Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu

După proletcultismul manifestat în jurul anului 1950, literatura română cunoaşte o epocă de
relativă eliberare de ideologia comunistă, aceasta permiţând refacerea legăturii cu poezia interbelică şi
reluarea unor modalităţi de expresie lirică pe care regimul totalitar le declarase interzise. Este
momentul apariţiei NEOMODERNISMULUI, curent literar ilustrat prin scriitorii „generaţiei 60”:
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ion Gheorghe, Ion Alexandru.
Trăsăturile neomodernismului le reiau, accentuându-le, pe cele ale modernismului, tendinţa
principală fiind promovarea lirismului prin renunţarea, în poezie, la epic şi la descriptiv, textul liric
fiind considerat spaţiul de exprimare a unor stări interioare profunde. Ludicul, ironia şi autoironia,
atitudinea nostalgică faţă de creaţia înaintaşilor, ambiguizarea sensurilor până la încifrarea
mesajului poetic, ineditul limbajului poetic, bazat pe asocieri neaşteptate între termeni, completează
trăsăturile neomodernismului, individualizând acest curent literar în cadrul perioadei postbelice.
Nichita Stănescu este unul dintre liderii „generaţiei 60”, opera sa cunoscând mai multe etape de
creaţie. Volumele „Sensul iubirii” (1960) şi „O viziune a sentimentelor” (1964) se intergrează în prima
etapă, propunând, ca dominantă a imaginarului poetic, o consonanţă deplină între eu şi lume, poezia
exprimând elogiul stării de a fi, exuberanţa trăirii, redate prin teme şi motive literare precum zborul,
răsăritul, lumina, trezirea, iubirea. A doua etapă aduce cu sine interiorizarea lirismului şi revalorificarea
miturilor străvechi în manieră inedită, temele literare abordate fiind acum: timpul, pierderea sinelui,
cuvintele, necuvintele, ilustrate în volume ca „Dreptul la timp”(1965), „11 elegii” (1966), „În dulcele
stil clasic” (1970). Fixarea particularităţilor poetice ale operei lui Nichita Stănescu se realizează în cea
de-a treia etapă, cea a maturităţii artistice, în care tema morţii se îmbină cu cea a timpului iar poezia
este considerată „o stare de criză”, semnificative în acest sens fiind volumele „Măreţia frigului”(1972),
„Opere imperfecte”(1979), „Noduri şi semne”(1982).
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”(1964),
integrându-se în prima etapă a creaţiei lirice stănesciene, neomodernismul manifestându-se în cadrul
acestui text prin trăsături precum: ambiguizarea sensurilor, folosirea metaforelor inedite, lirismul pur,
interiorizat, deschiderea poeziei spre interpretări multiple, contrarierea obişnuinţelor de lectură ale
cititorului.
Titlul poeziei, „Leoaică tânără, iubirea”,. anticipează, prin intermediul unei metafore neaşteptate
care contrariază aşteptările cititorului, tema iubirii şi simbolul central al textului, leoaica, devenit, prin
repetare, laitmotiv. Reluat şi în versul-incipit, titlul poeziei asociază sentimentului de dragoste ideea de
ferocitate, deoarece substantivul „leoaică”, prin raportare la care care termenul „iubirea” are rol de
apoziţie, cumulează mai multe semnificaţii: pe de o parte, acesta indică agresivitatea, forţa, specifice
felinei pe care o denumeşte, pe de altă parte, prin forma de feminin şi prin determinantul „tânără”,
sugerează eleganţa, nobleţea şi forţa de seducţie.
În cadrul operei, tema iubirii se împleteşte intim cu cea a creaţiei, poezia putând fi considerată
şi o artă poetică neobişnuită, deoarece prezintă raportul dintre poet şi lume şi identifică sentimentul de
dragoste cu actul creator, întâlnirea cu iubirea având şi semnificaţia unui contact răvăşitor cu inspiraţia
poetică. Spre interpretarea textului ca poezie de dragoste îndeamnă folosirea substantivului „iubire” ,cu
rol de apoziţie, prin care decriptează metafora din titlu, „leoaică tânără”.
Alcătuit din trei strofe cu un număr inegal de versuri, discursul poetic ia forma unei confesiuni
lirice, în cadrul căreia sentimentul iubirii stă la baza unor metamorfoze neaşteptate, atât în ceea ce
priveşte universul mare al naturii, cât şi în ceea ce priveşte structura intimă a fiinţei umane.
Compoziţional, cele trei strofe ale poeziei corespund celor trei secvenţe lirice care redau evoluţia
sentimentului de la apariţia , la instaurarea sa deplină.
Prima secvenţă lirică surprinde momentul întâlnirii cu iubirea, redat cu ajutorul unor termeni
din universul cinegetic: „pândise”, „a muşcat”, „colţii”. Dragostea se iveşte pe neaşteptate, dar actul
său este premeditat, aşa cum indică versurile: „Mă pândise-n încordare/mai demult”. Impresia de
impact puternic, violent şi neaşteptat se realizează prin reluarea termenului „faţă” în ultimele două
versuri ale secvenţei: „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat leoaiaca azi de faţă”. Îndrăgostitul
este vânatul, prada „leoaicei”, adică a sentimentului care îl invadează total, apariţia sa rănind fiinţa,
producând o surpriză dureroasă: „m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Termenii cu valoare temporală din
strofa întâi. „mai demult”, „azi”, şi folosirea verbelor la perfect compus, „ a sărit”, „a înfipt”, înscriu
apariţia sentimentului de dragoste într-un timp real al existenţei umane, pentru ca apoi, pe parcursul
poeziei, iubirea să se sustragă temporalităţii, instaurând un timp mitic al naşterii şi al renaşterii trăirilor
sufleteşti.
În cea de-a doua secvenţă lirică, este prezentată o dublă transfigurare produsă în urma
iompactului cu iubirea – leoaică, aceea a lumii înconjurătoare, dar şi aceea a fiinţei umane. O adevărată
nouă cosmogonie reconfigurează natura, în centrul său fiind plasată fiinţa umană, aceasta devenind,
prin forţa sentimentului, axis mundi: „Şi deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura,/ când
mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”. Imaginea cercului indică perfecţiunea noii lumi
care se iveşte simultan cu apariţia iubirii iar pulsaţia continuă a universului sugerează veşnica
regenerare, dinamismul pe care îl introduce în planul existenţei forţa afectului: „când mai larg, când
mai aproape”. Fiinţa umană resimte, de asemenea, schimbarea produsă în urma întâlnirii cu iubirea.
Simţurile, scindate şi incapabile de o cunoaştere integrală, încearcă să se reunifice: „Şi privirea-n sus
ţâşni,/ curcubeu tăiat în două, / şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii.”. Imaginile ascensionale, redate
prin metaforele semnificative „privirea.... curcubeu tăiat în două” şi „ciocârlii”, arată ieşirea din sine,
extazul provocat de apariţia sentimentului şi noul avânt de cunoaştere pe care acesta îl generează.
„Curcubeul”, simbol al legăturii dintre cer şi pământ, este scindat, rupt „în două”, imagine care indică
imposibilitatea fiinţei umane de a cunoaşte lumea prin simţuri. Într-o stare extatică, privirea şi auzul
caută o regăsire a unităţii simţurilor, capabilă să perceapă lumea tranfigurată prin iubire.
A treia secvenţă poetică prezintă efectele întâlnirii cu iubirea. Îndrăgostitul resimte schimbarea
la nivel organic, fizic, nu-şi mai recunoaşte propriul trup: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă
şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie”. Pierderea identităţii corporale, sugerată prin metonimiile
„mână”, „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, indică accesul la un alt tip de cunoaştere, care depăşeşte
senzorialul prin contemplaţie. Obiectul contemplaţiei este „leoaica arămie” care „alunecă-n neştire/ pe-
un deşert în strălucire”, imaginile luxuriante, încărcate de luminozitate, indicând plenitudinea,
desăvârşirea sentimentului. Gesturile felinei se feminizează, devin mai acut seducătoare („mişcările
viclene”), ceea ce subliniază trecerea la o etapă de maturitate a sentimentului, permanentizată prin
reluare: „încă-o vreme,/ şi-ncă-o vreme...” De altfel, determinantul „arămie” conţine, prin cromatica
sugerată, ideea evoluţiei temporale, raportarea sa la adjectivul „tânără” din prima secvenţă conturând
schimbarea care se produce în trăirea sentimentului.
Relaţiile de simetrie din cadrul poeziei sunt puse în evidenţă de cele două imagini ale iubirii,
redate prin sintagmele „leoaică tânără”, din prima secvenţă lirică, şi „leoaică arămie”, din ultima
secvenţă. Simbolul leoaicei este un element de recurenţă în textul poetic, devenit laitmotiv al acestuia,
îm timp ce determinanţii substantivului indică trecerea de la iubirea frenetică, capabilă să tulbure
violent fiinţa - „tânără”- , la iubirea profundă, care stârneşte sentimentul sublimului - „arămie”.
Relaţiile de opoziţie se conturează în cadrul celei de-a doua secvenţe a textului prin urmărirea
metamorfozelor care se produc în urma întâlnirii cu sentimentul de dragoste: pe de o parte, lumea
exterioară se schimbă, se naşte din nou, aşezând în centrul ei fiinţa umană, pe de altă parte eul
îndrăgostitului se raportează la universul reînnoit printr-o modalitate de percepere extatică, deoarece
simţurile par să depăşească lumescul, urmând o ascensiune continuă şi încercând să se unifice în înaltul
cerului, „lângă ciocârlii”.
Din punct de vedere semantic, se observă încercarea de a exprima abstractul printr-un lexic
concret, remarcându-se, în special termenii din domeniul cinegeticii („pândise, „a muşcat”), în prima
secvenţă, cuvintele din câmpul semantic al fiinţei („faţă”, „auzul”, „privirea”, „mâna”) şi aceia din
câmpul semantic al timpului.: „azi”, „deodată”, „încă-o vreme”. Rolul lor este de a înscrie iubirea în
planul trăirilor concrete, pentru ca apoi să sustragă fiinţa umană din zona senzorialului şi a
temporalităţii precise, înscriind-o în indeterminare, în spaţiul pur al contemplaţiei.: „Şi alunecă-n
neştire/ pe-un deşert în strălucire”.
Morfologic, poezia scoate la iveală expresivitatea timpurilor verbale folosite şi a structurilor cu
valoare temporală. Astfel, trecerea de la perfect compus, la perfect simplu şi la prezent în prima, a
doua şi a treia secvenţă din text , alături de determinările adverbiale „azi”, „deoadată”, „încă-o vreme
/şi-ncă-o vreme” exprimă părăsirea timpului concret, cotidian şi intrarea într-un timp calitativ superior,
al ciclicităţii, al reînnoirii permanente a sentimentului. De altfel, ultimele două versuri („încă-o
vreme/şi-ncă -o vreme” sunt încărcate de ambiguitate, deoarece pot avea interpretări opuse, sugerând
fie efemeritatea clipei de har a întâlnirii cu iubirea, fie permanentizarea acestui moment care schimbă
fiinţa îndrăgostitului.
Stilistic, poate fi observată folosirea metaforelor inedite, precum aceea din titlul poeziei,
„leoaică tânără”, neobişnuită prin modul de a concepe iubirea ca pe un act vânătoresc de asalt violent,
dar şi metafora – simbol, „privirea..., curcubeu tăiat în două”, al cărui rol este acela de a sublinia
sciziunea care domină senzorialul, omul fiind incapabil de o cunoaştere unitară a universului prin
simţuri. Epitetul („arămie”), comparaţia („...natura/ se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când
mai aproape, / ca o strângere de ape”), personificarea („Şi privirea-n sus ţâşni”) sunt alte modalităţi
artistice prezente în redarea aventurii sufleteşti , „a întâmplării fiinţei” la care participă îndrăgostitul.
Cele 3 strofe ale poeziei pun în evidenţă o prozodie eliberată de rigorile clasice, caracterizată de
rima aleatorie, ritmul combinat şi măsura inegală a celor 24 de versuri.
Opinie...
Încheiere...