Umbra lui Dragoş. La Putna

«The shadow of Dragoş. At Putna»

by Ştefan S. Gorovei

Source:
Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2008, pages: 5­26, on www.ceeol.com.
ŞTEFAN S. GOROVEI

UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA

„O legendă nu se măsoară pozitivist,

cu rigla şi echerul, ci cu sentimentul
adânc al mitului, mai ales când e vorba
de heraldică medievală”.
(Sorin Ulea, 1969)

Într-o vreme când demitizarea este la modă – şi este la modă pentru că e

rău înţeleasă şi nefericit propovăduită –, atingând, de-a valma, personaje şi epoci
dintre care unele sunt controversate, iar altele strălucite mai presus de îndoială, a
vorbi despre un personaj şi o vreme care par mitice prin excelenţă poate să fie luat
drept lipsă de receptivitate la curentele de gândire care se agită în jur sau chiar
drept rebeliune. Dar, pe de o parte, subiectul este, de multă vreme, foarte scump
sufletului meu, iar pe de altă parte, nicăieri nu poate fi mai potrivit a vorbi despre
Dragoş vodă decât la o întrunire ştiinţifică la Putna.
E drept că totul, în jurul lui Dragoş vodă, este – sau pare – în negură:
personajul în sine şi familia din care provenea, vânătoarea lui mitică (aşa de frumos
explicată de Mircea Eliade), fapta lui însăşi, trecerea peste munţi pentru a schimba
statutul pământurilor (sau ţărilor: în limba slavă este acelaşi cuvânt pentru pământ
şi ţară: zëmlà !) dintre Carpaţi şi cursul unei ape – Siretul, mai întâi, Prutul mai
apoi, până când succesorii săi aveau să atingă Nistrul şi ţărmul Mării celei Mari. Ce
ar fi de demitizat în povestea de început a Moldovei şi a personajului ei fondator,
„mitul etiologic” al stemei Ţării Moldovei ?! Totuşi: se „demitizează” vânătoarea,
ceea ce nu înseamnă că aceste vânători nu existau. Se „demitizează” descălecatul,
ceea nu înseamnă că această faptă nu a avut loc, desemnată chiar cu acest cuvânt în
limba română (nu slavă sau ruteană) veche1.
Am fost învăţat să privesc acest fel de mituri cu tot respectul şi cu toată
grija. Unul dintre dascălii mei întru ştiinţa vechimii, Vasile Lovinescu, îmi aducea
necontenit în faţă două exemple despre valoarea mitului şi, eventual,
desconsiderarea lui: marele Mommsen, care nu a crezut „miturile” despre
regalitatea romană din vremea Tarquinilor şi şi-a început Istoria romană cu vremea
republicii (fiind apoi amendat de descoperirile arheologice, care au pus în lumină
tocmai epoca dominaţiei etrusce a Tarquinilor), şi mormântul – misterios până

1
Ştefan S. Gorovei, Tradiţia „descălecatului”: înţelesuri şi confuzii, în AIIAI, XXI, 1984,
p. 89–105; reluat în idem, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p. 45–68.

„Analele Putnei”, IV, 2008, 1, p. 5–26.

Access via CEEOL NL Germany

6 ŞTEFAN S. GOROVEI

astăzi – de la Curtea de Argeş, descoperit de Virgil Drăghiceanu într-un loc

neacoperit de nici o placă funerară, dar unde prin tradiţie se citeau rugăciunile
pentru ... Negru vodă.

Amintirea lui Dragoş vodă nu s-a păstrat în toată întinderea Moldovei, iar
numele său nu a fost acela care să genereze una dintre denumirile ţării; legătura lui
cu satul Boureni pare mai degrabă o adaptare târzie. Nu în această categorie se
plasează, desigur, Câmpul lui Dragoş, despre care – orice s-ar spune2 – e peste
măsură de greu să se aleagă altă explicaţie decât aceea în legătură cu
descălecătorul. În nord, însă, amintirea luptelor lui cu tătarii s-a păstrat până la
vremea când s-a putut consemna în scris, una dintre bisericile din Siret a rămas
atribuită fiului său, Sas vodă, iar în timpul lui Ion Neculce încă se mai slujea, acolo,
pomenirea lui Dragoş şi a familiei sale, urmându-se un vechi pomelnic: „Şi hramul
bisericii iaste Sfânta Troiţă, care şi până astăzi să slujeşte <Sfânta Liturghie> întru
veacinică pomenirea a domnului Dragoş vodă”3. În aceeaşi zonă, o mică biserică de
lemn stârneşte, de multă vreme, interesul istoricilor, iar legarea ei de numele lui
Dragoş vodă şi de cel al lui Ştefan vodă nu conteneşte să provoace discuţii.
Puţin după mijlocul veacului al XVIII-lea, un călugăr putnean,
arhimandritul Vartolomei Mazereanu – unul dintre cei mai importanţi cărturari
români din Moldova acelei vremi – a scris (1761) o Istorie pentru Sfânta Mănăstire
Putna, în care a împletit, ca într-o singură cunună, trei relatări diferite pentru a
explica mai larg naşterea şi importanţa Mănăstirii Putna. La informaţiile vechilor
cronici despre punerea temeliei la 10 iulie 1466 şi despre sfinţirea ei „după ci-au
trecut căţva ani”, Mazereanu a adăugat rolul determinant al sihastrului Daniil
(operând, astfel, transferul acestui personaj din patrimoniul real al Mănăstirii
Voroneţ4 în acela imaginar al Mănăstirii Putna), precum şi povestea bisericuţei de
lemn. Iată pasajele care ne interesează aici.
„La cursul anilor de la zidire lumii 6874 [= 1366; an ales anume pentru
simetrie cu 1466 !], blagocestivul, de Hristos iubitoriul Ioan Dragoş voevoda,
2
Cf. Costică Asăvoaie, Observaţii şi precizări privitoare la Câmpul lui Dragoş, în
ArhMold, XVII, 1994, p. 271–279 (I) şi XIX, 1996, p. 221–246 (II).
3
Const. C. Giurescu, Valoarea istorică a tradiţiilor consemnate de Ion Neculce, în vol.
Studii de folclor şi literatură, Bucureşti, 1967, p. 475, citând (p. 494, nota 259) două manuscrise
româneşti din Biblioteca Academiei Române, anume ms. 53, f. 44–44v şi ms. 254, f. 177–177v. Ediţia
critică întocmită de Gabriel Ştrempel (Bucureşti, 1982) nu dă această precizare. Ar trebui cercetate
manuscrisele indicate de Giurescu şi mai ales ms. 53, care e mai târziu (se datorează tot lui Ioasaf
Luca, 1766).
4
Pr. Constantin C. Cojocaru, Sfântul Daniil Sihastrul, în vol. Grai maramureşean şi
mărturie ortodoxă. Prea Sfinţitului Episcop Justinian al Maramureşului şi Sătmarului la împlinirea
vârstei de 80 de ani, Baia Mare, 2001, p. 196–232; reluat în idem, Paşi prin secole de istorie
bisericească, Iaşi, 2005, p. 137–180.
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 7

eşind din Ţara Unguriască şi viind întru acest pământ, a biruit pre varvari şi a luat
aciastă ţară supt a sa stăpănire, după cum pre amăruntul arată în leatopiseţul
Ţărăi Moldovii. După aceia, a venit în ţinutul Sucevii, la un loc ce să numeşte
Volovăţul, şi acolo întăiaşi dată a făcut o beserică de lemn, întru numele
Preacuratei de Dumnezău Născătoare şi Pururi Fecioarei Maria, a Cinstitei
Întrării Sfinţii Sale în Beserică; şi a aşăzat şi sat înpregiur şi l-a numit Volovăţul,
în care loc şi pănă astăzi iaste sat cu oameni”5.
O sută de ani mai târziu, Ştefan a început zidirea Mănăstirii Putna. „Şi
fiindcă un lucru mare ca acesta, în scurtă vreme nu să putea face, pănă ce să va
isprăvi aciastă sfântă mănăstâre mare, a socotit să aducă cia mai sus-numită
sfântă beserică, Vovedenie, de la Volovăţ, aice la Putna, şi să străngă părinţi, ca
să facă sfânta rugă. Şi îndată a poroncit de adusără acea sfântă beserică de lemn,
din Volovăţ în Putna, şi a aşăzat-o aproape de mănăstâre cia mare ce să lucra, şi,
făcând înpregiurul acei sfinte beserici căteva chilii, a aşăzat călugări, ca să facă
sfânta rugă şi a numit-o mănăstârea veche; ci şi aciasta s-a făcut tot din pronia lui
Dumnezău, după cum anume arăta mai înainte pre amăruntul”6.
„Pronia lui Dumnezeu” s-a văzut cu prilejul sfinţirii Mănăstirii Putna, când
ctitorul ei, înzestrând-o „cu multe odoară şi veşminte scumpe şi cu multe moşii”, a
dorit să-i creeze un statut deosebit în raport cu celelalte mănăstiri ale ţării: „a vrut
acest blagocestiv domn ca să cinstiască aciastă sfântă mănăstire cu cinstea cia mai
înaltă decât toate mănăstârile ce sănt în Moldova şi a arătat dorinţa sa
preosfinţiţilor arhierei, şi tuturor părinţilor, şi tuturor senatorilor săi, şi celoralalţi
părinţi, arhimandriţi şi igumeni, de pre la alte mănăstâri mai vechi, cari, dac-au
auzit de aciasta, au arătat Mării Sale cum că nu iaste cu cuviinţă să să facă un
lucru ca acesta, de ună vreme că a lor mănăstâri sănt mai de mult zidite; şi cu
cuviinţă iaste care mănăstâre iaste mai veche, aceia să aibă şi cinste cia dintăi.
Mărie Sa încă a arătat cum că pe dreptate au socotit părinţii şi aşa să cade să fia,
însă întăi să-i adevereze Mării Sale de iaste mai veche beserică în toată Moldova
decăt cia de lemn ci-au fost în Volovăţ, iar acmu iaste aice, în Putna; şi, ştiind toţi
că acia beserică iaste făcută întăeşi dată în Moldova, de întăiul domn, Ioan
Dragoş voevoda, numai ce s-au mirat de înălţata minte Mării Sale; şi îndată au
priimit cu toţii şi întru acest chip s-au hotărăt acest lucru, de iaste Mănăstâre
Putna mai înaltă cu cinste decăt toate mănăstârile din Moldova”7.

5
Vartolomei Mazereanu, Istorie pentru Sfânta Mănăstâre Putna, în V. A. Urechiă,
Inscripţiuni după manuscrise. Comunicări şi note, în ARMSI, s. II, t. X (1886–1887), Bucureşti,
1887, p. 13; reluat în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în cronică, carte tipărită cu binecuvântarea
Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p.
147. Textul Istoriei se află în ms. rom. 496 de la Biblioteca Academiei Române; transcrierea lui V. A.
Urechiă (preluată în volumul din 2004) trebuie revizuită.
6
Ibidem, p. 149 (în ediţia Urechiă, p. 14–15).
7
Ibidem, p. 150 (în ediţia Urechiă, p. 15).
8 ŞTEFAN S. GOROVEI

Suntem, ca şi alteori, în plin imaginar istoric. Arhimandritul Vartolomei a

adunat toate informaţiile care puteau să explice statutul neobişnuit al Mănăstirii
Putna, al cărei egumen „avea autoritate cvasiepiscopală asupra unor biserici şi
asupra unor preoţi”8. Câtăva vreme mai târziu, în condiţiile proaspetei instaurări a
stăpânirii habsburgice în Bucovina şi a creşterii ameninţătoare a influenţei greceşti
şi ruseşti în principatul Moldovei, câţiva cărturari patrioţi, mireni şi clerici, aveau
să plăsmuiască documente menite să ateste slobozenia Bisericii Moldovei faţă de
Patriarhia de Constantinopol9 şi, pe de altă parte, statutul Putnei de „cap tuturor
mănăstirilor Moldovei, singură de sine stăpânitoare, nicăieri supusă”. Iar toate
acestea aveau să fie puse sub numele cuiva a cărui autoritate morală era
necontestată şi a cărui îndreptăţire la asemenea măsuri radicale era, pentru toţi, mai
presus de orice îndoială: mitropolitul Iacov Putneanul.
Însă ceea ce Vartolomei Mazereanu a pus în a sa Istorie a Putnei, la 1761,
precede cu un sfert de secol „falsurile patriotice” (1786). Pentru această incursiune
în istoria veacului al XIV-lea, el a avut ca unică sursă ceea ce însuşi numeşte
„spusul părinţilor”, adică relatările orale ale vieţuitorilor din obştea putneană; dar
cred că în preluarea şi prelucrarea acestor relatări arhimandritul s-a simţit încurajat
şi de câteva documente existente în arhiva Putnei, pe care tocmai în 1761 a început
să o cerceteze, în legătură cu hotărnicirea proprietăţilor mănăstirii, care s-a făcut
vreme de două luni10, la sfârşitul acelui an11. În condica documentelor Putnei,
alcătuită peste câţiva ani (1764) din aceleaşi raţiuni, va înscrie două acte domneşti,
de la Constantin Cehan Racoviţă (7 iunie 1756) şi Ioan Teodor Calimah (7 ianuarie
1759), ambele având ca beneficiar mănăstirea veche12. Se pare că, la data când a

8
Pr. Scarlat Porcescu, Locul Mănăstirii Putna în viaţa Bisericii Ortodoxe Române, în
MMS, XLII, 1966, 7–8, p. 583–594; reluat în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Biserica. O lecţie de
istorie, carte tipărită din iniţiativa şi sub îndrumarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 133. Pentru această chestiune, v.
Bogdan-Petru Maleon, Preoţii de mir şi marile aşezăminte monahale din secolul al XV-lea. Studiu de
caz: Mănăstirea Putna, îm AP, III, 2007, 1, p. 11–38.
9
Ştefan S. Gorovei, Semnificaţia unor documente false din veacul XVIII. I. „Cartea
sobornicească” din 1 ianuarie 1752, în AIIAI, XXVI, 1989, 1, p. 431–480; reproducere anastatică în
idem, Între istoria reală şi imaginar. Acţiuni politice şi culturale în veacul XVIII, Iaşi, 2003,
p. 143–192 (şi cu paginaţia originală).
10
Vartolomei Mazereanu, op. cit., ed. V. A. Urechiă, p. 19.
11
Hotărniciile respective sunt incluse, în rezumate, în condica de documente realizată de
Vartolomei Mazereanu în 1764: Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p. 176
(nr. 10), p. 181 (nr. 11), p. 182 (nr. 7), p. 183 (Camănca nr. 5 – cu data noiembrie 2; Petriceni nr. 5 –
cu data octombrie 1), p. 184 (Tomeşti nr. 5; Cupca nr. 4 – cu data octombrie 15), p. 186 (nr. 13), p.
187 (nr. 9), p. 188 (nr. 7), p. 190 (nr. 20 – cu data octombrie 20), p. 202 (nr. 12). În toate rezumatele,
văleatul este 7270, transpus constant 1762; menţionarea lunilor octombrie şi noiembrie, în câteva
cazuri, arată că avem de-a face cu anul 1761, ceea ce coincide cu relatarea din Istorie.
12
Dimitrie Dan, op. cit., p. 228. Originalul celui dintâi nu se mai află de multă vreme în
arhiva Mănăstirii Putna; cel de-al doilea, în continuare păstrat acolo (inv. nr. 187), îl public în anexele
acestui studiu (Anexe, nr. 3).
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 9

scris condica, arhimandritul nu a avut cunoştinţă de un document şi mai vechi, tot

de miluire pentru biserica de lemn. Astfel, o carte domnească pornită de la curtea
lui Mihai vodă Racoviţă la 17 martie 1723, către „boierii şi toţi slujitorii care veţi
umbla ori cu ce fel de slujbă a domniei mele la ţinutul Sucevei”, atrăgea atenţia
acestora cu privire la „sfânta biserică de lemn, ce este lângă Mănăstirea Putna, care
această biserică dinceputul ei au fost făcută de Dragoş vodă la Volovăţ şi au fost
acolo până la zilele răposatului Ştefan vodă bătrânul, şi atunce Ştefan vodă au
mutat-o acolo la Putna, zidind în locul ei alta de piatră, care din pricina acestei
biserici, căci au fost veche, s-au suit rândul şi Mănăstirii Putnei, de este mai
înaintea altor mănăstiri şi până astăzi”13.
Cu documentul sub ochii noştri – putându-i-se, deci, verifica autenticitatea
pentru a înlătura orice suspiciune – e greu de adus vreun argument împotriva
miezului relatării sale, întrucât acest miez se află povestit de Nicolae Costin. Or,
murind la 1712, acest cronicar nu face decât să raporteze o informaţie care era
curentă în veacul al XVII-lea: „Înţeles-am şi noi de oameni bătrâni, lăcuitori de
aicea den ţară, cum să trage cuvântul den om în om, că o beserică de lemnu la
Olovăţ să fie făcută de Dragoş vodă, şi acolo dzic să fie îngropat Dragoş vodă. Şi
aceia beserică de lemnu au mutat-o Ştefan vodă cel Bun la Mănăstirea Putna, unde
stă pănă acmu. Iară pe locul besericii acei de lemnu, la Olovăţ, Ştefan vodă au zidit
beserică de piatră”14. Evident, Vartolomei Mazereanu şi părinţii de la Putna nu
aveau cum să ştie ce scrisese Nicolae Costin pe la 1700 şi ce va consemna, câteva
decenii mai târziu, în ale sale O samă de cuvinte, celălalt cronicar, Ion Neculce15; ei
13
Dimitrie Dan, op. cit., p. 126–127. Corectez şi întregesc, cu acest prilej, unele afirmaţii
anterioare (cf. Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Moldova şi „regalitatea sacră”, în vol.
De potestate. Semne şi expresii ale puterii în Evul Mediu românesc, Iaşi, 2006, p. 213 şi nota 131).
Dimitrie Dan a indicat, ca loc de păstrare a documentului (inv. nr. 21), arhiva Mănăstirii Putna
(Dimitrie Dan, op. cit., p. 93, nr. 64). Actul a fost publicat integral de Teodor Balan, Documente
bucovinene, IV, Cernăuţi, 1938, p. 43, nr. 15. Îl public din nou, în anexele acestui studiu (Anexe, nr.
1), împreună cu un facsimil, pentru a uşura eventuala discuţie asupra originalului. Cred că scriitorul
acestui act este Vasile Buhăescul: aşa mi se pare că sugerează comparaţia cu un document scris de
acesta din urmă la 10 august 1726, al cărui facsimil se poate vedea în Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, IV, Acte interne (1726–1740), editate de Ioan Caproşu, Iaşi, 2001, p. 450, nr. 18 (textul
la p. 12). Alt facsimil (al unui document tot din 1726) la Ştefan S. Gorovei, Spre unificarea
istoriografiei naţionale: „Cronica paralelă” (Iaşi, 1733), în AIIAI, XXV, 1988, 2, p. 177, fig. 9;
reluat în idem, Între istoria reală şi imaginar, p. 133, fig. 9. Vasile Buhăescul, căruia i s-a atribuit, o
vreme, realizarea versiunii „pre scurt” (1733) a Cronicii paralele, va ajunge, la mijlocul veacului al
XVIII-lea, un om cu „o experienţă recunoscută chiar de mai marii săi, respectată ca o memorie vie a
ţării” (Andrei Pippidi, În jurul cronicarului Vasile Buhăescul, în AIIAI, XXIII, 1986, 2, p. 839). O
cercetare mai adâncită asupra familiei, vieţii şi activităţii acestui boier cu aplecări cărturăreşti ar fi,
fără îndoială, foarte utilă.
14
Nicolae Costin, Opere, I, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 şi
de la 1709 la 1711, ediţie cu un studiu introductiv, note, comentarii, indice şi glosar de Const. A.
Stoide şi I. Lăzărescu, Iaşi, 1976, p. 74–75.
15
Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel. Bucureşti,
1982, p. 162.
10 ŞTEFAN S. GOROVEI

nu se inspiră unul de la altul, ci toţi au o sursă comună, care pare a nu fi alta decât
însăşi Mănăstirea Putna16.
„Nivelul” veacului al XVII-lea este atestat, pentru mica biserică de lemn,
de pomelnicul ei, publicat în 1968 de profesorul Victor Brătulescu17. Am arătat,
însă, într-un articol de acum 36 de ani, că acest pomelnic, care datează din veacul
al XVII-lea, a fost început în ultimele decenii ale veacului anterior, dând numele
unor boieri care au fost activi în anii ’80 ai secolului al XVI-lea (Andrei, pârcălab
de Hotin în 1584–1586 şi portar – mai apoi, hatman şi pârcălab – al Sucevei în
1588–1593, şi socrul său, Gavril Hâra, mort între 1590 şi 1600)18. Astfel, avem
dovada, pe de o parte, că această bisericuţă exista la Putna în veacul al XVII-lea,
iar pe de altă parte, că încă din veacul al XVI-lea mari boieri moldoveni îi făceau
danii, care justificau înscrierea lor în pomelnic; or, aceste danii nu pot să însemne
decât că bisericuţei de lemn „încă de la sfârşitul veacului XVI i se recunoştea o
însemnătate aparte”19, care avea să justifice, în veacul următor, şi scutirile de dări
pentru preoţii slujitori acolo.
Acum câţiva ani, cercetarea lemnului din care este construită biserica a
adus, pentru unele probe, datarea 1345–1346, iar pentru altele 1399–1402, precum
şi identificarea unei vechi numerotări a bârnelor, dovadă a demontării şi remontării
ei20. Refaceri ulterioare, prin înlocuirea parţială a lemnului, sunt şi ele atestate21.
Nu avem, cum s-a văzut, înainte de mărturia lui Nicolae Costin, reportabilă
veacului al XVII-lea, nici o alta care să pună în legătură această bisericuţă cu
Dragoş vodă şi cu Ştefan cel Mare. Iar pentru spiritul hipercritic al cercetătorului
din acest veac, toate cele de mai sus pot să nu fie argumente suficiente pentru a
susţine că monumentul de lemn de la Putna ar avea vreo legătură cu Dragoş vodă.
De altfel, în acest punct al cercetării, faptul în sine nici nu are, încă, o importanţă
covârşitoare. Precum a spus acum multă vreme d-l Sorin Ulea: „Că Dragoş va fi
făcut o biserică de lemn la Volovăţ e perfect acceptabil. De ce să nu fi făcut ? Că

16
Pentru relaţiile lui Ion Neculce cu Putna, v. Ştefan S. Gorovei, Ion Neculce şi tradiţiile
Putnei, în AP, I, 2005, 2, p. 55–72.
17
Victor Brătulescu, Pomelnicul bisericii de lemn din Volovăţ, în MMS, XLIV, 1968, 5–6,
p. 325–326.
18
Ştefan S. Gorovei, Biserica de la Volovăţ şi mormântul lui Dragoş vodă, în MMS,
XLVII, 1971, 5–6, p. 374–383, aici, p. 381–382; reluat în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Biserica. O
lecţie de istorie, p. 143–144. Pentru Gavrilaş Hâra şi înrudirile lui: idem, în AIIAI, XIX, 1982,
p. 670–672.
19
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Moldova şi „regalitatea sacră”, p. 213.
20
Alexandru Baboş, Hans Linderson, Mănăstirea veche de lemn a Putnei în arhitectura
medievală românească, în AIIX, XXXIX–XL, 2002–2003, p. 43–59.
21
Ion I. Solcanu, Datarea şi planul bisericii de lemn de la Putna, în SCIA, 21, 1974, 1, p.
95–100. Autorul a găsit un fragment de inscripţie, care dă numele unui Isaia şi văleatul 7085, adică
anii 1576–1577 (p. 96); pomelnicul şi această inscripţie „pun în afară de orice discuţie existenţa
acestei biserici la începutul ultimului pătrar al secolului al XVI-lea” (p. 97). V. şi idem, Noi
consideraţiuni privind biserica de lemn de la Putna, în MMS, LI, 1975, 1–2, p. 115–122.
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 11

Ştefan i-a mutat-o la Putna, n-ar fi imposibil, şi chiar dacă e o fabulaţie postumă
marelui domn, ea ne dă, prin însuşi faptul că pune Volovăţul alături de Putna, ecoul
unui lucru cert: cultul lui Ştefan cel Mare pentru memoria primului descălecător.
Că în biserică la Volovăţ se afla sau nu mormântul lui Dragoş nu e important
pentru descifrarea legendei. Important e că aşa credeau «oamenii bătrâni» din
veacul al XVII-lea care l-au informat pe [Nicolae] Costin. Iar dacă oamenii bătrâni
din veacul al XVII-lea credeau un lucru atât de solemn pentru mentalitatea
medievală precum e acela că în cutare biserică, precis localizată, fusese îngropat
primul descălecător al ţării, înseamnă că legenda era deplin cristalizată la acea
vreme şi că avea, deci, vechime”22.

În veacul al XIX-lea, trei persoane diferite au văzut la Mănăstirea Putna un

obiect care li s-a înfăţişat drept piatra pusă de Ştefan cel Mare pe mormântul lui
Dragoş vodă în luna mai a anului 1473 (6981). Cel dintâi pare a fi un călător polon,
care a vizitat Putna în 1840 şi a transcris inscripţiile de aici; însemnările polonului,
al cărui nume nu ne este cunoscut, au fost folosite de istoricul Olgierd Górka într-o
comunicare ţinută la Academia Română în decembrie 1939 şi rămasă, din păcate,
nepublicată. În inscripţia respectivă, Dragoş era arătat ca d{dá al lui Ştefan23. În
1843, inscripţia a fost copiată şi de eclesiarhul Mănăstirii Putna, ieromonahul
Sevastian Gheorghiescul24, însemnările lui fiind publicate de Mihail Kogălniceanu
în a sa „Arhiva Românească”25. În sfârşit, în 1871, un student român (Grigore
Creţu) comunica şi el episcopului Melchisedec că a citit această inscripţie, în care a
regăsit, cu multă satisfacţie, numele lui Dragoş voievod26. În jurul acestei inscripţii
pierdute s-a născut o controversă care durează de un secol, de când N. Iorga a spus
aceste cuvinte: „ce putea fi vorba de Dragoş într-o pisanie a lui Ştefan cel
Mare !”27. Opinia care a prevalat a fost aceea că avem de-a face cu o pisanie pusă

22
Sorin Ulea, Prima biserică a Mănăstirii Putna (Contribuţie la studiul fazelor de
dezvoltare a arhitecturii medievale moldoveneşti), în SCIA, seria Artă plastică, 16, 1969, 1, p. 49,
nota 48. Tot aici se află şi foarte expresiva formulare pe care am preluat-o ca motto.
23
Anton Balotă, La littérature slavo-roumaine à l’époque d’Etienne le Grand, în Rsl, I,
1958, p. 217, nota 40; v şi Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Moldova şi „regalitatea
sacră”, p. 206.
24
Pentru care, v., acum, Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Egumeni ai Mănăstirii Putna din
secolele XVIII–XX. Chipuri şi morminte, în AP, III, 2007, 1, p. 62–63 şi fig. 8.
25
Sevastian Gheorghiescul, Mormintele, odoarele, inscripţiile şi clopotele Monastirei Putna
din Bucovina, în „Arhiva Românească”, II, ediţia a doua, Iaşi, 1862, p. 316; v şi Ştefan S. Gorovei,
Maria Magdalena Székely, Moldova şi „regalitatea sacră”, p. 205.
26
Paul Mihail, Relaţii din 1871 despre monumentele istorice din Moldova de nord, în
AIIAI, XIII, 1976, p. 375; Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Moldova şi „regalitatea
sacră”, p. 207.
27
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VI, Bucureşti, 1904, p. 617.
12 ŞTEFAN S. GOROVEI

de Alexandru Lăpuşneanu în 1559 (7067), dar care a fost rău citită: este acea
pisanie care se află şi azi pe zidul de răsărit al paraclisului ctitorit de Iacov
Putneanul, deasupra ferestrei altarului. Fără a redeschide acum acest dosar, observ
doar, încă o dată, că văleaturile 6981 şi 7067 sunt cu totul şi cu totul
inconfundabile – fie şi numai pentru faptul că, în scrisul slavon, unul are patru
litere-cifre (y’pa), iar celălalt numai trei (zxz) şi nici una dintre ele nu se regăseşte
în ambele văleaturi – şi-mi păstrez credinţa că în transcrierea şi transmiterea
textului s-au produs confuzii. Esenţa acestui text – după cum pare să rezulte din
emendările propuse – este că în mai 1473 Ştefan se declara „din sfinţita stirpe a lui
Dragoş voievod”28. Am arătat că o asemenea formulă nu ar avea, în sine, nimic
nefiresc: pe de o parte, „sfinţitul neam” desemna, în Serbia, bunăoară, dinastia
întemeietoare a Nemanizilor; pe de altă parte, se poate dovedi că, cel puţin la
nivelul veacului al XVI-lea, Dragoş era recuperat pentru istoria dinastiei
moldoveneşti: raguzanul Giacomo di Pietro Luccari, a cărui carte, Copioso ristretto
degli Annali di Rausa, s-a tipărit la Veneţia în 1605, scria despre „la casa di
Dragissa”, acest ultim nume desemnându-l pe Dragoş, „Barone di Ust, città in
Transilvania”, care venise în Moldova în 135829. După un veac, Dimitrie Cantemir
scria despre „antiqua Dragossiadum stirps” (vechiul neam al Drăgoşeştilor),
„nobilissima illa Dragossiadum stirps” (prea nobilul neam al Drăgoşeştilor)30.
Pentru aceşti doi scriitori istorici, separaţi de mai mult de un secol, Dragoş era,
cum se vede, întemeietorul dinastiei moldoveneşti.
Însă nu a fost aşa de la început. În primii ani ai veacului al XV-lea,
Alexandru cel Bun îşi urca spiţa neamului până la Bogdan I, cel dintâi în şirul
acelora pentru care poruncea pomeniri la Mitropolia din Suceava la 140331, cel
dintâi înscris în şirul domnilor moldoveni în pomelnicul Mănăstirii Bistriţa la
140732. Este foarte probabil ca momentul recuperării lui Dragoş vodă pentru istoria
statului şi a dinastiei să fie marcat de apariţia lui în cronici; dar apariţia şi
dezvoltarea cronicilor moldoveneşti constituie un proces controversat, cu etape a
căror delimitare a dat şi dă multă bătaie de cap cercetătorilor33. În ultima vreme, a

28
Ştefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Moldova şi „regalitatea sacră”, p. 207–208.
29
Giacomo di Pietro Luccari, Copioso ristretto degli Annali di Rausa, Veneţia, 1605, p. 105.
30
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 134–135 şi 136–137.
31
DRH, A, I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Bucureşti, 1975, p. 24, nr. 17. Originalul acestui document a fost redescoperit în Polonia şi publicat
de Dalila-Lucia Aramă în AIIAI, XVIII, 1981, p. 676.
32
Damian P. Bogdan, Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa, Bucureşti, 1941, p. 50 (text slav) şi
86 (traducere).
33
Cf. Ştefan Andreescu, Începuturile istoriografiei în Moldova, în BOR, XCIII, 1975, 1–2,
p. 232–243; Leon Şimanschi, Începuturile elaborării cronicii lui Ştefan cel Mare, în vol. Profesorului
Constantin Cihodaru la a 75-a aniversare, Iaşi, 1983, p. 39–46; Ştefan Andreescu, „Cronica lui
Ştefan cel Mare”: înţelesurile unei întreruperi, în RITL, XXXI, 1983, 4, p. 67–72 (studii republicate
şi în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 13

prevalat „ipoteza că prima Cronică a Moldovei, de la începuturile statului, este

opera cancelariei lui Ştefan cel Tânăr, cu alte cuvinte trebuie datată în răstimpul
1517–1527. Tot acum ea a trecut în mediul mănăstiresc, fiind mai întâi copiată şi
prelucrată în Mănăstirea Putna, necropola familiei domneşti a Moldovei la sfârşitul
secolului XV şi în primele decenii ale celui următor”34. Cu acest prilej, în domnia
lui Ştefan cel Tânăr (Ştefăniţă vodă), s-ar fi procedat „la redactarea unui text de
cronică relativ la Dragoş vodă şi la istoria Moldovei pentru perioada 1359–1457,
care a fost unificat cu Cronica lui Ştefan cel Mare”35.
Mi se pare că, astfel aşezate concluziile, ele urmează o logică pe care nu
ne-o sugerează dezvoltarea sau creşterea ideilor politice aşa cum poate fi ea
surprinsă din reconstituirile documentare. Altă dată, căutând o rezolvare a
controversei privind paternitatea traducerii Istoriilor lui Herodot în veacul al
XVII-lea, am propus să pornim de la întrebarea: cui ar fi putut fi de folos
îndeplinirea acestei munci uriaşe pentru o operă culturală care nu a avut, până la
urmă, nici un fel de ecou în societatea moldovenească ? Ca şi în drept, întrebarea
cui prodest a căpătat răspunsul cu cel mai mare grad de probabilitate: nu într-o
domnie ca a lui Gheorghe Ştefan ori a lui Istratie Dabija, ca a lui Ştefăniţă Lupu ori
a lui Iliaş Alexandru ar fi putut să apară necesitatea şi îndemnul unei asemenea
lucrări, ci numai în domnia lui Vasile vodă Lupu36. Procedând la fel în cazul de
faţă, se vede uşor că nu în vremea urmaşilor lui Ştefan s-a putut naşte un proiect
care ţinea de o idee foarte înaltă. Nici Bogdan, nici Ştefăniţă nu s-au remarcat
printr-un vizionarism politic de măreţia celui promovat de Ştefan. Renunţarea la
imaginea tradiţională şi recuperarea primului segment de istorie moldovenească,
reprezentat de Dragoş şi de Sas, a trebuit să exprime o voinţă puternică şi o gândire
limpede: a chema strămoşii în sprijinul faptelor prezentului. Or, cum se ştie, Ştefan
cel Mare este acela care s-a îngrijit să consolideze amintirea strămoşilor şi a
înaintaşilor săi în domnie, punând pietre noi pe mormintele de la Bistriţa, Neamţu
şi, mai ales, Rădăuţi. În această acţiune amplă trebuie să încadrăm şi „recuperarea”
Drăgoşeştilor.
Transformarea lui Dragoş, din părinte al unei familii prin a cărei
alungare s-au aşezat Bogdăneştii în fruntea Moldovei, în strămoş al chiar acestei
dinastii şi fondator al statului, nu s-a putut petrece decât în domnia lui Ştefan cel
Mare: el a fost acela care l-a adus pe Dragoş în istoria statului său. Punând să se
alcătuiască marele letopiseţ De când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara
Moldovei, el a recuperat nu numai începutul istoric, dar şi pe acela mitic al ţării,

Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 220–237,
238–244 şi, respectiv, 245–252).
34
Ştefan Andreescu, Începuturile istoriografiei în Moldova, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Portret în istorie, p. 233.
35
Ibidem, p. 237.
36
Ştefan S. Gorovei, Circulaţia „Herodotului” de la Coşula: explicaţii genealogice pentru
un fenomen cultural, în ArhGen, V (X), 1998, 3–4, p. 155–164.
14 ŞTEFAN S. GOROVEI

după cine ştie ce însemnări vechi, dar – fără nici o îndoială – şi după amintirile
unora dintre boierii bătrâni sau chiar membri ai familiei domneşti. Între
„momentul” Dragoş vodă şi începerea letopiseţului trecuseră vreo 130 de ani, dar
aceşti ani marcau însuşi începutul memoriei istorice în aceste locuri, cu evenimente
care au părut, desigur, mai demne de memorat decât anii de domnie ai primilor
domni. Un Stanciul Marele, ginerele lui Alexandru cel Bun, de pildă, mort la 11
august 1481, putea să transmită amintirile vii ale bunicului său şi încă altele,
acoperite de formula nostalgică folosită de Radu Rosetti, Ce-am auzit de la alţii.
Mulţi dintre noi cunosc ce s-a întâmplat în familia lor cu 130 de ani în urmă: n-a
fost decât pe vremea Războiului pentru Independenţă !
Când a trebuit să scrie despre Dragoş voievod, monahul sau diacul
însărcinat cu adunarea informaţiilor pentru partea cea mai veche a istoriei ţării,
dinainte de capitolul intitulat Împăraţii moldoveni, s-a găsit în faţa unor informaţii
disparate, pe care, după obiceiul lucrului cronicăresc, le-a unificat. A găsit o dată
precisă, anul 6867, şi astăzi se ştie că acest an corespunde, în adevăr, cu venirea
unui Dragoş în Moldova, dar a altui Dragoş, trimis de regele Ludovic cel Mare al
Ungariei să liniştească o revoltă stârnită de „plures Olachi rebelantes”, cum spune
documentul din 1360 care a consemnat răsplătirea acestui personaj după
întoarcerea lui acasă. A găsit, de asemenea, indicaţia că Dragoş era originar „din
Ţara Ungurească, din Maramureş”, ceea ce, iarăşi, s-a dovedit documentar corect,
Maramureşul fiind „ţara de baştină” a descălecătorilor Moldovei. Şi a mai aflat, în
sfârşit, despre întâmplarea pe care, la vremea aceea, ştiau să o povestească mulţi
dintre bătrânii ţării: Dragoş a venit „după un bour la vânătoare”37.
Dar când a trebuit acel monah sau diac anonim să scrie despre Dragoş
voievod ? Am arătat, demult, că în letopiseţul cel vechi „relatarea amănunţită a
faptelor lui Ştefan cel Mare începe abia cu anul 1473”38. Cercetări ulterioare39 au
nuanţat opinia cu privire la începerea cronicii lui Ştefan cel Mare, păstrând, însă,
anului 1473 o importanţă specială. Dar nu este anul acesta tocmai acela despre care
s-a spus că s-a aflat pe piatra de la Putna, pusă de Ştefan pe mormântul (sau în
amintirea) lui Dragoş vodă ?!
În tezaurul domnesc de la Suceava se afla – ori s-a adăugat în vremea lui
Ştefan – o spadă, care astăzi este expusă la Istanbul, alături de aceea a cărei copie
poate fi admirată acum în muzeul Mănăstirii Putna. Ea nu are, ca aceasta din urmă,
o inscripţie care să lămurească cine i-a fost stăpânul, ci, în locul acela, pe „mărul”
spadei, se află, pe o parte, capul de bour, iar pe cealaltă parte o stemă cu o săgeată
cu vârful în sus, aşezată pe o semilună (la origine, desigur, un arc) şi două steluţe.
Ambele reprezentări heraldice vorbesc despre stăpânul spadei. Săgeata pe semilună

37
Letopiseţul anonim al Moldovei, în Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI publicate de
Ion Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 14.
38
Ştefan S. Gorovei, Biserica de la Volovăţ, p. 138.
39
Cf. supra, nota 34.
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 15

şi steluţele alcătuiesc o stemă pe care heraldica poloneză o cunoaşte sub numele de

herbul Sas sau herbul Drag-Sas, despre ai cărui întemeietori se ştia, încă din veacul
al XV-lea, că erau de neam românesc. Şi, în ciuda eforturilor heraldiştilor ucraineni
de a face această stemă să descindă din strămoşii lor, numele ei însuşi spune de la
cine derivă. Este aceeaşi stemă pe care au purtat-o, în Transilvania şi Ungaria,
urmaşii lui Dragoş vodă, deveniţi familia Drágffy, mari baroni ai regatului, dintre
care unul, Bartolomeu Drágffy, ajuns voievod al Transilvaniei, este cunoscut şi
cronicilor moldoveneşti pentru ajutorul dat lui Ştefan cel Mare în împrejurările
grele ale războiului moldo-polon din 1497. Capul de bour, pus în scut, reprezintă,
fără tăgadă, stema Moldovei, dar forma capului de bour, cu coarnele arcuite în liră,
este una arhaică, dintr-o serie care se termină la începutul domniei lui Alexandru
cel Bun. Şi atunci, pun iarăşi întrebarea de acum 35 de ani40: cine putea fi acela
care să-şi împodobească spada cu stema de neam a Drăgoşeştilor şi cu stema Ţării
Moldovei în factura cea mai arhaică ?!
Se poate ca ea să nu fi rămas în Moldova, se poate ca ea să fi revenit aici,
ca dar din partea lui Bartolomeu Drágffy pentru prietenul şi „cuscrul” său, Ştefan al
Moldovei. Dar în ambele cazuri – fie că a rămas din veacul al XIV-lea, fie că a
revenit, cu o lamă înnoită, spre sfârşitul veacului următor – poate cineva să creadă
că domnul Moldovei a privit-o fără să se intereseze de asocierea celor două
simboluri heraldice ?! Mie, unul, mi se pare cu desăvârşire exclus, mai ales acum,
când ştim cu câtă atenţie a urmărit Ştefan prefacerea stemei sale în ultimele două
decenii ale veacului al XV-lea, până la „marea sinteză heraldică” (expresia lui J. –N.
Mănescu) şi cu cât rafinament a condus rearanjarea mobilelor din scutul în mijlocul
căruia a aşezat propriul său simbol, soarele de amiază. Nu este greu de sesizat
impactul pe care a putut să-l aibă asupra lui Ştefan un asemenea obiect, provenind
de la cel dintâi conducător al celei dintâi Moldove.
Până la Ştefan, primul descălecător nu pare să fi fost în atenţia
moldovenilor. Personajul istoric rămânea eclipsat de fapta celui de-al doilea, ai
cărui urmaşi au păstrat tronul şi i-au reluat numele din generaţie în generaţie, în timp
ce numele lui Dragoş părea ieşit din uz. Şi poate să nu fie o simplă întâmplare faptul
că, odată cu domnia lui Ştefan cel Mare, acest nume pare să se regăsească, într-o
mai mare măsură, dar pentru o scurtă perioadă, în tezaurul onomastic moldovenesc41.
Ceea ce părea absolut imposibil la începutul veacului al XV-lea – şirul
domnilor Moldovei începând, atât în documentul domnesc din 1403, cât şi în
pomelnicul Bistriţei, din 1407, cu Bogdan voievod – era fapt împlinit la sfârşitul
40
Ştefan S. Gorovei, Dragoş vodă şi-a lui ceată …, în MI, VI, 1972, 1, p. 7–9; reluat în
idem, Dragoş şi Bogdan, întemeietorii Moldovei. Probleme ale formării statului feudal Moldova,
Bucureşti, 1973, p. 101–105. Despre această stemă, am revenit într-o comunicare prezentată în 1975,
la o sesiune de istorie militară, rămasă în manuscris. Atribuirea pe care am propus-o nu a fost
acceptată de heraldiştii Jean-Nicolas Mănescu şi Dan Cernovodeanu.
41
O cercetare asupra folosirii acestui nume de botez la boierii moldoveni din veacurile al
XV-lea – al XVII-lea ar fi, cred, de mare folos.
16 ŞTEFAN S. GOROVEI

aceluiaşi veac. Descălecătorul Ţării Moldovei era integrat istoriei acesteia, ba

chiar, într-un fel, şi istoriei familiei domnitoare. Şi, cu aceasta, revin la mai vechile
observaţii ale d-lui Sorin Ulea: „Aici stă cheia problemei. De la începutul domniei
lui Alexandru cel Bun până la consolidarea lui Ştefan cel Mare pe tron, în a doua
jumătate a veacului al XV-lea, trecuse timp din belşug pentru ca rivalitatea dintre
descălecători să se şteargă din memoria oamenilor şi în conştiinţa lor să crească,
aureolată de nimbul predestinării, figura prinţului care vânase mândra fiară, dând
ţării şi domnilor Moldovei simbolul heraldic: capul de bour. Tocmai spre a venera
în mod public acest simbol, în care credea şi avea şi nevoie să creadă pentru
preamărirea dinastiei sale, a poruncit Ştefan cel Mare să se pună în fruntea cronicii
domniei lui, ca o pecete, episodul cu Dragoş şi bourul. Şi tocmai spre a venera în
mod public locul unde se credea că se află mormântul temerarului prinţ de demult,
a poruncit voievodul să se înalţe biserică mare de piatră la Volovăţ”42.
Dar relatarea despre Dragoş vodă nu a rămas la succinta prezentare pusă
în fruntea cronicii, „ca o pecete”. În câţiva ani de activitate cărturărească, această
relatare a căpătat amploare, transformându-se într-un mic poem despre
întemeierea statului, încheiat cu proclamarea lui Dragoş voievod ca domn al
Ţării Moldovei. Iată textul: „… era un bărbat înţelept şi viteaz, anume Dragoş,
şi a pornit cu drujina lui la vânătoare de fiare şi au aflat sub munţii înalţi
urma unui bour şi au pornit pe urma bourului prin munţii înalţi şi au trecut
peste plaiurile înalte, adică munţi, şi au ajuns pe urma bourului la locuri de
şes şi frumoase şi au prins din urmă călări pe bour la un râu, pe mal, sub o
salcie şi l-au omorât şi s-au ospătat din vânatul lor. Şi le-a venit de la
Dumnezeu în inimă gândul să-şi caute loc de trai şi s-au aşezat aici şi s-au
unit într-un singur gând şi au hotărât cu toţii să rămână aici. Şi s-au întors
înapoi şi au spus tuturor alor săi despre frumuseţea ţării şi despre râuri şi
despre izvoare, ca să se aşeze acolo. Şi drujina lor a lăudat gândurile lor şi
au hotărât ca să se ducă acolo, unde fuseseră ei. Şi au cercetat locul, pentru
că era pustiu şi la marginea ţinuturilor în care rătăceau tătarii […]. Şi au
pornit ei din Maramureş cu toată drujina şi cu femeile şi cu copiii peste
munţii înalţi, când tăind pădurea, când dând pietrele în lături, şi au trecut
peste munţi cu ajutorul lui Dumnezeu şi au ajuns la locul în care Dragoş
ucisese bourul şi le-a plăcut şi s-au aşezat acolo. Şi au ales din drujina lor pe
un bărbat înţelept, anume Dragoş, şi l-au ridicat domn şi voievod al lor. Şi
de atunci s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei. Şi Dragoş
voievod a întemeiat cel dintâi oraş43 pe râul Moldova şi după aceea a
întemeiat oraşul Baia şi alte oraşe pe râuri şi la izvoare. Şi şi-a făcut pecetie
voievodală în toată ţara, cu capul de bour. Şi a domnit ca voievod 44

42
Sorin Ulea, Prima biserică a Mănăstirii Putna, p. 49, nota 48.
43
Cronicarul foloseşte termenul m{sto, nu pe acela de tr]g.
44
În textul slav (p. 156): gospodstvoval] na voevodstv{, formulă interesantă care
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 17

doi ani45”.
Povestirea aceasta – repet, un mic poem despre frumoasa ţară a Moldovei şi
începuturile vieţii ei de stat – o cunoaştem numai din aşa-zisa Cronică
moldo-rusă, însă mi se pare mai presus de orice îndoială că ea a figurat şi într-o
versiune de cronică moldovenească întreagă, azi pierdută: numai din această versiune
(şi nu din ceea ce era deja la Moscova !) s-au putut prelua, în veacul al XVII-lea,
informaţiile pe care le regăsim la Grigore Ureche „cu unele deosebiri, dar în linii
generale asemănătoare”, după expresia lui P. P. Panaitescu46. Izvodul acesta de
cronică – indicat drept „letopiseţul cel moldovenesc”47 – nu a putut să dateze decât
de pe la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare48, de vreme ce forma păstrată în
Cronica moldo-rusă abia mai adaugă menţiunea despre începutul domniei lui
Bogdan al III-lea. Pe de altă parte, aşa cum a stabilit P. P. Panaitescu, versiunea din
care derivă Cronica moldo-rusă s-a alcătuit pe baza a ceea ce se numeşte Letopiseţul
de la Putna (Povestire pe scurt despre domnii Moldovei, de când s-a început Ţara
Moldovei)49. Mi se pare, cu alte cuvinte, că este foarte probabil ca poemul despre
Moldova şi Dragoş vodă să fi luat forma cunoscută aici, la Putna, în ultima parte a
domniei lui Ştefan cel Mare50. Concluzia devine tulburătoare, pentru că, fie şi numai
ca ipoteză, ea vine în întâmpinarea celeilalte poveşti, şi ea consemnată în scris, dar
două secole mai târziu: nu alta decât povestea bisericii de lemn, din satul Putna,
despre care de măcar trei sute de ani se spune şi se scrie că este biserica lui Dragoş
vodă, adusă de Ştefan cel Mare de la Volovăţ.

ilustrează insuficienta precizie a celor doi termeni: a domnit ca voievod (întru voievozie). În
letopiseţul lui Ureche, ne întâmpină formularea, raportată tot la Dragoş vodă: „Şi dintr-acea
începătură a fost domniia ca o căpitănie” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, ediţie
îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, ediţia a II-a, revăzută, Bucureşti,
1959, p. 72). Această flexibilitate a termenului de bază domnie a putut permite caracterizarea
instituţiei respective şi ca o împărăţie: avem, la Dosoftei, menţiunea că Vasile Lupu a împărăţit,
deci a domnit ca un împărat ! Calificarea domniei drept împărătească se întâlneşte şi în pisania
Probotei (1530).
45
Cronica moldo-rusă, în Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, p. 159–160 (subl. mea).
46
Ibidem, p. 153.
47
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, p. 70.
48
Pentru aşezarea acestei scrieri la începutul domniei lui Bogdan al III-lea a pledat Ovidiu
Pecican, Ideologia puterii centrale în Moldova lui Bogdan cel Orb, în RI, V, 1994, 7–8, p. 771–781;
reluat în idem, Troia, Veneţia, Roma, Cluj-Napoca, 1998, p. 316–331 (v., aici, toate textele grupate
sub titlul Vânătoare şi dinastie). După opinia lui Leon Şimanschi, exprimată în 1995, Cronica
moldo-rusă („o adevărată Gesta Romanorum”) a putut fi redactată în vremea când Ştefan a instituit
protectoratul asupra Ţării Româneşti şi când se pregătea căsătoria prinţesei Elena cu cneazul Ivan
Ivanovici de la Moscova, adică la începutul anilor ’80 (Leon Şimanschi, Ştefan cel Mare – domn al
Moldovei şi al Ţării Româneşti, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, p. 438).
49
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, p. 152–153.
50
Posesiunea feudelor ardelene a putut amplifica interesul domnului Moldovei pentru zona
respectivă. De asemenea, poate să nu fie fără legătură faptul că traducerea în limba română a
Letopiseţului de la Putna s-a realizat, după cum se pare, de arhimandritul Vartolomei Mazereanu (cf.
Cronicile slavo-române din sec. XV–XVI, p. 67).
18 ŞTEFAN S. GOROVEI

ANEXE

1.

1723 (7131), martie 17, Iaşi. Mihai Racoviţă voievod, domnul Moldovei, miluieşte
biserica de lemn de la Putna, ctitoria lui Dragoş voievod, cu un posluşnic, care va fi scutit
întotdeauna, de toate dările.

& Íò Mihai Rakovi’(]) v(oë)v(o)da, B(o)j(ïëü) m(i)l(o)st(ïü),

g(os)p(o)dar] Zëmli Moldavskoi.
Scriem domniia mia la boiari ş(i) la toţ(i) slujitorii carii viţi îmbla ori cu ce fel de
slujbi a Domnii M(e)li la ţinutul Sucevii. Facem ştire tuturor pentru o o [sic !] sfăntă
besiarică de liamnu ce iaste lăngă măn(ă)stire(a) Putna, care ace(a)stă besiarică dinceputul
ei au fostu făcută de Draguş vod(ă) la Volovăţ ş-au fost acolo pănă la dzilel(e) răpoosatului
Ştefan vod(ă) bătrănul ş-atunce Ştefan vod(ă) au mutat-o acolo la Putna, zidind în locul ei
alta de piiatră, cari din pricina aceştii besiarici, căci au fost véche, s-au suit răndul ş(i)
măn(ă)stirii Putnii de iast(e) mai înnainte altor măn(ă)stiri ş(i) păn(ă) astădzi. Deci, rămăind
această besiarică la pustiitate, aflatu-s-au acmu cest preut anum(e) ...1 ca s-o dişchidză şi
pentru acii m-am milostivit şi Domniia Me(a) pentru un posluşnic ce-ş(i) va afla acel preut,
om strein, din Ţara Unguriasc(ă) sau dintr-altă parte de loc, om strein, să nu hie de ţară acel
posluşnic, ca s(ă) hie în pace ş(i) în scutială de toat(e) dăril(e) ş(i) angăriile, oricăte ar fi pre
alţii în ţara Domnii M(e)li, de toat(e) să hii în pace, nemărui nemică să nu de(a), numai el să
hie de posluşanie acei sfint(e) bisiarici.
Pentru aceia, dumnevoastră, boeri ş(i) voi, sluj(i)tori carii viţ(i) îmbla cu slujbe la
acel ţinut, dacă viţ(i) vede(a) cart(ea) Domnii M(e)li, toţi să-i daţ(i) pace ş(i) să v(ă) feriţ(i)
de acest om, măcară ori ce greu ari iaşi pe ţară ş(i) de s-ari ş(i) scoat(e) v-odat(ă) la v-un
greu a ţărăi ca să de(a) şi cărţii g(o)s(po)d, dară ace(a)sta cart(e) să nu de(a) ş(i) să s(e) ţie
în sam(ă) nici întru nemicâ să nu-l învăluiască. Aşijdire ş(i) voi, ţărani de acolo, iat(ă) că
v(ă) poroncim toţ(i) să aveţ(i) <a> vă feri de acestu om, la nemică cu voi să nu-l
amestecaţ(i). Că cine ari faci mai multu val pest(e) cart(ea) Domnii M(e)li, unii sa [sic !]
acei veţ(i) fi de mare certare de la Domnie(a) Me(a). Aceasta scriem.
U À s, l({)t(o) #zs@la mart(ïë) z@ï.
Iò Mihai Rakovi’(]) vòëvòda <m. p.>.

<Însemnări pe verso>: Mă(nă)stir(ea) ve(che)2.

Velet 7231.
Inv. no. 21.
<Alte cote>: 43/I; 16.

Arhiva Mănăstirii Putna, Documente istorice, nr. 21 (mapa VIII). Orig. hârtie (20 x 31 cm);
cerneală neagră; pecete inelară octogonală în tuş roşu. Rupt şi lipit din vechime. Cu o transcriere
dactilografiată.

Ediţii: Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, p. 93, nr. 64 (rez.) şi p. 126–127
(fragm.); Teodor Balan, Documente bucovinene, IV, p. 43, nr. 15.
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 19

____________________
1
Loc gol.
2
Lectură nesigură.

2.

1736 (7244) martie 14, Iaşi. Grigore Ghica voievod, domnul Moldovei, miluieşte
biserica de lemn de la Putna, ctitoria lui Dragoş voievod, cu doi posluşnici şi-i scuteşte 30
de stupi de desetină.

& Iò Grigorië Gika v(oë)voda, Boj(ï)ëü m(i)l(o)stíü, g(o)sp(o)dar] Zëmli

Moldavskoi.
Facem şt(i)re cu această carte a domnii méle tuturor cui să cade a şti, pentru o
sv(â)ntă bisérică de lemnu ce-au fostu făcut-o Dragoş vod(ă) la Olovăţ şi răposatul Stefan
vod(ă) au mutat-o la Putna, la care bisérică sprijenind Theoctistu proin egumen de Putna51
şi alţi călugăraşi, Domniia Mia am făcut milă cu acea sv(â)ntă biserică şi i-am dat doi
oameni de scutial(ă), oameni streini, fără bani în visterie. Şi acei oameni să fie în pace şi în
scutială de toate birurile, plătind ei numai căte un galbăn de om la vréme(a) haraciului, mai
mult nemică altă să nu de(a) nici la un fel de bir, nici să-i supere nime, pentru ca să fie de
posluşaniia călugăraşilor ce vor fi petrecători la acea biserică. Aşijdere şi la vréme
deseatinii iarăş(i) să aibă scutială treidzăci de stupi, pe acesti bucate nici un ban deseatină
să nu de(a), pentru ca să fie <de>1 lumini şi tămâia2 <la>3 sv(â)nta bisérică.
Dreptu aceia poroncim tuturor boiarilor şi voao, slujitorilor carei viţ(i) îmbla ori cu
ce fel de slujba a Domnii Mele la ţinutul Sucevii, vădzind carte(a) Domnii Méle, toţi să vă
feriţ(i) de acei oameni, să le daţi bună pace. Şi stupii încă să fie scutiţi, precum arată mai
sus, că cine nu se va supune cărţii Domnii Mele şi s-ar ispiti a face mai mult supărare, unii
ca aceia îi voi aduce aice şi cu urgie să vor pedepsi. Aceasta poroncimă.
U À s, l({)t(o) #zs@md mart(ïë) d@ï.
Iò Grigorië Gika vòëvòda <m. p.>.

<Însemnări pe verso>: Velet 7244.

1736.
Inv. no. 26.
<Alte cote>: 153; 45/I, 28.

Arhiva Mănăstirii Putna, Documente istorice, nr. 26 (mapa III). Orig. hârtie (22,5 x 33,2
cm); cerneală neagră; pecete mică octogonală în tuş roşu. Lipit din vechime pe o altă foaie. Cu o
transcriere dactilografiată.

51
Un egumen cu acest nume la Putna în prima jumătate a veacului al XVIII-lea nu este,
până acum, cunoscut şi pe baza altor documente. Dimitrie Dan (op. cit., p. 119) îl menţionează ca
fiind „amintit de diptihon pentru anul 1736”; aceeaşi trimitere şi la Ierodiac. Teofilact Ciobîcă,
Contribuţii la istoria Mănăstirii Putna. Egumenii, în TV, II, 1992, 8–10, p. 110.
20 ŞTEFAN S. GOROVEI

Ediţii: Th. Codrescu, Uricarul, XIV, Iaşi, 1889, p. 181–182; Dimitrie Dan, Mănăstirea şi
comuna Putna, p. 94, nr. 73 (rez.); Teodor Balan, Documente bucovinene, IV, p. 24 (rez).

____________________
1
Rupt.
2
Suprascris: tămăe.
3
Rupt.

3.

1759 (7267) ianuarie 7. Ioan Teodor Calimachi voievod, domnul Moldovei,

miluieşte biserica de lemn de la Putna, ctitoria lui Dragoş voievod, cu doi posluşnici şi-i
scuteşte opt vite de văcărit şi 100 de stupi de desetină.

& Íò Iòan Qëòdòr v(òë)vòda, Bòj(ïë)ü mil(o)st(ïü), g(os)p(o)dar]

Z]mli Mòldavskòi.
Facem ştire cu această carte a Domnii Mele că viind înnainte Domnii Meli
rugătoriul nostru, Sfinţiia Sa chir Calistrat, egum(enul) Sfintii Mănăstiri Putnii, ni-au arătat
cărţi di la toţi luminaţii domni ce-au fost mai înnainte de noi, pentru o sfăntă bisărică de
lemnu ce-au fost făcută de Dragoş vod(ă) la Olovăţu şi răpoosatul Stefanu vod(ă) au mutat-o
la Sfănta Mănăstire Putna, unde şi acum să face rugăciune într-ănsa şi să află căţ(i)va
călugăraş(i) şi au făcut milă domnii ca să aibă această sfăntă bisărică oami(n)i, vite şi stupi
de scutială. Domnie(a) Me(a) încă asămene m-am milostivit asupra aceştii sfinte bisărici,
pentru doi oami(n)i streini, făr(ă) de bir în visterii, ce-ş(i) va găsă, să fie scutiţi pe capetele
lor, di toate dările şi angăriile, oricăti ar fi pe alţăi. Aşijdere şi la vreme(a) văcăritului încă
să aibă a scuti optu viti de văcărit, cum şi la vreme(a) desătinii încă să aibă a scuti o sută
stupi de desătină, nimărui nimic pe aceste bucati să nu de(a).
Drept aceia, poroncim Domnie(a) Me(a) dum(neavoastră), boeri zlotaş(i) şi
desătnici, văzind carte Domnii Meli, toţi să vă feriţi de aceşti oamini şi di viti şi stupi ce
arată mai sus, întru nimică să nu s(e) supere. Şi poftim Domnii(a) Me(a) şi pre alţi luminaţi
domni ce vor fi în urma noastră să nu străce această milă ce am făcut aceştii bisărici, ce mai
vărtos să întăriască, pentru a lor vecinică pomenire.
L({)t(o) #zs@xz gën(arïë) z$.
Procit g$ log(o)f(ët).
S-au trecut la condică.

<Însemnări pe fila 2 verso>: M(ă)n(ă)stâre(a) veche #zs@xz gën(ar) z$.

Velet 7267.
Inv. no. 187.
S-au trecut la condică.
<Alte cote>: 212; 46/I; 9.
 UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 21

Arhiva Mănăstirii Putna, Documente istorice, nr. 187 (mapa II). Orig. hârtie, difolio (20,5 x
29,8 cm); filigran; cerneală neagră; pecete mică octogonală în tuş roşu. Cu o transcriere
dactilografiată.

Ediţii: Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, p. 97, nr. 114 (rez.) şi 228 (în condica
lui Vartolomei Mazereanu); Teodor Balan, Documente bucovinene, IV, p. 24 (rez.).

4.

1764 iulie. Grigore Alexandru Ghica voievod, domnul Moldovei, miluieşte

biserica de lemn de la Putna, numită „mănăstirea veche”, scutindu-i 100 de stupi de
desetină, 100 de oi de goştină şi opt vite de văcărit.

Nòi Grigorïë Alixandru Gika v(òë)vòd(a), Bòj(ïëü) mil(o)st(ïü),

g(os)podar(]) Z]mli Mòldavskòi.
Facem ştire cu această carte a Domnii Mel(e) că viind înnainte(a) Domnii Mel(e)
cuvios rugătoriul nostru, Svinţiia Sa Pahom(ie), igum(enul) Sfintei Măn(ă)stiri Putnii, ne-au
arătat cărţi de milă de la alţi luminaţi domni pentru o sfăntă bisérică ce iaste lăngă
Mănăstire(a) Putna, care să numeşti măn(ă)stire(a) vechi, de mila ce s-au avut. Domnii
Me(a), încă urmănd altor luminaţi domni, iată printr-această carte a Domnii Mel(e) întărim
mila ei şi hotărăm ca în toată vremea Domnii Mel(e) să aibă a scuti o sută stupi de desătină
şi o sută oi de goştină şi optu vite, cai, boi, vaci, de văcărit. Pe aceste bucate, nimărui nici
un bir să nu dea, fiindcă am făcut Domniia Me(a) milă, lăsănd să fie de chivernisala
părinţilor călugăraş(i) ce lăcuescu la această sfăntă bisérică.
Şi poroncim Domniia Me(a) dum(neavoastră) boer(i) desătnici i goştinar(i), văzind
carte Domnii Mel(e), pe acest(e) bucate să nu supăraţ(i) întru nimic, ce să aibă pace. Şi
poftim şi pre alţi luminaţi domni să întărească mila aceast(a), pentru a domniilor sale
vecinică pomenire.
1764 iul(ie).
Procit g$ log(o)f(ë)t.

<Însemnare contemporană pe fila 1 verso>: S-au trecut la condică. Cam(araş)

izvoade.
< Însemnări fila 2 verso>: Velet 1764.
Inv. no.73.
<Alte cote>: 260; 25/IV; 42.

Arhiva Mănăstirii Putna, Documente istorice, nr. 73 (mapa II). Orig., hârtie (21 x 30 cm),
difolio; filigran; cerneală neagră; pecete mică octogonală în tuş roşu.

Ediţii: Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, p. 98, nr. 132 (rez. incorect).
22 ŞTEFAN S. GOROVEI

Documentul nr. 1
UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 23

Documentul nr. 2
24 ŞTEFAN S. GOROVEI

Documentul nr. 3
UMBRA LUI DRAGOŞ. LA PUTNA 25

Documentul nr. 4
26 ŞTEFAN S. GOROVEI

Bisericuţa de lemn de la Putna