şnururilor peceţii118 pot să
113
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 98.
114
DRH, II, p. 310–311, nr. 205 (25 ianuarie 1476), p. 314–315, nr. 207 (1 iunie 1476) şi
p. 315–316, nr. 208 (29 iunie 1476). Toate trei documentele se află la Muzeul din Suceava, sub
numerele 2157, 2120 şi, respectiv, 2155.
115
Cf. Ştefan S. Gorovei, Un ctitor uitat la Putna şi asocierea la atributele puterii
suverane, în SMIM, XXI, 2003, p. 257–270.
116
DRH, II, p. 315, nota 17. V. şi p. 620, planşa nr. LXVII.
117
Împărtăşită şi de Iulian Ciubotaru, op. cit., p. 8, contrazicând parţial interpretarea lui
Dimitrie Dan, dar omiţând-o pe aceea a Părintelui Teofilact, cu care coincide în fond.
118
Am verificat acest document la 16 august 2011, prin bunăvoinţa directorului Muzeului
Bucovinei, d-l dr. Constantin-Emil Ursu. Documentul şi-a pierdut pecetea, aşa cum menţionează şi
sugereze şi intenţia scribului de a indica identificarea peceţii ca fiind a egumenului

Putnei. Sau, în sfârşit, aceste cuvinte trebuie citite doar ca „egumenul Putnei” şi,
raportate la Ioasaf, înţelese ca o semnătură a acestuia. În nici un caz, însă, ele nu
pot fi alăturate lui Paisie pentru a înţelege desemnarea acestuia drept … co-egumen
al Putnei. De altminteri, documentul următor, din 29 iunie 1476, tranşează această
falsă dilemă: el este scris de ieromonahul Ghenadie şi menţionează doar pe
„smeritul arhimandrit Ioasaf, egumenul cinstitului lăcaş de la Putna”119.
E foarte ciudat acest mod întortocheat de a gândi, cu neatenţie la capcanele
cu care sunt presărate sursele istorice; el conturează imaginea unui Ioasaf care ar fi
început prin a deţine două „norme” de egumen, la două mănăstiri simultan, şi ar fi
sfârşit prin a i se reduce „norma” la jumătate de egumenie... Absurdul unei
asemenea situaţii nu cred că mai necesită vreun comentariu.
În legătură cu presupusa schimnicire a primului egumen al Putnei s-a făcut
şi observaţia că, sub noul nume (Iosif), el „este consemnat şi în Letopiseţul lui
Grigore Ureche, informaţie pe care marele cronicar a preluat-o din Letopiseţul de
la Putna”120. Să examinăm şi acest izvor narativ.
În cronica lui Ureche, Ioasaf apare de două ori. Prima menţiune e legată de
sfinţirea Putnei – pe care Ureche o plasează la 1470 –, „la care sfinţenie multă
adunare de călugări au fostu: Theoctistu mitropolitul şi Tarasie episcopul
dimpreună cu Iosif arhimandritul şi igumenul Putnii”121. A doua oară, când i se
însemnează moartea, în văleatul 6993, după năvala lui Hroiot, pe când Ştefan era la
Colomeea: „Şi după acéia, octovrie 19, s-au pristăvit Ioasaf arhimandritul carile au
fostu întăi igumen în Mănăstirea Putnei”122. Marele cronicar nu-i spune, deci, Iosif
celui care a murit la 1485, presupus ieroschimonah.
În Letopiseţul de la Putna nr. I, sfinţirea Putnei e arătată pri
arhimandrit{ Íoasaf{123, iar când îi înregistrează moartea îi spune124 Íosïf,
arhïmandrit] Pútensk\i; în Letopiseţul de la Putna nr. II, sfinţirea este pri
arhïmandrit{ Íòasaf{125, iar la moarte, la 29 octombrie 6993, îl numeşte
arhïmandrit Íòsif126.
Aşadar, letopiseţele putnene îi spun Ioasaf la sfinţire, dar Iosif la moarte,
în timp ce Grigore Ureche procedează exact invers ! Ce concluzie poate desprinde,
editorii DRH, II (p. 315), însă, în anexele acestui volum, s-a reprodus o fotografie în care pecetea este
vizibilă; această fotografie are notată şi o cotă: III/32 (DRH, II, p. 620, planşa nr. LXVII).
119
DRH, II, p. 316, nr. 208.
120
Iulian Ciubotaru, op. cit., p. 8.
121
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi
glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, 1958, p. 95 (subl. mea).
122
Ibidem, p. 107 (subl. mea).
123
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, p. 45.
124
Ibidem, p. 46; traducerea la p. 51.
125
Ibidem, p. 57.
126
Ibidem, p. 59; traducerea la p. 64.
de aici, cercetătorul atent la graiul izvoarelor ? Nu alta, decât că, pe filiera copierii
izvoadelor cronicăreşti, s-au produs citiri şi transcrieri eronate.
Încă o precizare, pentru a elimina alte prilejuri de confuzii şi controverse.
Pentru trecerea lui Ioasaf la cele veşnice, trebuie păstrată – în absenţa unei
inscripţii funerare – data din Letopiseţul de la Putna nr. II, adică 29 octombrie
1485 (6993)127.
*
Nu pot încheia fără să repet încă o dată îndemnul pe care l-am formulat
deja şi în 2004128, şi în 2005129, şi în 2010130. Acum, îl adresez în mod special
părinţilor putneni care îşi desăvârşesc formaţia de istorici.
Iar rezultatele muncii mele de până acum pe acest tărâm le închin
urmaşului de azi al arhimandritului Ioasaf, Părintelui Arhimandrit Melchisedec, în
preajma împlinirii a cinci decenii de la naşterea după trup. În lista alcătuită de
Părintele Teofilact, Sfinţia Sa ocupă locul 79; în lista din 2010 – locul 84. Nu
încerc să-i stabilesc locul în lista care ar rezulta după eliminările şi adăugirile
operate acum. Îl asigur, însă, cu acest prilej, că nu vom şti niciodată ce număr
poartă, cu adevărat, în lungul şir pe care Dumnezeu l-a îngăduit egumenilor şi apoi
stareţilor Putnei. Să creadă, deci, Sfinţia Sa, neputinţei omeneşti într-un domeniu
„ale cărui timp şi margini numai Cerul le cunoaşte”, după zisa lui Eminescu.
ANEXE
I. Egumeni şi proegumeni
Pentru perioada anterioară anului 1700, lista alcătuită de Sevastian Gheorghiescul

în 1850 consemna 15 egumeni131, cea a lui Dimitrie Dan din 1905 – 23 de egumeni132, cea a
Părintelui Teofilact (tipărită în 1992) – 24 de egumeni133, iar cea din albumul tipărit în 2010 –
27 de egumeni. În ultimele două liste, cifrele trebuie reduse cu 2, prin eliminarea lui
127
Data de zi din cronica lui Ureche, 19, poate fi urmarea unei transcrieri greşite, qï în loc
de kq, dar poate fi şi data corectă a vechiului izvor, folosit de cronicar şi alterată în transcrierea
letopiseţului putnean. Poate fi, de asemenea, şi o contaminare cu data de zi 19 pe care Letopiseţul
anonim o dă pentru arderea Sucevei în septembrie 1485 (Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, p. 19).
128
Ştefan S. Gorovei, Gesta Dei per Stephanum voievodam, p. 401, nota 50: „Şirul
egumenilor Putnei rămâne un domeniu de cercetare amănunţită”.
129
Idem, Ion Neculce şi tradiţiile Putnei, p. 67, nota 69: „Reluarea cercetării privind şirul
egumenilor Putnei, în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, se impune”.
130
Sfânta Mănăstire Putna, p. 466, nota 67: „O viitoare cercetare specială este necesară
pentru a identifica mai precis atât şirul egumenilor din veacurile XVI–XVII, cât şi episcopii şi
mitropoliţii ridicaţi din obştea Putnei”.
131
Monah Alexie Cojocaru, Chipuri de cărturari putneni: ieromonahul Sevastian
Georghiescu, p. 444.
132
133
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 94–107 şi 142.
Mardarie şi a lui Iorest. Iată, însă, ce se mai poate adăuga:

Veniamin egumen 1552 aprilie 2134
Eustafie proegumen 1568 octombrie 31135
Petronie egumen 1595 ianuarie 12136
137
Dosoftei arhimandrit 1595/1596138; 1597 septembrie 8139
Filotei arhimandrit înainte de 1597140
Theofan egumen 1610 noiembrie 8141
Forgaci egumen menţionat într-un document din 1622–1627,
pentru evenimente din 1615–1616142
Simon egumen 1647 aprilie 15143. Anterior (1641, 1642, 1646)
este menţionat egumenul Simion; acest document dă numele Simon. Acelaşi nume se află şi
pe o însemnare de pe Psaltirea Nr. 76/582/II/583, zisă a lui Avramie din Bolduri (f. 285v).
Victor Brătulescu a dat însemnarea în traducere astfel: „Această carte numită Psaltire a lui
Avramie Boldur a legat-o şi a înnoit-o ieromonahul egumen Simion de la Mănăstirea
Putna. În zilele lui Ion Gheorghe Ştefan voievod, la anul 7165 (1657) luna ghenarie 27 zile”
şi, mai jos, „Mâna mult păcătosului Antonie”144.
Astfel transcrise, aceste însemnări au putut în chip firesc să sugereze concluzia că
Psaltirea a fost scrisă de un Antonie145, iar înnoirea şi legarea ei, de egumenul Simion, s-ar
fi petrecut sub Gheorghe vodă Ştefan146. În realitate, numele egumenului se citeşte, fără
dubii, Simon şi avem de-a face cu trei însemnări diferite (Fig. 4), a căror transcriere şi
134
DIR, XVI/2, Bucureşti, 1951, p. 19, nr. 17; DRH, VI (1546–1570), volum întocmit de
I. Caproşu, Bucureşti, 2008, p. 150–151, nr. 85.
135
Dimitrie Dan, op. cit., p. 78; Pr. Paulin Popescu, Manuscrise slavone din Mănăstirea
Putna, I, în BOR, LXXX, 1962, 1–2, p. 133, nr. 5; şi de Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii
româneşti la Putna, colaboratoare la capitolele III. Tezaur, catalog analitic şi IV. Anexe Maria
Paradais, Iaşi, 1988, p. 405, nr. 62 (cu bibliografie); I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe
manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, I, p. 80 (după Dimitrie Dan).
136
Petronel Zahariuc, Un egumen şi un dăruitor necunoscuţi ai Mănăstirii Putna: Petronie
şi Nicolae Corniat, în vol. Putna, ctitorii ei şi lumea lor, p. 27–34. Documentul, din AMP, la p. 32–33.
137
Plasat în 1569 şi 1585 de Dimitrie Dan, op. cit., p. 118; în 1569–1574 şi 1577–1581 de
Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 102 şi 142.
138
Damaschin Mioc, Materiale româneşti din arhive străine, în SMIM, VI, 1973, p. 338,
nr. 8; I. Caproşu şi E. Chiaburu, op. cit., p. 104.
139
Damaschin Mioc, op. cit., p. 338–339, nr. 9; I. Caproşu şi E. Chiaburu, op. cit., p. 108
(sub anul 1597) şi 109 (sub anul 1598).
140
V. supra, în text.
141
Cf. supra, nota 15.
142
CDM, II, p. 39, nr. 122. Numele e ciudat.
143
Ibidem, p. 384, nr. 1962.
144
Victor Brătulescu, Miniaturi şi manuscrise din Mănăstirea Putna, în MMS, XLII, 1966,
7–8, p. 478, nr. 18; Paulin Popescu, op. cit., p. 142, menţionează legarea şi înnoirea de către Simeon şi
data de 7165 ianuarie 27; această traducere se regăseşte şi la Claudiu Paradais, op. cit., p. 423, nr. 71,
precum şi la I. Caproşu şi E. Chiaburu, op. cit., p. 247.
145
Victor Brătulescu, op. cit., p. 478.
146
Ibidem; Ierodiac. Teofilact Ciobîcă, op. cit., p. 104; Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în
vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658), p. 490.
traducere în continuare nu se justifică. Va fi de văzut dacă cele două nume se referă la o

singură persoană (grafii diferite, erori de scriere ?), sau avem de-a face cu doi egumeni
diferiţi. Oricum, Sinaxarul numără, alături de mulţii Simeon, şi câţiva Simon.
Sïa kniga, rekomaa ?altir Avramïe za
Boldoùri sv{zda i ponovi ermonah egoùmen Simon òt
Poùtna manastir.
V] d(á)ni Íòn Geòrgïe Stefan voivoda v(])
l{t #zr@xe ms’a gen k@z d(á)ná.
Rókoó mnogogr{;nago Antonia.
Lazăr egumen 15 februarie 1658147
proegumen 11 ianuarie 1679
Filotei proegumen 11 ianuarie 1679148
Ioan egumen 11 ianuarie 1679149
Egumeni cu determinare cronologică incertă. Victor Brătulescu menţionează că,
în Psaltirea Nr. 34/554/582/IV, la fila 176, este o însemnare care „arată că această psaltire
este făcută cu toată cheltuiala de proegumenul Teodor din M-rea Putna”150. În cursul
discuţiilor care au urmat comunicării, Părintele Alexie Cojocaru a precizat că însemnarea
despre proegumenul Teodor datează din octombrie 1601. Încercările (6 decembrie 2011)
de a găsi, cu ajutorul Sfinţiei Sale, fila cu această însemnare, pentru fireasca verificare, nu
au avut succes. Rămâne în sarcina viitorului.
N. Iorga a publicat o scrisoare pe care ieromonahul Zosim (Dzosim) şi soborul
său de la Putna au trimis-o la Bistriţa151; scrisoarea fiind nedatată, editorul a plasat-o pe la
1620, în funcţie de destinatar (birăul Andriaş) şi după aspectul general152.
II. Arhimandritul Siluan: două însemnări
Două însemnări pe manuscrise sunt interesante pentru chipul în care erau

desemnaţi egumenii. Ambele privesc pe Siluan. Prima se află pe un Minei al lunii februarie,
147
Petronel Zahariuc, op. cit., p. 490 şi nota 847.
148
La 7 martie 1692, ajungeau la Moscova, ca „să ceară milostenie pentru mănăstirea lor
pustiită de turci în anul 1691”, doi monahi putneni, egumenul Filotei şi namesnicul Antonie (Silviu
Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, p. 62).
Mănăstirea pătimise rău: patru călugări (între care şi egumenul însuşi) şi 60 de slujitori fuseseră robiţi.
Este, oare, acest egumen Filotei identic cu proegumenul din 1679 ?! Sau sunt persoane diferite, şi
atunci ar însemna că Putna a avut trei egumeni cu acest nume, dintre care nici unul nu a figurat în
listele alcătuite până acum ?!
149
Pentru cei trei menţionaţi în 1679, v. supra, în text.
150
Victor Brătulescu, Miniaturi şi manuscrise din Mănăstirea Putna, p. 478, nr. 17 (subl.
mea); trimite şi la Paulin Popescu, op. cit., p. 142–143, unde însă nu se dă însemnarea.
151
N. Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, II, Bucureşti, 1900, p. 116–117,
nr. XXI.
152
Ibidem, p. XXXIX: „no. XXI e datat după primul birău cu acest nume din secolul
al XVII-lea: scrisoarea are înfăţişarea de pe acest timp”.
scris în Putna, de ieromonahul Ştefan153. Iată-i conţinutul154:

& Sïa kniga rekom\i Minei fevruar(á) ispisa
sè v] d(á)ni bl(a)goc]stivag(o) Íò Petra vòevoda, pri
arhimandrit{ kìr igumen Siluan òt(á) Putenskago
monastir{. I ispisa sïa kniga mnòg(o)gr{;nï tah(á)
íeromonah(á) Stefan na poslu;anïe i dade è s(v{)t(o)mu
monastiru Putnoü. I s]vr];is(á) v(]) l({)to #z$ l@i
m({)s(è)’a gen(arïa) l$.
† Această carte, numită Mineiul [lunii] februarie, s-a scris în
zilele binecinstitorului Io Petru voievod, în vremea arhimandritului kyr
egumenul Siluan din Mănăstirea Putna. Şi a scris această carte
păcătosul aşa-zis ieromonah Ştefan din ascultare şi a dat-o Sfintei
Mănăstiri Putna. Şi s-a sfârşit în anul 7038 luna ianuarie 30.
Se observă formula arhimandritul kyr egumenul Siluan.
Această însemnare este precedată de o alta, care marchează sfârşitul muncii
copistului:
& Slava s]vr];itelü B(og)u na;emì v(])
v({)k\. Amin(á).
† Slavă săvârşitorului, Dumnezeului nostru, în veci. Amin.
Cea de-a doua însemnare priveşte incendiul de la Putna, din 1536, „în vremea
egumenului Siluan”. Este de înţeles că, din 1530 până în 1536, egumenul Siluan nu şi-a
pierdut calitatea de arhimandrit; totuşi, ea nu mai este menţionată explicit, ceea ce ar putea
însemna că era înţeleasă implicit.
Această însemnare are o poveste stranie. Ea se află pe un Minei al lunilor
noiembrie şi decembrie, lipsit de colofon, dar acceptat de specialişti ca aparţinând epocii lui
Ştefan cel Mare, păstrat azi la Biblioteca de Stat a Rusiei din Moscova, fond 205, nr. 337155.
La începutul secolului al XX-lea, a fost publicată o transliterare în alfabetul rusesc156, după
153
Émile Turdeanu, L’activité littéraire en Moldavie de 1504 à 1552, în RER, IX–X, 1965,
p. 129, nr. XIV (reprodus anastatic în idem, Études de littérature roumaine et d’écrits slaves et grecs
des Principautés Roumaines, p. 193); Radu Constantinescu, Manuscrise de origine românească din
colecţii străine. Repertoriu, p. 120, nr. 621 (referinţa la Turdeanu este eronată); Maria Magdalena
Székely, Manuscrise răzleţite din scriptoriul şi biblioteca Mănăstirii Putna, p. 171–172, nr. 17.
154
După Е. Калужняцкий, А. Соболевский (E. Kałužniacki, A. Sobolevskij), Альбом
снимков с кирилловских рукописей румынского происхождения, în Энциклопедия славянской
филологии, anexă la fasc. IV, 2, Petrograd, 1916, planşa 120. Însemnarea nu este înregistrată de
I. Caproşu şi E. Chiaburu, op. cit., I şi IV (1829–1859), Iaşi, 2009, p. 540–577 (Addenda et corrigenda
la vol. I–IV).
155
Valentina Pelin, op. cit., p. 315, nr. 70. Semnalare şi la Radu Constantinescu,
Manuscrise de origine românească din colecţii străine. Repertoriu, p. 110, nr. 564.
156
E. I Sokolov, Библиотека Императорскаго Общества Истории и Древностей
Росcийских, II, 1905 („Чтения в Императорском Обществе Истории и Древностей Росcийских
при Московском Универcитете”, I, Moscova, 1906), p. 22, nr. 337.
care, în 1960, s-a dat o traducere în limba franceză157, în 1963, o transliterare în alfabetul
slav şi o traducere în limba română158, iar în 2007, o nouă traducere românească159. Având
la dispoziţie o imagine a transliterării ruseşti160 şi constatând unele nepotriviri cu
transliterarea din 1963, încerc o alta, cu speranţa că, într-o zi, vom putea avea o imagine
bună a însemnării înseşi.
V] l{to #z$ i m@d, m{sè’a martïa i$ d(á)ná, v]
d(á)ni blagocestivago i Hristolübivago gospodina Íò
Petra voivoda, gospodar(á) Zemli Moldavskoi, i pri
arhimandrit{ Siloan{, popuweníem] Bojiem], ili za
na;i gr{h\, pogor{ monastirski Putensk\ velmi zl{
i pogor{;e domove gospodarsk\, trapezaríi obe dv{ i
magerni’a i bolni’a i magìpía s] v]s{m] bra;nom]
eliko b{;e v] nei i neosta nictoje, tokmo necto malo
bra;na ish\tihom] ot ogn{.
Addendum
În însemnările privitoare la primul egumen al Putnei, arhimandritul Ioasaf († 29
octombrie 1485), a fost vorba despre ipoteza retragerii sale din egumenie în 1476, când ar fi
îmbrăcat schima cea mare, schimbându-şi numele în Iosif, ipoteză a cărei lipsă de
temeinicie este vădită (cf. supra, p. 109–114). Însă, ca întotdeauna în cazul unei teorii
greşite, nu este suficient a o demonta: este la fel de important să ştim şi cum s-a născut ea.
Referirile s-au făcut, până acum, la cartea părintelui Dimitrie Dan despre Mănăstirea Putna,
scrisă în 1904 şi apărută în 1905 (p. 116). Însă acest autor a preluat ideea, fără să
menţioneze acest lucru, de la Eugen A. Kozak, care, în culegerea sa de inscripţii, tipărită în
1903, a observat folosirea numelui Iosif în cronicile care menţionează moartea sa. Iată
comentariul său: „Erst in der Notiz über seinen Tod nennt ihn der Chronist – I o s i f
[urmează trimiteri la ediţiile de cronici]. Der Name Íosïf] kann zwar ganz leicht durch
Versehen des Kopisten aus Íoasaf] entstanden sein ober aber hat der Archimandrit Ioasaf
beim Anlegen des g r o ß e n S c h i m a vor dem Tode den Namen Íosïf] angenommen.
157
Émile Turdeanu, L’activité littéraire en Moldavie à l’époque d’Étienne le Grand, în
RER, V–VI, 1960, p. 64, nr. B XIII (reprodus anastatic în idem, Études de littérature roumaine et
d’écrits slaves et grecs des Principautés Roumaines, p. 156).
158
Datorate lui Alexandru I. Gonţa, în studiul Un spital de mănăstire la Putna în veacul
al XV-lea – cf. Alexandru I. Gonţa, Studii de istorie medievală, studii selectate şi pregătite pentru
tipar de Maria Magdalena Székely şi Ştefan S. Gorovei, cu un cuvânt introductiv de Ioan Caproşu,
Iaşi, 1998, p. 252, nota 25, traducerea românească în p. 251–252 (studiul respectiv a fost publicat
iniţial, semnat împreună cu dr. Veronica Gonţa, în MMS, XXXIX, 1963, 9–10, p. 592–601).
Manuscrisul a fost descris şi de Valentina Pelin (cf. supra, nota155), însă fără să reproducă textul slav
al însemnării şi fără să menţioneze ediţia lui Alexandru I. Gonţa (1963, 1998). Însemnarea nu se află
nici la I. Caproşu şi E. Chiaburu, op. cit.
159
Maria Magdalena Székely, Manuscrise răzleţite din scriptoriul şi biblioteca Mănăstirii
Putna, p. 165, nr. 6.
160
Transmisă de d-l dr. Aleksandr Paskal, cu o amabilitate pentru care îi mulţumesc şi aici.
Zu seinen Lebzeiten heißt er stets Ioasaf” (Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der
Bukovina, p. 66, nota 5). Din păcate, în loc să se oprească la prima explicaţie (pe care o
impune spiritul critic şi o minimă experienţă în materie de diplomatică şi paleografie),
Dimitrie Dan a optat pentru a doua, lipsită de orice temei, documentar sau logic,
încetăţenind astfel o imagine greşită, care a trăit mai bine de un veac...
Les higoumènes du Monastère de Poutna (XVe–XVIIe siècles).

Faux pièges, controverses inutiles
(Résumé)
Connaître la succession des higoumènes d’un grand monastère signifie

toujours la possibilité de poursuivre la continuité de vie, de travail et de prière de la
communauté monastique. Depuis un quart de siècle, l’auteur insiste, dans ses
études concernant l’histoire ecclésiastique, sur l’importance des listes des
higoumènes, en espérant (sans succès) que les chercheurs acceptent de consacrer
une partie de leur temps pour les dresser. La présente étude apporte quelques
contributions à la connaissance de la succession des higoumènes du monastère de
Poutna, pour laquelle on dispose maintenant de quatre listes (1864, 1905, 1992 et
2010). Les deux dernières constituent le matériel soumis à l’examen de l’auteur,
qui démontre, en première ligne, la nécessité d’éliminer deux higoumènes (du
XVIIe siècle), inclus auparavant à la suite de quelques graves confusions. Une autre
section est destinée à l’examen des sources qui puissent, par contre, légitimer la
présence, vers la fin du XVIe siècle, d’un higoumène, inconnu jusqu’à présent.
Dans la dernière section, l’auteur reprend l’examen des sources relatives au
premier higoumène de Poutna, l’archimandrite Ioasaf, en essayant d’éclaircir deux
épisodes de sa vie, qui semblent controversés: la date et les circonstances de sa
nomination et confirmation à Poutna, ainsi que de la fin de son service et de sa mort.
L’étude comporte aussi deux annexes. Dans la première, l’auteur réunit des
informations concernant plusieurs higoumènes inconnus de Poutna, en indiquant
les sources (avec des petits commentaires en certains cas); dans la seconde, il
reproduit deux notes rédigées à Poutna, en 1530 et 1536, pour illustrer deux
modalités de désigner un même higoumène.
Mots-clefs: higoumène, Poutna, Mardarie, Iorest, Filotei, Ioasaf.

Fig. 1. Însemnarea din manuscrisul de la Leipzig, despre moartea lui Simion Stroici (1623),
„în vremea egumenului Mardarie”
Fig. 2. Însemnarea despre Mardarie, arhimandritul Bistriţei

Fig. 3 a. Jurământul lui Filotei ca episcop de Roman (1600)...

Fig. 3 b. ... cu semnătura autografă

Fig. 4. Cele trei însemnări de pe Psaltirea lui Avramie din Bolduri

Egumenii Putnei Secolele XV-XVII PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Egumenii Putnei Secolele XV-XVII PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EGUMENII PUTNEI (SECOLELE XV–XVII).

Sunt mulţi ani de când, mânat de dorinţa cunoaşterii mai precise a

„Analele Putnei”, VIII, 2012, 1, p. 93–124.

cercetători şi interpreţi de izvoare istorice, pentru care cercetarea critică nu

dovada solidarităţii intelectuale o dă mai degrabă comunicarea şi confruntarea

de la Leipzig este arătat ca „aparţinând şcolii de la Putna”27, ceea ce e cu totul

ajuns cândva la St. Petersburg40. Moartea „năprasnică şi iute” a ierarhului a oprit

Asemenea danii făceau ierarhii, de obicei, mănăstirilor unde-şi aveau postrigul şi

mitropoliţi ai Moldovei care s-ar fi ridicat „dintre egumenii Mănăstirii Putna”61,

consemnării morţii lui, în 148593. Ca şi cum, până la 148094, ar fi existat o sfială

în ce condiţii era posibil ca un ieroschimonah să deţină funcţii de conducere, fie la

Ioasaf ar fi intervenit în octombrie 1484, ar fi greu de imaginat că Ştefan ar fi lăsat

sugereze şi intenţia scribului de a indica identificarea peceţii ca fiind a egumenului

Pentru perioada anterioară anului 1700, lista alcătuită de Sevastian Gheorghiescul

Mardarie şi a lui Iorest. Iată, însă, ce se mai poate adăuga:

traducere în continuare nu se justifică. Va fi de văzut dacă cele două nume se referă la o

II. Arhimandritul Siluan: două însemnări

Două însemnări pe manuscrise sunt interesante pentru chipul în care erau

scris în Putna, de ieromonahul Ştefan153. Iată-i conţinutul154:

Les higoumènes du Monastère de Poutna (XVe–XVIIe siècles).

Connaître la succession des higoumènes d’un grand monastère signifie

Mots-clefs: higoumène, Poutna, Mardarie, Iorest, Filotei, Ioasaf.

Fig. 2. Însemnarea despre Mardarie, arhimandritul Bistriţei

Fig. 3 a. Jurământul lui Filotei ca episcop de Roman (1600)...

Fig. 3 b. ... cu semnătura autografă

Fig. 4. Cele trei însemnări de pe Psaltirea lui Avramie din Bolduri

S-ar putea să vă placă și