Prof. univ.dr.

CONSTANTIN STROE

RETORICA
ŞI
TEORIA ARGUMENTĂRII
Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

CURS UNIVERSITAR

BUCUREŞTI - 2006
 CONSTANTIN STROE

PREFAŢĂ
la ediţia a II-a

Repudiată şi proscrisă ca obiect de studiu din

învăţământul românesc, dar şi din manifestările publice,
timp de aproape jumătate de secol, de către comunişti, ca
inutilă, din vreme ce liderii lor se considerau „oratori
înnăscuţi”, ce nu simţeau nevoia să înveţe nimic, de
nicăieri în domeniu, Retorica nu s-a stins definitiv în
anii comunismului, ci a continuat să pâlpâie, prin efortul
şi aportul unor înţelepţi ca Vasile Florescu, Ion Biberi,
Yolanda Eminescu.
Aşa se face că noi, cei de azi, avem pe ce să ne
sprijinim în strădania de a reînnoda firul retoricii. Şi pentru
că orice demers constructiv începe prin decantarea
moştenirii pozitive am considerat că cel mai bun lucru de
făcut în acest moment este să păstrăm achiziţiile valoroase
valabile din lucrările cu acelaşi profil editate anterior de
diferiţi autori la care să adăugăm pe cele, tot atât de
valoroase, contemporane nouă.
În această perspectivă, pentru documentarea şi
redactarea acestui curs universitar, am folosit nemijlocit
în aspectele lor majore şi esenţiale următoarele surse:
- Vasile Florescu, Retorică şi neoretorică, Editura
Academiei, 1973
- Ştefan Zăvălaş, Introducere în retorică, Bucureşti,
1993
- Mitu Movilă, Retorica, Editura Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, 1996
4
 CONSTANTIN STROE
-Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argu-
mentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
De aceea, lucrarea de faţă nu se remarcă prin
originalitatea, ci prin utilitatea ei. Astfel, cel mai evident
neajuns ce i se poate reţine şi reproşa – lipsa de
originalitate, devine, într-un fel, şi cea mai evidentă
calitate a ei, în sensul că „nesuferind de mania
originalităţii cu orice preţ”, nu am fost ademenit de
tentaţia căreia îi cad pradă sistematic cei care confundă
planurile, de a da neapărat o nouă viziune, o nouă
interpretare asupra problematicii retoricii, ci am conceput
un tip de lucrare cu destinaţie precisă şi strict delimitată:
didactică. Drept urmare, ea se adresează studenţilor de la
facultăţile ce au prevăzut în planul de învăţământ
disciplina Retorica (Ştiinţe ale Comunicării, Ştiinţe
Politice, Drept, Administraţie Publică), facilitându-le
acestora studiul acestei discipline, pe de o parte, prin
tratarea sistematică a ideilor şi problemelor ei de bază, pe
de altă parte, prin prezentarea principalelor ei surse
bibliografice de referinţă.
În vederea consolidării suportului pentru analiza
problematicii sistematice, noua ediţie* cuprinde o dezvoltare
a părţii destinate istoriei retoricii, revizuirea substanţială a
câtorva capitole, precum şi introducerea unei a doua cărţi
referitoare la „Teoria argumentării”. Sper că toate aceste
eforturi de împrospătare a informaţiei îşi vor atinge ţinta,
ajutându-i pe studenţi la însuşirea mesajelor persuasive cu
care sunt asaltaţi în lucrare.
Prof. univ. dr. Constantin Stroe

*
Ediţia primă a apărut la Editura ERA, în anul 2001, cu titlul „Prelegeri de retorică”
5
CONSTANTIN STROE

Motto: ”Dacă în calitate de tehnică

RETORICA poate aservi, ca
teorie ea eliberează”
(O. Reboul)

6
 CONSTANTIN STROE

Cartea întâia

RETORICA
(Retorica clasică tradiţională)

7
 CONSTANTIN STROE

Capitolul 1

Obiectul şi originea retoricii

1. Definirea retoricii
Din punct de vedere etimologic denumirea de retorică
provine din latinescul „rhetorica,” termen împrumutat de
romani de la greci.
Grecii utilizau termenul de „rhitor” care însemna
vorbitor, orator adică cel care învăţa arta elocinţei,
(elocvenţei). În greceşte termenul de „rhitor” comportă mai
multe înţelesuri. În cursul nostru îl utilizăm:
1. cu sensul de teoretician al artei cuvântului (rhitori
au fost Aristotel, Cicero, Quintilian), şi
2. aplicându-l vorbitorilor publici deveniţi oratori
(oratori mari au fost Pisistrate, Isocrate, Demostene, Pericle,
Cicero, Quintilian, Cezar ş.a). În antichitatea greco-romană
orator era sinonim cu politician, mai ales la greci unde, de
pildă, în sistemul democraţiei ateniene calitatea oratorică
era calitatea esenţială a omului politic. La romani,
„rhitorul” era numit „retor” sau „magister artium”
(maestru de arte) sau „sapientae” (profesor de
înţelepciune). Tot romanii foloseau şi termenii „filosofae”
(profesor de filosofie) sau „magister dicendi” (maestru de
elocinţă). De menţionat că la romani, studiile în şcoală erau
dedicate cu precădere învăţării retoricii ca artă a oratoriei.
8
 CONSTANTIN STROE
Arta oratoriei consta într-o argumentare bogată, o limbă,
un stil şi expresii frumoase, riguroase toate ducând la
convingerea, persuasiunea* auditoriului. Termenii retoric,
retorică, au însă şi un sens peiorativ, de declamaţie
emfatică, de preţiozitate, de afectare.
Retorica este arta de a construi o bine alcătuită,
agreabilă şi frumos curgătoare cuvântare sau discurs; pe
scurt retorica este meşteşugul bunei cuvântări.
Pe parcursul îndelungatei sale istorii, retorica a
primit mai multe tipuri de definiţii pe care le putem
sistematiza astfel: în primul rând, există tipul definiţiilor
care au în centru ideea că retorica este creatoare a
persuasiunii. Se dau ca exemple: Socrate, Aristotel,
Cicero, ultimii, autori de tratate ce au susţinut că nucleul
noţiunii de retorică îl constituie persuasiunea, fie în toate
domeniile de activitate, fie în cel politic şi judiciar.
Al doilea tip de definiţie deplasează interesul dinspre
persuasiune spre comunicarea propriu-zisă şi spre mijloacele
cu care ea se realizează. Exemplu: Quintilian care definea
retorica ca ansamblu de reguli tehniciste, ştiinţifice care fac
să fie perfectă comunicarea. Pentru Quintilian retorica este o
artă a vorbirii elegante.
Al treilea tip de definiţie susţine că retorica este arta
ornării, înfrumuseţării discursului. În acest caz avem de a
face cu o transformare a retoricii într-o „stilistică practică”,

*
Persuasiunea este actul de a convinge pe cineva să gândească, să facă un
anumit lucru ca şi când ar fi venit de la el. Mai riguros spus, persuasiunea
este o încercare conştientă de a schimba gândurile, atitudinile şi acţiunile
auditoriului, manipulându-i motivaţiile în raport cu scopuri predeterminate.
Pe scurt, persuasiunea este un „proces” modificator de atitudini, credinţe,
păreri sau comportamente.
9
 CONSTANTIN STROE
într-o „tehnică a decoraţiei” discursului.
O definiţie mai elaborată este aceea care consideră
că retorica este arta de a convinge un auditoriu printr-o
argumentaţie bogată şi riguroasă pusă în valoare de un
stil ales şi de o limbă plăcută, agreabilă. Pentru a ajunge
la o astfel de artă oratorul trebuie să stăpânească bine
atât regulile gramaticale cât şi alte reguli (logice,
psihologice) care să-l ajute să penetreze gândirea audito-
rului. Oratorul are nevoie de un ansamblu de procedee în
vederea stimulării unor emoţii, gânduri celor ce îl ascultă
pentru că arta de a vorbi bine este arta de a face pe
cineva să cedeze şi să se lase convins. Pentru a îndeplini
acest scop retorica recomandă să fie folosit un limbaj
adecvat, un ton plăcut, argumente puternice, procedee
care sunt proprii oratorului.
Când am vorbit de semnificaţia termenului retorică
am implicat şi termenul elocinţă (elocvenţă). Şi totuşi există
o deosebire între retorică şi elocvenţă. Elocvenţa este o
însuşire naturală în timp ce retorica este o disciplină care
stabileşte principiile necesare compoziţiei oratorice de orice
specie cât şi reguli particulare proprii fiecărui gen de
elocvenţă. Elocvenţa a precedat retorica. După cum spunea
Voltaire „elocvenţa s-a născut înaintea regulilor retorice”.
După unii autori există două tipuri de elocvenţă:
1) Elocvenţa naturală, care s-a născut o dată cu
societatea, deoarece numai omul comunică cu semenii săi
prin limbajul articulat. Această elocvenţă naturală la
începuturile ei a fost o elocvenţă primitivă. Exemplu:
„Povestirile ţăranului bun de gură”, ce circulau în Egiptul
antic, „Iliada” şi „Odiseea” ale lui Homer (mai ales elocvenţa
personajelor Ulisse şi bătrânul Nestor).
2) Elocvenţa cultivată s-a născut în condiţiile de
10
 CONSTANTIN STROE
libertate în cadrul societăţii democratice. În mod unanim se
consideră că retorica şi oratoria, sunt legate de democraţie.
O dată cu organizarea democratică a statului grec antic
apare nevoia de oratori pentru a face politica statului în
agora, în areopag, în pritanaeum. O dată cu această
elocvenţă cultivată se poate vorbi despre un început al
retoricii propriu-zise.

2. Originea retoricii
În ceea ce priveşte originea retoricii până nu demult
se credea că ea este o creaţie grecilor antici. Şi totuşi
retorica nu este o creaţie exclusiv grecească. Este cert că ea
a apărut şi în cadrul altor culturi: indiană, chineză,
egipteană dar a rămas la un nivel scăzut, la nivelul
eristicei*. Abia în cultura greco-romană s-a ridicat la nivelul
euristicii** cunoscând o înflorire fără precedent în Roma
antică.
Există mai multe teorii privind originea şi apariţia
retoricii:
1. Există teoria înzestrării naturale a grecilor pentru
artă şi filosofie cât şi pentru vorbirea frumoasă şi
convingătoare. S-a vorbit şi se vorbeşte de un aşa numit
„miracol” grec care ar sta la baza, şi ar explica originea şi
geneza tuturor formelor culturii în spaţiul european.
Această teorie a fost susţinută de Horaţiu şi subzistă şi
azi.
2. O altă teorie opusă primei, ce minimalizează
meritele grecilor în constituirea retoricii ca disciplină îşi are

*
Eristica = arta disputei care foloseşte argumente (arta argumentării)
**
Euristica = metoda de a obţine adevărul prin demonstraţie (arta demonstraţiei)
11
 CONSTANTIN STROE
originea în părerea lui Cicero care atribuie grecilor doar o
retorică de şcoală, rudimentară şi dăunătoare. Părerea lui
Cicero este că retorica nobilă şi folositoare este produsul
filosofiei romane. Această părere are adepţi şi astăzi.
3. Retorica este legată de Homer şi de opera sa. În
antichitate, epopeile homerice au avut un succes
extraordinar şi de aceea au fost considerate izvorul şi
începuturile oricărei ştiinţe. Se argumenta că în opera
homerică găsim o mulţime de date, informaţii privind
instrucţia retorică pe care au primit-o în tinereţe eroii
Iliadei şi Odiseei.
4. Altă teorie este cea care leagă apariţia retoricii de
apariţia limbii. În perspectiva acestei teorii un individ
genial a creat limba şi odată cu ea şi retorica cu ajutorul
căreia alţi oameni au reuşit să-şi convingă semenii să
iasă din sălbăticie şi să întemeieze societăţi cu obiceiuri
stabile şi legi. O astfel de teorie a fost combătută în
perioada antică de către Quintilian care considera că
retorica nu este un dar divin, ci natura este creatoarea
limbii şi implicit a elocvenţei naturale. Retorica ar fi
instrumentul cu ajutorul căruia generaţiile noi îşi
însuşesc experienţa celor dinainte. Concluzia este că
geneza retoricii este rezultatul unei cauzalităţi mult mai
complexe decât apariţia limbii, considerată ca singurul
factor generator al retoricii.
5. O altă teorie susţinută de patristică consideră
retorica ca o creaţie a sofiştilor. Primul sofist ar fi fost
Hermes care era protectorul literelor dar şi al hoţilor.
Patristica consideră chiar episodul biblic al căderii
omului în păcat ca un rezultat al retoricii abile a
diavolului, care luând înfăţişarea şarpelui a corupt-o
întâi pe Eva cu vorbele lui îmbietoare apoi cu ajutorul ei
l-a corupt şi pe Adam, cu fructul oprit. În legătură cu
această teorie trebuie spus că ea are justificare doar în

12
 CONSTANTIN STROE
măsura în care se reţine faptul că, într-adevăr, sofiştii
sunt cei care au cultivat o elocinţă falsă punând pe
acelaşi plan adevărul şi eroarea, retorica devenind pentru
ei o simplă frazeologie şi un simplu mijloc de corupţie a
moravurilor. Filosofia şi în subsidiar retorica prin sofişti
au degenerat în arta de a induce în eroare şi a pretinde
că pot să demonstreze că negrul este alb şi albul este
negru.
6. A şasea teorie se constituie odată cu adoptarea
artelor liberale, printre care găsim şi retorica, de către bi-
serica creştină care le socoteşte pe acestea ca fiind creaţii
ale lui Dumnezeu, el fiind cel care dă gândul bun şi drept.
7. Altă teorie îi aparţine lui Jean-Jacques Rousseau
în conformitate cu care originea retoricii trebuie căutată
în ambiţie, ură, linguşeală şi minciună iar ştiinţele şi
artele îşi datorează naşterea viciilor noastre. În opinia lui,
apariţia retoricii este rezultatul unei decăderi a societăţii
omeneşti întrucât acea stare edenică încetează odată cu
începuturile civilizaţiei.
8. Altă teorie aparţine lui Francois Renée
Chateaubriand, ea susţinând că în explicarea originii
retoricii trebuie să pornim de la evenimentele neplăcute
cu repercusiuni negative asupra comunităţilor umane
întrucât experienţa sa tristă legată de evenimentele din
1789 din Franţa, l-a condus, la opinia că retorica este
rodul revoluţiilor la care omenirea este supusă în mod
fatal.
9. Ultima teorie ce îşi are originea în antichitate
consideră retorica ca un produs, pe de o parte, al
practicii democraţiei, pe de o altă parte, al cristalizării şi
rafinării gândirii şi vorbirii omului.

13
 CONSTANTIN STROE

Capitolul 2

Incursiune în diacronia retoricii

1. Retorica în antichitate

1.1. Retorica în spaţiul socio-cultural grecesc

antic
Se consideră că sunt întemeietori ai retoricii Corax şi
elevul sau Tisias. Aceştia doi ar fi primii care sintetizează
experienţa înaintaşilor formulând unele îndreptare necesare
părţilor în litigiu. Însă Aristotel afirmă că meritul de creator
al retoricii este al lui Empedocle. În stabilirea primatului în
constituirea retoricii părerile oscilează între Corax şi
Empedocle. Nu se poate vorbi însă de două orientări profund
antagonice care să se dezvolte paralel. Corax şi Empedocle
au adus şi unul şi celălalt unele contribuţii la un corpus de
principii retorice a căror origine este greu de stabilit.
Momentul constituirii retoricii ca disciplină coincide
cu perioada prăbuşirii aristocraţiei gentilice. Aristocraţia
este potrivnică retoricii pentru că aristocraţia este
14
 CONSTANTIN STROE
autoritară, dogmatică, recurge la constrângere neavând
nevoie de persuasiune. Democraţia este favorabilă
retoricii, este terenul pe care retorica înfloreşte. Apariţia
demosului în arena politică aduce schimbări profunde în
educaţie prin deplasarea acesteia spre „fiinţa politică”
(„zoon politikon”), spre cetăţeanul orator.
În planul retoricii asistăm la o translatare de la
memorarea şi reproducerea textelor la metoda dialogală
iniţiată şi cultivată de Socrate şi Platon. În Atena,
Pisistrate a fost primul care a cultivat arta elocvenţei. Un
orator mare a fost şi Pericle (om de stat, om de afaceri,
general).
Tot în perioada aceasta se afirma ca mare orator
Demostene care a fost un om politic călăuzit întreaga
viaţă de iubirea pentru patrie şi adevăr. Frazele
discursurilor sale trădează o energie neobişnuită şi
evidenţiază vehemenţa pasiunii sale oratorice. Un
adversar al său, Eschine spunea că Demostene când este
la tribună se agită ca un tigru. Elocinţa lui este perfectă,
nimic nu lasă să se întrevadă elaborarea, meşteşugul,
totul pare firesc, spontan. Are un stil direct, concis,
incisiv. Se apreciază că discursurile lui nu erau un joc de
figuri de stil, o broderie de argumente şi con-
traargumente, dar cuvintele sale aveau forţă, vehemenţă,
aveau un ritm secret, erau impetuoase, pline de foc,
demne.
De la Demostene au rămas 60 de discursuri – dintre
acestea, discursul „Pentru coroană” este considerat o
capodoperă a artei oratorice.
Dacă nu ei au fost la originea retoricii, aşa cum i-a
indicat patristica, sofiştii au avut totuşi un aport
deosebit în cristalizarea şi consolidarea retoricii în Grecia
15
 CONSTANTIN STROE
antică. Sofiştii erau acei oameni învăţaţi care se perindau
prin cetăţile greceşti în căutarea de tineri bogaţi şi
inteligenţi pe care să-i instruiască. Sofiştii nu erau
specialişti într-un domeniu anume, ci posedau
cunoştinţe din domenii cât mai deverse; aveau, deci, o
vastă cultură generală şi stăpâneau temeinic arta
discuţiei în contradictoriu. Scopul lor era să-i înveţe pe
tineri virtutea politică – considerată virtutea supremă-,
ceea ce echivala cu dobândirea excelenţei în domeniul
politic. Pentru aceasta tinerii trebuiau să însuşească
retorica, care le oferea posibilitatea să vorbească frumos
şi să-şi convingă partenerii de discuţie. Convingerea într-
o discuţie, în privinţa unei anumite probleme, putea fi
obţinută conştientizând că există mai multe puncte de
vedere asupra problemei respective şi scoţând în evidenţă
punctul de vedere care este util tezei pe care respectivul o
susţine. Fiind maeştrii în arta discuţiei în contradictoriu,
sofiştii îşi propuneau să scoată în evidenţă, cu ajutorul
dialogului în contradictoriu, punctele slabe ale opiniilor
interlocutorilor. În acest sens, Platon caracteriza sofistul
ca pe un purificator, care, în urma discuţiei în
contradictoriu, procedează la curăţarea de părerile ce se
împotrivesc învăţăturilor bune cu privire la cele sufleteşti.
În societatea vremii lor, sofiştii au avut un dublu
rol:
- unul pozitiv, dat de faptul că ei sunt aceia care au
pus bazele unui învăţământ retoric pentru tineri, fiind
astfel educatorii grecilor şi, mai ales, cei care au
răspândit gândirea raţională, în sensul că au demonstrat
că raţiunea are, întotdeauna, capacitatea de a produce
argumente, deopotrivă de bune, atât pro cât şi contra
existenţei unui lucru;
16
 CONSTANTIN STROE
- unul negativ, constând în nihilismul pe care îl
aduce cu sine învăţătura lor. Această învăţătură sofistă
conduce, în final, la concluzia că, în plan teoretic, nu
există un temei ferm al lucrurilor, iar în domeniul
practic, pot fi contestate şi răsturnate toate principiile,
valorile şi legile. Pentru aceasta sofiştii ajung să fie
discreditaţi atât în faţa unor minţi care au nevoie de a
crede în ceva ferm, cât şi în faţa moralei cotidiene. Ei au
fost, de altfel, acuzaţi că, prin discursul lor, au contribuit
la accentuarea disoluţiei valorilor societăţii elene a
timpului. Nihilismul de care aminteam mai sus le-a dat
posibilitatea să instituie arta discuţiei în contradictoriu
drept metodă pentru a obţine avantaje care sunt străine
cunoaşterii. Căci, folosind arta discuţiei în contradictoriu
pentru a evidenţia puncte de vedere pe care să le susţină
în funcţie de anumite împrejurări, sofiştii nu sunt
posesorii adevăratei cunoaşteri a lucrului, ci ei doar
simulează că ştiu, ascunzându-şi neştiinţa după
paravanul argumentării meşteşugite. În această
perspectivă, sofiştii susţin că, de vreme ce nu se poate
demonstra că există ceva cu adevărat care să poată fi
cunoscut, ci, dimpotrivă, se pot aduce argumente
deopotrivă de puternice, atât în favoarea faptului că ceva
există, cât şi a faptului că nu există, atunci este util să
folosească aceste argumente, cel puţin în unele
circumstanţe, pentru a-i convinge pe alţii că opiniile lor
sunt cele corecte şi că ele trebuie acceptate. Conchidem
că nefiind posesorii adevăratei cunoaşteri, dar fiind
susţinătorii unei arte iluzorii, sofiştii ajung să fie, după
expresia lui Platon, „plăsmuitori de imagini”. Despre ei se
spune că ajunseseră la performanţa de a putea răspunde
la orice întrebare ce li s-ar fi pus, că aveau capacitatea de
17
 CONSTANTIN STROE
a improviza oricând o cuvântare lungă (macrologia) sau o
discuţie dialectică concentrată (brachylogia) pe orice temă
fără a putea fi surprinşi şi încurcaţi de vreo problemă
necunoscută. Cei mai cunoscuţi sofişti au fost
Protagoras şi Gorgias.
Socrate este şi el un sofist, dar unul de „soiul cel
mai ales”. Metoda lui este identică cu cea a sofiştilor,
scopurile le sunt însă diferite. Socrate este şi el un
maestru al discuţiei în contradictoriu; dar dacă sofiştii se
raportează la ea ca la un instrument care poate fi folosit
în vederea obţinerii altor avantaje, Socrate vede în ea
cunoaşterea doar în vederea cunoaşterii, adică aceea care
îi oferă posibilitatea de a încerca să construiască o
perspectivă generală asupra problemei pusă în discuţie.
Scopul metodei lui Socrate este combaterea punctelor de
vedere eronate sau limitate în vederea curăţării sufletului
de opinii false. Spre deosebire de sofişti, Socrate susţine
că raţiunea nu este suficientă de a acţiona într-o direcţie
şi a asuma un sens; ea este inaptă de a lua decizii atunci
când se confruntă cu paradoxuri. De aceea, el adaugă
raţiunii şi vocea (voinţa) divină (a zeului, mult mai
înţelept decât omul) care face numai lucruri bune. Aici
este punctul în care Socrate se delimitează de sofişti. Cu
toate că şi el practică metoda sofistică a discursului în
contradictoriu, spre deosebire de sofişti, pentru care nu
mai există nimic, pentru Socrate există un criteriu al
adevărului, cel puţin al adevărului moral. Este vorba de
un criteriu dublu specificat: raţiunea şi vocea divină
(dimonionul).
Socrate, ca şi sofiştii, consideră că viaţa individului
trebuie să aibă la bază descoperirile propriei conştiinţe la
care se ajunge prin autocunoaştere. De aici şi deviza sa:
18
 CONSTANTIN STROE
”cunoaşte-te pe tine însuţi”. Socrate a sesizat pericolul pe
care îl reprezintă pentru cetate conducătorii lipsiţi de
virtute, imorali, dar care deţineau meşteşugul cuvântării.
De aceea, folosind metodele sofiştilor, Socrate îşi propune
să abordeze educaţia tinerilor punând în centrul ei
formarea caracterului prin familiarizarea lor cu virtuţile
morale. Credinţa lui era aceea că toate - averea şi
celelalte bunuri - pentru fiecare om în parte ca şi pentru
cetate, vin din virtute (din trăirea valorilor morale).
Socrate considera că fericirea şi bunăstarea cetăţii
şi a fiecăruia pot fi atinse doar prin formarea unor
cetăţeni de o moralitate ireproşabilă. Condiţia o
reprezenta practicarea virtuţilor atât în viaţa personală cât
şi în cea publică. Aceste virtuţi erau binele, frumosul şi
adevărul. Pentru aceasta Socrate îşi propune să-i înveţe
şi pe alţii arta de a vorbi, scopul lui fiind ca şi ei să
ajungă la adevăr, bine şi frumos.
Începând cu Platon se poate vorbi de o poziţie de
inferioritate pe care o capătă retorica în concepţia
filosofilor. Pentru el retorica nu era o ştiinţă deoarece
operează cu verosimilul, cu probabilul acoperind
domeniul opinabilului, deci nu impune dominaţia raţiunii
ci a afectelor. Platon critică retorica şi o respinge, el
considerând-o „rutină” incapabilă să facă omul mai
elocvent. ”Nici un retor nu a fost un mare orator”;
„retorica are pretenţia de a asigura succesul oricărei teze
indiferent de dreptate sau adevăr” - erau argumentele lui
în respingerea retoricii.
Tot Platon afirmă următoarele: ”retorica ignoră ade-
vărul lipsindu-i ştiinţa; singura ştiinţă ce dă putere şi
fericire oamenilor este dialectica (ştiinţa demonstraţiilor)”
infailibilă, de altfel, în cunoaşterea eticii, a politicii şi a ştiin-
19
 CONSTANTIN STROE
ţelor naturii. Platon conchide că există un anumit tip de
retorică bazat pe dialectică ce poate sluji filosofiei întrucât
ea ar stăpâni tehnica de definire adecvată a fiecărui lucru.
Dacă Platon provocase o ruptură între retorică şi
filosofie, Aristotel va încerca să refacă legătura dintre
ele, reabilitând retorica fără însă a prejudicia filosofia. În
acest sens el scrie o lucrare intitulată ”Retorica” a cărei
importanţă constă în faptul că:
1. În această lucrare el dă retoricii o definiţie mai
adecvată decât cei dinaintea lui; astfel retorica nu mai este
ceea ce era la sofişti „arta de a convinge pe oricine de orice”,
ci arta de a descoperi tot ceea ce un caz dat conţine ca
potenţial persuasiv. Acest potenţial persuasiv pe care îl are
retorica are trei surse: auditoriul, oratorul, argumentarea.
De aici şi faptul că arta elocinţei presupune un studiu logic,
o psihologie a pasiunilor şi caracterelor şi o stilistică.
2. În lucrarea sa „Retorica” Aristotel procedează la
delimitarea domeniului retoricii. În concepţia lui retorica
cuprinde trei genuri ale discursului:
a) genul politic = genul deliberativ;
b) genul epidictic = genul demonstrativ;
c) genul judiciar = genul judiciar.
3. Aristotel stabileşte locul retoricii în raport cu
nivelurile de cunoaştere Astfel:
- există un nivel superior de cunoaştere - metafizica
ştiinţei -, axată pe necesar al cărei obiect este găsirea
adevărului iar concluziile sale sunt axiomatice.
- există un nivel inferior de cunoaştere care se
constituie ca domeniu al dialecticii axat pe noţiunea de
probabil, antrenată şi ea în căutarea adevărului cu toate
că metoda utilizată este argumentarea contradictorie şi
sinteza de opinii.
20
 CONSTANTIN STROE
- există un nivel şi mai de jos ce formează domeniul
retoricii centrat pe verosimil având ca obiect convingerea
auditoriului.
În conformitate cu cele de mai sus „retorica - scrie
Aristotel - este o antistrofă a dialecticii”, reversul dialecticii,
pentru că, în timp ce dialectica este tehnica discuţiilor, un
fel de îndreptar în arta conversaţiei şi a argumentării,
retorica este tehnica discursurilor. În acest fel, ea poate fi
considerată o ramură a dialecticii, fiindcă ambele urmăresc
să obţină prin cuvântare o convingere, să persuadeze
auditoriul, însă fiecare cu mijloace proprii. Dialectica
apelează la silogism şi inducţie în timp ce retorica apelează
la pasiunile auditoriului. Retorica utilizează argumentarea
opusă demonstraţiei, întâlnită în ştiinţele exacte.
4) Aristotel se pronunţă asupra rolului retoricii atât
în viaţa individului cât şi pe plan social. După el retorica
este necesară pentru fiecare om deoarece ar fi nedemn de
un bărbat să nu ştie să se apere cu ajutorul cuvântului.
De asemenea, el susţine că retorica este o disciplină
căreia îi revine o mare responsabilitate pe plan social,
întrucât domeniul său predilect este acela al deliberării
ce stă sub auspiciile verosimilului. El plasează retorica
sub filosofie şi ştiinţele exacte, demonstrative care ajung
la adevăruri necesare.
Argumentele lui Aristotel în favoarea retoricii sunt:
a) examinarea unei chestiuni din mai multe
perspective, poate sluji stabilirii adevărului sau
maximizării probabilităţii;
b) cunoaşterea tehnicilor persuasive este un mijloc
de apărare faţă de retorica celorlalţi;
c) omul ca fiinţă raţională şi pasională are nevoie
pe lângă argumente logice (logos), de argumente etice
21
 CONSTANTIN STROE
(ethos) şi patetice (pathos).
Aceste argumente pro-retorică pot fi, şi chiar au
fost, validate astăzi în întreprinderea „Noii retorici” de a
resuscita retorica tradiţională.
În concluzie, retorica în Grecia antică s-a dezvoltat
în trei direcţii:
1) curentul asiatic, cuprinzând Şcoala din Pergam,
caracterizat printr-un stil amplu şi înflorit;
2) curentul neoatticist, reprezentat prin Şcoala din
Atena, caracterizat prin sobrietate şi echilibru;
3) curentul rodian, reprezentat de Şcoala din Rodos
care căuta să împletească ambele stiluri (cel înflorit
şi cel sobru).

1.2. Retorica în spaţiul socio-cultural roman

antic
Trecând din Grecia în Roma antică şi aici nevoile
societăţii romane au determinat dezvoltarea învăţă-
mântului şi în cadrul lui a retoricii.
Disciplinele care se predau în învăţământ vizau
formarea unui om liber; de aceea se numeau „arte
liberale”, numărul acestora fiind fixat la 7 (trivium –
gramatică, retorică, dialectică şi quadrivium – aritmetică,
geometrie, muzică, astronomie).
Învăţământul retoric şi retorica romană sunt de
provenienţă greacă, pentru că profesorii şi retorii greci sunt
cei care au deschis la Roma şcoli destinate elevilor bogaţi.
În Roma secolelor I şi II d.Hr. retorica s-a dezvoltat
ajungând la perfecţiune. Cei mai mari retori şi oratori sunt:
• Marcus Tullius Cicero – a fost socotit cel mai
mare orator chiar şi până azi. În lucrarea sa

22
 CONSTANTIN STROE
fundamentală în domeniul retoricii „De oratore” el
consacră idei cu valoare de principii ale retoricii:
a) oratorul trebuie să întrunească o serie de calităţi:
ascuţimea minţii logicianului, cugetarea filosofului,
exprimarea aproape ca a poetului, memoria jurist-consul-
tului, vocea tragedianului, gesturile unui actor celebru.
b) talentul este condiţia esenţială pentru ca o
persoană să devină orator desăvârşit.
c) la talent trebuie să se adauge o cultură generală
cât mai vastă. Despre Cicero se spune că nu a fost
domeniu al culturii de care să nu se fi ocupat. În acest
sens, Cicero recomandă ca cel ce vrea să devină mare
orator să citească literatură, istorie, opere filosofice de
renume ca şi opera marilor înaintaşi în ale oratoriei.
Numai cultura vastă, bogată poate hrăni şi dezvolta
elocvenţa înnăscută.
d) stilul trebuie să se caracterizeze prin sobrietate,
decenţă, claritate, probitate. El preciza că „frumuseţea
discursului stă în calitatea stilului”.
e) elocvenţa şi literatura, spunea Cicero, se adresează
omului ca om atingând interesele lui esenţiale, morale,
civice, sufleteşti. În oratorie ca şi în literatură judecata celor
competenţi corespunde cu judecata publicului, aplauzele
acestuia şi nu aprecierile retorului fac succesul oratorului.
De aici şi concluzia lui: limbajul oratorului trebuie
să fie limbajul tuturor; în acelaşi timp trebuie să fie şi un
limbaj artistic şi ales. Cicero şi-a întrecut contemporanii
prin bun gust, el fiind cel dintâi care şi-a îmbunătăţit
vorbirea, care a practicat o alegere a cuvintelor şi a pus
în practică îmbinarea lor.
• Marcus Fabius Quintilianus s-a distanţat de
amoralismul sofiştilor susţinând că retorica este
23
 CONSTANTIN STROE
necesarmente morală, pentru că nu poţi vorbi bine decât
dacă eşti un om de bine. Quintilianus, dezgustat de ceea ce
se petrecea în viaţa publică (în forul roman) părăseşte
lumea politică şi se dedică predării retoricii. El a fost primul
profesor oficial de retorică timp de 20 de ani. Singura lui
lucrare păstrată este „Institutio oratoria” (Principiile artei
oratorice). Această lucrare a fost concepută ca un manual
de educare a viitorului orator. În această lucrare
Quintilianus porneşte de la premisa că pentru revenirea la
bunele maniere şi la strălucirea de altă dată a elocinţei se
impune o educaţie solidă a tânărului bazată pe muncă şi
morală. Această lucrare cuprinde XII cărţi.
Cărţile I şi II sunt consacrate aproape exclusiv
problemelor de pedagogie fapt pentru care Quintilianus este
considerat ca precursor al pedagogiei moderne.
În cartea a III-a sunt prezentate cele trei genuri
oratorice: deliberativ, demonstrativ şi judiciar.
În cartea a IV-a sunt analizate părţile discursului:
exordiul, naraţiunea, dovedirea, respingerea, peroraţia.
În cartea a V-a se ocupă de dovezi şi de respingere.
Cartea a VI-a tratează afectele şi rolul lor în discurs.
Cartea a VII-a arată regulile orânduirii materialului,
calificării judiciare, raţionamentului logic.
Cartea a VIII-a arată necesitatea clarităţii
discursului şi ornamentele stilistice.
Cartea a IX-a ne arată diferite specii de figuri de stil
(tropii) şi ordinea cuvintelor şi ritmul oratoric.
Cartea a X-a este cartea bogăţiei de cuvinte, a
imitaţiilor, a învăţării pregătirii în minte a discursului.
Cartea a XI-a vorbeşte despre memorie, de cum
trebuie pronunţat discursul şi de gestică.
Cartea a XII-a este consacrată personalităţii oratorului.
24
 CONSTANTIN STROE
În afară de Cicero şi Quintilianus, Iulius Cezar,
care chiar dacă nu a teoretizat, a frecventat domeniul
retoricii remarcându-se prin strălucite discursuri
oratorice. În acelaşi fel sunt reţinuţi de istoria retoricii şi
Seneca, Pliniu cel Bătrân, Pliniu cel Tânăr.

2. Retorica în Evul mediu creştin

european
După cum am spus, retorica găseşte teren fertil
pentru înflorirea şi dezvoltarea ei numai în democraţie.
Aşa se explică înflorirea ei în perioada democraţiei antice
greceşti în epoca lui Pericle. Prăbuşirea democraţiei antice
greceşti are urmări adânci în toate domeniile inclusiv în
cel al retoricii. Acum omul nu mai este un „animal politic”
(zoon politikon) cum spunea Aristotel, ci un „animal
sociabil” care nu mai are ce căuta în agora (forum). Însăşi
ideea de patrie se descompune. Stoicii sunt mândrii că
patria lor este acum universul. Idealul formativ de
cetăţean orator nu mai este recomandat. În acest sens
Seneca preciza: „interdicţia de a-ţi exercita drepturile de
cetăţean poate fi compensată prin exercitarea îndatoririlor
de om”. În acest context genul oratoric politic
(deliberativ) aproape că dispare iar cel judiciar îşi pierde
din importanţă, căci rezolvarea conflictelor dintre cetăţeni
este acum mai mult un act birocratic. Devine însă
dominant genul demonstrativ sau cel epidictic datorită
utilizării lui în elogierea împăratului sau a
împuternicitului său local, de unde şi dezvoltarea
extraordinară a panegirismului şi a encomiasticei. Mai
ales în lumea bizantină, oraţiile funebre devin mai
atrăgătoare decât predicile. Oratorul repetă locuri comune
25
 CONSTANTIN STROE
şi îşi arată cu ostentaţie măiestria de artist al cuvântului,
ornarea textului devenind scop în sine. În această idee tot
Seneca este cel care observa că: „cel care pregăteşte o
declaraţie, nu scrie pentru a învinge, ci pentru a plăcea”.
Erau căutate subiecte lipsite de importanţă pentru că
astfel era pusă în evidenţă arta oratorului. Dezinteresul
pentru conţinutul de idei antrenează atenţia în direcţia
ornării. Se poate aprecia aşadar că odată cu perioada de
decadenţă a lumii antice, retorica se face vinovată de
formalism printr-o hipertrofiere a interesului pentru
ornare în detrimentul desigur al conţinutului de idei. De
asemenea, în Evul mediu se observă o accelerare a
procesului de literaturizare a retoricii început în perioada
de decadenţă a antichităţii, retorica devenind din ce în ce
mai mult un reţetar al prozei. Dar această degradare a
retoricii se va accentua din momentul apariţiei noii religii
în lumea greco-romană: creştinismul. Filosofii şi teologii
creştini vor fi aceia care vor da lovitura de graţie retoricii
reducând-o la tăcere. Marii părinţi ai bisericii creştine,
Apostolul Pavel, Sfântul Augustin, Sfântul Vasile cel
Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur au
considerat retorica (ce promova opinia prin argumentare)
şi dialectica (ce promova adevărul prin demonstraţie), ca
fiind obstacolul cel mai greu în impunerea noii religii, iar
după victoria ei cea mai mare primejdie de spargere a
unităţii sale, prin erezii şi secte. Într-o atare viziune, odată
cu apariţia creştinismului începe o perioadă grea pentru
retorică, deoarece logica opiniilor şi a credinţelor va avea
un loc marginal deşi, paradoxal, noţiunea de „fides”
(credinţă) este ridicată la rangul de domeniu de prim plan
al preocupărilor umane. Deşi în procesul constituirii
teologiei sistematice se vor împrumuta termeni şi categorii
26
 CONSTANTIN STROE
ale retoricii (definiţii, toposuri) la început cei chemaţi să
propage creştinismul erau oameni fără cultură ce se
exprimau greoi, cu greşeli grosolane de limbă care nu
puteau aduce alte argumente în afara celor izvorâte dintr-
o autoritate nerecunoscută de tipul: „Domnul a zis”; „Scris
este în Scriptură”. Aceste aşa-zis argumente produceau
râsul. Dar şi atunci când unii intelectuali manifestau
interes pentru noua religie - creştinismul, retorica şi
dialectica nu erau utilizate în disputele publice cu
intelectualii păgâni, acestea fiind considerate ca încercări
de a da temei unui cult pentru nişte texte obscure şi
agramate care se pretind inspirate de Dumnezeu. De aceea
pentru creştini retorica şi dialectica devin odioase şi sunt
puse pe seama diavolului.
La Apostolul Pavel întâlnim o poziţie duală faţă de
retorică. Astfel:
1 - ca fin observator al culturii păgâne el sesizează
declinul celei mai reprezentative categorii de intelectuali ai
epocii: retorul, filosoful, eruditul de tip filologic. El observă
regresul acestei categorii de intelectuali care încep să se
încline în faţa credinţei. Drept urmare condamna gustul şi
propensiunea lor pentru disputa de idei. „Dacă unora le
place disputa noi n-avem astfel de obicei şi nici Biserica lui
Dumnezeu” atrăgea el atenţia asupra primejdiei pe care o
reprezenta acceptarea discuţiei cu intelectualii păgâni, ver-
saţi în filosofie şi tehnica disputei. ”Luaţi seama, atenţiona
el, ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire
deşartă după datina oamenilor, după învăţăturile începă-
toare ale lumii”. Apostolul Pavel invoca un îndemn al lui
Hristos care suna astfel: ”Felul vostru de vorbire să fie: da,
da, nu, nu. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la diavol”.
Se vădeşte în mod clar că se cerea cu insistenţă evitarea
27
 CONSTANTIN STROE
disputei şi odată cu aceasta repudierea filosofiei şi a
retoricii în ultimă instanţă.
2 - Mai apoi când se va trece la sistematizarea
teologiei, reprezentanţii creştinismului, printre care şi
Apostolul Pavel, îşi vor modifica atitudinea faţă de retorică
convinşi de necesitatea studiului filosofiei gnostice şi
platoniene, ca şi a dialecticii aristotelice (elemente ce vor
forma aşa numita „sacre filosofia”). Chiar Apostolul Pavel le
va spune colosenilor: ”vorbirea voastră să fie întotdeauna
cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi
fiecăruia”.
În aceeaşi manieră va privi retorica şi Sfântul
Augustin. Sfântul Augustin, a cărui cultură literară şi
filosofică nu poate fi tăgăduită, procedează la disocierea
ştiinţei (scientia) ca „preocupare pentru cele lumeşti”, de
înţelepciune (sapientia) care era văzută ca preocupare
pentru cele eterne, veşnice, ce pot aduce mântuirea
sufletului. Pentru creştini, spunea Augustin, ştiinţa va fi
multă vreme sursa de păcat în timp ce înţelepciunea ce
duce la mântuire înseamnă răscumpărarea acestui păcat.
Dar această răscumpărare nu poate fi obţinută cu
mijloacele retoricii. Ostilitatea faţă de cultura literar-
retorică se va manifesta violent. Un exemplu este cazul
celebrului Papă Gregorius Magnus care declara în mod
deschis că dispreţuieşte arta vorbirii şi care în mod
ostentativ folosea o limbă plină de impurităţi lexicale şi de
încălcări grosolane ale gramaticii. Când acest Papă a aflat
că un episcop a învăţat gramatica, el a considerat aceasta o
mare nelegiuire care i-ar putea compromite episcopului
mântuirea. De aceea în întreg Evul mediu vor fi distruse
biblioteci şi multe scrieri de preţ.
Atunci când însă s-a simţit nevoia unei teologii siste-
28
 CONSTANTIN STROE
matice, filosofia şi retorica au fost repede readuse pe tapet.
Într-un astfel de context şi Sfântul Augustin va încerca să
adapteze retorica la nevoile religiei şi bisericii creştine.
Cartea a patra din opera sa „De Doctrina Christiana”,
este de fapt, o introducere la retorica creştină. Pentru a
preîntâmpina eventuale acuzaţii, că revine la dragostea sa
dintâi - retorica, fapt care ar fi pus în discuţie sinceritatea
convertirii sale, Sfântul Augustin îşi ia anumite precauţii,
făcând o serie de recomandări:
♦ trebuie acordată prioritate conţinutului de idei şi
nu elocinţei. În acest sens el spunea că înţelepciunea fără
elocvenţă este de preferat elocvenţei goale.
♦ trebuie să existe o concordanţă între ce spune şi
ce face oratorul în realitate. Cu alte cuvinte oratorul
creştin să fie realmente moral nu numai să pară moral.
♦ vorbirea oratorului creştin să fie simplă dar şi
plăcută şi nu ostentativă şi încărcată.
Pentru Augustin operaţiile principale în abordarea
Scripturii erau descoperirea adevărului şi înţelegerea felului
în care adevărul este comunicat. Dacă virtuţile oratorice ale
oratorului sunt claritatea şi simplitatea naturală, retorica
medievală este de fapt o retorică fără elocvenţă (elocinţă).
Sfântul Augustin mai are o lucrare importantă „De
Didactica”. Aici el face distincţia între experienţele
adevărate şi cele false, în manieră aristotelică. O altă
distincţie pe care el o face este între enunţurile simple şi
cele complexe. Raţionamentul pe care el îl recomandă a fi
folosit este cel format din enunţuri simple care conţin în
ele concluzia. Acesta pare a fi mecanismul esenţial al
oricărei argumentări indiferent de forma în care se
prezintă aceasta. De asemenea, în aceeaşi lucrare mai
face distincţia şi între didactică şi retorică. Aceasta având
29
 CONSTANTIN STROE
drept criteriu posibil distincţia anterioară. Astfel, el
credea că didactica studiază structura enunţurilor simple
în cadrul dezbaterii, în timp ce retorica urmăreşte
înlănţuirea enunţurilor complexe. Încercarea lui Augustin
de a crea o retorică creştină a fost sortită eşecului, în
întreg Evul mediu existând şi manifestându-se un
dezinteres şi o ostilitate din partea bisericii pentru
cultura literar-retorică.
Această ostilitate se datorează mai multor cauze:
a) Caracterul popular al creştinismului primitiv care
în mod firesc este opus culturii literar-aristocratice şi
apoi influenţei filosofilor profani. În multe locuri din
Biblie este condamnată limba ca organ al vorbirii şi ca
funcţie: „Tăcerea e de aur, iar vorba este de argint”. Deci
tăcerea este ridicată la rangul de virtute creştină. Pe
urmele stoicilor, părinţii bisericii creştine cereau ca
vorbele noastre să nu fie încântătoare, ci folositoare.
Drept urmare, părinţii bisericii creştine preferau vorbirea
interioară, meditaţia solitară, asceza, de aici şi
deprecierea cultului pentru elocvenţă. Deci, în cel mai
bun caz, ei au dat o oarecare importanţă dialogului pe
care însă l-au redus la procesul didactic întrebare-
răspuns. Deşi, în mistica creştină, logosul (cuvântul) este
forţa creatoare supremă, totuşi el este depreciat întrucât
extazul se manifestă în comun prin litanii şi psalmodieri
în bazilici (biserici), iar predica devine un fel de muzică
pentru a anula funcţia de comunicare a cuvântului şi
pentru a pune stavilă logicului.
b) O altă cauză a anti-retoricii este felul nou în care
este privită munca manuală. Acum se pune accent pe rolul
etic al muncii manuale ca mijloc de ispăşire a păcatului
originar şi de aici frecvenţa temei „homo faber” ca model de
30
 CONSTANTIN STROE
viaţă creştină. Acum este dat ca exemplu omul truditor cu
braţele.
c) Acordarea priorităţii disciplinelor ştiinţifice în
dauna celor literare, întrucât ştiinţa însemna erudiţia şi
putea fi mai uşor încadrată în „ancilla theologiae” decât
retorica şi poezia. Pentru că teologii creştini au vrut ca
religia să nu fie o problemă de opinie, dependentă de
metoda argumentaţiei, ci una de ştiinţă raţională şi
demonstrabilă, teologia propunea utilizarea la maximum
a ştiinţei pentru transformarea opinabilului într-un
domeniu raţional. Mai apoi însă, către sfârşitul Evului
mediu când ştiinţa ia avânt ca urmare a amplorii
experimentului, ea va deveni un factor extrem de
periculos pentru religie. De aceea şi religia va încerca să
schimbe tactica: să renunţe la vechiul aliat, devenit acum
duşman - ştiinţa, şi să-şi ia drept aliat vechiul duşman -
retorica şi poezia. Astfel se deschide perspectiva
revirimentului retoricii ce va avea loc în perioada
Renaşterii.
d) Nici structura statului medieval nu era favorabilă
menţinerii retoricii. Viaţa politică lipsea aproape cu desă-
vârşire. Singura problemă importantă a epocii era lupta
dintre împărat şi papă pentru supremaţie. Dar nici împă-
ratul şi nici papa nu s-au gândit să recurgă la cuvântul
scris sau vorbit în această înfruntare. Lipsită aşadar de
mediul ei firesc - arena politică, retorica este privită cu
suspiciune şi dispreţ.
În concluzie:
1 - în Evul mediu soarta retoricii a fost pecetluită
odată cu apariţia creştinismului pentru care omul este o
mână de pământ având rolul de a ocupa locul lăsat liber
de îngerii căzuţi. Ideologia epocii considera că omul se
31
 CONSTANTIN STROE
deosebeşte de animal prin vorbire iar de semeni prin tăria
credinţei, prin fapte războinice, onoare imaculată şi avere.
2 - tipul de intelectual caracteristic epocii medievale
este aşa-zisul doctor specialist în teologie şi logică,
nicidecum în retorică, pentru care manifestă chiar
dispreţ.
3 - marile tratate de retorică ale anticilor se pierd iar
retorica ca disciplină, fie că se divizează în mai multe
„artes” independente, fie că este „literaturizată” devenind
stilistică practică.
4 - retorica intră într-un con de umbră datorită
convingerii teologilor creştini că stilul simplu şi natural
este cel mai potrivit pentru a transmite cuvântul
Domnului, căci, susţineau ei, puţini înţeleg pe retorul
filosof, dar pe ţăranul care vorbeşte îl înţeleg mulţi. Mai
mult chiar, pentru a atrage şi a delecta auditoriul se
recurge la proza ritmată în predici şi în panegiricele
sfinţilor la psalmodierea vecină cu declamaţia.
“Aşadar: contestată de filosofi, ajunsă în situaţia de a
fi confundată cu gramatica într-o perioadă în care filosofia
însăşi risca să fie absorbită de filologie; contestată de primii
creştini; din nou în situaţia de a fi confundată cu dialectica;
trecută sub jurisdicţia logicii; apoi din nou condamnată de
filosofi ca Abelard, pe baza aceloraşi capete de acuzare ca în
Antichitate; preluată şi mutilată de teologi, pentru a da
naştere metodei scolastice; transformată de misticismul
creştin în producătoare de incantaţii cvasimuzicale, soarta
retoricii nu putea fi alta decât aceea de a deveni o
antistrofică a poeticei, care abia în Evul mediu reuşeşte să
fie o artă independentă şi, toate acestea, ca urmare a
dispreţului milenar pentru domeniul opinabilului şi al
tehnicii sale care este argumentaţia” (cf. Vasile Florescu:
32
 CONSTANTIN STROE
„Retorică şi neoretorică”).

3. Retorica în perioada Renaşterii

Renaşterea înseamnă înnoirea radicală în toate pla-
nurile şi toate direcţiile. Aceasta se realizează prin reve-
nirea la valorile fundamentale, considerate eterne, create
de greci şi de romani. De aceea, în Renaştere şi retorica
îşi recapătă strălucirea pe care şi-o pierduse în Evul
mediu. Prestigiul de care s-a bucurat elocvenţa şi tehnica
ei în antichitate impunea o revenire la retorică, orientare
la care a contribuit şi Biserica, prin schimbarea tacticii -
îndepărtarea de ştiinţă, care prin cercetările ei încălca
atribuţiile creatorului suprem şi apropierea ei de litere,
de retorică în aşa fel încât prin programul pedagogic al
Contrareformei se asigură primatul literelor şi al rolului
retoricii pe care îl avea odinioară. Sunt reabilitaţi Platon,
Cicero. Sunt încurajate literele, umaniştii Renaşterii
visează la o „republică a literelor” în care studiile umanis-
te să deţină rolul principal fiindu-i necesare celui care
domneşte şi guvernează. Limba este din nou înţeleasă ca
facultatea cea mai de seamă a omului, prin ea se
comunică, se parvine şi se perfecţionează gândirea. Este
evidenţiat rolul ei formativ nu numai în viaţa mondenă
ilustrată de idealul curteanului, scopul fiind ridicarea pe
plan superior a conversaţiei. Au loc aceleaşi procese de
literaturizare şi modernizare ale retoricii, operându-se
deosebirea dintre vorbitorul educat şi cel fără educaţie.
Marele Petrarca numea „barbari” pe francezii neinteresaţi
de retorică, dar şi pe germani. Pătrunderea ideilor Renaş-
terii şi în Franţa este urmată de o amplă mişcare retorică
33
 CONSTANTIN STROE
care va spulbera acuzaţia de barbarie. Pretutindeni unde
pătrund ideile Renaşterii, retorica îşi recapătă rolul de a
desăvârşi educaţia omului, elocvenţa nefiind numai co-
municare şi persuasiune, ci şi componentă estetică, adică
funcţia de delectare ridicată pe plan superior prin
autonomizare. Revirimentul retoric are ca urmare
reabilitarea vechilor categorii ale retoricii antice (natura-
leţea, urbanitatea) dar esenţa retoricii n-a fost intuită nici
în Renaştere. Iar înţelegerea ei n-a depăşit limitele filolo-
giei având loc o literaturizare a retoricii. Această tendinţă
de literaturizare s-a accentuat, ducând în final l-a sepa-
rarea totală a retoricii de filosofie, de logică şi de drept şi
apropierea ei de gramatică şi poetică. În pofida revirimen-
tului, totuşi în Renaştere se manifestă şi o mişcare anti-re-
torică, izvorâtă din neînţelegerea adevăratei înnoiri pe care
o aduce umanismul şi ridicarea retoricii la rangul de orga-
nizare a unei teorii a comunicării. Ia naştere chiar un
conflict între retori şi filosofi. Cel mai înverşunat adversar
al retoricii a fost profesorul de filosofie Francesco Patrizi.
Pentru el retorica nu este o ştiinţă ci este o proprietate
comună tuturor celor care vorbesc: plebei sau patricieni,
deoarece se identifică la aceştia aceleaşi funcţii ale vorbirii.

4. Retorica în Epoca modernă

După Renaştere, retorica rămâne unul din prin-
cipalele obiecte de învăţământ alături de gramatică, latină
şi greacă, urmate de filosofie şi teologie predate în spirit
retoric (ca un exemplu între anii 1591 şi 1902 au existat
în Franţa clase de retorică). Totuşi folosirea elocinţei în
public este limitată la activitatea predicatorilor şi a avoca-
ţilor. Prin modernizarea vieţii sociale, elocvenţa devine un

34
 CONSTANTIN STROE
mijloc de a străluci la curtea regilor şi în saloane, această
elocvenţă însă, nemaiamintind cu nimic de elocinţa gre-
cească, romană sau de disputa teologică medievală. În
domeniul biserico-religios se pledează deschis în favoarea
stilului retoric înflorit după toate regulile artei ornării:
stilul „fleuri” reprezentând preţiozitatea de amvon. Sigur
că reacţia faţă de un astfel de stil, nu a întârziat să apară,
Bossuet şi Fenelon vor restabili indicaţiile lui Augustin şi
Erasmus privind simplitatea şi naturaleţea care nu exclud
un minim necesar de seducţie prin ornare, prin formă
artistică. Retorica se menţine datorită tradiţiei glorioase şi
datorită burgheziei care o cultiva în vederea
magistraturilor precum şi din dorinţa de a completa
prestigiul averii cu o oarecare spoială de cultură. Retorica
însă nu mai are nici o legătură cu filosofia. Când întemeie-
torul filosofiei pozitiviste, Auguste Comte face un tabel în
care cuprinde clasificarea tuturor ştiinţelor, el nu include
retorica considerând că aceasta nici nu merită să fie
înregistrată. Plasată la hotarul dintre artă şi cunoaştere,
dintre psihologie şi logică, retorica devine pe măsură ce
arta şi ştiinţa se separă, un domeniu pur literar pentru a
sfârşi ca apendice rizibil al filosofiei clasice sau ca una din
curiozităţile istoriei.
În epoca modernă ia amploare o mişcare anti-retorică
care va desăvârşi discreditarea acestei discipline scoase din
învăţământ din mai toate ţările şi uitată. Forţele care au
acţionat pentru anihilarea retoricii au fost:
- ideologia burgheziei în ascensiune;
- filosofii;
- teoriile romantice;
- reforma bisericii (luteranismul).
Ascensiunea burgheziei este însoţită de un lung
35
 CONSTANTIN STROE
proces de reabilitare a ştiinţelor (artelor) mecanice
susţinute de metode experimentale. Reabilitarea artelor
mecanice are loc şi în învăţământ. Chiar dacă a fost
păstrată în programele de învăţământ ale epocii, retorica
nu mai ocupă locul de odinioară, ci era plasată mai la
urmă. Aceasta pentru că acum se cere să ştii să produci
nu să vorbeşti elegant. De pildă, revoluţia de la 1789 din
Franţa a determinat o radicală orientare spre motivarea
economică a studiilor reale pentru a face faţă vieţii.
În consecinţă, limbile clasice - latina, greaca - şi
retorica sunt abandonate. Asistăm la o depreciere a
procesului de învăţare a retoricii. Mari filosofi din această
perioadă cum ar fi Françis Bacon, R. Decartes, D. Diderot,
B. Spinoza, Kant, Hegel, Pascal îşi manifestă dispreţul faţă
de retorică, pe care o consideră doar o tehnică a vorbirii
elegante nu şi convingătoare. Pe toţi aceştia persuasiunea
nu-i interesează deoarece, ziceau ei: ”eleganţa căutată a
comunicării poate împiedica procesul de clarificare şi
distingere a noţiunilor şi astfel, retorica se adevereşte a fi şi
dăunătoare nu numai inutilă”. De aceea, în această
perioadă este contestat chiar şi rolul modest al retoricii de
stilistică poetică şi de teorie a compoziţiei literare.
Spre sfârşitul acestei epoci, începând cu Revoluţia
Franceză, împotriva compromiterii totale a retoricii s-au
produs unele luări de poziţie printre care amintim pe Sainte
Beuve, Baudelaire, Nietzsche. Revoluţia chiar a declanşat o
înviorare a elocvenţei politice stimulată de parlamentarismul
burghez în afirmare, dar nu şi o reabilitare a retoricii ca
tehnică a vorbirii convingătoare şi elegante.

36
 CONSTANTIN STROE
5. Retorica în Epoca contemporană
A doua jumătate şi, mai ales, sfârşitul secolului XIX
aduc câteva idei noi ce vor determina o redeşteptare a
interesului pentru exprimarea frumoasă, pentru retorică
deci. Astfel intuiţia lui Humboldt, că limba trebuie
concepută nu ca un element static, ci, dimpotrivă ca o forţă
vie generează o nouă direcţie în filosofie şi anume filosofia
limbajului. În perimetrul acestei noi discipline filosofice,
limba nu mai este doar un mijloc de comunicare, ci
expresia generală a oricărei culturi umane şi un tipar al
gândirii. Filosofi - matematicieni şi logicieni - ca Bertrand
Russell, Rudolf Carnap, Ludwig Wittgenstein, propun
limitarea filosofiei la analiza gramaticală a enunţurilor
generale.
În acest context, lingvistica face şi ea un pas în faţă
solicitând statutul de ştiinţă umană globală din care ar
deriva toate celelalte ştiinţe (de pildă, poetul italian
D’Anunzio o consideră ştiinţă supremă). Tot acum are loc şi
restabilirea legăturilor retoricii cu filosofia, aceasta fiind o
consecinţă a vastei mişcări de reabilitare a sofiştilor în
calitatea lor de părinţi ai retoricii. Întrucât se constata că
certitudinea adevărului ştiinţific nu este întotdeauna
universală, adică adevărul raţional nu este admis de toţi,
începe să-şi facă loc şi să câştige teren ideea opiniei
probabile, adevărul având în acest caz o universalitate po-
tenţială. Odată cu aceasta ies la iveală tot mai mult
neajunsurile demonstraţiei silogistice şi, drept urmare, are
loc o mişcare de translaţie dinspre demonstraţia ştiinţifică
către argumentare, considerându-se că niciodată de-
monstraţia silogistică nu va putea rezolva toate problemele
care se pun în domeniul valorilor, al plauzibilului şi al

37
 CONSTANTIN STROE
probabilului.
Precursor al reabilitării teoriei argumentării este
Schopenhauer căruia, prin aceasta, i se datorează şi rea-
bilitarea retoricii, dar mai mult într-o accepţiune îngustă
literară. Dovadă stă îndemnul lui de a apela la stil: ”a scrie
neglijent înseamnă să recunoşti că nu acorzi o mare
valoare ideilor tale”, preciza el. Deci interesul manifest pe
care filosofii îl acordă problemelor limbii, promovarea
lingvisticii ca „ştiinţă umană globală”, reabilitarea
sofistilor, denunţarea cu insistenţă a eficienţei reduse a
logicii formale şi avântul logicilor neformale au pregătit
reabilitarea retoricii şi ca termen şi ca reintrare a ei în
problematica filosofică.
Aşa se face că în 1936 A. Richards contribuie la
redescoperirea retoricii scriind o carte intitulată „Filosofia
retoricii”, care va avea ecoul scontat abia la ediţia a II-a,
în 1950, în care elocvenţa este văzută ca marea artă a
comunicării şi a trezirii sentimentelor, pasiunilor. De aici
aprecierea persuasiunii de către Richards ca unul dintre
scopurile secundare ale retoricii subsumată „expunerii”
în vederea trezirii de stări sufleteşti. Retorica ar trebui să
părăsească garnitura de trucuri şi să-şi îndrepte atenţia
asupra „legilor fundamentale de folosire a limbii”,
considera el.
Pasul decisiv în reabilitarea retoricii îl face Chaïm
Perelman. El admite ca punct de plecare al gândirii sale
filosofice pragmatismul, şi în acord cu acesta, consideră că
filosofia nu trebuie să fie un scop în sine şi nici nu trebuie să
se ancoreze în descoperirea principiilor eterne şi imuabile,
cum procedase în trecut. De aceea, el susţine că filosofia
trebuie să urmărească elaborarea principiilor călăuzitoare
ale cugetării şi acţiunii.
38
 CONSTANTIN STROE
Revenind la tradiţia aristotelică, Perelman s-a gândit la
elaborarea unui instrument capabil să obţină în domeniul
valorii şi acţiunii rezultate întrutotul asemănătoare
rezultatelor ştiinţelor exacte. Acest instrument este teoria
argumentării. De precizat că deşi redescoperă retorica
aristotelică, el nu a ajuns la teoria argumentării pornind de
la retorică, ci, mai degrabă, de la logică şi epistemologie.
Redescoperirea şi reabilitarea retoricii conjugate cu
teoria argumentării au dus la constituirea de către Perelman
a unei discipline filosofice moderne – NOUA RETORICĂ
(NEORETORICA).
Notorietatea lui Perelman este dată de contribuţia lui
hotărâtoare la constituirea acestei discipline care restabileşte
demnitatea raţiunii şi îi extinde competenţa în varii domenii
neacoperite de filosofia tradiţională şi logica clasică în viaţa
de zi cu zi.
Perelman reintroduce în teoria cunoaşterii noţiunea
de auditor, interlocutor sau cititor concret care poate
admite adevărul unei teze, dar nu aderă şi acţionează în
spiritul ei. În felul acesta Perelman reabilitează legătura
dintre filosofie şi viaţă, pentru care pleda şi vechea
retorică. Însă el va renunţa la multe dintre preocupările
retoricii antice pe care le consideră incompatibile cu
epoca noastră.
Pentru Perelman „noua retorică” este o teorie a
structurilor argumentative care nu se limitează la
discursul rostit şi nu are în vedere numai publicul larg, ci
şi cititorul unui text scris.
Ideea de orator include şi pe aceea de autor iar cea
de auditor cuprinde şi interlocutorul unic, cititorul sau
chiar autorul în deliberarea sa intimă. În ciuda
diferenţelor dintre stilul vorbit şi cel scris, structurile
39
 CONSTANTIN STROE
argumentative sunt aceleaşi, indiferente la diferenţele pur
stilistice.
Deosebirile dintre vechea retorică şi noua retorică
sunt evidenţiate în tabelul de mai jos:

Nr. Vechea retorică Noua retorică

crt (antică) (neoretorica)
1 Era o artă a vorbirii Este o teorie a structurilor
elegante şi convingătoare, argumentative care nu se
care se adresa unui public limitează.
larg.
2 Se limita la discursul rostit Vizează structuri
(oral). argumentative ce sunt
identificate şi analizate în
special pe baza textului
scris.
3 Se referea la udeea de Extinde ideea de orator în
orator ca cel care pronunţă sensul că include cee ce se
(prezintă) discursul numeşte „autor” al
discursului.
4 Considera auditoriul doar Auditoriul cuprinde şi
publicul larg care ascultă interlocutorul unic, de multe
discursul ori cititorul sau chiar
autorul în deliberarea sa
intimă.
5 Avea în vedere un auditoriu Se vrea o disciplină filosofică
presupus ignorant, ale modernă, cu un domeniu
cărui opinii trebuiau precis de cercetare: acela de
convertite în convingeri analiză a mijloacelor de
necesare antrenării la probare utilizate în ştiinţele
acţiune umane, în drept şi filosofie.
6 Avea ca preocupare Are în vedere toate
formarea de practicieni ai categoriile de auditori, iar
artei cuvântului, în genere, argumentaţia filosofică,
40
 CONSTANTIN STROE
indiferent de genul considerată ca cea mai
activtăţii. raţională, preocupă în mod
deosebit.
7 Era şi o teorie literară ce Nu este interesată de forma
îngloba preocupări de artistică a discursului, iar
gramatică, de stilistică, şi figurile de stil prezintă
chiar de estetică şi teoria interes doar în măsura
literaturii. virtuţii lor argumentative
(prin ce şi cum ajută ele
nevoile argumentării).
8 Pune un mare preţ pe Refuză orice figură stilistică
ornarea stilistică. Retorica ce se dovedeşte ornament
= artă a ornării discurs. (→iese din preocupările
neoretoricii orice aparţine
esteticii). Retorica =
producerea discurs.
9 Punea un mare accent pe Se preocupă doar de
mijloacele nediscursive de mijloacele discursive de
realizare a persuasiunii ca: realizare a convingerii,
ţinuta, gestica, registrul excluzând problemele vechii
vocal, intonaţia oratorului, retorici cum ar fi cele care
procedeele mnemotehnice ţin de elocuţiune, de acţiune
şa. şi memorie, ca fiind
incompotibilecu o teorie a
argumentării.
10 La origine a fost o disciplină Reabititează legătura dintre
eminamente filosofică filosofie şi viaţă vizând
izvodită de practica vieţii situaţiile diverse ale
(viaţa politică a cetăţii, activităţii cotidiene.
jurisprudenţa):

Spre deosebire de vechea retorică care avea un

auditoriu presupus ignorant, ale cărei opinii trebuiau
convertite în convingeri necesare în acţiune, noua
41
 CONSTANTIN STROE
retorică are în vedere toate categoriile de auditori, iar
argumentarea filosofică preocupă în mod deosebit noua
retorică.

Multe din problemele vechii retorici sunt neglijate în

noua retorică, cum ar fi: exordiul în vederea captării
bunăvoinţei, memoria, procedeele mnemotehnice şi chiar
acţiunea de prezentare – acestea sunt excluse de noua
retorică ca fiind incompatibile cu o teorie a argumentării.
Neoretorica se vrea o discuţie filosofică modernă, cu
un domeniu precis de cercetare în care să figureze analiza
mijloacelor de probare utilizate în ştiinţele umane, în drept
şi filosofie. Dacă în Antichitate în retorică prevala aspectul
practic, în zilele noastre asistăm la edificarea unei filosofii a
retoricii, ceea ce continuă într-un fel programul lui Cicero şi
cu osebire revigorarea retoricii se realizează în corelaţie cu
filosofia limbajului cotidian şi analiza conversaţiei.
“Noua retorică” este o logică deschisă care acceptă
implicitul, nedeterminatul şi orice alterare posibilă a
adevărului admis iniţial. Altfel spus, spre deosebire de
logica formală, noua retorică explorează raţiunea practică,
logica discursului cotidian.
Prin obiectul de cercetare şi prin metodele folosite
„noua retorică” duce la stabilirea relaţiilor interdisciplina-
re pe baze noi, exceptând estetica, deoarece raporturile
dintre artă şi cunoaştere n-au reţinut atenţia „noii reto-
rici”, iar teoria ornării este considerată ca fără legătură
cu teoria argumentării.
“Noua retorică” nu este interesată de cercetarea
problemei figurilor stilistice, ci este interesată de a arăta
prin ce şi cum, folosirea unor anumite figuri stilistice
determinate sunt cerute de nevoile argumentării. Dacă
42
 CONSTANTIN STROE
discursul nu antrenează adeziunea oratorului la această
formă argumentativă, figura va fi percepută ca un
ornament, ca figură de stil nefolositoare, inutilă.
Orientarea neoretorică n-a întâmpinat obiecţii. Ba
mai mult. În afara grupului de la Bruxelles, format din
filosofi, logicieni, avocaţi conduşi de Perelman mai există şi
Şcoala retorică din Pennsylvania. Aceasta reprezintă o
orientare progresistă în limitele modului de viaţă american
în care se constată un fenomen de decadenţă prematură a
unei culturi în imposibilitatea de a se maturiza. Acestei
şcoli i se datorează eforturi merituoase în buna orientare a
relaţiilor interdisciplinare, o pledoarie eficace în favoarea
umanismului, o denunţare energică şi bine argumentată a
divorţului dintre etic şi estetic. Faptul că Universitatea din
Pennsylvania editează încă din 1968 revista „Filosofie şi
retorică” ne arată nu numai deplina reabilitare a retoricii
în filosofie, ci şi precizarea unei anumite orientări
metodologice care să-i extindă orizontul.
În Epoca contemporană, retorica e redescoperită, în
strânsă legătură cu teoria comunicării, existând un interes
crescând pentru problematica şi mai ales pentru finalitatea
ei practică din partea unor specialişti în noi profesii:
consilieri ai politicienilor, manageri, jurnalişti, prezentatori
radio-tv, funcţionari superiori. Astăzi, din ce în ce mai mult
(şi mai multe) personalităţi ale vieţii politice, juridice,
comerciale conştientizează faptul că nu mai pot să
ocolească principiile şi regulile retoricii în oral şi scris.
Trebuie să fim practici învăţând teoria retoricii, în acest
sens ajutându-ne de scrierile în domeniu ale unor autori
străini, cum sunt: Perelman, St. Toulmin, J, Habermas,
Barthes, Morrier, Todorov, Doubrovski, Teun van Dijk
ş.a., ca şi de ale unora din ţară, ca de pildă, A. Marga, Gh.
43
 CONSTANTIN STROE
Mihai, C. Sălăvăstru, Daniela Rovenţa-Frumuşani ş.a.
Azi se vorbeşte tot mai mult de persintologie. Aceasta
este teoria discursului retoric, care continuă firesc retorica
tradiţională, străduindu-se să integreze cunoştinţele
contemporane de logică, psihologie, lingvistică într-un
orizont care să deschidă calea unei noi activităţi practice:
consultanţa persintologică. După denumire, aceasta ar
însemna găsirea unor formule concrete de a făuri un discurs
(„persin”), „un împreună”, real sau fictiv, în orice caz eficient
în vederea săvârşirii unor acte orientate.
Specialistul în persintologie este autor şi utilizator al
propriilor discursuri expuse cu intenţia de a determina
asumări din partea publicului său omogen. De pildă,
politicianul poate fi şi persintolog, iar dacă el nu este, din
echipa lui de consilieri nu trebuie să lipsească acest
specialist, capabil să obţină informaţii, să selecteze ceea ce
este necesar pentru elaborarea discursurilor, să propună
tehnici de producere, orientare, menţinere sau stingere a
tensiunilor din grup. Persintologia este teoria despre
organizarea psihologică a discursului retoric cu
scopul fie să persuadeze, fie să seducă, fie să incite.
Are aplicaţii în instanţa de judecată, în management, în
parlament, în diplomaţie, în jurnalism, în şcoală, în
serviciile de informaţii, în reclamă, în publicitate, în
cabinetele de psiho-terapie.

6. Etapele evoluţiei retoricii în

România
În ţara noastră o lungă perioadă de timp, între
secolele XIV-XX, retorica a avut o evoluţie discretă,
confundându-se cu literatura. Era un simplu gen al
44
 CONSTANTIN STROE
literaturii, fiind expediată în câteva pagini, după genurile
liric, epic, dramatic, istoric, în manualele şi cursurile de
literatură.
Încercând o prezentare a evoluţiei retoricii, o
periodizare a ei în România, reţinem că:
1 - am putea începe cu predicile în limba slavonă ale
lui Grigore Ţamblac, din secolul XIV. Aceste scrieri sunt
considerate primele producţii oratorice cunoscute la noi.
Exemple: Panegiricul lui Euthimie, Panegiricul lui Kiprian
(panegiric înseamnă lauda unei persoane care nu mai este
în viaţă, dar nu este greşit când facem panegiricul şi unei
persoane care trăieşte). Un succesor al lui Ţamblac este
Arhimandritul Teodosie, care preia, tot în slavonă, unele
din predicile acestuia. Amintim şi pe autorii de cazanii:
Cazaniile lui Varlaam (cazania este o predică în care se
explică un pasaj din Evanghelie; carte religioasă care
cuprinde predici în care se comentează texte evanghelice).
2 - Etapa a doua este etapa formelor oratorice scrise în
limba română şi sunt în fapt precuvântările şi predosloviile
aflate în fruntea unor lucrări din literatura religioasă şi
istorică a secolelor XVII-XVIII, ca de exemplu: predosloviile
cronicilor lui Miron Costin, Grigore Ureche. Tot în această
perioadă îl amintim pe Antim Ivireanu care prelucrează
predici mai vechi pe care le recompune într-o tehnică
personală.
3 - Operele retorice din a treia perioadă, al cărei
început îl constituie două cuvântări ale lui Gheorghe
Lazăr în care acesta înfăţişează starea de umilinţă
politică şi înapoiere culturală în care se găsea poporul
român. Îi amintim, de asemenea, pe Simion Bărnuţiu,
care a rostit prima operă retorică în Catedrala de la Blaj
la 1848 şi pe Mihail Kogălniceanu, unul dintre cei mai
45
 CONSTANTIN STROE
înzestraţi oratori români. Tot în acest timp, Alexandru
Odobescu se distinge nu numai ca scriitor ci şi ca orator
cu ocazia conferinţelor pe care le ţine la Ateneul Român.
4 - Perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX este populată de
mari oratori cum ar fi: Barbu Catargiu, Vasile Boerescu,
Vasile Conta, Titu Maiorescu, I.C. Brătianu, Take
Ionescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, B.Şt.
Delavrancea.
5 - Această etapă este cuprinsă între mijlocul
secolului XX şi Revoluţia din 1989. În această perioadă
stilul oratoric nu a mai fost prezent în viaţa politică.
Explicaţia constă în faptul că sistemul de dictatură
comunistă a zădărnicit orice încercare de contact liber cu
ascultătorii; deci, orice posibilitate a celor înzestraţi cu
talent oratoric să se poată exprima era anulată din
principiu. Deşi în această perioadă au existat personalităţi
culturale ele nu s-au putut manifesta în planul discursului
oratoric autentic, aşa cum au făcut înaintaşii.
6 - După 22 decembrie 1989, ca urmare a
redobândirii libertăţii de opinie şi exprimare, retorica şi
oratoria sunt reconsiderate, fiind readuse în prim planul
vieţii academice, prin înscrierea lor în planul de
învăţământ al unor facultăţi, iar, odată cu recunoaşterea
vieţii parlamentare, apărând şi o serie de personalităţi
care se remarcă în domeniul oratoriei parlamentare, fără
însă să atingă o strălucire deosebită. Şi în domeniul
juridic s-a ivit o serie de avocaţi care au dobândit o
oarecare faimă, dar nu atât prin discursul lor juridic ci,
mai degrabă, ca urmare a persoanelor implicate în
procesele în care au avut calitatea de apărător.

46
 CONSTANTIN STROE

Capitolul III

Raporturile retoricii cu alte domenii

Din nevoia de a circumscrie cu mai multă precizie

obiectul şi pentru a delimita cu mai multă rigoare aria
problematică a retoricii, tocmai în vederea surprinderii
specificului ei trebuie să procedăm la analiza raporturilor
ei cu alte domenii.
1. Raportul dintre retorică şi teoria
cunoaşterii („gnoseologie”)
Retorica presupune actul cunoaşterii şi, drept
urmare, o serie de instrumente şi metode ce aparţin
teoriei cunoaşterii le găsim şi în domeniul retoricii.
În cadrul retoricii întâlnim patru elemente ale
cunoaşterii:
a. Opinia;
b. Convingerea;
c. Certitudinea;
d. Persuasiunea.
a) Opinia. În ierarhia cunoaşterii, opinia este o formă
inferioară, fapt pentru care primii filosofi au asimilat-o
senzaţiei, şi cum senzaţia era ea însăşi o formă inferioară
47
 CONSTANTIN STROE
de cunoaştere marcată de relativism şi opinia a fost
considerată extrem de relativă, fragilă, denunţată uneori ca
falsă. Platon opune opinia ştiinţei şi gândirii riguros
raţionale. El afirmă că „dacă ştiinţa se ocupă de existenţă,
opinia se ocupă numai de umbrele existenţei”. Aşadar, la
Platon, opinia este ceea ce omul reflectă în mintea sa, copia
realităţii.
Şi Aristotel a manifestat dispreţ faţă de opinie, ea
fiind proprie poporului sau indoctului. Mai târziu,
teologii, deşi vorbesc mult despre opinie o prezintă tot ca
forma cea mai puţin elaborată a cunoaşterii. Deşi prin
opinii teologii voiau să susţină existenţa divinităţii, totuşi
ei o defineau prin termeni depreciativi. Considerau că
opinia conţine în sine imbecilitate şi incertitudine.
Filosofi precum Toma D’Aquino, Christian Wolf,
Immanuel Kant spuneau că opinia presupune a socoti
ceva ca adevărat, dar cu conştiinţa unei insuficienţe în
probare. Retorica, ca disciplină care organizează teoria
argumentării, are în centru tocmai opinia. Ea are scopul
de a genera adeziuni la opinie. Aceste fapte fac ca retorica
să nu se bucure de stimă, deci, dacă recurge la opinii ea
este contestată adesea de marile spirite aparţinând
ştiinţelor exacte.
b) Convingerea se situează pe o treaptă superioară
opiniei. Convingerea se formează în urma constrângerii prin
probe materiale şi martori aşa cum se procedează în jus-
tiţie. Convingerea e străină actului retoric deoarece depă-
şeşte evidenţa sensibilă obţinută prin reflectarea realităţii.
Convingerea se bazează pe o motivare logico-materială ce
poate fi transferată şi altcuiva deci, implicit, este capabilă
să obţină adeziunea activă. În cazul convingerii decizia
înseamnă renunţare la propria ta teză şi aceasta pentru că
48
 CONSTANTIN STROE
momentul deliberării care caracterizează prima fază a
actului voluntar este redus la maxim datorită evidenţei,
pentru că niciodată nu deliberăm împotriva ei. În cazul
convingerii, decizia este unică şi obligatorie.
c) Certitudinea exclude posibilitatea erorii datorită
rolului stringent al motivelor logico-materiale.
Certitudinea e superioară convingerii situându-se într-un
plan mai înalt - planul logicii, al demonstrabilului.
d) Persuasiunea e un act retoric ce urmăreşte ace-
laşi scop ca şi convingerea, dar nu pe calea demonstraţiei
logico-materiale, ci pe aceea a credinţei, a afectivităţii, a
sugestiei, acceptând în mod deliberat posibilitatea ero-
rilor. Atunci când convingerea e fundamentată pe natura
particulară a subiectului, ea devine persuasiune.
Persuasiunea e un act retoric, iar învăţarea tehnicilor
persuasiunii este scopul retoricii.
Cedarea prin persuasiune e afectivă, auditoriul
rămâne cu impresia că teza la care el a subscris era propria
lui teză, dar pe care a conştientizat-o abia cu ajutorul
oratorului. În acest sens, persuasiunea poate fi definită drept
crearea împreună a unei stări de identificare între
orator şi auditoriu, ca urmare a utilizării mijloacelor
retoricii. Ideea de a crea împreună procesul persuasiv în-
seamnă că ceea ce se petrece în mintea auditorului este la fel
de important ca şi intenţia oratorului prin conţinutul
discursului său. Persuasiunea e o metodă neraţională
pentru că se bazează pe şocuri emoţionale, pe cadenţă
retorică, metaforă bine aleasă, auditoriul fiind prada ezitării
şi decizia lui este rezultatul unui proces mai amplu. Între
convingere şi persuasiune nu e numai o diferenţă calitativă,
ci şi cantitativă, constând în diversitatea mijloacelor de
probare. Pentru aceasta se folosesc sugestia şi autosugestia,
49
 CONSTANTIN STROE
fenomene ce se dezvoltă mai ales în rândul mulţimilor.
Aristotel este cel care orientează retorica spre
descoperirea elementului persuasiv şi a izvoarelor
acestuia transformându-o în „arta persuasiunii”. El
grupează astfel izvoarele persuasiunii:
- adaptarea discursului pentru a convinge publicul –
ethos-ul (baza etică);
- personalitatea oratorului şi capacitatea sa de a-şi
evidenţia moralitatea şi competenţa – pathos-ul (baza
psihologică);
- suma argumentelor alese şi înlănţuite astfel
pentru a convinge – logos-ul (baza dialectică).
Platon şi, apoi, Aristotel au arătat că pe lângă
argumentare (a cărei finalitate este persuasiunea), în
discursul retoric întâlnim frecvent şi demonstraţia (al
cărei scop este impunerea unei certitudini). Întrucât
argumentaţia retorică şi demonstraţia logică se deosebesc
prin chiar conceptele lor fundamentale care sunt
antinomice [opinie-certitudine; persuasiune-convingere;
adeziune-constrângere; oratio (expunere) – ratio
(raţionament)] este necesară detalierea acestei
diferenţieri, pe care o realizăm prin intermediul tabelului
care urmează:

50
 CONSTANTIN STROE

Nr. DEMONSTRAŢIA ARGUMENTAREA

crt. LOGICĂ RETORICĂ
Are ca domeniu Are ca domeniu opinabilul,
demonstrabilul, cuprinzând verosimilul, plauzibilul
1 formele logice riguroase care
duc în mod necesar la adevă-
ruri certe, indubitabile
Are un caracter teoretic Are un caracter practic legat de
2 legat de distincţia Adevăr – persuasiune („efectul de adevăr”)
Fals
Are un caracter obiectiv Are un caracter subiectiv (mai
3
exact intersubiectiv)
Esenţa ei constă în dominaţia Esenţa ei este legată de
4 dimensiunii sintactice (a dimensiunea pragmatică a
organizării interne deductive) contextului şi uzajului
Se realizează cu ajutorul Se desfăşoară în limba naturală
5 limbajului formalizat
(simbolic)
Se realizează la nivelul Este ancorată social fiind un fapt
6 individului, fiind un fapt eminamente social
eminamente individual
Efectul demonstraţiei este Efectul argumentaţiei este
7
certitudinea persuasiunea
Are un caracter apersonal, Are un caracter personal
fiind valabilă pentru oricine adresându-se cuiva anume, căruia
i se ia în considerare „întregul
8
potenţial afectiv” (caracterul,
obiceiurile, gândirea, emoţiile,
cerinţele)
Este explicită, consistentă şi Este implicită, nu este în mod
9
decidabilă necesar consistentă şi decidabilă
Este închisă Este deschisă (i se pot adăuga
10
oricând argumente)
Valoarea ei este intrinsecă Este contextuală, ancorată „hic et
11
nunc” (aici şi acum)
Are o ordine de desfăşurare Se bazează pe o ordine aleatorie
12 extrem de strictă impusă de scopul discursului, de
natura temei, de statutul
publicului
Este corectă sau incorectă Este mai mult sau mai puţin
13
credibilă şi acceptabilă
Construieşte, în sensul că Deconstruieşte pentru a
14 explică, înlănţuie raţi- reconstrui (discursul polemic) sau
onamente, deduce o idee transformă (modificând gradul de
adeziune la o anumită teză)
Utilizează enunţuri univoce51 Prezintă o anumită perspectivă, un
15
prezentând evidenţa (admisă anume punct de vedere, ţinând
 CONSTANTIN STROE
prin consensul majorităţii sau astfel în chip esenţial de domeniul
de specialiştii domeniului) conflictului, al dezacordului
Apelează doar la logos: la Apelează în aceeaşi măsură la
16 silogism şi la inducţie pathos şi ethos: la pasiunile
auditoriului
În cadrul ei predomină raţi- Argumentaţia preferă incom-
17 onamentul deductiv complet pletitudinea (silogismul
(silogismul simplu categoric) prescurtat de tipul entimemei)

2. Raportul dintre retorică şi logică

Mari retori precum Cicero, Seneca, Quintilian au
cunoscut importanţa logicii pentru discursul retoric. După
părerea lor un orator este un înţelept şi trebuie să fie
infailibil până la cele mai mici lucruri. Pentru aceasta însă
logica îi este neapărat trebuincioasă, studiul ei fiind foarte
folositor. De exemplu, în unele activităţi discursive
desfăşurate în contextul unei discuţii parlamentare purtate
cu privire la un proiect de lege, scopul urmărit în principal
este convingerea unui auditoriu. Iar la formarea şi
modificarea convingerilor acestuia contribuie, alături de
raţionamentul logic şi arta discursului retoric, buna lui
organizare, exploatarea resurselor emoţionale ale limbajului
etc. Într-un cuvânt, instrumentele logice se combină cu cele
retorice, fiecare avându-şi rolul şi ponderea sa în raport cu
scopul menţionat. Preocupările de logică şi cele de retorică
se leagă între ele şi istoric şi în analiza argumentării
efective. În acest sens vom găsi elemente ale împletirii
dintre retorică şi logică atunci când vom detalia părţile
retoricii şi, cu deosebire, în capitolele destinate teoriei
argumentării.
Conchidem că din perspectiva relaţiilor cu teoria cu-
noaşterii şi logica, devenirea retoricii nu este altceva decât
completarea demonstraţiei prin dezvoltarea teoriei argu-
52
 CONSTANTIN STROE
mentării, neglijată pe nedrept de la René Descartes încoace.

3. Raportul dintre retorică şi filosofie

Primii retori au fost filosofi: Platon, Aristotel, Cicero.
Din momentul în care nu au mai avut în centrul preo-
cupărilor lor cosmosul, natura, filosofii şi-au îndreptat
atenţia spre om cu problemele lui şi, au iniţiat educaţia
pentru desăvârşirea individului. Aici însă s-au întâlnit cu
retorii, care şi ei acţionau în vederea perfecţionării
indivizilor ca oratori şi ca cetăţeni implicaţi activ în
treburile cetăţii.
Disputa şi rivalitatea dintre retori şi filosofi au loc
pe terenul diferenţei dintre ştiinţă şi înţelepciune, în
sensul că retorii propunând o viaţă activă opusă celei
contemplative propovăduite de filosofi, ei îşi atrag pentru
totdeauna ura filosofilor. Retorii ţineau să facă din
oameni fiinţe puternice temute de concetăţeni graţie
elocvenţei oratorice prin care reuşesc să condamne la
moarte, la confiscarea averilor, la exil, în timp ce filosofii
voiau să facă din om un fel de sihastru în lumea ideilor
(vezi Platon). Filosofii au negat retoricii calitatea de
ştiinţă, ca neavând un domeniu propriu de cercetare, în
felul acesta încălcându-l pe cel al filosofiei. Filosofii
urmăreau delimitarea filosofiei de retorică şi eliminarea
retoricii din planul de învăţământ. Un alt reproş pe care
îl aduc filosofii retoricii vizează utilitatea ei practică.
În opinia lor, retorica nefiind o ştiinţă aplicată, nu poate
face ca omul să devină mai elocvent, şi îşi motivau
această acuzaţie prin aceea că nici unul dintre retori n-a
fost şi mare orator. La o astfel de acuză retorii au replicat
şi ei, prin afirmaţia lui Isocrate că „gresia nu taie dar face

53
 CONSTANTIN STROE
ca secera să taie”.
S-a mai reproşat retoricii de către filosofi încăl-
carea normelor morale, chiar generarea metodică a
imoralităţii. Filosofii spuneau că retorica formează
oameni necinstiţi care încalcă legile. La o astfel de acuză
li s-a răspuns de către retori că o astfel de misiune i-o
propune retoricii doar falşii oratori, aşa cum au procedat
în antichitatea greacă unii sofişti. Dacă retorica se face
vinovată faţă de filosofie pe mai toate planurile
(gnoseologic, moral, juridic), nu putea rămâne mai prejos
planul politic, unde retorica forma, chipurile,
demagogi care-şi urmăreau propriile interese. Filosofii
acuzau retorica şi de nocivitate în plan religios prin
practicarea incantaţiei. Platon considera că retorii şi
magicienii alcătuiesc o singură categorie, iar psihologia,
ca un fel de bază a retoricii, implică impietate.
Cicero văzând disputa dintre filosofie şi retorică pro-
movează ideea unificării filosofiei academice cu retorica,
el manifestând bună-voinţă atât faţă de filosofie cât şi
faţă de retorică. Cicero este cel care reconsideră o idee a
lui Platon, care admitea o retorică filosofică bazată pe
cunoaşterea dezinteresată şi profundă a adevărului în
scris sau în vorbire şi susţine că retorica este totuna cu
filosofia; bene dicere şi bene vivere fiind predate de o
singură categorie de maeştri. De aceea, susţine el că între
filosofie şi retorică nu este nici o deosebire esenţială:
prima fiind cunoaşterea optimă a tuturor lucrurilor, recte
ale celor mai înalte noţiuni, iar ultima nu este altceva
decât aplicarea lor în viaţă. Cicero a încercat să
reabiliteze filosofic retorica făcând chiar efortul de a situa
în aceleaşi plan problema opiniei cu problemele adevă-
rului. Cicero eliberează retorica de tehnicismul excesiv
54
 CONSTANTIN STROE
transformând-o într-o activitate filosofică, idee pe care
peste multe veacuri o va prelua şi dezvolta pragmatismul
american.
Dar nici Cicero nu a putut ţine până la capăt dreapta
măsură între filosofie şi retorică, pentru că, încercând să
demonstreze superioritatea retoricii faţă de filosofie - prin
faptul că preocuparea pentru filosofie nu este sădită în om
(dovadă că până la Thales genul uman a trăit fără ea) pe
când elocvenţa da, întrucât începuturile ei se pierd în
negura istoriei, - înclină astfel balanţa în favoarea retoricii.
Cu timpul şi alţii i-au călcat pe urme, văzând în retorică un
îndreptar al practicii sociale, statut pe care filosofia nu şi-l
asumă. De pildă, Aelius Aristide arată că „filosofii sunt
incapabili să compună discursuri folositoare, să adauge
străluciri ceremoniilor, să aducă cinstire zeilor, să dea sfa-
turi municipalităţilor, să mângâie pe cei necăjiţi, să recon-
cilieze pe adversari şi să dea îndemnuri bune tinerilor”.
Se poate aprecia că rivalitatea dintre filosofie şi
retorică a fost de fapt rivalitatea dintre filosofi şi retori
pentru prioritate în domeniul educaţiei, al practicii sociale
în plan mai larg. Se pare că a câştigat retorica, ca disciplina
cu sfera cea mai largă şi funcţii multiple: teorie a
cunoaşterii, teorie a comunicării şi organizatoare a unui
ideal formativ. Dacă Cicero se lupta să împace filosofia cu
retorica, după el se va amplifica tendinţa opusă, de a
despărţi filosofia de retorică, atât sub aspect gnoseologic cât
şi sub aspect etic şi de a o transfera pe cea din urmă în
perimetrul literaturii. Aşa se face că, încă la sfârşitul
antichităţii, când retorica era pe culmea succesului, ea
cunoaşte un proces de literaturizare.
În cadrul acestui proces, retorica îşi pierde caracterul
de discuţie filosofică intrând tot mai mult în câmpul
55
 CONSTANTIN STROE
literaturii, dar mai mult în cel al gramaticii. Retorica nu va
mai fi înnoită şi nici aprofundată de specialişti, de aceea
până de curând a rămas cu achiziţiile de atunci.

4. Raportul dintre retorică şi estetică

Există o strânsă legătură între retorică şi estetică.
Retorica are de ce să-i fie datoare esteticii pentru că,
adesea, cu ajutorul mijloacelor acesteia ea converteşte
logicul în psihologic, demonstraţia aridă în argumentare
colorată afectiv, capabilă, aptă să-l ajute pe orator să
obţină adeziunea auditoriului la punctul lui de vedere.
Cu alte cuvinte retorica foloseşte aceleaşi argumente ca şi
logica dar într-un mod flexibil, adăugându-le ornamente
stilistice (ad libitum).
Implicaţiile esteticii asupra retoricii sunt evidente în
cazul oricărui discurs supus ornării (adăugirii, plusului
de elemente stilistico-estetice). Pentru explicarea acestui
mecanism al ornării aducem în discuţie faptul că există
două modalităţi de expresie:
1. cea obişnuită, pur gramaticală care se numeşte
„nudă”. Nuditatea comunicării la nivel lexical presupune fo-
losirea cuvintelor obişnuite şi utilizarea lor la modul comun
în frază. Absenţa figurilor şi a procedeelor de compoziţie face
comunicarea uniformă, plictisitoare şi produce o credibilitate
uniformă. Atât lingviştii moderni cât şi „noii retori” numesc
vorbirea nudă, „limbaj referenţial”, „comunicare pură”.
2. cea cu un plus ornamental expresiv („oratio
ornata”). Această comunicare este artistică fiindcă rezultă
din utilizarea savantă a figurilor de stil şi gândire, a alegerii
cuvintelor, rezultă, în ultimă instanţă, din folosirea,
artificiilor de compoziţie care toate la un loc produc emoţie

56
 CONSTANTIN STROE
artistică şi dau splendoare formei discursului. Ornarea este
o operaţie care se execută asupra conţinutului, asupra
ideilor pe care le face accesibile, familiare auditoriului.
Tocmai această comunicare, cu acest plus
ornamental şi expresiv, este caracteristica esenţială a
retoricii. Desigur, ornarea trebuie făcută printr-o savantă
dozare, cu măsură, sub controlul raţiunii ca să nu sufere
de exces de artă ce ar avea ca urmare lipsa de naturaleţe,
care ar face să scadă încrederea auditoriului, reducerea
forţei persuasive a argumentelor asupra lui. Aşa se face
că au existat în evoluţia retoricii perioade când, prin
hipertrofierea interesului pentru ornare, retorica a
devenit formalistă ceea ce i-a grăbit decăderea,
desconsiderarea şi marginalizarea şi chiar neantizarea.

5. Retorică şi comunicare
Revigorarea retoricii în corelaţie cu filosofia
limbajului cotidian şi analiza conversaţiei trebuie pusă în
legătură şi cu mutaţiile semnificative ale culturii
contemporane căci numai astfel înţelegem de ce astăzi
retorica este concepută ca element indispensabil al unei
triade, în interiorul căreia unele elemente le includ pe
altele: teoria acţiunii include teoria comunicării care, la
rândul ei, o include pe cea a argumentării, văzută ca
producere şi receptare a discursului retoric. Dintr-o astfel
de perspectivă, în adevăr, retorica, mai ales prin partea ei
argumentativă, face parte din familia ştiinţelor
comunicării având drept finalitate persuasiunea, alături
de manipulare, propagandă, seducţie şi demonstraţie.
Conversaţia este un ocean de comunicare infiltrată
pretutindeni şi determinantă chiar în spatii în care

57
 CONSTANTIN STROE
procesul final exclude legătura cu oralul (prezenţa
butadei, discuţii neformale în producerea „opiniei
ştiinţifice” şi popularizarea acesteia).
Or, retorica infiltrează toate procedeele mass-media,
de la formulările reclamei şi propagandei până la
banalitatea conversaţiei cotidiene. De aceea, le dăm
dreptate acelora care susţin că în măsura în care este
preocupată de problemele raţiunii practice şi ale teoriei
acţiunii, precum şi de aspecte ale negocierii disputei
între indivizi, ale persuasiunii şi ale adeziunii, retorica
preia temele familiare ale cercetării în ştiinţele
comunicării, devenind „matricea” acestora şi, implicit,
orizontul de aşteptare al „universului comunicaţional”
contemporan.
Relaţia retorică-comunicare este benefică nu numai
din unghiul de vedere al retoricii, dar şi din acela al
comunicării, deoarece în planul evoluţiei simbiotice
gândire/limbaj, trebuie concepută o strategie centripetă a
comunicării abordată global şi sistematic din perspectiva
câtorva categorii fundamentale ale retoricii: discurs,
argumentare, adeziune, coerenţă, figură. Căci, aşa cum
spunea O. Reboul „gândirea nu preexistă limbajului, ea
se naşte în travaliul limbajului şi a învăţa să te exprimi
(să comunici) înseamnă de fapt, a învăţa să gândeşti”.

58
 CONSTANTIN STROE

Capitolul IV

Discursul retoric

1. Definirea şi specificitatea discursului

retoric
La o analiză mai atentă, descoperim că obiectul de
cercetare al retoricii este discursul deci retorica mai poate fi
definită şi ca teoria discursului. Discursul este elementul
central în retorică. Termenul „discurs” cunoaşte o pluralitate
de accepţiuni complementare şi chiar contradictorii, ceea ce
face ca definirea lui să nu fie o întreprindere simplă. Astfel
există:
1. definirea discursului în opoziţie cu fraza. În
acest plan discursul constituie o succesiune de fraze
(conform analizei clasice a discursului).
2. definirea discursului în opoziţie cu enunţul.
Într-o astfel de perspectivă pe lângă caracterul de unitate
lingvistică, discursul constituie o unitate de comunicare
ce ţine de un gen discursiv specializat: roman, predică la
biserică, prospect turistic etc.
3. definirea discursului în opoziţie cu limba. În
59
 CONSTANTIN STROE
acest registru problematic, limba definită ca sistem
propriu membrilor unei comunităţi, se opune discursului
ca realizare (formă) individuală.
4. definirea discursului în opoziţie cu naraţia
(povestirea), ca formă marcată de operatori ţinând de
triada: eu, aici, acum, distinctă de evocarea la trecut, la
persoana a III-a.
5. definirea discursului prin asocierea cu textul
şi contextul, adică cu procesul asociat, cu produsul şi
circumstanţele producerii sale. În acest plan al definirii,
discursul este considerat din punctul de vedere al
mecanismului discursiv care îl condiţionează.
Astfel, o perspectivă asupra unui text din punct de
vedere al structurii sale „în limbă” îl face enunţ. Studiul
lingvistic al condiţiilor de producere a acelui text îl face
discurs. Dacă limba este un ansamblu finit de semne şi
reguli, dacă textul este un ansamblu organizat de enun-
ţuri, discursul este ansamblul infinit de fraze posibile.
În raport cu limba, discursul se situează în amonte
şi textul în aval. Discursul este structura profundă a
textului ce apare ca o suită de fraze supuse principiului
ordinii. Într-o formă mai elaborată şi într-un plan mai
general, definim discursul drept un act, o intervenţie a
subiectului enunţător, dar şi reprezentarea pe care el o
construieşte pentru celălalt, reprezentare pe care
interlocutorul o poate accepta, dezvolta sau infirma într-
un câmp de relaţii semnificante.
Într-o astfel de abordare, Jürgen Habermas
consideră discursul ca o intervenţie în dezbatere şi îl
caracterizează prin trei aspecte:
a. utilizarea argumentelor;
b. raportarea la stări de fapt;
60
 CONSTANTIN STROE
c. urmărirea, ca scop, a unei înţelegeri reciproce între
părţile ce participă la dezbatere.
În acest sens, discursul este o formă de comunicare
bazată pe argumente. În discurs, ca formă de comunicare
ce foloseşte argumente, nu se face schimb de informaţii,
ci de argumente. În perimetrul retoricii clasice
discursul este expunerea orală cu caracter retoric făcută cu
scopul de a determina ca auditoriul, într-o anumită
împrejurare, să aibă aceleaşi convingeri ca şi oratorul.
În esenţa sa, discursul retoric este un sistem adre-
sativ de argumente, organizat psiho-logic în susţinerea
directă sau indirectă a unei teze pentru un public, astfel
ca acesta să şi-o însuşească şi să o adopte într-un
comportament corespunzător.
Aşadar, discursul nu este numai discurs despre
ceva, ci şi discurs produs de cineva şi adresat cuiva.
Având în vedere importanţa sa deosebită, discursul s-a
instituit în ultimele decenii ca noţiunea cheie a „noii
retorici”, la frontiera retoricii cu psihologia, teoria
comunicării, filosofia limbajului.
Discursul retoric contemporan este un sistem de
semne legate între ele prin înţeles care pot fi decodificate de
cei care cunosc sensul semnelor şi legăturile dintre ele.
Acest discurs retoric este organizat prin coroborarea a
trei nivele de ordine ce pot prefigura împreună performanţa
discursivă a argumentării:
a) ordinea semnică (discursul este înţeles aici ca
sistem de semne şi reguli de combinare secvenţială a lor).
Ordinea semnică are în atenţie dimensiunea formală a
argumentaţiei. Ea investighează formele de raţionare
posibile pe care un individ care argumentează le pune în
valoare pentru ca argumentarea să fie convingătoare, să
61
 CONSTANTIN STROE
aibă succes în raport cu cea a interlocutorului şi să
determine convingerea acestuia din urmă.
b) ordinea ideatică. Aici discursul este înţeles ca
sistem de sensuri care pun în mişcare întreaga
problematică vehiculată, adică un sistem de idei care se
susţin între ele şi care împreună susţin teza
argumentării. Ea are în atenţie analiza conţinuturilor de
gândire: idei, probleme care constituie armătura tematică
a discursului argumentativ.
c) ordinea retorică. Discursul este înţeles în acest
palier ca sistem de mijloace prin care se asigură
expresivitate şi frumuseţe ideilor. Această ordine retorică
amplifică performanţele celor două de mai înainte prin
angajarea dimensiunii afectiv emoţionale a auditoriului,
ceea ce face tocmai ca efectul retoric al discursului să fie
diferit de la un orator la altul.
De reţinut că trebuie să existe o permanentă
concordanţă, o susţinere reciprocă între ordinea semnică,
ordinea ideatică şi ordinea retorică a discursului argu-
mentativ pentru ca acţiunea oratorică să fie eficientă.

2. Clasificarea discursului retoric

Pornind de la ce este discursul retoric şi procedând la o
clasificare a lui dezvăluim existenţa mai multor forme (tipuri)
de discurs, în funcţie de anumite criterii de clasificare:
1. După natura limbajului utilizat discursul
retoric este:
a. poetic (Ex. „Scrisoarea a III-a, de M. Eminescu)
b. categorial (în ştiinţele exacte)
c. conceptual (în filosofie, de ex. ”Scrisori despre
logica lui Hermes” de C. Noica

62
 CONSTANTIN STROE
d. cotidian (în ziaristică, reclamă, publicitate)
2. După materia scopului urmărit de orator
discursul este:
a) demonstrativ – de laudă/de descalificare (de ex.
Dicursul de recepţie la primirea unui nou membru
în Academia Română)
b) deliberativ (de ex. „Dreptul de a hotărî soartei
noastre” de N. Iorga)
c) judiciar (de ex. Pledoariile lui B. St. Delavrancea în
apărarea lui Caragiale)
3. După forma de adresare discursul este:
a) oral (expunerea liberă)
b) citit (expunerea cursului de către profesor)
c) scris (o cerere; o scrisoare)
4. După criteriul contactului cu publicul
discursul poate fi:
a) direct (discursul deputatului la tribuna
parlamentară; discursul liderului sindical la miting;
discursul avocatului la tribunal etc.)
b) indirect (publicul radio şi tv.)
5. După intenţia utilizatorului discursul este:
a) discurs persuasiv atunci când vizează comunicarea
prin care oratorul propune publicului să-şi asume
împreună soluţia opinabilă la o problemă argumen-
tativă după principiul: „În ce cred eu lăuntric crezi şi tu
lăuntric prin mijlocirea susţinerilor mele, la care aderi”.
În acest tip de discurs domină dovedirea rezonabilă
care conduce la convingeri. Urmărind să convingă, prin
discursul persuasiv, oratorul interesează auditoriul
cogno-afectiv, realizând delectarea, instruirea lui.
b) discurs seductiv. Este atunci când oratorul
urmăreşte subjugarea publicului, ataşarea acestuia
63
 CONSTANTIN STROE
la idealurile lui. Seducerea trebuie să pară
argumentativă, fără să fie. În acest tip de discurs
domină dovedirea afectivă care conduce la
comportamente aparent rezonabile. Printr-un astfel
de discurs, oratorul interesează afectogen,
atrăgându-şi simpatia auditoriului, urmărind să
placă acestuia. Acest discurs delectează şi
pseudoinstrieşte auditoriul.
c) discursul incitativ. Este discursul care vizează ins-
talarea în public, în auditor a unei tensiuni emo-
ţionale suficiente să se comporte cum îi sugerează
oratorul. Discursul este incitativ atunci când se face
o presiune asupra publicului care se comportă cum îi
sugerează oratorul. În acest tip de discurs domină
provocarea emoţiilor care conduce la reacţii şi acţiuni
nerezonabile. Aici oratorul are ca intenţie să mişte
emoţional auditoriul, incitându-l şi blocându-i
instrucţia pentru a-l putea mobiliza la acţiune.
Ultimele două - seductiv şi incitativ - sunt varietăţi
ale discursului retoric manipulator al comunicării de
masă.
În legătură cu clasificarea făcută sunt necesare
câteva precizări:
1) Acestea sunt clase de discurs in abstracto, pentru
că în mod concret un discurs poate să fie în acelaşi timp
deliberativ şi direct şi persuasiv etc.
2) Clasificările de mai sus nu au totuşi un rost pur
didactic şi nici nu reprezintă doar un simplu exerciţiu
taxonomic ci ele au rolul de a arăta că fiecare specie de
discurs retoric solicită tehnici proprii dincolo de un mă-
nunchi de reguli comune.

64
 CONSTANTIN STROE

Capitolul V

Genurile retorice

Primii retori, în dorinţa de a sistematiza retorica, au

împărţit-o în trei genuri:
- genul demonstrativ (epidictic);
- genul deliberativ (politic);
- genul judiciar,
pentru că, spunea Aristotel, retorica se ocupă de toate
subiectele pe care le putem împărţi în cele trei genuri şi
pentru că există trei feluri de auditori, ceea ce impune
adaptarea discursului fiecăruia dintre ale.

I. Genul demonstrativ cuprinde acele discursuri

retorice rostite cu scopul de a demonstra un adevăr
oarecare (ştiinţific, filosofic etc.). Discursul demonstrativ
nu presupune luarea unei hotărâri, aşa cum se întâmplă
în cel deliberativ, ci el se pronunţă numai pentru a se
stabili un adevăr oarecare.
Genul demonstrativ se înscrie pe axa timpului la
momentul prezent. Are în vedere persoane particulare
sau publice şi presupune ceremonialul.
65
 CONSTANTIN STROE
Utilizând acest gen demonstrativ, oratorul urmăreşte să
dezvăluie unele valenţe (aspecte) pedagogice în legătură
cu disocierea virtuţilor de vicii.
Există mai multe feluri de discurs demonstrativ:
1) Discursul academic, care are la rândul lui două
forme:
a) Discursul de recepţie, discurs de primire în
academie, în care se face elogiul sau se laudă acela al
cărui loc îl ocupă cel ce ţine discursul de recepţie; se mai
numeşte şi elogiu academic. Un astfel de discurs se defi-
neşte ca o expunere amănunţită şi erudită în probleme
ştiinţifice, sociale, culturale etc. Disertaţia poate fi gravă,
umoristică, polemică. De regulă, la noi, se tratează o
chestiune oarecare din specialitatea celui care ţine
discursul.
La discursul de recepţie răspunde unul din vechii
academicieni, care laudă meritele noului venit.
b) Discursul de deschidere sau de închidere a
unui congres, a unui colocviu.
Tot în cadrul discursului academic pot fi incluse
lecţiile pe care le ţin profesorii în universităţi, conferinţele
sau disertaţiile pe care le ţin unii învăţaţi cu talent
oratoric în faţa unui public venit de bună-voie.
2) Discursul religios, în care se lămureşte credin-
cioşilor o chestiune de dogmă sau morală, ori se pove-
steşte viaţa unui sfânt.
Discursul religios s-a diversificat de-a lungul
timpului în mai multe varietăţi:
a) predica sau didahia, în cadrul căreia oratorul
bisericesc lămureşte o dogmă sau o problemă morală;
b) cazania este o predică prin care se explică un

66
 CONSTANTIN STROE
pasaj din Evanghelie;
c) panegiricul, prin care se face apologia unui sfânt
sau unei figuri religioase;
d) precuvântarea sau predoslovia care reprezintă
introducerea unei lucrări cu caracter religios;
e) discursurile funebre ţinute la înmormântări, în
care se expune viaţa celui decedat, lăudându-i realizările
din timpul vieţii şi făcându-se reflecţii asupra sorţii
omului şi nesiguranţei vieţii.
3) Discursul ocazional se rosteşte în împrejurări
diferite, tratându-se subiecte din domenii variate
4) Epistola (scrisoarea) – în această specie a
genului demonstrativ se fixează o epocă, o perioadă şi se
descriu moravurile din acea perioadă, gradul de civilizaţie
a unui popor, configuraţia geografică etc. (ex. „Scrisori
persane” de Montesquieu).
5) Dialogul este o convorbire între două sau mai
multe persoane; poate fi scris sau oral.
6) Conversaţia este o formă de discuţie, de
convorbire familiară.
7) Interviul este o convorbire între o personalitate
politică, culturală, sportivă şi un ziarist sau o altă
personalitate. Celui intervievat i se pun întrebări pentru a
i se afla punctul de vedere asupra unor subiecte care
prezintă interes pentru public. Prin extensie, termenul de
interviu are şi sensul de text al unei convorbiri, apărut în
presă.
8) Polemica este o discuţie în contradictoriu, con-
troversa pe diferite teme. Polemica este o formă a disertaţiei
asupra unui subiect oarecare sub formă orală sau scrisă.
9) Interviul-polemică – această specie retorică
prezintă şi caracteristicile interviului şi ale polemicii.
67
 CONSTANTIN STROE
10) Comentariul este o apreciere, interpretare, lă-
murire, explicare în spirit critic a unei probleme, a unui
eveniment, a unui text ş.a.m.d..
Genul demonstrativ, având drept scop să facă
distincţie între frumos şi urât, el şi laudă şi blamează.
Uneori, în cadrul genului demonstrativ sunt utilizate şi
invective, jigniri. Oratorul care utilizează genul are drept
scop de a lăuda virtutea, prezentând-o în culorile cele
mai strălucitoare, dar şi de a defăima patimile, descriin-
du-le în cele mai sumbre aspecte. Laudele trebuie scoase
din acele împrejurări care pot onora persoana. Defăi-
mările pot fi la rândul lor scoase din împrejurările care
amplifică pata, golul moral al celui defăimat.
Genul demonstrativ foloseşte toată bogăţia şi măreţia
artei oratorice, făcând apel, cu precădere, la pathos.
Regulile specifice ale acestui gen sunt:
• A lăuda, dar numai prin fapte vrednice de laudă.
• A te feri de laude vagi.
• A te feri de laude ieşite din comun.
Modele de folosire ale acestui gen demonstrativ le
găsim la Platon, în dialogurile despre Socrate, la Lucian
în discursurile despre Demostene, în laudele lui Pompei
de către Cicero.
Genul demonstrativ este frecvent utilizat mai ales în
domeniul ştiinţei.

II. Genul deliberativ se referă la discursurile prin

care oratorul caută să convingă auditoriul spre a lua o
hotărâre în legătură cu o situaţie ce se va crea în viitor.
De aceea, acest gen se înscrie pe coordonata timpului la
momentul viitor.

68
 CONSTANTIN STROE
În genere, toate discursurile cu caracter politic sunt
deliberative.
Oratorul caută să pună în lumină tot ceea ce este
folositor sau dăunător intereselor cetăţii (unui stat) şi, ca
urmare, şi le însuşeşte şi le comunică altora în vederea
adoptării sau respingerii lor.
A fost mult practicat mai ales în vechime, la Atena
(în agora) şi la Roma (în forum), iar astăzi e la ordinea zilei
în parlamentele tuturor statelor constituţionale.
Sfera acestui gen de discurs este mai mare decât a
celui demonstrativ şi a celui judiciar, pentru că el are în
vedere o societate întreagă.
Formele genului deliberativ:
1) Discursul parlamentar sau discursul politic
(declaraţia politică) este ţinut de regulă de la tribuna
parlamentului, fiind expresia elocvenţei oratorice a vorbi-
torului. Discursul parlamentar permite un stil vehement
şi declamator, însă nu emfatic şi demagogic. Forma de
discurs parlamentar presupune improvizaţia. Există
pentru vorbitor riscul de a se compromite, dacă între
vorbă şi fapte nu există concordanţă.
2) Mesajul este o comunicare oficială şi face parte
din elocinţa scrisă. Exemplu: Mesajul monarhului
adresat corpurilor legiuitoare; Mesajul Preşedintelui
adresat naţiunii etc.
3) Interpelarea este atunci când i se cere cuiva să
dea socoteală asupra unui fapt. Se uzitează în parlament
ca unii membri ai guvernului să fie interpelaţi de unii
senatori sau deputaţi asupra modului de rezolvare a unor
probleme din domeniul lor de responsabilitate.
4) Discursul militar (haranga) poate fi oral sau scris.
Se rosteşte de către căpeteniile armatei, de către
69
 CONSTANTIN STROE
comandantul suprem înaintea unui eveniment deosebit
pentru ţară, cum ar fi declanşarea unui război. Prin
discursurile militare se urmăresc însufleţirea trupei,
trezirea sentimentului patriotic şi de mândrie naţională,
trezirea entuziasmului militarilor. Speciile discursului
militar sunt:
a) Proclamaţia, care este un manifest tipărit prin
care comandantul se adresează în scris ostaşilor, fie
pentru a-i îmbărbăta, fie pentru a le mulţumi pentru
victoriile obţinute.
b) Ordinul de zi, prin care comandantul unei mari
unităţi se adresează celor care o compun.
c) Ordinul de atac.
În acest gen deliberativ, oratorul trebuie să vorbească
simplu, dar cu interes şi vivacitate. În cadrul discursului
deliberativ, oratorul trebuie să folosească idei riguroase,
întemeiate logic, să evite limbajul colorat al figurilor de stil.
Regula generală a acestui gen este de a respecta şi a
sprijini cu tenacitate numai ce este drept, întrucât el are ca
scop delimitarea între avantaje (util) şi dezavantaje
(dăunător). De aceea, în acest gen se impune, cu precădere,
apelul la ethos.
Ca modele ale genului sunt discursurile istoricilor
greci Herodot, Tucidide etc.

III. Genul judiciar are în vedere domeniul juridic şi

are ca obiect dreptul.
Pe axa timpului, genul judiciar se raportează la
trecut, pentru că discursul judiciar se pronunţă în
legătură cu o situaţie care a avut loc şi se expune în faţa
instanţelor judecătoreşti.
Genul judiciar are drept scop să facă distincţia între
70
 CONSTANTIN STROE
just şi injust. Se ocupă de interesele particulare ale
cetăţenilor, acuzând sau apărând pe cineva.
Oratorul trebuie să dezvolte raţionamente puternice,
să aibă un stil curat, simplu şi precis. Aici accentul cade
pe logos.
Formele genului judiciar:
1) Rechizitoriul este discursul rostit de procuror
înaintea instanţei, prin care acuză sau incriminează,
prezentând împrejurările în care s-a produs fapta (crima
sau delictul), importanţa şi efectele faptei. Prin
rechizitoriu, în numele legii, procurorul cere pedepsirea
autorului în conformitate cu gravitatea faptei.
Rechizitoriul se citeşte în sala de şedinţe înaintea
pledoariei apărării.
2) Pledoaria este discursul juridic prin care se susţine
oral punctul de vedere al unei părţi în faţa completului de
judecată, atât în procesele civile, cât şi în cele penale.
Expunerea pledoariei poate fi făcută fie de partea în proces,
fie de reprezentantul ei legal, avocatul, de jurisconsult sau
de un alt mandatar.
3) Memoriul, în sens judiciar, este discursul juridic
scris pus la dispoziţia judecătorilor de părţile în proces, de
reprezentanţii acestora, ce cuprinde o expunere documen-
tată asupra unei probleme sau asupra unui fapt pentru a
lămuri diferite puncte într-o cauză dificilă şi complexă.
4) Rezumatul este discursul pronunţat de pre-
şedintele unei adunări judiciare prin care rezumă
dezbaterile care au avut loc. De aceea rezumatele sunt
discursuri care prezintă în sinteză mijloacele de atac şi de
apărare din cadrul dezbaterilor judiciare şi care au drept
scop să clarifice definitiv opinia judecătorilor.
5) Consultaţiile sunt discursuri care fac autoritate
71
 CONSTANTIN STROE
în materie de jurisprudenţă înfăţişându-se ca argumente
într-un proces.
6) Rapoartele de proces sunt discursurile făcute de
un judecător pentru a rezuma, a cumpăni dovezile
ambelor părţi interesate în cauză spre a-i lumina pe alţi
judecători în a lua decizia corectă.
De menţionat că ultimele trei – rezumatul, consul-
taţiile şi rapoartele – sunt considerate ca accesorii ale
discursului judiciar.
În discursul judiciar elementul esenţial este proba.
Proba este mijlocul folosit de orator în stabilirea a ceea
ce el vrea să demonstreze. Proba constă în mărturie şi
argument. Mărturia este atestarea unui fapt. Argumentul este
raţionamentul pe care oratorul îl foloseşte în sprijinul tezei
sale.
Regula principală a genului judiciar este de a adapta
autoritatea legilor juridice la autoritatea adevărului de fapt.
De asemenea, se consideră că mijlocul cel mai eficient prin
care oratorul se poate face ascultat de către judecător este
ca discursurile lui să se întemeieze pe adevăr şi pe simţul
umanităţii.
Deşi cele trei genuri retorice sunt diferite şi sunt
folosite în împrejurări diferite, adeseori le găsim împreună
şi în relaţii de interdependenţă

72
 CONSTANTIN STROE

Capitolul VI

Părţile retoricii

Retorica, ca artă a cuvântării, cuprinde patru părţi*:

I. Invenţiunea (inventio = heuresis);
II. Dispoziţiunea (dispositio = taxis);
III. Elocuţiunea (elocutio = lexis);
IV. Acţiunea (actio = pronuntatio = hypocrisis).

I. Invenţiunea (inventio)
1) Noţiunea retorică de invenţie
Termenul invenţie este frecvent folosit în ştiinţele
tehnice şi înseamnă născocirea a ceva ce nu exista până
atunci.
În retorică, invenţia** reprezintă activitatea de cău-

*
Dacă Aristotel a divizat retorica în patru părţi - Inventio, Dispositio,
Elocutio, Actio - Cicero şi Quintilian i-au adăugat încă o componentă - a
cincea - Memoria
**
Teoria invenţiei în retorică poartă denumirea de mantanologie
73
 CONSTANTIN STROE
tare a materialului unui discurs, astfel că prin invenţie
sau studiul temei, cum se mai numeşte, se înţelege
căutarea şi găsirea mijloacelor adecvate pentru a lămuri
şi pentru a convinge, pentru a plăcea şi pentru a mişca
auditoriul, iar în problemele deliberative sau practice,
pentru a determina la fapte auditoriul. Deci, invenţia
vizează prima parte a discursului şi se referă la
strângerea materialului necesar redactării. Invenţia este
cea care descoperă subiectele care fac pe cineva să cedeze
şi să se lase convins de ceva. Este vorba de ideile, faptele
sau moravurile care plac, de argumentele care le susţin şi
de pasiunile dezvoltate în rândurile auditoriului pentru a-
l câştiga de partea unor acţiuni sociale.
Oratorul, înainte de a vorbi, trebuie să cunoască
temeinic subiectul pe care-l are de expus, să-i cerceteze
părţile constitutive, să-i deceleze izvoarele. Invenţia este
tocmai această acţiune intelectuală de căutare, depistare
şi selectare a ideilor şi argumentelor necesare pentru
realizarea unui discurs.
Marii oratori care au teoretizat domeniul au
considerat că pentru invenţie sunt necesare trei calităţi:
a) Geniul este, în retorică, facultatea de a intui şi de
a înţelege subiectul, este capacitatea nativă de a-l
surprinde într-o fracţiune scurtă de timp, în mod
spontan şi în ansamblul său, de a-i determina şi a-i
stabili rapid componentele sau părţile lui mai importante.
Oricât de mare ar fi geniul, este necesară existenţa şi a
celorlalte două calităţi.
b) Atenţia e un fenomen psihic de activare selec-
tivă, concentrată şi orientată a energiei psiho-nervoase în
vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, îndeosebi
a proceselor senzoriale şi cognitive. Prezenţa atenţiei

74
 CONSTANTIN STROE
asigură o mai bună recepţionare a stimulilor. Lipsa
atenţiei sau o atenţie slabă duc la unele omisiuni, la
confuzii, la erori. Una dintre caracteristicile atenţiei este
selectivitatea (orientarea prin selecţie). În retorică, atenţia
se defineşte ca fiind facultatea oratorului de a aduna în
jurul unui subiect toate puterile şi luminile intelectului
său.
c) Metoda vizează modalitatea de cercetare a
fenomenelor realităţii. În domeniul retoricii, metoda
devine arta care ne arată cum să începem lucrul, cum să
cuprindem un subiect în totalitatea lui, fără a scăpa
vreunul din elementele lui esenţiale.

2) Argumentarea sau justificarea este operaţia

intelectuală de întrebuinţare a probelor prin care se
ajunge la limpezirea sau clarificarea ideilor unui discurs,
pentru ca oratorul să satisfacă deopotrivă şi raţiunea, dar
şi sufletul, afectivitatea auditoriului. Oratorul trebuie să
şi placă, să şi convingă, dar să şi impresioneze. Probele
sau dovezile aduse pentru lămurirea unui discurs se
numesc argumente.
Cu alte cuvinte, în retorică, argumentul este o
entitate relativă, în funcţie de ceea ce se doreşte să se
probeze, o entitate ce intră în raţionamente, mai mult sau
mai puţin explicite, prin care oratorul încearcă să
convingă, să modifice opinia interlocutorului, să-l facă să
accepte, să acţioneze în direcţia dorită de el. Pe scurt,
argumentele sunt mijloacele prin care oratorul convinge
pe cineva de ceva. Argumentarea presupune:
a) argumentele propriu-zise;
b) toposurile (locurile comune sau locurile
argumentelor).

75
 CONSTANTIN STROE
A) Argumentele propriu-zise sunt: silogismul;
entimema; epicherema; soritul; analogia; dilema;
exemplul; inducţia etc.
Toate aceste argumente - care aici sunt doar
enumerate - vor fi analizate în Cartea a doua destinată
Teoriei argumentării (Capitolul X - Forma argumentării)
B) Locurile comune (locurile argumentelor) se
definesc ca sursele sau izvoarele de unde pot fi scoase
argumentele într-o susţinere, într-un discurs. De aceea,
Aristotel le-a numit topoi („topoi” înseamnă ad litteram,
„locuri pentru a găsi lucruri”). În cadrul invenţiei retorice,
topoi sau toposurile reprezintă puncte de vedere generale
sau „comune” mai multor subiecte de raţionament. Ele pot
constitui argumente „de-a gata” pe care oratorul le poate
plasa în diferite secvenţe ale discursului său. Ele sunt
categorii de bază ale relaţiei dintre idei care pot servi ca
model (şablon, tipar) pentru a găsi întotdeauna anumite
lucruri de spus despre un subiect. Toposul se
caracterizează prin generalitate, admisibilitate şi
gradualitate. Utilizarea excesivă a toposurilor generează
două situaţii ce trebuie evitate, deoarece ele scad
percutanţa discursului: clişeul, care este o frază sau o
locuţiune gata făcută. De exemplu, „Epoca de aur”
ceauşistă abundă în folosirea clişeelor. Ele erau fabricate
de aparatul de propagandă, mai ales sub forma lozincilor
comuniste pentru a ajunge până la ultimul cetăţean; şi
ticul verbal, care este un cuvânt parazit folosit,
îndeosebi atunci când vorbitorul are „goluri” în gândire,
când pierde şirul ideilor. Ticul verbal constituie o obişnu-
inţă negativă ce îngreunează comunicarea.
În retorică există o ierarhie a argumentelor, o
arhitectonică a lor, funcţie de certitudinea cunoştinţelor
şi a interesului suscitat de ele.

76
 CONSTANTIN STROE
Astfel, după Aristotel există ca locuri comune (toposuri)
ale argumentelor următoarele:
♦ Locuri comune privind cantitatea, în sensul
că un lucru este considerat mai valoros decât altul din
raţiuni cantitative: un bun ce serveşte mai multor
scopuri este preferabil altuia cu mai puţine întrebuinţări;
ceea ce este util în orice ocazie este preferabil. Mai mult,
tot o categorie a locurilor comune privind cantitatea este
şi supremaţia probabilului asupra improbabilului, a
normalului faţă de excepţie; lucrurile complete în
favoarea celor incomplete; lucrurile aflate în puterea
noastră sunt preferabile celor ce depind de alţii; lucrurile
ce nu ne pot fi luate sunt de preferat celor de care putem
fi deposedaţi.
♦ Locuri comune privind calitatea utilizate de
către cei ce se revoltă contra opiniei comune atunci când
se contestă argumentul numărului. Locul calităţii este
foarte puternic dacă e invocată o unicitate (ceva original,
remarcabil, pus în antiteză cu o cantitate banală,
comună).
♦ Locuri comune referitoare la ordine, în
cadrul cărora se accentuează, se afirmă superioritatea
anteriorului faţă de posteriori, a cauzei faţă de efecte, a
scopurilor faţă de mijloace, a principiilor faţă de fapte, a
necesităţii faţă de întâmplare, a stabilului faţă de
instabil.
♦ Locuri comune ce trimit la esenţă (dar nu ca
o entitate metafizică) ce au în vedere acordarea unei
valori superioare individului care întruchipează esenţa
(chintesenţa).
O susţinere a unei teze se poate considera sub
două aspecte:
- sub aspectele sale interne;
- sub aspectele sale externe.
77
 CONSTANTIN STROE
De aici rezultă existenţa a două categorii de locuri
comune:
a) locuri comune intrinseci;
b) locuri comune extrinseci.
a) Locurile comune intrinseci se referă la însăşi
teza (subiectul însuşi), iar cele extrinseci se referă la
împrejurările din afara tezei (subiectului).
Principalele locuri intrinseci sunt:
- definiţia;
- genul şi specia;
- comparaţia;
- contrariile;
- opoziţiile;
- circumstanţele;
- antecedentele şi consecinţele;
- cauza şi efectul.
♦ Definiţia este o operaţie logică prin care dez-
văluim conţinutul unei noţiuni prin genul proxim şi
diferenţa specifică.
A dezvălui conţinutul unei noţiuni înseamnă a arăta
notele sale esenţiale.
Definiţia are valoare de argument şi rezultă chiar
din natura lucrului pe care-l tratăm încercând a
demonstra că el este într-un fel şi nu într-altul.
Definiţia este de două feluri: definiţia logică şi defi-
niţia oratorică.
Definiţia logică a unui obiect ne dă despre el mai
întâi o idee generală, adăugându-i apoi alta specială.
Definiţia oratorică explică, lămureşte natura subiec-
tului tratat într-un mod însufleţit şi încărcat de trăsături
care să intereseze spiritual auditoriul.

78
 CONSTANTIN STROE
♦ Genul şi specia. Noţiunile nu sunt toate de ace-
eaşi valoare. Unele noţiuni pot fi mai puţin
generale iar altele mai generale.
Noţiunile mai generale poartă numele de noţiune-gen.
Cele mai puţin generale se numesc noţiuni-specie.
Aceeaşi noţiune poate fi în acelaşi timp şi gen şi
specie; este gen pentru o noţiune mai puţin generală pe
care o include şi este specie pentru una mai generală în
care este inclusă.
Genul şi specia sunt totdeauna legate, pentru că ele
definesc legătura dintre general şi particular existentă în
lumea reală.
În retorică, genul şi specia sunt corelative, constituind
un izvor bogat de idei, pentru că ceea ce este adevărat
despre gen trebuie să fie adevărat şi pentru specie, după
cum, pornind de la specie, se poate conchide şi pentru gen.
În virtutea acestei strânse legături, genul şi specia se
întrebuinţează în argumentare, când se probează.
♦ Comparaţia este o operaţie retorică prin care sunt
puse alături idei sau obiecte asemănătoare pentru ca
evidenţiind trăsăturile comune să se ajungă la
caracterizarea sau definirea unora prin celelalte.
Comparaţia în retorică serveşte ca bază pentru
formularea unor concluzii mai clare. Notele asemănătoare
trebuie să fie noi şi surprinzătoare, pentru ca astfel să asigu-
re noutatea şi puterea de convingere. Este diferită de figura
de stil, aici comparaţia mai mult argumentează, oratorul mai
mult vrea să dovedească faptele supuse probării.
Comparaţia se poate utiliza în argumentare în trei
moduri:
1) plecând de la mai puţin la mai mult;

79
 CONSTANTIN STROE
2) plecând de la mai mult la mai puţin;
3) plecând de la egal la egal.
Comparaţia este uneori asimilată cu similitudinea,
dar ele nu sunt identice.
Similitudinea se referă la calitatea lucrului, în timp
ce comparaţia se referă la aspectul cantitativ.
♦ Contrariile constituie procedeul retoric prin care
se pun în evidenţă deosebirile care există între două
lucruri sau fapte. În acest mod, arătându-se ceea ce nu
există, se creează condiţiile pentru a înţelege cum ar
trebui ceva să fie.
Contrariile reprezintă un gen de comparaţie care
face să se vadă mai bine, mai elocvent un lucru spunând
ceea ce nu este el.
♦ Opoziţiile sunt definite ca lucruri ce se resping. Ele
reprezintă un argument puternic în sprijinirea unei
cauze, pentru că pun în evidenţă adevărul.
♦ Circumstanţele sunt împrejurări care însoţesc
faptele de care se ocupă discursul. Sunt printre cele mai
bogate izvoare ale oratorului, deoarece ele se referă la
persoana care a săvârşit fapta, locul unde s-a desfăşurat,
timpul când a avut loc, cauza care a determinat
producerea faptei şi scopul urmărit. Circumstanţele au
un rol foarte important în acţiunea de determinare
deplină a faptelor, pentru că prin ele se pot condamna
faptele reprobabile sau, dimpotrivă, se pot lăuda faptele
virtuoase, deci circumstanţele sunt cele care diminuează
sau amplifică meritele.
În discursul judiciar, de pildă, circumstanţele pot fi
grupate în:
- agravante

80
 CONSTANTIN STROE
- atenuante
În funcţie de aceste circumstanţe se face
individualizarea pedepsei.
♦ Antecedentele şi consecinţele semnifică
evenimente şi întâmplări care s-au petrecut înainte sau
în urma unui fapt şi servesc la recunoaşterea lui. Ele se
constituie ca argumente într-un discurs pentru că ajută
la înţelegerea subiectului.
♦ Cauzele şi efectele. Oratorii se folosesc mult în
susţinerile lor de relaţiile dintre cauză şi efect, pentru că
au o mare putere de convingere.
b) Locurile comune extrinseci cele mai
importante sunt:
♦ Autoritatea înţelepciunii omeneşti (fixată în
maxime şi proverbe);
♦ Vorbele memorabile ale înţelepţilor (de ex.: „Alea
jacta est” - Cezar);
♦ Citate din operele scriitorilor celebri;
♦ Exemple sau fapte izvorâte din istorie;
♦ Renumele (faima, reputaţia) în sens pozitiv sau ne-
gativ al unei fapte (i se mai spune şi „de notorietate publică”).
Oferim mai jos o listă cu locurile comune ce riscă
ca, prin folosirea lor sistematică (urmare a abuzului), să
devină stereotipii (şabloane):
- ale modestiei („să-mi fie iertată lipsa de
modestie”);
- ale timpului care lipseşte sau care nu trebuie
irosit („toate la timpul lor”);
- ale banilor care lipsesc sau care nu trebuie irosiţi
(„banul se câştigă greu dar se cheltuieşte uşor”);
- ale cantităţii, calităţii, unicităţii („nu trăim decât

81
 CONSTANTIN STROE
o dată”);
- ale copilăriei nefericite care explică un act violent;
- ale realismului („să rămânem cu picioarele pe
pământ”)
- ale lipsei de strategie („nu are nici un ţel în viaţă,
trăieşte de azi pe mâine”);
- ale promisiunii nerespectate („a promite e nobil,
a-ţi ţine promisiunea e barbar”);
- ale respectului pentru persoana umană („nu
suntem maşini, animale etc.”);
- ale libertăţii de expresie („pot să spun ce vreau...
este democraţie, nu ?”);
- ale muncii care justifică anumite acţiuni („eu
muncesc, nu gândesc…”).
Cu rol de exemplificare, iată care sunt locurile
comune extrinseci „căutate” de orator cu precădere în
sfera genului retoric judiciar:
- legea;
- titlurile scrise;
- jurământul;
- martorii.
♦ Legea. Când se invocă autoritatea ei, legea re-
prezintă probă, argument scris, în opoziţie cu cutuma.
♦ Titlurile scrise. Ele sunt acte sau fapte juridice
care constituie temeiul unui drept invocat (titlu de
proprietate, titlu de moştenitor, titlu ştiinţific etc.). Ele sunt
un fel de mărturii care servesc în a stabili fapte sau
recunoaşterea dreptului unei persoane.
♦ Jurământul - când se invocă sinceritatea
declaraţiilor cuiva.
♦ Martorii – când se invocă autoritatea morală a de-
poziţiilor cuiva. În instanţă, martorilor li se iau interogatorii,
82
 CONSTANTIN STROE
după care urmează consemnarea declaraţiilor. Prin con-
fruntarea şi compararea acestor declaraţii, se poate ajunge la
stabilirea adevărului în legătură cu fapta sau făptuitorul.
În discursul judiciar, un loc comun extrinsec
important îl reprezintă şi ceea ce se numeşte autoritatea
lucrului judecat, „judecata mai dintâi“.
Retorii moderni situează printre locurile comune
extrinseci şi unele ştiinţe şi arte mai răspândite din care
oratorul poate să-şi adune argumentele necesare unei
susţineri. Cele mai căutate sunt filosofia, istoria, literatura.
Toate aceste locuri comune extrinseci pot fi invocate
atât în confirmare cât şi în respingere.
Aceste locuri comune intrinseci şi extrinseci, deşi au
fost apreciate de retorii din vechime ca izvoare oratorice,
sunt departe de a constitui singura metodă de găsire a
argumentelor. Cel mai bun mijloc de a ajunge la adevăr
este de a cunoaşte bine, în profunzime, subiectul cu toate
amănuntele lui.

II. Dispositiunea (dispositio)

1) Noţiunea retorică de dispoziţie
În general, prin dispoziţie se înţelege aşezarea unor
elemente într-un ansamblu.
În retorică, noţiunea de dispoziţie*) se referă la
structura unui discurs, pentru că discursul este alcătuit
ca orice compunere.
Ca să pregătim un discurs, e necesară mai întâi
adunarea materialului. Rezultatul acestei operaţii îl re-

*)
Teoria dispoziţiei în retorică poartă numele de tasologie
83
 CONSTANTIN STROE
prezintă o listă de însemnări. Aceste însemnări trebuie apoi
aşezate într-o anumită ordine, ţinând seamă de legătura
logică dintre ele şi de scopul urmărit. Această operaţie de
ordonare (aşezare) a ideii şi părţilor dintr-un discurs după
legătura logică dintre ele se numeşte dispoziţie sau
compoziţie.
Rezultatul acestei dispoziţii este planul sau schiţa
discursului.
Planul unui discurs este tabloul ideilor principale
ale discursului întocmit spre înlesnirea cuvântării. Este
un schelet al discursului. Este partea cea mai dificilă
pentru orator şi de el depinde în cea mai mare parte
succesul discursului.
Un plan bun trebuie să aibă următoarele calităţi:
• Planul să fie întreg, adică să cuprindă subiectul în
toată întinderea sa, fără să i se adauge sau să-i lipsească
ceea ce trebuie să cuprindă.
• Planul trebuie să fie limpede, adică să fie o
imagine scurtă şi lămurită despre tot subiectul;
• Planul să fie simplu; subiectul, oricât ar fi el de
complicat, să poată fi redus la un număr de idei sau de
propoziţii generale;
• Planul să fie fecund, adică fiecare idee principală
să cuprindă în ea o mulţime de alte idei secundare;
• Planul trebuie să aibă unitate şi proporţie, adică
diversele sale părţi să fie aşa de bine legate şi armonizate
încât fiecare dintre ele s-o întărească pe precedenta şi s-o
pregătească pe cea care urmează.
Observăm că dispoziţia începe acolo unde se termină
invenţia şi ne solicită să punem în ordine părţile furnizate
de invenţie după natura subiectului expus; de aceea

84
 CONSTANTIN STROE
dispoziţia este foarte necesară discursului, pentru că ea
pune în ordine materialul adunat ce urmează a fi prezentat
de orator. Ordinea este deci obiectul şi legea dispoziţiei,
pentru că în oratorie nu este suficient de a afla sau de a şti
ce trebuie comunicat, ci este tot atât de important de a
determina înşiruirea părţilor din care este alcătuit
discursul.
2) Părţile componente ale unui discurs sunt:
A) Exordiul;
B) Propoziţia;
C) Diviziunea;
D) Naraţiunea;
E) Confirmarea;
F) Anerisirea;
G) Peroraţia.
Când un discurs cuprinde aceste părţi în această
ordine, avem de-a face cu dispoziţia regulată. În caz
contrar, avem o dispoziţie neregulată. Majoritatea
discursurilor au o dispoziţie neregulată.
A. Exordiul este prima parte sau introducerea unui
discurs. În cadrul acestei părţi a discursului, oratorul ur-
măreşte câştigarea atenţiei şi bunăvoinţei auditoriului. Face
acest lucru enunţând sumar şi concis conţinutul cuvântării.
Exordiul trebuie să fie astfel constituit încât să
semene mai curând cu o enunţare decât cu o expunere a
unui fapt. În exordiu oratorul trebuie să indice despre ce
va vorbi. Acest lucru e necesar, pentru că este nevoie de
atenţia auditoriului.
Oratorul caută să obţină bunăvoinţa auditoriului prin
modestia sa, prin probitatea şi puritatea caracterului său.
În privinţa moravurilor, oratorul trebuie să fie

85
 CONSTANTIN STROE
instruit şi virtuos.
Pentru anumite situaţii concrete, oratorul trebuie să
manifeste prudenţă sau precauţie, care trebuie să fie prezente
atunci când el trebuie să vorbească despre lucruri neplăcute.
Exordiul are izvoare interne şi nu externe. Aceasta
înseamnă că el trebuie să rezulte chiar din subiectul
discursului. Cel puţin pentru discursurile ample, oratorul
nu se va ocupa de exordiu decât după ce a studiat bine
subiectul.
Exordiul este de patru feluri:
a) Exordiul simplu se caracterizează prin faptul că
enunţă subiectul într-o manieră scurtă, îngrijită, dar fără
înflorituri. Acest tip de exordiu este utilizat în cazuri de
mai mică însemnătate.
b) Exordiul insinuant este exordiul prin care
oratorul, percepând că auditoriul nu este mulţumit şi
interesat de subiectul discursului său, alege altul, care
este agreabil, şi din legăturile pe care le stabileşte între
cele două subiecte determină publicul să-i accepte în
final subiectul propus iniţial.
c) Exordiul fastuos, înflorit, este cel prin care
oratorul, cu prilejul unor evenimente deosebite, îşi va
prezenta subiectul într-o manieră luxoasă, grandioasă,
magnifică, într-un mod strălucitor. Un astfel de exordiu
este întrebuinţat în discursurile panegirice, în discursurile
academice şi în cuvântările funebre închinate oamenilor
celebri.
Un astfel de exordiu dă prilej oratorului să-şi etaleze
de la început rafinamentul, măiestria.
d) Exordiul vehement este acel tip de exordiu prin
care oratorul intră rapid şi direct în subiect, fapt pentru

86
 CONSTANTIN STROE
care i se mai spune exordiu înfocat şi repede.
În cadrul acestui exordiu, oratorul atacă năvalnic şi
cu putere mai ales unele pasiuni. Este întrebuinţat, de
regulă, când oratorul are de vorbit în vremuri grele despre
lucruri care fac mult rău şi care întreţin în sufletul
auditoriului sentimente de mânie, de durere, de dispreţ.
B. Propoziţia*) sau propunerea. În retorică, propo-
ziţia sau propunerea reprezintă sumarul clar şi precis al
subiectului, adică expunerea pe scurt şi clar a ceea ce
oratorul îşi propune să vorbească. Propoziţia este discursul
prescurtat, este discursul în forma lui rezumată. Scopul
propoziţiei este de a arăta scopul discursului, de aceea i se
mai spune şi propunere.
Propoziţiile sunt de două feluri: simple şi compuse.
Propoziţia simplă este cea formată dintr-o singură
parte, care în probare, rămâne unitară, ca un tot omogen
şi indivizibil.
Propoziţiile compuse cuprind mai multe părţi şi cer
ca fiecare să fie probată separat.
Propoziţia trebuie probată pentru fiecare din părţile
ei cu argumente specifice.
Propoziţia implică o altă parte a discursului, diviziunea
sau împărţirea.
C. Diviziunea (împărţirea) constă în stabilirea păr-
ţilor discursului în elementele sale constitutive ce vor fi
tratate pe rând, expuse şi argumentate.
De regulă, în ansamblul unui discurs, două sau trei

*)
În retorică, propoziţia semnifică altceva decât în gramatică şi în logică. Cu
alte cuvinte, "propoziţia retorică" are cu totul alt sens decât "propoziţia
gramaticală" şi "propoziţia logică"
87
 CONSTANTIN STROE
părţi sunt mai importante şi, drept urmare, şi acestea
trebuie să fie divizate în altele, pentru ca oratorul să le
demonstreze temeinic.
Sunt stabilite următoarele reguli ale diviziunii:
- Diviziunea să fie completă (părţile ce o compun să
acopere întreaga întindere a subiectului);
- Diviziunea să fie distinctivă, adică în măsură de a
diferenţia sau deosebi o parte de alta prin însuşirile
specifice, astfel încât să se evite confuzia între părţi;
- Să fie gradată, adică să repartizeze părţile
discursului într-o anume evoluţie care să permită
trecerea succesivă de la o parte la alta;
- Să fie firească, în termeni clari, neechivoci;
În înfăptuirea diviziunii, oratorul trebuie să se
ferească de două neajunsuri:
- Să nu facă prea multe diviziuni şi subdiviziuni,
pentru că se poate ajunge foarte uşor la confuzie;
- A nu deveni sclavul diviziunilor şi a crede că nu
se poate descurca fără ele.
D. Naraţiunea este povestirea faptelor într-o desfă-
şurare gradată cerută de subiectul tratat.
Naraţiunea este de două feluri:
- Naraţiunea istorică expune faptele într-un mod cro-
nologic, aşa cum s-au petrecut ele, în mod simplu şi corect;
- Naraţiunea oratorică, spre deosebire de naraţiunea
istorică, se realizează utilizând figuri de stil, elementele ling-
vistice cele mai plăcute pentru a impresiona pe cei ce ascultă.
Naraţiunea este cea mai importantă parte a unui
discurs şi trebuie să îndeplinească patru calităţi:
♦ Claritatea. Naraţiunea e clară când oratorul
vorbeşte în termeni proprii, semnificativi, astfel încât

88
 CONSTANTIN STROE
ideile discursului să fie înţelese şi pricepute fără eforturi.
Pentru a-i asigura claritatea, oratorul trebuie să se
ferească de expresii nepotrivite, obscure sau echivoce. E
indicat ca el să vorbească folosind cuvinte obişnuite, să
evite parantezele dese şi lungi.
♦ Naraţiunea să fie verosimilă. Este verosimilă
atunci când ea slujeşte adevărul, când nu lezează cu
nimic bunul-simţ al opiniei publice.
♦ Să fie interesantă. Este interesantă atunci când
exprimă un fond de idei care pasionează publicul ascul-
tător, când ideile narate ispitesc publicul, pentru că se
ştie că oamenii nu ascultă cu satisfacţie decât ceea ce îi
atrage şi îi interesează.
♦ Să fie scurtă. Naraţiunea este scurtă când prin ea
nu se va spune decât ceea ce trebuie arătat. Scurtimea
constă în a nu spune nimic de prisos. Totuşi, ea nu trebuie
prezentată în chip sec, ci trebuie să aibă o anumită culoare.
E. Confirmarea sau susţinerea (confirmatio)
Confirmarea este acea parte a discursului în care se
probează tot ce s-a spus în propoziţie şi s-a dezvoltat apoi
în naraţiune. Confirmarea devine astfel ţinta către care în
mod necesar se desfăşoară discursul, pentru că sarcina
de bază a oratorului este de a dovedi prin temeiuri
puternice adevărul tezei pe care şi l-a propus să-l
susţină.
Confirmarea presupune şi răsturnarea argumentelor
adversarului, ceea ce înseamnă că e firesc ca în confirmare
să fie inclusă şi combaterea (anerisirea). Oratorul trebuie
să-şi scoată probele din chiar fondul problemei tratate sau
din împrejurări externe legate de subiectul său. El e dator
să prezinte argumentele într-o manieră clară, îngrijită şi

89
 CONSTANTIN STROE
convingătoare încât ele să fie înţelese chiar şi de cei mai
puţin dotaţi.
Sunt de evitat două erori:

Să nu se demonstreze niciodată lucruri care
sunt evidente;

Să nu se insiste prea mult asupra unui fapt
clarificat şi demonstrat îndeajuns, fapt care ar duce la
obosirea auditoriului şi la nereceptarea discursului.
În administrarea probelor în cadrul confirmării e bine
ca argumentele să fie folosite treptat, să fie folosită aşa-
numita amplificaţie oratorică: mai întâi dovezi care dau o idee
clară despre teză, apoi probele cele mai uşoare şi în sfârşit
probele cele mai tari, cu putere mare de argumentare.
Există şi adepţi ai unui alt procedeu: de a
administra de la început probele cele mai tari.
F. Anerisirea sau respingerea (refutatio) este operaţia
retorică de răsturnare şi distrugere a argumentelor utilizate
împotriva tezei oratorului de către adversarii săi sau
formulate în mod deliberat de el însuşi pentru ca astfel
adevărul tezei pe care-l susţine să iasă mai bine în
evidenţă.
Respingerea sau anerisirea poate fi situată fie înaintea
confirmării, atunci când se cunoaşte că adversarul a reuşit
să facă impresie bună printre ascultători şi în virtutea
acestui lucru probele ar putea fi primite cu reţinere.
Alteori, anerisirea se face odată cu confirmarea, pentru că
oratorul e silit tot timpul pe de-o parte să întemeieze
dovezile sale şi pe de altă parte să surpe dovezile
adversarului. Anerisirea se realizează fie distrugând
argumentele pe care adversarul a fondat probele sale, fie
pedalând pe ideea că din argumente adevărate el a tras
concluzii false.
90
 CONSTANTIN STROE
În confirmare, când se întrebuinţează argumente
slabe e diplomatic a le asambla (înmănunchia) şi a le
expune pe toate împreună, pentru ca astfel ele să se
sprijine reciproc.
În respingere, din contră, interesul este de a divide
sau desface ceea ce nu este de temut decât prin îmbinare,
pentru că probele separate prin divizare sunt reduse la
propria lor slăbiciune.
G. Peroraţia (epilogul). Peroraţia este o operaţiune
oratorică cu care se încheie discursul, prin intermediul ei
dându-se cea mai puternică şi decisivă lovitură pentru a
câştiga auditoriul.
Peroraţia urmează imediat după confirmare. Trebuie
însă ca atunci când vine rândul peroraţiei, oratorul să
ţină seama de două cerinţe:

Recapitulatio: să recapituleze punctele esenţiale
din naraţiune şi argumentele mai importante pe care le-a
întrebuinţat în confirmare;

Indignatio: să se străduiască a lămuri, clarifica
şi împătimi pe deplin ascultătorii săi (prin apel la
compasiune şi simpatie).
Recapitularea probelor, ca o reluare, dar una
sintetică şi selectivă, este necesară în subiecte mari, cu
întindere şi diversitate problematică mare, care ar putea
lăsa o oarecare confuzie în mintea ascultătorilor. Regula
generală e de a aminti doar punctele importante şi a le da
cât mai multă forţă, dar cât mai puţină întindere.
A doua parte a peroraţiei - indignatio - se raportează
la pasiuni şi moravuri. Cuvintele trebuie să fie clar şi
puternic pronunţate, expresiile să fie vii, pline de graţie.
Dintre figurile de stil, potrivite peroraţiei sunt:
apostrofa, interogaţia şi prosopopeea.
91
 CONSTANTIN STROE
Stilul expunerii în peroraţie trebuie să fie plin,
nervos, pornit şi precis, ideile să se succeadă cu mare
repeziciune, iar în finalul peroraţiei să aibă loc
formularea clară şi concisă a concluziei generale, proprie
discursului, eventual printr-un citat sau o expresie
celebră.
Pregătirea temeinică a discursului cere ca oratorul
să aibă în vedere şi digresiunile, care sunt discuţiile care
par străine de subiect, dar cu toate acestea ajută la
atingerea scopului discursului. Întrebuinţate bine şi cu
măsură, digresiunile sunt şi plăcute, şi folositoare.
Regulile utilizării digresiunilor sunt:
♦ Digresiunile trebuie să fie rare şi bine cumpănite;
♦ Digresiunile să izvorască din natura subiectului
atât de firesc, încât să pară că formează o parte nedespăr-
ţită a discursului;
♦ Să fie puse în locul cel mai potrivit al discursului;
♦ Să fie prevăzute de orator în planul lui, să nu fie
lăsate la voia inspiraţiei.

III. Elocuţiunea (elocutio)

1) Noţiunea retorică de elocuţiune
După ce am stabilit subiectul de expus, după ce i-am
aranjat părţile, aspectele pe care le implică, urmează să ne
ocupăm de modul cum îl vom prezenta, în aşa fel încât să
ajungă la mintea şi inimile celor ce îl ascultă. Adică să ne
ocupăm de elocuţiune.
Elocuţiunea*) este acea parte a retoricii care se ocupă

*)
Teoria elocuţiunii se numeşte tropologie
92
 CONSTANTIN STROE
cu alegerea şi aşezarea cuvintelor într-un discurs pentru
a realiza o exprimare artistică de efect.
Elocuţiunea stabileşte regulile care ne asigură o
exprimare corectă şi plăcută în actul transmiterii ideilor
şi simţămintelor noastre. Aceste reguli ale elocuţiunii
sunt de o mare însemnătate într-un discurs, căci cea mai
mare impresie o fac nu lucrurile despre care se vorbeşte,
ci maniera, modul în care se sunt spuse.
Elocuţiunea ne învaţă cum să înfrumuseţăm
discursul, cum să-i dăm putere şi farmec pentru a
sensibiliza şi aprinde inimile celor ce ascultă. Întrucât
priveşte felul exprimării discursului elocuţiunea a mai
fost numită şi compoziţie sau stilizare. În adevăr este o
necesitate ca după întocmirea dispoziţiei şi definitivarea
planului de idei, oratorul să dea formă discursului său,
să lege cât mai bine ideile între ele şi să găsească
cuvintele cele mai potrivite şi de efect pentru exprimarea
lor, adică să-l stilizeze. De aceea axul central în jurul
căruia pivotează elocuţiunea este stilul.

2) Stilul şi calităţile lui

Noţiunea stil desemnează modul propriu de expri-
mare al unei persoane într-un anumit domeniu al acti-
vităţii omeneşti. Stilul vizează totalitatea mijloacelor
lingvistice pe care le foloseşte oratorul pentru a obţine
efecte de ordin artistic şi, în consecinţă, de ordin practic.
Fiecare individ uman se exprimă într-un anumit
stil. De aceea stilul este expresia unei individualităţi. În
această idee savantul francez Buffon spunea că „stilul
este omul însuşi“.
În adevăr, dacă în accepţiunea clasică stilul însemna
modul de exprimare verbală sau scrisă, în accepţiunea
93
 CONSTANTIN STROE
modernă stilul este expresia individualităţii. Drept urmare,
stilul unui orator va fi ansamblul conotaţiilor pe care el le
adaugă expresiilor sale, prin care comunicarea sa do-
bândeşte o amprentă proprie, un fel de pecete subiectivă.
Întreaga existenţă şi experienţele de viaţă ale
oratorului îşi află expresia în calităţile stilului său. De aici
imensa varietate de stiluri oratorice.
În cadrul acestei varietăţi se pot decela anumite
calităţi comune tuturor stilurilor:
a) fidelitatea stilului unui discurs în raport cu gândirea
pe care o exprimă şi cu fondul sufletesc care îl generează.
b) claritatea stilului decurge din măsura în care
oratorul s-a definit şi clarificat pe sine. Ceva clar
exprimat este ceva clar gândit şi simţit. Lipsa de
clarificare interioară a oratorului duce la un decalaj între
gând şi exprimare ce are ca urmare un stil neclar, confuz,
căznit.
c) muzicalitatea stilului legată de ritm, căruia i se in-
tegrează organic. Fiecare om are un ritm propriu de gândi-
re, simţire, comportare, exprimare (rapid, lent, moderat
etc.). Stilul trebuie să exprime această cadenţă vitală, acest
ritm propriu de activitate şi simţire ale oratorului. Muzica-
litatea vorbirii oratorice este esenţială într-un discurs.
d) multiformitatea (varietatea) stilului decurgând din
adaptarea lui la ritmul particular al unui moment din viaţa
oratorului, a realităţii lui de gândire şi simţire, a subiectului
tratat. Fiind expresia naturală a unei personalităţi stilul
poate îmbrăca în chiar cursul aceluiaşi discurs, valori şi
caractere deosebite: sobrietate şi redundanţă; claritate şi
lunecare aluzivă; ritm poticnit şi fluiditate; bogăţie încăr-
cată de figuri retorice sau simplicitate. Din aceleaşi consi-
derente stilul poate avea uscăciunea descrierii obiective sau
94
 CONSTANTIN STROE
poate ajunge la elan liric; poate fi, pe rând, euforic şi
graţios, pedant şi uscat, cultivând, după nevoie, tonul
aparent afectat, întorsătura preţioasă sau precizia. Deci
există o imensă varietate de stiluri individuale.
e) puritatea stilului rezultată din activitatea de şle-
fuire a acestuia. Oratorul îşi supune textul unor redactări
succesive, în care are loc un proces de epurare a stilului.
Puritatea finală, netezirea conturului sunt rezultatul
ultim al unei laborioase prelucrări a materialului verbal.
f) simplitatea, firescul, naturaleţea, lipsa de artificialita-
te sau afectare reprezintă calităţi de căpetenie ale stilului. Sti-
lul nu trebuie să fie „căutat“ cu obstinaţie ci să curgă firesc.

3) Ideile din punctul de vedere al stilului

Din punctul de vedere al stilului abordarea ideilor
se poate face sub trei aspecte:
- despre idei privite în ele înseşi (însele);
- despre idei privite în raporturile dintre ele;
- despre forma particulară a fiecărei idei, adică
înfăţişarea nouă ce i se poate da, din care se naşte ceea ce
numim figuri de idei.

a) Despre idei privite în ele înseşi (însele)

O idee trebuie să întrunească două proprietăţi
capitale:
- să fie clară, adică să aibă sens în limba română.
Ideea este clară (limpede) când ne înfăţişează obiectul
reflectat în chip lămurit şi nu vag sau confuz.
- să fie adevărată. O idee este adevărată când
exprimă un conţinut informaţional ce concordă cu obiectul
reprodus mental.
După rolul pe care i-l conferă oratorul în discursul
95
 CONSTANTIN STROE
său, o idee poate fi calificată astfel:
- idee puternică este ideea care prin trăsăturile
sale energice lasă urme adânci în viaţa afectivă a celui ce
ascultă discursul. Ea reproduce obiectul cu efecte sufle-
teşti deosebite.
- ideea cutezantă este ideea temerară, îndrăzneaţă,
care vizează curajul. Ea descrie obiectul reflectat în culori
neaşteptate, îngăduindu-şi prea multe.
- ideea vie este ideea sprintenă, vioaie, însufleţită,
plină de neastâmpăr.
- ideea delicată este ideea fină, graţioasă, discretă,
atenuată, de calitate bună. Ea ne înfăţişează numai în
parte obiectul la care se referă, urmând ca restul să fie uşor
de descoperit sau întrezărit de către ascultător. Folosind în
discursul său o idee delicată, oratorul pare a lăsa oarecare
plăcere auditoriului de a o intui pe deplin, de a înţelege mai
multe lucruri decât spune ea în mod direct.
- ideea bogată este ideea care exprimă o mulţime
de lucruri, este bogată în semnificaţii.
- ideea naivă este ideea sinceră, neprefăcută ce
denotă simplitate, credulitate, candoare. Ideile naive sunt
produsele sufletelor curate, libere de pasiuni şi vicisitudini,
provenind adesea din lipsa de experienţă.
- ideea paradoxală sau antilogia este ideea
ciudată, stranie, de neînţeles, exprimând contradicţia
între două idei sau două expresii. Ea se împotriveşte
simţului comun deşi în sine poate cuprinde adevărul.
Exemplu: „Cultura este ceea ce a rămas după ce ai uitat
tot ce ai învăţat“ (S.M. Girardin).

b) Despre idei privite în raporturile dintre ele

Datoria oratorului este să cunoască nu numai
96
 CONSTANTIN STROE
proprietăţile pe care le are ideea privită în sine ci şi
însuşirile legăturilor dintre idei. În problema legăturilor
ideilor periferice sau secundare cu cele principale şi a
celor principale cu întregul discursului este necesar să se
cunoască trei aspecte:
- Consecvenţa în retorică constă în faptul că toate
ideile discursului urmăresc şi sunt subordonate unui scop
comun, decurg firesc unele din altele, iar înlănţuirea lor
ocoleşte contradicţiile de orice fel.
- Tranziţia în retorică semnifică trecerea de la o
idee sau de la o parte la alta a discursului. Ea se
manifestă ca legătură dintre ideile sau părţile unui
discurs. Rolul tranziţiei este de a pune orice fragment al
discursului în dependenţă de partea expusă ca şi de
partea care urmează. Fără tranziţii, firul discursului se
întrerupe brusc şi oboseşte ascultătorul. Principala
cerinţă a tranziţiei este de a fi cât mai naturală, mai
firească. Pentru aceasta oratorul este obligat să caute
fraza inspirată în măsură să rezume ceea ce a spus şi
definit mai înainte şi să arate, totodată, ceea ce are de
comunicat şi definit mai departe. De altfel, esenţa oricărei
tranziţii se poate reduce la formula: „V-am vorbit despre
aceasta, acum am să vă vorbesc despre cutare lucru“.
- Gradaţia constă în înlănţuirea mai multor
cuvinte sau expresii conform importanţei, puterii de
reprezentare sau expresivităţii lor, în progresie crescândă
sau descrescândă. Cu alte cuvinte, gradaţia constă în a
prezenta o suită de idei sau de sentimente într-o
asemenea ordine încât ceea ce urmează să spună
întotdeauna ceva mai mult sau ceva mai puţin, decât
ceea ce precede, după cum progresia este ascendentă
(crescătoare) sau descendentă (descrescătoare).
97
 CONSTANTIN STROE
c) Despre forma particulară a fiecărei idei, din
care se nasc figurile de idei (de cugetare) care alături de
figurile de stil (de cuvinte) formează ceea ce se numeşte
figuri oratorice.
Întrucât figurile oratorice, de cugetare şi de stil,
consemnate pe seama artei retorice au fost transferate
literaturii, formând obiectul stilisticii tradiţionale nu ne vom
opri la analiza lor – informaţiile necesare le veţi găsi (afla)
însă la sfârşitul cursului sub forma unui glosar de termeni.

4) Regulile folosirii figurilor de stil în discursul

retoric
Dintotdeauna retorii au avertizat asupra tactului şi
măsurii cu care trebuie folosite figurile de stil. De aceea o
primă cerinţă este de a nu se abuza de ele în acţiunile
oratorice şi a fi utilizate doar acolo şi când este cazul.
Regulile care trebuie reţinute în legătură cu
folosirea figurilor de stil se referă la faptul că:
- pentru a fi întrebuinţate cu folos figurile de stil
trebuie să izvorască din însuşi fondul subiectului şi să
nu fie instrumentate decât pentru a ilustra, într-o formă
vie şi strălucitoare, nişte idei care sunt puternice şi
adevărate prin ele însele;
- oratorul nu trebuie să arate că le doreşte în mod
neapărat şi că aleargă după ele. Figurile de stil trebuie
utilizate cât mai firesc sau mai natural posibil, ca şi când
ele ar veni de la sine şi fără efort în exprimarea ideilor;
- oratorul să se ferească de a fi exagerat în între-
buinţarea figurilor de stil şi să nu abuzeze de ele. Acestea
vor produce efecte spectaculoase şi vor constitui un
ornament plăcut pentru discurs dacă vor fi folosite cu
măsură, în chip echilibrat;
98
 CONSTANTIN STROE
- oratorul trebuie să fie mai mult preocupat de
claritatea ideilor şi de simţământul de care este cuprins
în relaţiile sale cu auditoriul decât de preocuparea de a
plăcea prin înfrumuseţarea discursului.

5) Stilurile discursului retoric

Stilul este de mai multe feluri. Această diversitate a
stilului decurge din următoarele cauze:
- combinarea variatelor forme de manifestare ale
exprimării atât în privinţa ideilor, cât şi a cuvintelor.
- particularităţile calitative ale subiectelor prezentate
în discurs. De aceea, fiecare discurs îşi are stilul său
rezultat din subiectul expus. Mai mult, nu numai părţile
unui discurs, dar chiar subiecte întregi trebuie tratate
unele într-un fel, altele într-alt fel. Iscusinţa cea mai
mare a unui orator cu o bună elocinţă este să ştie să-şi
adapteze discursul după împrejurări şi după persoane.
- îndatoririle pe care trebuie să le satisfacă oratorul
prin discursul său: simplu în prezentarea probelor,
moderat în folosirea mijloacelor de a încânta, vehement
în declanşarea emoţiilor;
- specificul personalităţii oratorului („Stilul este omul“).
- stilul se mai poate diferenţia şi prin alianţa de
cuvinte, prin epitete, prin locul ocupat de unele cuvinte şi
mai ales prin figuri care constituie una dintre originile
specificităţii stilului.
În rezumat, varietatea este una dintre calităţile esen-
ţiale ale stilului. Mijlocul prin care se generalizează varietatea
în stil şi se evită uniformitatea este convenienţa. Ea constă în
a da fiecărei idei sau sentiment stilul care-i convine.
De la începuturile ei, în retorică s-au diferenţiat trei
stiluri: simplu, temperat şi sublim.
99
 CONSTANTIN STROE

A. Stilul simplu
Stilul simplu este cel în care ne exprimăm ideile într-
un chip firesc, natural, uşor de înţeles. Însuşirile lui
generale sunt: inteligibilitate, claritate, îngrijire şi precizie,
lipsă de artificial. El este absolvit de podoabe stilistice şi
este foarte puţin expus mişcărilor pasionale, oratorul fiind
preocupat doar de acţiunea şi necesitatea de a-şi exprima
ideile. Este comparat adesea cu acele femei negătite care
tocmai prin aceasta sunt plăcute. (De altfel, dacă vrei să
vezi dacă o femeie este frumoasă, uită-te la ea dimineaţa
când se trezeşte, nu peste zi când se sulemeneşte). La fel
şi stilul simplu, place chiar fără podoabe stilistice.
Stilul simplu îmbracă mai multe forme:
- stilul simplu propriu-zis este cel mai veritabil,
autentic, fiind necultivat, natural şi obişnuit. El se
sprijină pe simplitatea cuvintelor şi se face plăcut şi
interesant prin curgerea de la sine, neaşteptată şi fără
efort a expresiilor. Calităţile care-l fac agreabil sunt:
simplitatea şi concizia, adică tocmai calităţile naturale ale
vorbirii comune. Acest stil simplu îl găsim la cronicarii
noştri.
- stilul familiar este stilul fără pretenţii, chiar ireve-
renţios, ce se manifestă în conversaţii intime.
- stilul laconic este acela care solicită nu numai
puţine cuvinte, dar cere numai cuvintele necesare. Ex.: În
Lacedemonia, mamele le spuneau fiilor lor când plecau la
război astfel: „Pe scut, sau sub scut“. Principalul neajuns
al stilului laconic este faptul că este sec, adică înfăţişează
doar idei incomplete, nedezvoltate, lipsite de claritate.

100
 CONSTANTIN STROE
B. Stilul temperat sau înflorit
Stilul temperat sau înflorit se caracterizează printr-o
putere mai mare de penetraţie decât cel simplu, pentru că
întrebuinţează podoabele artei, frumuseţea figurilor de stil,
strălucirea metaforei şi armonia. Lui îi aparţin toate
podoabele oratorice, caracterul lui principal fiind farmecul.
De aceea este propriu subiectelor agreabile. Scopul lui este
de a place. Trăsăturile caracteristice acestui stil oratoric
sunt: eleganţa, fineţea, delicateţea, graţia şi bogăţia.
Eleganţa lui decurge din faptul că oratorul se
îngrijeşte mult de alegerea cuvintelor, nemulţumindu-se
cu expresiile obişnuite. Are armonie, rezultată din
îmbinarea plăcută şi inspirată a elementelor sale
constitutive. De asemenea, se distinge prin sobrietate
echilibrată, gust şi frumuseţe. Dintre figurile de stil
întrebuinţate în acest tip de stil mai frecvente sunt:
aluzia, comparaţia, antiteza, suspensia ş.a. La fineţea
cuvintelor se poate adăuga gluma. Folosirea glumei, a ca-
lambururilor în discursuri – desigur cu măsură – este ex-
trem de preţioasă, pentru că dovedeşte prezenţă de spirit,
isteţime, promptitudine în replică. Fineţea luată în raport
cu viaţa sufletească devine delicateţe. Delicateţea nu este
altceva decât fineţe a sentimentului. Aşa se face că deli-
cateţea este şi o însuşire importantă a stilului temperat.
La delicateţe, care îl face să fie încântător, fermecător,
oratorul de geniu adaugă graţia, care îl face să fie
drăgălaş şi gingaş.
Cu toată pedanteria şi volutele lui stilistice, stilul
temperat trebuie să evite afectarea, goana „căutată“ după
cugetări şi cuvinte extrafine, pentru că acestea fac o
impresie deloc favorabilă asupra celui care alege, dar, de
fapt, denaturează şi compromite, acest stil.
101
 CONSTANTIN STROE
C. Stilul sublim
Stilul sublim este cel mai înalt în suita stilurilor
oratorice. El este acela care convine numai subiectelor mari.
Calităţile ce îl individualizează în raport cu celelalte stiluri
sunt: energia, vehemenţa, măreţia şi sublimul propriu-zis.
♦ Energia stilului sublim implică exprimarea unui
sentiment sau unei cugetări într-un număr limitat de
cuvinte pentru a-i da mai multă forţă. Energia derivă fie
din forţa pe care o imagine o imprimă unei idei, fie din
contrastul ideilor, fie din impresia profundă pe care o
lasă folosirea fragmentelor bogate, laborioase.
♦ O altă însuşire esenţială a stilului sublim este
vehemenţa. Prin vehemenţă stilul sublim devine un stil
pornit, violent, energic, aprins, impetuos, furtunos. La
acestea duc alegerea şi folosirea ideilor care pornesc şi
târăsc cu sine tot ce le iese în cale. Ca mijloace stilistice
sunt folosite toate figurile care exprimă mai puternic
pasiunile (exclamaţia, apostrofa, prosopopeea) precum şi
cele care amplifică puterea cuvintelor (repetiţia,
metafora). Exemple de stil vehement găsim în
discursurile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.
♦ Măreţia sau grandoarea este calitatea care
determină respectul, admiraţia şi impozanţa. Ea dă
discursului strălucire, splendoare şi frumuseţe.
♦ Sublimul este calitatea definitorie a acestui stil.
Ea semnifică desăvârşirea, forma cea mai înaltă a
perfecţiunii pentru că ne ridică sentimentele şi ideile
până la cel mai înalt grad de împlinire. Sublimul stilului
este dat de sublimul obiectelor. Altfel spus, obiectele sunt
izvoarele ideilor sublime, iar stilul sublim este expresia
acestor idei. Exemple de elemente sublime în obiecte

102
 CONSTANTIN STROE
neînsufleţite: întinderea, mărimea, întunecimea,
pustietatea, tăcerea, mişcarea, vuietul; dar şi în afecte şi
sentimente: eroismul, mărinimia, dezinteresarea,
dispreţul, iubirea, moartea. De altfel sublimul se
realizează în două planuri: sublimul de cugetare care
constă într-o idee mare, fie expusă simplu, fie conţinută
şi prezentată în imagini şi sublimul de sentiment care
descrie o mişcare a sufletului ajunsă la gradul cel mai
ridicat.
În practicarea stilului sublim, grandios oratorul să
se ferească de vanitate, îngâmfare, adică de ambiţia
deşartă, de trufie, înfumurare şi de dorinţa de a face
impresie cu orice preţ.
În concluzie, alegerea stilului unui discurs trebuie
făcută cu multă pricepere. Căci dacă oratorul ce alege stilul
simplu, fiindcă vorbeşte cu pătrundere şi abilitate, este, de
obicei, judicios, cel care recurge la stilul temperat este
plăcut, cel ce optează pentru stilul sublim, plin, de
amploare, devine straniu şi paradoxal.
Cicero formula următoarea lege în alegerea stilului
unui discurs: marele orator este cel care va putea spune
lucrurile mărunte cu simplitate, cele obişnuite cu
măsură, cele mari cu putere.

IV. Acţiunea (actio, pronuntatio)

1) Acţiunea ca parte a retoricii
Un discurs oratoric nu este terminat atunci când a
fost aşternut pe hârtie, deoarece el nu este alcătuit
pentru a fi citit, ci ca să fie rostit. De aceea, după
alegerea subiectului – invenţiunea, după întocmirea
planului – dispoziţiunea, după stilizare – elocuţiunea,
103
 CONSTANTIN STROE
pentru a fi realizat pe deplin, el are nevoie de o a patra
operaţiune care este rostirea lui în cadrul acţiunii
oratorice.
În retorică acţiunea*) are un alt înţeles decât în alte
domenii (tehnic, literar). Aici ea semnifică totalitatea ce-
rinţelor necesare rostirii unui discurs pentru a ne
comunica ideile şi sentimentele, a convinge şi a
impresiona cu ceea ce spunem un auditoriu. Aceste
cerinţe au în vedere vocea, pronunţia, gestica, ţinuta
corpului. Pe scurt, aspectele sale esenţiale privesc
realizarea orală (prin voce, pronunţie) şi corporală (prin
fizionomie, gestică) a unui discurs. Acordându-i o
importanţă deosebită, Cicero preciza despre acţiune
următoarele: „Felul de a vorbi constă din două elemente.
Căci acţiunea este oarecum o elocvenţă a corpului,
fiindcă se compune din voce şi gest. Modulaţiile vocii
sunt tot atât de multe ca şi ale sentimentelor, care, la
rândul lor, sunt puternic influenţate de voce. Aşadar
oratorul perfect, pe care de mult încerc să-l înfăţişez aici,
îşi va modela vocea într-un anumit fel, după cum va dori
să pară mişcat de un anumit sentiment şi să-l insufle
ascultătorilor“.
Rezultă din cele spuse de Cicero că prin acţiune
trebuie să înţelegem redarea unui discurs, desfăşurarea
lui, realizată prin vocea sau pronunţia adecvată şi prin
„elocvenţa trupului“.
În legătură cu importanţa acţiunii oratorice, se citează
răspunsul lui Demostene, care acorda acesteia întâietate în
realizarea elocvenţei, la întrebarea care este partea cea mai

*)
Teoria acţiunii retorice poartă numele de teatralogie
104
 CONSTANTIN STROE
însemnată a elocvenţei, acesta fiind: acţiunea; dar a doua?
acţiunea; dar a treia? tot acţiunea.

2) Părţile constitutive ale acţiunii retorice

Acţiunea se structurează în trei părţi constitutive:
memoria, pronunţia, gesticulaţia (gestica).
A. Memoria. Pentru o reuşită deplină, oratorul
trebuie să-şi rostească discursul fără să citească, adică
pe dinafară, liber. Citirea unui discurs îi diminuează
valoarea şi îi scade puterea de penetraţie asupra
auditoriului. Discursul se citeşte doar atunci când se
urmăreşte ca fiecare expresie să fie bine gândită şi
aşezată, spre a nu omite vreun cuvânt sau emite o idee
nepotrivită. Dar spre a fi prezentat în formă liberă el
trebuie învăţat pe de rost, operaţie care implică memoria.
De aceea, printre celelalte calităţi ale unui orator de
primă importanţă este şi aceea de a avea o bună
memorie. Pentru a le-o forma, în programul de pregătire
al viitorilor oratori era inclusă şi mnemonica (arta
memoriei). Aceasta îi asigură oratorului stăpânirea
acţiunii – exactitatea ideilor, rigoarea sensului cuvintelor
şi expresiilor, corectitudinea raţionamentelor şi a
replicilor etc.*)
Memoria este condiţia necesară de prim ordin a unei
acţiuni oratorice puternice şi convingătoare. Chiar din faza
de pregătire a discursului său oratorul se bazează pe toate
formele de manifestare ale memoriei: memorarea propriu-
zisă, păstrarea şi actualizarea celor memorate.

*)
Pentru explicarea memoriei ca proces psihic complex a se vedea orice
manual sau curs de psihologie.
105
 CONSTANTIN STROE
Memorarea este acel proces al gândirii prin care are
loc întipărirea, fixarea experienţei noastre. Ea poate fi
neintenţionată (involuntară), atunci când se realizează în
absenţa intenţiei noastre de a memora, fără să facem vreun
efort deosebit în acest scop şi intenţionată (voluntară)
atunci când în mod voit depunem un efort în acest sens.
În funcţie de înţelegerea sau neînţelegerea celor
memorate, memorarea intenţionată se împarte în memorare
mecanică şi logică. Cea mecanică presupune o învăţare
formală, adică o însuşire doar a formei verbale nu şi a
conţinutului logic şi se reduce la simpla repetare, fără înţe-
legere a celor memorate. Este utilă în activităţile cotidiene,
de rutină. Utilizată în activitatea oratorică prezintă deza-
vantaje şi are o eficienţă redusă. Pentru că a apela la
memoria mecanică, adică a învăţa un discurs cuvânt cu
cuvânt este un travaliu greu şi obositor, dar fără rezultate
benefice. S-ar putea dovedi chiar periculoasă, căci din
întâmplare s-ar putea uita ceva din ce s-a învăţat mecanic,
şi atunci se produce dezastrul: şirul discursului se
întrerupe brusc, mintea, în dorinţa de a-l reface, intră în
panică, nemaiputând găsi ideile şi cuvintele ştiute.
În ceea ce priveşte memorarea logică, aceasta este
superioară celei mecanice întrucât se bazează pe înţelegerea
celor memorate. Ea înlătură învăţarea formală în sensul că
prin ea se memorează atât forma verbală, cât şi conţinutul
logic. De aceea este şi eficientă; eficienţa ei decurgând din
faptul că oratorul îşi învaţă discursul meditând asupra lui,
reţinând nu atât cuvintele, cât ideile şi legăturile dintre ele
în economia discursului. Căci chiar dacă intervine uitarea
frazelor pregătite anterior, ele pot fi înlocuite cu uşurinţă şi
astfel discursul să se deruleze fără întrerupere. Oratorul
trebuie să fie capabil în orice moment să facă asociaţii de
106
 CONSTANTIN STROE
idei pe baza schiţei logice şi a structurii discursului
memorate anterior. El nu trebuie să neglijeze nici un
moment că este absolut necesară stăpânirea tezei pe care o
dezvoltă şi că materialul pe care l-a cercetat în vederea ela-
borării discursului se va lega de vechile cunoştinţe,
informaţii pe care le va structura în conformitate cu logica
discursului.
În concluzie, pentru a fi rostit, discursul trebuie învăţat
şi această operaţie solicită ca pe o calitate a oratorului,
existenţa unei bune şi rapide memorii pentru a putea învăţa
cu uşurinţă, fără osteneală şi a-şi aduce aminte repede şi
fidel ceea ce a învăţat. Ca memoria să aibă astfel de
performanţe ea trebuie exercitată, educată, cultivată. Putem
face acest lucru prin învăţarea unor fragmente, texte din
scrierile marilor poeţi, prozatori, filosofi.
B. Pronunţia. Cuvântul, valoarea lui, puterea lui ex-
traordinară de a influenţa şi emoţiona au reînceput astăzi,
în unele domenii sociale, să fie la mare cinste. Însă
cuvintele nu se rostesc singure, ci sunt rostite de „pur-
tători“ de cuvânt. Ele sunt rostite de voci omeneşti. Vocea
celui ce vorbeşte este liantul între el şi cei care îl ascultă.
Prin voce oratorul pătrunde sufletele semenilor săi. Prin
voce el dezlănţuie pasiunile şi pune în mişcare facultăţile
spiritului uman, realizând, astfel, finalizarea discursului.
De aceea, în mod obligatoriu oratorul trebuie să fie
înzestrat cu o astfel de voce care să-i dea o mare putere
asupra auditorului.
Aidoma celorlalte facultăţi omeneşti şi vocea se poate
perfecţiona prin exersare, prin îndeletnicire sau exercitare.
Este cunoscut din istorie cazul lui Demostene care s-a
străduit mult timp pentru a-şi desăvârşi vocea, care din
bâlbâită a devenit una dintre cele mai clare din epoca sa.
107
 CONSTANTIN STROE
Desigur vocea sau pronunţia cea mai plăcută este
cea firească, naturală, obişnuită. Din acest punct de
vedere pronunţia nu trebuie să fie nici prea tare (vezi
tribunul Vadim Tudor), nici prea slabă, înceată, nici
energică, rapidă, dar nici domoală, dezlânată, lălăită (vezi
fostul prim-ministru al României, Victor Ciorbea).
Pentru ca pronunţia să fie firească, neprefăcută se cere
să aibă două însuşiri: să fie clară şi potrivită (adecvată).
Pronunţia e clară atunci când permite să se deosebească
între ele atât silabele cât şi cuvintele şi e potrivită sau
adecvată atunci când stă într-un raport de concordanţă cu
simţămintele pe care le exprimă. Modulaţiile vocii trebuie să
urmărească linia sentimentelor, impresiilor şi afectelor sufle-
teşti. Sunetele vocii trebuie să se muleze după simţământul
vizat a-l pune în evidenţă: tonul mâniei este viu, grăbit şi
întrerupt; al durerii şi al plângerii este împătimit, amestecat
cu întreruperi bruşte şi însoţit de gemete, al fricii, îndoielnic,
umilit, jos şi slab; al violenţei, este energic, vijelios şi amenin-
ţător; al plăcerii este dulce, duios şi plin de încântare; al
durerii, este grav, întunecat şi monoton. Deducem de aici, ca
regulă generală, că vocea trebuie a o potrivi cu subiectul ce-l
tratăm, dându-i cele mai adecvate tonuri, după cum cer
împrejurările discursului. În orice împrejurare însă să nu
uităm de tonul obişnuit cu care vorbim şi să nu fim tentaţi a
folosi un ton străin de firescul vocii noastre, pentru că astfel
cădem în ridicol.
Pe lângă claritate şi adecvare pronunţia unui
discurs presupune şi alte calităţi. Dintre acestea tăria
vocii are o mare importanţă, pentru că asigură receptarea
discursului de către toţi cei prezenţi, în opoziţie cu o voce
înecată, cu glas răguşit şi bolborosit care nu numai că nu
place dar şi oboseşte pe cei care ascultă. Alături de o
108
 CONSTANTIN STROE
tărie optimă pentru receptarea discursului, vocea trebuie
să fie limpede şi pătrunzătoare. Ea trebuie să se adapteze
la mărimea sălii şi mulţimea auditoriului.
Oratorul trebuie să manifeste multă grijă pentru a-şi
modela şi amplifica vocea în funcţie de dimensiunile
spaţiale ale locului unde îşi ţine discursul. Dacă vorbeşte
într-o sală mare, din dorinţa firească de a fi auzit şi de cel
mai îndepărtat dintre ascultători, oratorul îşi poate
încorda vocea peste măsură, transformând discursul în
strigăt sau chiar răcnet. Pentru a evita o astfel de situaţie
oratorul trebuie să-şi stăpânească vocea, imprimându-i
tonuri variate, corespunzătoare fiecărei încăperi concrete
fără a fi silit să treacă peste tonul natural, firesc.
Tonurile vocii sunt foarte variate în formele lor de
manifestare, dar ele apar ca variaţii a trei tonuri de bază:
• tonul grav sau de jos este tonul sever, solemn, foarte
serios, ce serveşte, în general, pentru a vorbi de aproape.
• tonul de mijloc este tonul conversaţiei. Acesta este
şi el de două feluri: familiar şi temperat. Tonul familiar
oferă posibilitatea pronunţării definiţiilor, însemnărilor,
reflectărilor, povestirilor cotidiene. Fiind utilizat în con-
versaţie el nu este nici cântat dar nici monoton. Tonul
temperat se caracterizează printr-o mai mare vioiciune şi
putere decât cel familiar. Este folosit la rostirea lucrărilor
poeţilor sau prozatorilor care nu aprind sentimente mari.
• tonul înalt sau ridicat este tonul violent.
Pornind de la părţile unui discurs oratoric, putem
diferenţia tonul potrivit fiecăreia, astfel:
 exordiu: tonul simplu şi dulce pentru a capta
bunăvoinţa auditoriului;
 naraţiune: tonul variat, corespunzător momentelor

109
 CONSTANTIN STROE
naraţiunii, situaţiilor şi eroilor prezentaţi;
 confirmaţie: tonul puternic, viu care va constitui
fundamentul afirmaţiilor oratorului;
 anerisire şi peroraţie: tonul puternic, grav, acut care
va reflecta puterea, forţa şi patosul oratorului.
În general, deci, este necesară o voce nuanţată pentru
ca să se acorde cu ideile şi sentimentele multiple şi variate
ale oratorului pe care vrea să le transmită şi auditoriului
său. În concluzie el trebuie să fie stăpân pe pronunţie, pe
articulare, pe voce şi pe tonul vocii, să folosească o limbă
corectă şi expresivă.

C. Gesticulaţia (gestica)
Prin gesticulaţie se înţelege un ansamblu de mişcări
ale corpului care exprimă o idee, un sentiment, o inten-
ţie, înlocuind uneori cuvintele sau imprimând rostirii mai
multă expresie.
Gesticulaţia se compune din jocul fizionomiei,
expresia privirii, mişcarea corpului, a braţelor, a
trupului, a întregului corp.
Dacă vocea este o limbă vorbită, gesticulaţia este o
„limbă mută“, dar cu aceeaşi eficienţă ca prima.
Dacă vocea acţionează asupra auzului, gestica
acţionează şi ea asupra unui organ de simţ tot atât de
esenţial – văzul.
Gesturile îl ajută pe orator la comunicareaa, atât a
ideilor cât şi, şi mai ales, a stărilor sufleteşti.
Organul principal în care se exprimă simţămintele şi
pasiunile oratorului în materie de gesticulaţie este faţa.
Expresia feţei spune uneori mai mult decât discursul cel mai
elocvent. Fizionomia feţei poate exprima voioşia sau în-
tristarea, mândria sau umilinţa, ameninţarea sau rugămin-
110
 CONSTANTIN STROE
tea, entuziasmul sau apatia, sinceritatea sau falsitatea ş.a.
Dintre elementele ce structurează fizionomia,
puterea cea mai mare o au ochii, privirea. Întrucât ochii
sunt oglinda sufletului în ei se reflectă simţămintele şi
pasiunile omeneşti. De aceea, se recomandă ca oratorul
să evite a ţine ochii închişi în timpul rostirii discursului;
mai mult, el trebuie să-i lase liberi pentru ca, din
mişcarea lor, să se poată vedea limpede intenţiile,
pasiunile şi sentimentele de care este stăpânit.
Gesticulaţia cuprinde şi mimica ce exprimă sincer
sentimentul cu care se rosteşte fiecare cuvânt (A nu se
confunda mimica cu schimonosirea chipului).
Fizionomia trebuie pusă de acord cu alcătuirea
discursului: liniştită, când este vorba de ceva senin;
întunecată, când se discută de ceva trist; aprinsă, când
se prezintă o nemulţumire adâncă ş.a.m.d.
Nu numai fizionomia ca element principal al ei, ci gesti-
culaţia în întregul ei trebuie să fie variată, în concordanţă cu
ideile sau sentimentele exprimate. Chiar când discursul
repetă unele idei sau se referă la aceleaşi lucruri, oratorul
are datoria de a folosi un ton şi gest aparte, deosebite de cele
întrebuinţate mai înainte.
În final, se pot stabili unele reguli de care oratorul
ar trebui să ţină seama:
♦ Înfăţişarea unui orator trebuie să fie nobilă şi
simplă. Poziţia şi mişcările corpului trebuie să fie fireşti;
ridicarea sau lăsarea lui trebuie făcută doar atunci când se
cere a exprima unele pasiuni. Ridicarea exagerată a capului
exprimă aroganţă, vanitate; coborârea capului peste normal
arată sfială, devoţiune prefăcută, falsă. De asemenea trupul
trebuie ţinut într-o poziţie corectă, adică drept, cu demnitate.

111
 CONSTANTIN STROE
Mişcarea braţelor, a mâinilor şi a întregului corp trebuie să
fie firească, corespunzătoare impresiilor pe care oratorul le
are despre subiectul tratat. Trebuie evitate mişcările nesu-
pravegheate ale capului, jocul degetelor. Lăsarea mişcării
mâinilor la voia întâmplării sau jocul cu ele pot duce la
ridicol. Gestul mâinilor serveşte pentru a arăta numărul per-
soanelor care au făcut o faptă oarecare, de a indica
persoanele vinovate care sunt de faţă, de a arăta obiecte sau
fenomene abstracte, cum ar fi Dumnezeu, raiul, iadul etc.
♦ Gestica trebuie să fie cât mai variată şi în
conformitate cu alcătuirea discursului.
♦ Oratorul trebuie să stăpânească cu multă măies-
trie expresia ochilor. Ei pot fi vioi, trişti, întunecaţi, înlă-
crimaţi, înfocaţi, rătăciţi, miraţi, rugători sau strălucitori,
ironici, dispreţuitori, admirativi etc. Iată câteva expresii ale
ochilor care sunt tot atâtea expresii ale elocinţei.

112
 CONSTANTIN STROE

Capitolul VII

Pledoaria -
specie a genului retoric judiciar

Una din formele genului judiciar este pledoaria. Ea

se defineşte ca acel tip de discurs judiciar prin care se
apără nevinovatul, pârât pe nedrept. Pledoaria nu este
niciodată scrisă. Ea se pronunţă oral în faţa instanţei de
judecată în procese penale şi civile.
Exercitarea cu succes a profesiei de avocat
presupune în mod necesar, printre altele, cunoaşterea
unor reguli retorice elementare şi în chip inevitabil
studiul tehnicii pledoariei.
1) Pregătirea pledoariei
Desigur un prim moment al pledoariei este cel al
pregătirii ei.
Pregătirea unei pledoarii este un proces complex ce
cuprinde două etape:
- acumularea unui nivel superior de cultură
generală şi juridică;
- pregătirea propriu-zisă a pledoariei.

113
 CONSTANTIN STROE
a) ceea ce priveşte prima etapă trebuie reţinut că
„meşteşugul“ de avocat nu vine de la sine, ci se învaţă, că
stăpânirea artei pe care o reprezintă profesia de avocat
presupune o cultură generală solidă care să se adauge
cunoaşterii dreptului şi tehnicii pledoariei.
Cultura generală solidă permite avocatului să se
exprime cu uşurinţă şi eleganţă, într-o limbă corectă şi o
logică impecabilă. Trebuie menţionat în acest context că
astăzi pentru exercitarea profesiei de avocat sunt
necesare cunoştinţe din domenii din ce în ce mai
numeroase şi variate. Astăzi, procesele judiciare ating
adesea probleme care nu sunt exclusiv juridice; în cursul
dezbaterilor apare necesitatea lămuririi unor probleme
ştiinţifice, financiare, medicale, tehnice, artistice etc.,
avocatul fiind silit să le înţeleagă pentru a putea aborda
diferitele aspecte ale cauzei în faţa instanţei. O cultură
solidă reprezintă şi o condiţie indispensabilă a
improvizaţiei, necesară avocatului care ia cuvântul în
apărare sau în replică.
La cultura generală serioasă trebuie să se adauge
cultura juridică temeinică, precum şi însuşirea regulilor
retoricii şi studiul tehnicii pledoariei. Acest triptic asigură
avocatului o bună cunoaştere şi stăpânire a posibilităţilor
lui naturale şi adoptarea unui stil propriu potrivit
aptitudinilor şi temperamentului său.
b) Referitor la pregătirea pledoariei propriu-zise,
aceasta este precedată de studiul dosarului şi de
discuţiile cu clientul, menite să lămurească într-o primă
aproximare procesul.
În timpul studierii dosarului este util ca avocatul
să-şi noteze obiecţiile sugerate de lectura pieselor aflate
la dosar, lămuririle ce trebuie cerute clientului, reflecţiile
şi observaţiile pe care le-ar putea folosi în pledoarie.

114
 CONSTANTIN STROE
După studiul dosarului şi discuţia cu justiţiabilul
avocatul trebuie să fie în măsură să definească cu
claritate obiectul procesului, să ştie care este punctul
capital al procesului, cheia lui şi să prevadă, în vederea
respingerii lui, a punctului esenţial al apărării adverse,
atât cel slab, cât şi cel puternic.
Odată stabilite cele de mai sus avocatul trece la
confruntarea lor cu regulile de drept, ceea ce necesită
cercetarea legislaţiei, a doctrinei şi jurisprudenţei. Cu
aceasta munca de pregătire a pledoariei se încheie şi se
trece la pledoaria propriu-zisă.
2) Metodele alcătuirii pledoariei
Pledoaria trebuie întocmită cu metodă. În funcţie de
posibilitatea şi personalitatea avocaţilor, la îndemâna lor
se află trei metode:
a) Redactarea în scris a textului pledoariei. În
legătură cu această metodă Cicero spunea că pentru a
putea să vorbeşti bine, trebuie să începi prin a scrie
textul pe care vrei să-l rosteşti. Această metodă este
recomandată avocaţilor începători lipsiţi de experienţă, ea
oferind acestora anumite avantaje: concentrează atenţia
asupra cauzei, permite o exprimare concisă şi precisă,
evită repetarea, folosirea de termeni improprii şi
construcţii greşite, asigură stilului frumuseţea ş.a.
Cu toate aceste facilităţi create de această metodă
de pregătire a pledoariei, ea nu este agreată de avocaţii
cu experienţă, întrucât citirea textului i-ar stânjeni în
folosirea tuturor elementelor acţiunii: vocea care devine
monotonă, pierzându-şi inflexiunile şi variaţiile de ton,
ochii şi privirea ce ar fi fixate asupra hârtiei, capul
aplecat, mâna imobilă, fără posibilitatea de a gesticula,
ca urmare a obligării ei de a ţine manuscrisul. De aceea
marii avocaţi întrebuinţează forma liberă a discursului.
115
 CONSTANTIN STROE
b) Fixarea în minte a schemei pledoariei.
Această metodă cere a structura în plan mental
principalele argumente şi improvizarea în întregime a
formei în care va fi rostită pledoaria.
Această metodă dă pledoariei vioiciune, vigoare,
maleabilitate, ceea ce face să fie urmărită cu mai multă
atenţie.
c) Metoda notelor de pledoarie. Notele de
pledoarie, trebuie să cuprindă un plan clar al expunerii,
să fie precise, frazele să nu fie scrise în întregime, ci
numai sugerate prin cuvinte frapante. Pentru a nu im-
pieta asupra spontaneităţii şi a frâna elanul improvi-
zaţiei, notele de pledoarie trebuie să fie suficient de
schematice. Pentru economia şi eficienţa ei această
metodă este cea mai des folosită de avocaţii de astăzi.
3) Calităţile pledoariei
O bună pledoarie trebuie să aibă anumite calităţi.
Aproape toţi teoreticienii retoricii (Quintilian, Appleton,
M. Garçon) s-au oprit la următoarele:
a) Claritatea este, de departe, cea mai importantă
dintre calităţile unei pledoarii. Căci avocatul nu trebuie
să scape din vedere că pentru a-şi impune punctul de
vedere el trebuie să se facă bine înţeles. Pentru aceasta e
nevoie să se exprime în termeni proprii, să evite formulele
vagi şi echivoce, să repete sub o altă formă ceea ce i s-a
părut că nu a fost bine receptat, să-şi formuleze
argumentele prin propoziţii simple care evită contradicţia.
Tot pentru claritatea pledoariei este necesar, ca în
situaţia în care faptele prezentate sunt complicate, să se
facă o anumită selecţie, departajându-se esenţialul de
neesenţial, de accidental.

116
 CONSTANTIN STROE
b) Utilitatea pledoariei desemnează subordonarea
mijloacelor cu care se operează scopului urmărit şi, în
primul rând, evitarea vedetismului, preocuparea de a
limita dezbaterea la obiectul ei, de a alege bine argumen-
tele pentru a comunica judecătorilor convingerea în ade-
vărul şi dreptatea cauzei susţinute şi eliminarea preocu-
pării de a-şi asigura succesul prin punerea în valoare a
propriei personalităţi.

c) Naturaleţea pledoariei semnifică lipsa de

artificiu şi, mai ales, perfecta concordanţă dintre stilul
adoptat şi cadrul şi natura procesului. Avocatul trebuie
să conceapă şi să rostească pledoaria în funcţie de cauză
(penală, civilă), de sala de judecată (sala mare, camera de
consiliu). Pentru a păstra firescul pledoariei, avocatul
trebuie să evite folosirea cuvintelor preţioase, a
curiozităţilor de stil, a întorsăturilor neobişnuite de frază.
d) Sobrietatea este o consecinţă a naturaleţei şi a
pronunţiei şi a gesticulaţiei.
e) Concizia. Astăzi nu mai sunt posibile
pledoariile lungi (care se întindeau uneori chiar pe
parcursul mai multor zile) care făceau deliciul
auditoriului ca un veritabil spectacol, ci sunt apreciate
pledoariile scurte, la obiect, cu propuneri de soluţionare
corectă a dosarului.
f) Vivacitatea şi combativitatea. Pledoaria
trebuie să fie plină de viaţă pentru a putea convinge. O
pledoarie fără vlagă este monotonă, anostă. Or, avocatul
trebuie să evite o astfel de pledoarie şi prin intonaţie,
gest, nuanţarea expunerii, folosirea unor procedee
retorice să pledeze pentru a ţine trează atenţia
judecătorilor.
În absenţa tuturor acestor calităţi orice pledoarie îşi
pierde dreptul la existenţă, ca ineficientă.

117
 CONSTANTIN STROE
4) Structura pledoariei
În mod obişnuit pledoaria cuprinde patru părţi:
a – exordiul sau introducerea;
b – expunerea sau naraţiunea faptelor;
c – discuţia sau analiza mijloacelor şi argumentelor;
d – concluzia sau peroraţia.
a) Pledoaria începe ca orice discurs printr-un exordiu.
Această parte introductivă a pledoariei are drept scop să facă
cunoscut, într-o formă succintă, obiectul procesului, să
fixeze atenţia judecătorilor şi să creeze o atmosferă favorabilă
clientului.
Exordiul îmbracă o mare varietate de forme, în funcţie
de:
- problemele sociale puse în discuţie (poate să fie pa-
tetic, vehement);
- faptul dacă pledoaria este a reclamantului sau
pârâtului, a părţii civile sau a apărării.
Adeseori avocatul poate începe exordiul pledoariei sale
printr-un apel la judecători sau juraţi să lase de o parte orice
idee preconcepută sau să arate actul său de curaj de a fi
acceptat o cauză care la prima vedere pare de nesusţinut.
O regulă de aur a exordiului este aceea de a fi scurt.
b) Expunerea sau naraţiunea faptelor urmează
exordiului, fiind partea cea mai importantă a pledoariei,
deoarece în cadrul ei se configurează reperele viitoarei
discuţii. Expunerea se face în ordinea cronologică a faptelor,
fixându-se câteva puncte de referinţă. Dacă expunerea
cronologică este lungă şi obositoare se poate recurge la un
fel de „racursi“, adică plecarea de la ultimul fapt în ordinea
cronologică şi nararea celorlalte prin raportare la acesta. În
felul acesta este stârnită dintru început curiozitatea
auditoriului care vrea să afle cum şi de ce s-a petrecut faptul
anunţat.
118
 CONSTANTIN STROE
Pentru o reuşită a pledoariei, expunerea, ca parte
însemnată a ei, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
 expunerea trebuie să fie simplă, clară şi verosimilă.
Expunerea faptelor trebuie să fie verosimilă pentru ca
să nu şocheze bunul simţ al auditoriului şi ca
avocatul să se bucure de încrederea acestuia.
 avocatul nu trebuie să ascundă faptele nefavorabile
pentru că oricum ele sunt cunoscute de adversar;
 când faptele şi evenimentele par a se contrazice da-
toria avocatului este de a evidenţia clar legătura lor
profundă, lipsită de contradicţie. Este de preferat ca
în acest caz să se facă o reconstituire simplă,
imaginară şi ipotetică a faptelor;
 expunerea faptelor trebuie să fie însoţită şi de
motivarea lor psihologică;
 expunerea faptelor trebuie să fie ilustrată prin citirea
pieselor aflate la dosar.
Expunerea faptelor se înfăţişează ca un monolog al
avocatului. Pentru a evita monotonia acestuia, avocatul
trebuie să-i dea culoare şi dinamicitate, folosind în acest
scop stilul direct, interogaţia, scurte digresiuni care oferă
scurte pauze atenţiei obosite a auditoriului.
Expunerea faptelor trebuie să se încheie cu formu-
larea clară a problemelor care vor forma obiectul
discuţiei.
c) Discuţia este acea parte a pledoariei în care se
demonstrează sau se respinge o teză.
Demonstraţia trebuie făcută prin analiza probelor care
dovedesc faptele aşa cum au fost expuse. La aceasta se
adaugă deducerea consecinţelor juridice din faptele
dovedite.

119
 CONSTANTIN STROE
În demonstraţie probele utilizate pot fi înfăţişate,
fie într-o ordine logică ascendentă, fie prezentarea de la
început a probei celei mai puternice, întărită apoi de
probele accesorii.
Discuţia se axează asupra faptelor, care cel mai
adesea sunt contestate dar şi asupra actelor înfăţişate ca
probe, precum şi asupra problemei de drept.
De asemenea, discuţia poate avea în vizor depo-
ziţiile martorilor care pot fi contradictorii, neverosimile în
raport cu faptele ca şi actele depuse la dosar, ce pot fi
contestate în privinţa validităţii, semnificaţiei şi
interpretării lor.
Discuţia se realizează în procesele penale diferit de
cea din cele civile. Astfel în procesele penale la curtea cu
juri discuţia se purta exclusiv asupra faptelor, în timp ce
în procesele civile, centrul de greutate al discuţiei sunt
problemele de drept.
Întotdeauna discuţia de drept are în vedere:
- formularea precisă a problemei de drept;
- citarea textelor din lege aplicabile cazului şi
comentarea lor;
- citarea practicii judiciare şi a doctrinei, în sprijinul
interpretării propuse sau a textelor aplicabile.
Tot în cadrul discuţiei are loc şi respingerea de-
monstraţiei adversarului. În cazul în care pledoaria părţii
adverse a lăsat o impresie favorabilă, avocatul are datoria
să intervină, încercând să risipească buna impresie
lăsată de adversar, prin rectificarea erorilor făcute de
acesta, invocând în sprijinul tezei sale jurisprudenţa şi
doctrina.
Discuţia trebuie să fie din punct de vedere stilistic
sobră, clară şi riguroasă din punct de vedere logic. Stilul

120
 CONSTANTIN STROE
adoptat trebuie să corespundă naturii procesului, iar
preocuparea constantă a avocatului trebuie să fie
centrată pe aspectul juridic şi ştiinţific şi nu pe efectele
estetice ale pledoariei.
Avocatul va focaliza în permanenţă că discuţia
juridică constă în aplicarea principiilor şi normelor
juridice la faptele dovedite.
d) Concluzia sau peroraţia reprezintă acea parte a
pledoariei exprimată printr-un foarte scurt rezumat al
elementelor şi argumentelor esenţiale ale procesului,
urmat de evocarea soluţiei care se aşteaptă de la
instanţă.
În general, peroraţia se poate realiza în două
modalităţi:
- prima, constă în rezumarea faptelor, cu o mare
precizie şi sobrietate, şi în deducerea din aceste fapte a
singurei concluzii logice posibile. Aici stilul trebuie să fie
sobru şi direct, frazele scurte, fără digresiuni şi incidente;
- a doua, constă în apelul la sentimente, pentru a
emoţiona pe cei care trebuie să se pronunţe asupra
soluţiei. În acest caz avocatul va fi patetic, va evoca
marile idei, va face apel la sentimentele de milă, de
indignare, pentru a obţine efectele dorite.
Cel mai adesea, pledoaria se termină printr-o
concluzie care îmbină ambele modalităţi, argumentele
demonstraţiei fiind urmate de apelul la sentimente.
5) Procedee retorice folosite în pledoarie
Cunoaşterea procedeelor retorice, a tehnicii şi
meşteşugului vorbirii în public serveşte şi avocatului
modern în îndeplinirea rolului său de auxiliar al justiţiei.
Pornind de la caracteristicile şi necesităţile
procesului modern se pot formula unele reguli şi sugera
121
 CONSTANTIN STROE
unele procedee a căror cunoaştere este neîndoielnic utilă
avocatului. Astfel:
♦ În desfăşurarea unei pledoarii avocatul nu
trebuie să revină asupra lucrurilor spuse şi înţelese,
pentru că ar lungi prea mult pledoaria şi ar obosi
inevitabil auditoriul. Or, o bună pledoarie este cea care
ţine treaz interesul instanţei.
♦ În situaţia când avocatul a optat pentru o
pledoarie scurtă într-un proces complicat şi resimte
nevoia unor explicaţii şi dezvoltări el va proceda la
întreruperea raţionamentului printr-o frază care să
trezească atenţia instanţei, fie anunţând un argument
capital (hotărâtor), fie anunţând apropierea concluziei şi
trecând la concluzii, va dezvolta un argument aparent
nou, dar care de fapt nu e decât o reluare în perspectiva
unei dezvoltări. Un astfel de procedeu are darul de a
reînvia atenţia obosită şi a calma nerăbdarea
auditoriului.
♦ Uneori în cursul pledoariei, poate fi resimţită şi
necesitatea de a reaminti unele principii generale şi
adevăruri elementare. În această situaţie avocatul va
preveni auditoriul că va spune lucruri arhicunoscute sau
va folosi procedeul preteriţiunii, anunţând, în mod ocolit,
că urmează o noţiune necesară care ar putea părea
supraabundentă. În felul acesta el menajează răbdarea
instanţei a cărei bunăvoinţă doreşte să o capteze.
♦ Pentru a imprima ritm, mişcare, viaţă
pledoariei avocatul trebuie să recurgă la unele procedee
stilistice simple ca: alternarea timpului verbelor, prin
folosirea prezentului în locul perfectului simplu sau prin
folosirea prezentului, alternativ cu imperfectul, ceea ce
are ca efect distingerea principalului de secundar;
variaţia pe care o creează folosirea în pledoarie a
persoanei întâi în loc de persoana a treia, marcând astfel
122
 CONSTANTIN STROE
identificarea avocatului cu clientul său; ritmul pe care îl
dă expunerii folosirea interogaţiilor care evită monotonia
monologului sau interpelarea intempestivă a
adversarului; repetarea – fără a deveni supărătoare prin
utilizarea în exces – poate duce la accentuarea unei idei
şi la a o face să penetreze mintea ascultătorilor; reluarea
imediată a aceloraşi cuvinte; începerea mai multor fraze
succesive prin aceleaşi cuvinte sau prin repetarea acelu-
iaşi cuvânt la sfârşitul unor propoziţii succesive au efect
de accentuare a concluziei ce vrea avocatul să fie reţinută
de instanţă.
♦ Când doreşte să sublinieze o idee avocatul
trebuie să recurgă la procedeul numit al acumulării, în
care ideile şi nu cuvintele sunt repetate. Tot în scopul
accentuării şi sublinierii unor idei se pot folosi
următoarele figuri de stil: metafora, apostrofa, dialogul,
prosopopeea, hiperbola, litota.
♦ Procedee eficace – utilizate cu tact însă, altfel
devin primejdioase şi se întorc împotriva celui ce le
foloseşte – sunt umorul şi ironia, cuvintele de spirit şi
anecdotele. Ele permit avocatului să spună adevăruri
care, afirmate în mod direct, ar fi greu tolerate şi ar
scandaliza auditoriul. Locul cel mai potrivit al acestora
într-o pledoarie este partea consacrată expunerii faptelor,
ele agrementând-o, dând „sarea şi piperul“ narării
faptelor.
În încheierea analizei pledoariei trebuie menţionat
că adesea în procesele mai grele şi mai spinoase avocaţii
sunt constrânşi să vorbească în replică. Folosirea
dreptului la replică trebuie făcută cu înţelepciune, cu
măsură. O replică veritabilă impune anumite cerinţe,
pentru care ea trebuie să fie o ripostă scurtă care se
limitează la rectificarea erorilor sau inexactităţilor din
pledoaria adversarului, sau să respingă „bref“

123
 CONSTANTIN STROE
argumentele neprevăzute cu privire la aspecte care au
părut să fixeze atenţia judecătorului.
Cum replica nu poate fi pregătită acasă ci este
spontană, se dă ad-hoc în faţa instanţei, o calitate
importantă a avocatului trebuie să fie capacitatea sa de a
improviza.
De altfel, marii retori au considerat improvizaţia ca
una din laturile intrinseci ale pledoariei.
Când este silit avocatul să recurgă la improvizaţie:
- când se angajează în mai multe procese decât
poate acoperi prin posibilităţile sale;
- când încalcă etica profesională, manifestând
neglijenţă faţă de cauza, procesul angajat;
- când vorbeşte al doilea, după procuror sau
avocatul părţii adverse, căci aceştia îi pot ridica probleme
sau face obiecţii la care nu se aşteaptă.
Susţinerea unei pledoarii pregătită minuţios poate
avea loc numai când data susţinerii este fixată cu câteva
zile înainte şi dacă avocatul va fi primul la cuvânt (şi e
primul la cuvânt dacă este apărătorul părţii reclamante).
În condiţiile în care el va trebui să ia cuvântul imediat şi
al doilea (ca apărător al părţii pârâte) atunci nu se mai
poate spune că are pregătit totul dinainte şi în pledoaria
sa trebuie să improvizeze.
Improvizaţiile pot fi: izbutite şi lamentabile.
Pare paradoxal, dar este un adevăr, că inamicul
principal al improvizaţiei îl constituie vechiul plan al
discursului pregătit din vreme, deoarece avocatul se va
desprinde cu greu de datele pregătite înainte iar pe
parcursul acţiunii judiciare va fi tentat în permanenţă de
a mai „valorifica“ ceva din discursul pregătit pentru a
insera în cel improvizat. Or, e uşor de dedus că

124
 CONSTANTIN STROE
îmbinarea celor două prezintă fisuri, inadvertenţe ce pot
impieta asupra pledoariei.
Dacă avocatul însă cunoaşte bine dosarul cauzei,
el nu se va lăsa timorat de inedit. El va putea da replica
în raport cu ceea ce ştie sigur că va răspunde adversarul,
căci e aproape imposibil ca el să nu intuiască câte ceva
din ceea ce acesta va susţine la proces. Mai mult, urmă-
rind cu multă atenţie desfăşurarea procesului, el va afla
o serie de date ce îi vor permite o improvizaţie pertinentă.
Deci improvizaţia presupune modificarea din mers a
discursului în faţa unor situaţii şi argumente
neprevăzute.
Pentru ca improvizaţia să fie inspirată şi deci
izbutită şi deci eficientă este nevoie de talent oratoric.
Talentul trebuie însă cultivat. Pentru Cicero, oratorul
ideal este un om talentat care a muncit mult pentru a în-
văţa arta vorbirii.
Improvizaţia nu este, cum s-ar putea crede la
prima vedere, acel miracol intelectual spontan care se
asociază talentului celor favorizaţi de natură. Ci, în afară
că e un dar al naturii, improvizaţia este un efect al
muncii de cultivare, de dobândire a cunoştinţelor de
cultură generală sau a celor de natură juridică. Alături de
munca de pregătire, cultura generală solidă şi cultura
juridică temeinică rămân, deci, pentru improvizaţie
factori de prim ordin, de care nu se poate face abstracţie.

125
 CONSTANTIN STROE

Cartea a doua

TEORIA ARGUMENTĂRII
(Neoretorica – teorie logică a
persuasiunii)

126
CONSTANTIN STROE

Motto: „Iniţierea în argumentare

face parte integrantă din educarea
cetăţeanului, al cărui grad de libertate
depinde de comprehensiunea şi
stăpânirea mecanismelor persuasiunii
căreia îi este supus şi pe care o
execută uneori inconştient asupra
celuilalt”
( G. Declercq)

127
 CONSTANTIN STROE

Capitolul VIII

Conceptul argumentării

Importanţa tot mai mare acordată comunicării,

odată cu facilităţile oferite de mijloacele de comunicare în
masă (televiziunea în special) şi extinderea tot mai
acaparatoare şi provocatoare a Internet-ului a făcut ca
astăzi să asistăm la o revigorare şi apoi la amploarea tot
mai mare a cercetării asupra argumentării în
comunicare, să constatăm că investigaţiile asupra aces-
teia sunt în plină expansiune.
Teoria argumentării a apărut şi s-a dezvoltat în
ultimele decenii ale secolului XX – dovadă stă fericita
coincidenţă când în anul 1958, apar două lucrări
fundamentale în domeniu: una în Belgia, aparţinând lui
Chaïm Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca*) – venită din

*)
Ch Perelman şi L.O. Tyteca – La nouvelle rhétorique. Traité de
l’argumentation, PUF Paris, 1958
În acest monumental tratat, problema centrală pusă de Perelman este
aceea a raţionalităţii enunţurilor şi sistemelor de enunţuri. Abordarea sa este o
critică adresată concepţiei şi metodei carteziene, după care ceea ce este
128
 CONSTANTIN STROE
domeniul logico-juridic, şi o alta în Marea Britanie, a lui
Stephen Toulmin**) – venită din perimetrul epistemologiei

raţional se identifică cu ceea ce este evident sau derivă, conform unor reguli
din ceea ce este evident.
Perelman respinge aceasta cu următoarele argumente: a) pe terenul
disciplinelor în care intervin valori morale, juridice, estetice etc., cum sunt etica,
dreptul (ca ştiinţă), filosofia, cerinţa evidenţei şi demonstraţia ei riguroasă este
greu de satisfăcut; b) sunt nenumărate cazurile în care ideile noastre sunt clare şi
distincte, dar nu se impun tuturor cu aceeaşi evidenţă; c) dacă raţionalul se
identifică cu ceea ce este evident demonstrabil, atunci sfera deciziilor noastre în
chestiuni practice şi în vederea acţiunilor este abandonată în mare parte
iraţionalului; d) concepţia carteziană operează cu ideea eronată a unei raţiuni
eterne, independentă de istorie, adică de tradiţie, societate şi cultură.
Ca soluţie la problema raţionalităţii, Perelman propune "raţionalul
discursiv"; acesta leagă raţionalitatea enunţurilor de întemeierea lor pe baza
mijloacelor de probă. În cazurile ideale, această întemeiere are forma
demonstraţiei; ea permite trecerea cu ajutorul unor reguli definite, de la
anumite enunţuri, ca mijloace de probă, la enunţul întemeiat. Ea are însă
inevitabil, în cele mai multe cazuri, forma argumentării, înţeleasă ca un
"ansamblu al tehnicilor discursive ce permite a provoca şi a creşte adeziunea
spiritelor la tezele care se prezintă cu asentimentul lor". Prin aceasta
Perelman propune admiterea argumentării, ca formă de sine stătătoare a
întemeierii, alături de demonstraţie.
**)
Stephen Toulmin, The Uses of Argument, Cambridge University Press, 1958
Ca şi Perelman şi Toulmin este preocupat de problema raţionalităţii
enunţurilor şi sistemelor de enunţuri. Cercetarea sa s-a finalizat cu un nou răspuns
(model) la identificarea raţionalităţii cu logicitatea în sistemele deductive,
constând într-o propunere de inversare a perspectivei dominante: în loc să
judecăm raţionalitatea sistemelor de enunţuri în funcţie de un etalon logico-
formal ar trebui să definim raţionalitatea la nivelul întreprinderii de însuşire
ştiinţifică a realităţii şi să privim chiar logicitatea plecând de la această
întreprindere.
Punctul său de plecare este practica argumentativă, în baza căreia va iniţia
un program cuprinzător de abordare a logicii formale din punct de vedere al
"logicii aplicate".
Toulmin consideră că logica formală stă sub fundamentul unui ideal de
129
 CONSTANTIN STROE
şi logicii ştiinţei – tocmai datorită unei insatisfacţii pe
care o provoacă, mai totdeauna, logica clasică, şi anume,
incapacitatea ei de a soluţiona rezonabil situaţiile
practice ale actelor de gândire. De aceea, ca o
contrapunere la logica formală clasică a apărut logica
neformală căreia i s-a asociat teoria argumentării.
Înnoirile aduse de aceasta privesc atât conţinutul
argumentării cât şi forma argumentării. De pildă, Chaïm
Perelman, oferindu-ne un inventar al argumentelor
utilizate sau posibil de utilizat într-o argumentare vizează
conţinutul argumentării, în timp ce Stephen Toulmin,
descriind tehnici de argumentare în care putem să
punem argumente din cele mai diferite în practica
dialogică curentă, vizează forma argumentării.

rigoare inspirat de matematică, fapt ce are drept consecinţă inevitabilă o

simplificare a structurii contextelor reale de argumentare. El nu contestă
posibilitatea tratării matematice a relaţiilor dintre enunţuri, propunând însă ca
în locul unei inevitabile prelucrări a sistemelor concrete pentru ca acestea să
încapă stilizate în sistemele de logică, logica să procedeze la includerea în
analiză a contextelor reale de argumentare. Argumentările trebuiesc privite
sub aspectul "aprecierii raţionale" şi nu doar sub cel al "consistenţei logice".
Criticând logica formală pe motivul că ea nu poate evalua critic
argumentările reale din diverse domenii, Toulmin propune un nou model de
raţionament prin care reorientează logica. Astfel, modelul său a dus la apariţia
unei noi discipline numită logică neformală: un discurs normativ asupra
argumentării în limbajul cotidian, care e mai larg decât cel al logicii formale.
Obiectivul celor ce se ocupă de logica neformală este acela de a dezvolta
norme, criterii şi proceduri pentru a interpreta, evalua şi construi modele de
argumentare ce sunt adecvate complexităţii şi incertitudinii argumentării
cotidiene.
Un punct de vedere comun în logica neformală este acela că puterea de
convingere a unui argument nu se suprapune cu validitatea formală cerută de
logica deductivă, adeseori argumente care sunt formal nevalide reprezentând
baze rezonabile pentru decizii practice.
130
 CONSTANTIN STROE
Pe scurt, paşii în continuarea teoriei argumentării
făcuţi de Ch. Perelman şi St. Toulmin constau în faptul
că, primul concepe teoria argumentării ca o întregire
necesară a logicii, dat fiind că metodele şi rezultatele
acesteia din urmă sunt de interes, în principal pentru
domeniul matematicii, fiind în schimb de slabă relevanţă
pentru practica raţionamentului în diverse domenii ale
realităţii în care totuşi se raţionează (sfera ştiinţelor
umane, a practicii judiciare, în viaţa de fiecare zi), iar al
doilea, preconizează, prin teoria argumentării, nu o
simplă întregire a logicii, ci o reorientare a acesteia, sub
aspectul problematicii şi al metodelor, pornind de la
modurile statornicite şi efectiv folosite de întemeiere a
ideilor şi deciziilor, luând în considerare acele criterii de
validare a raţionamentelor care sunt recunoscute în
practică, criterii ce variază de la un domeniu la altul.
Aşa se face că astăzi – când dintr-o perspectivă
tradiţională, teoria argumentării este considerată ca parte
constitutivă a sistemului retoric ce s-a dezvoltat însă şi în
cadrul ştiinţific al logicii, şi, ca urmare, fiind şi azi
valabilă constatarea că, în limba naturală, procesele
argumentative sunt impregnate de retorică şi logică, când
tendinţele recente în studiul argumentării integrează şi
cercetările pragmaticii, în special, ale teoriei actelor de
limbaj – punctul de vedere modern asupra teoriei
argumentării se situează la intersecţia a trei domenii:
retorica, logica şi lingvistica.
Teoria argumentării este studiul tehnicilor
discursive ale raţionamentului practic, prin care un
locutor urmăreşte să determine sau să sporească
adeziunea interlocutorului (auditorului) la o teză
prezentată.
Aşa cum studiul logic şi psihologic al

131
 CONSTANTIN STROE
raţionamentului trebuie să aibă ca preambul anumite
clarificări şi precizări ale noţiunii de raţionament, care
să-i dea mai multă acurateţe decât are în limbajul curent
teoretizările despre argumentare au şi ele nevoie de un
minim de consideraţii prealabile privitoare la noţiunea
de argumentare.
În noua teorie a argumentării, argumentarea nu mai
este înţeleasă ca o relaţie punctiformă între producerea
unei probe de către locutor şi asumarea unei teze (dacă
probele o susţin temeinic) de către interlocutor, ci mai
degrabă ca o activitate discursivă mult mai amplă,
desfăşurată fie în forma monologală, fie în cea dialogală,
fie chiar în una polilogală. Într-o astfel de perspectivă,
argumentarea ne apare ca o construcţie de argumente,
bine ordonată în funcţie de criterii de eficienţă argumen-
tativă şi care numai împreună pot asigura convingerea
interlocutorului sau auditoriului. Într-o asemenea accep-
ţiune a argumentării, accentul nu mai cade pe forţa de
convingere a fiecărui argument în parte, ci pe modul în
care fiecare argument participă la realizarea scopului
întregii construcţii argumentative. Chiar dacă fiecare
argument în parte poate fi foarte puternic, argumentele
rămân nesemnificative în relaţia discursivă dacă,
împreună, ele nu pot duce la îndeplinirea scopului
discursului argumentativ.
Noţiunea „argumentare” desemnează, într-o primă
aproximare, activităţi umane şi produsul acestora –
textul argumentativ. În această idee, Frans van Eemeren
susţine că argumentarea este „o activitate socială,
intelectuală şi verbală, servind la justificarea sau
respingerea unei opinii, constând dintr-o constelaţie de
enunţuri şi urmărind obţinerea adeziunii unui
132
 CONSTANTIN STROE
auditoriu”.Rezultă, în mod evident că, cercetătorul
olandez subliniază că în studiul argumentării un loc
deosebit ocupă atât activitatea socială şi intelectuală cât
şi cea verbală vizând formulările lingvistice în care acea
activitate se materializează.
1) Argumentarea este o activitate socială în dublu
sens:
a) argumentarea urmăreşte înfluenţarea credinţelor
altora şi, prin ele, de multe ori, şi a atitudinilor şi
comportamentului lor. În chip primordial şi cel mai
adesea, o argumentare este un raţionament adresat
altora şi care se foloseşte de premise admise de ei, cu
intenţia de a-i face să adere la o opinie susţinută cu
ajutorul acestor premise. Cu alte cuvinte, orice
argumentare se adresează unui auditiriu şi urmăreşte
modificarea, într-un sens sau altul, a unor convingeri ale
acestuia.
b) Materialul la care se referă şi se aplică
argumentarea este luat, de multe ori, din realitatea vieţii
sociale şi că ea, la rândul său, are efecte asupra vieţii
sociale prin intermediul schimbărilor pe care le produce
în ideile liderilor şi ale membrilor de rând ai societăţii.
2) Argumentarea este o activitate intelectuală nu în
sensul că ar fi apanajul intelectualilor, ci, în sensul că,
chiar şi în cele mai simple forme ale ei, este un exerciţiu
al intelectului (al minţii). Este o activitate intelectuală,
adică este producere de raţiuni (temeiuri) în sprijinul sau
împotriva unei opinii. Un discurs va fi apreciat ca
argumentativ în funcţie de ponderea pe care o are în
cadrul lui apelul la capacitatea auditoriului de a raţiona.
Argumentarea este, aşadar, o activitate cu precădere
intelectuală, deci, trebuie spus, că nu este întotdeauna
133
 CONSTANTIN STROE
pur intelectuală, dat fiind că, pentru potenţarea efectului
ei persuasiv, componentei intelectuale i se pot adăuga şi
altfel de mijloace non-raţionale (afective, emoţionale) de
influenţare a auditoriului.
3) Argumentarea este, în fine, o activitate verbală
constând în enunţarea unei teze şi, respectiv, a
temeiurilor în sprijinul ei, cu sau fără explicitarea
legăturilor logice dintre temeiuri şi teză. Ca act sau
activitate verbală, argumentarea are caracteristici care o
deosebesc de alte acte de vorbire cum sunt: oferirea de
informaţii, punerea de întrebări, emiterea de comenzi sau
ordine etc. Acestea din urmă pot fi efectuate şi prin
producerea câte unui singur enunţ (de ex. „închideţi
uşa!”), în timp ce argumentarea presupune minimum
două enunţuri – unul cuprinzând teza, celălalt, un
argument în favoarea ei (de ex. „închideţi uşa!” „Altfel se
face curent şi vă puteţi îmbolnăvi”). Actul argumentării,
aşadar, presupune minimum două propoziţii, nu doar în
sens gramatical, ci exprimând fiecare în parte câte o
acţiune: cel ce avansează o teză (T) susţinând-o printr-un
argument (A), subscrie prin aceasta, implicit, la fiecare
din ele.
Complexitatea actului de vorbire prin care se
exprimă o argumentare ţine nu doar de faptul acesta, că
presupune formularea a cel puţin două enunţuri, de
obicei, mai multe, ci presupune şi o raportare
caracteristică a unuia din ele la celălalt (celelalte),
raportare care face din unul (unele) din ele, temei
(temeiuri) pentru acceptarea celuilalt.
În afara celor de mai sus se pot adăuga
consideraţii privitoare la factori lingvistici care în anumite
condiţii pot stânjeni comunicarea dintre argumentator şi
134
 CONSTANTIN STROE
auditoriu (de ex. polisemia, ambiguitatea, vaguitatea) şi,
de asemenea, la mijloacele lingvistice de influenţare a
auditoriului, în sensul dorit de argumentator (este vorba,
desigur, de resursele expresive ale limbajului).
Pentru a oferi o definiţie riguroasă argumentării
spunem că aceasta este „o organizare de propoziţii cu
ajutorul raţionamentelor în vederea întemeierii (dovedirii)
altei propoziţii, cu scopul de a convinge interlocutorul de
adevărul sau falsitatea ei”. Prin urmare, definiţia
propusă pentru conceptul de argumentare cuprinde:
conţinutul argumentării (argumentele sau dovezile con-
cretizate în propoziţiile probe), tehnicile de argumen-
tare (organizarea propoziţiilor cu ajutorul raţionamen-
telor), precum şi finalitatea argumentării (organizarea
conţinuturilor cu ajutorul tehnicilor de argumentare
urmăreşte convingerea interlocutorului cu privire la
caracterul adevărat sau fals al tezei). E limpede că
argumentarea este logica în acţiune, logica
cotidianului, adică logica utilizată în situaţiile când
individul intră în relaţii cotidiene cu semenii pentru a-i
convinge.
Orice argumentare ia forma unui discurs şi atunci
când este percepută de alteritate, ea este percepută doar
sub această formă exterioară de manifestare: discursul
argumentativ.
În practica vieţii constatăm existenţa unei mari
varietăţi de discurs, de unde deducem existenţa şi a unei
mari varietăţi de tipuri (feluri) de argumentare.
■ Analizând discursul argumentativ prin prisma
logicii relaţiilor, distingem următoarele tipuri (posi-
bilităţi) de argumentare:
- argumentarea reală – (aceea în care cel ce
135
 CONSTANTIN STROE
propune argumentarea este convins, el însuşi, în baza
probelor, de adevărul sau falsitatea tezei);
- argumentarea aparentă – (aceea în care cel ce
propune teza nu este convins, el însuşi, de adevărul sau
falsitatea tezei susţinute sau respinse de el);
- argumentarea polemică – (aceea în care rolurile
se schimbă în permanenţă şi fiecare participant aduce
dovezi în vederea susţinerii punctelor de vedere proprii);
- argumentarea oratorică – (aceea în care locu-
torul argumentează iar interlocutorul primeşte
argumentarea fără a exista o reacţie manifestă a acestuia
din urmă pe parcursul derulării situaţiei de
argumentare);
- argumentarea directă – (în care locutorul şi
interlocutorul se află „faţă în faţă” în sensul că primul
propune o teză în vederea susţinerii, iar al doilea este cel
pentru care se propune teza şi se desfăşoară
argumentarea);
- argumentarea mediată – (în care are loc
delegarea competenţei argumentative).
■ După natura (caracterul) opiniei care face obiectul
argumentării se disting:
- argumentarea cu teză factuală sau
„teoretică”, care pune în joc valorile teoretice de adevăr şi
fals;
- argumentarea cu teză evaluativă, care
priveşte valori şi criterii de valoare;
- argumentarea cu teză acţională sau
pragmatică, care vizează decizii practice referitoare la
conduite şi comportamente;
■ După condiţiile sau regulile în care se desfăşoară
argumentarea, aceasta poate fi:
136
 CONSTANTIN STROE
- argumentare liberă, atunci când se
desfăşoară după reguli minimale şi subînţelese;
- argumentare cu reguli prestabilite,
precise, impuse instituţional sau convenite;
■ După domeniul de cunoaştere sau acţiune
căruia îi aparţine opinia în discuţie, argumentarea
poate fi:
- argumentare istorică;
- argumentare juridică;
- argumentare filosofică;
- argumentare teologică;
- etc.
Indiferent de tipul (posibilitatea) de argumentare, ea
(argumentarea) este actul de întemeiere a unei teze cu
ajutorul raţionamentelor pentru un anumit interlocutor
(acesta ia cunoştinţă de argumentarea care i se propune).
În măsura în care el înţelege, acceptă şi asumă premisele
care susţin teza şi dacă acestea constituie pentru el
argumente puternice, atunci se va lăsa convins şi va
adera la teza propusă. Conceptul de „întemeiere” trebuie
privit într-o perspectivă mai largă. Întemeierea începe cu
inducţia (bazată pe observaţia simplă sau şi pe
experiment) pe corelaţiile logice dintre propoziţii, pe
confirmarea îndelungată (prin revenirea la observare,
prin ansamblul consecinţelor care decurg din propoziţie).
Procesul de confirmare vizează mai întâi propoziţiile
foarte generale şi de regulă foarte simple, în sensul că
acestea dispun de cea mai vastă bază de confirmare.
Confirmarea are caracter deschis şi colectiv (este la
îndemâna unor mari colectivităţi, unele chiar atingând
scara experienţei întregii omeniri).
Argumentarea se înfăptuieşte utilizând anumite
137
 CONSTANTIN STROE
cuvinte, folosite şi în limbajul curent, care au rolul de a
semnala interlocutorului relaţia de întemeiere, numite
indicatori (mărci) ai (ale) argumentării. Aceşti indicatori
argumentativi ai întemeierii exprimă, la nivelul limbajului
comun, raporturile de determinare dintre probele
(argumentele) ce se aduc într-o acţiune argumentativă şi
teza care se vrea dovedită ca adevărată sau falsă.
Exemple de indicatori argumentativi: „dacă”, dacă…
atunci”, „fiindcă”, „însă”, „ci”, „totuşi” etc.
Indicatorii argumentativi sunt semnele exterioare,
aspectele perceptibile ale unei relaţii de întemeiere,
deoarece ei încearcă să evidenţieze ce se întâmplă cu ideile
noastre atunci când argumentăm. Ideile se susţin sau se
resping reciproc, pot fi indiferente una faţă de alta, şi toate
acestea sunt exprimate cu ajutorul indicatorilor
argumentării. Din folosirea acestor indicatori, sesizăm cu
uşurinţă dacă argumentarea susţine sau respinge o teză,
întrucât ei sunt aceia care indică fie relaţia de opoziţie (în
privinţa conţinutului) între argumente, fie relaţia de
coordonare dintre argumente. Este la îndemâna simţului
comun să constate că aceeaşi indicatori argumentativi ai
întemeierii pot fi utilizaţi atât pentru susţinerea tezei (când
ea este întemeiată ca adevărată de către argumentele ce o
susţin) cât şi în respingerea tezei (când ea este întemeiată
ca falsă prin susţinerea contrarei sau contradictoriei sale).
Indicatorii argumentativi ai întemeierii pot fi grupaţi
în două categorii (în funcţie de forma argumentării –
progresivă şi regresivă):
♦ indicatori ai întemeierii progresive (ai con-
cluziei): deci, prin urmare, aşadar, în consecinţă, rezultă că,
se impune concluzia, este de aşteptat ca, etc. Aceste cuvinte şi
expresii au statut de concluzii, marcând faptul că enunţul în
138
 CONSTANTIN STROE
faţa cărora stau, sunt avansate în temeiul a ceva ce figurează
anterior în text.
♦ indicatori ai întemeierii regresive (ai pre-
miselor): fiindcă, deoarece, întrucât, pentru că , dovadă că,
având în vedere că, etc.
Toate acestea , şi altele la fel ca ele, au statut de
premise, semnalând faptul că enunţurile care urmează
după ele sunt folosite în text ca premise (temeiuri) pentru
un enunţ. Ba, mai mult, unele sintagme ca, de exemplu,
„rezultă cu necesitate”, „decurge absolut concludent”,
„aşadar, nu ar fi exclus”, etc servesc nu doar pentru a
marca existenţa unei relaţii de întemeiere dintre enunţuri,
ci şi pentru a sugera forţa ce i-o atribuie argumentatorul
relaţiei respective.
În legătură cu aceste cuvinte şi expresii care indică
ce rol joacă un enunţ în raport cu cele dinaintea lui sau de
după el, se impun câteva precizări:
a) simpla lor prezenţă într-un text nu înseamnă că
avem de-a face cu o argumentare, ci ele pot figura în text
fără statutul de premisă sau concluzii;
b) atunci când avem de-a face cu o argumentare şi
ele nu figurează în textul argumentativ, legăturile de
întemeiere dintre enunţuri sunt recunoscute pe baza
afinităţilor de conţinut şi a ordinii în care sunt dispuse.
Argumentarea dialogală este una dintre cele mai
răspândite relaţii dialogale. Prin intermediul ei, indivizii
supun examenului critic informaţii sub forma unor
enunţuri care se află în relaţie de întemeiere între ele.
Argumentarea are un scop bine determinat: soluţionarea
pe cale negociabilă a conflictelor de opinie. Dacă între
doi indivizi există un conflict de opinie (o divergenţă de
păreri în legătură cu susţinerea sau respingerea unei
139
 CONSTANTIN STROE
teze), nu există o altă cale raţională la îndemână pentru
soluţionarea (stingerea) acesteia decât administrarea
dovezilor (probelor, argumentelor, temeiurilor) în favoarea
sau defavoarea tezei. În funcţie de forţa întemeietoare a
argumentelor, conflictul de opinie va fi tranşat în contul
unuia sau altuia dintre participanţii la relaţia dialogală.
Armătura structurală a unui model explicativ al ar-
gumentării evidenţiază următoarele elemente: teza argu-
mentării, temeiul argumentării, fundamentul argumentării
şi suportul aplicării fundamentului; axul central al acestui
model fiind relaţia dintre temei şi teza argumentării*).
Uneori o argumentare se realizează în mod direct, în
sensul că se prezintă temeiul care susţine teza, alteori
trecerea de la temei la teză se realizează cu ajutorul unor
procese deductive intermediare. Prin urmare, în baza
criteriului modalităţii de derivare a concluziei (prin
raţionamente intermediare sau fără astfel de raţiona-
mente) deosebim clasa argumentărilor imediate
(directe), în care teza este argumentată pe baza temeiului,
fără deducţii intermediare şi clasa argumentărilor
mediate (indirecte), cele care se bazează pe deducţii
intermediare. Fiecare formă de argumentare mediată
porneşte de la relaţiile logice dintre formele imediate. De

*)
Modelul analitic al silogismului retoric propus de S. Toulmin consideră
argumentarea o relaţie între teză ("conclusion"), temei ("data"), fundament
("warrant") şi suport ("backing"), relaţie astfel structurată încât determinarea
are următoarea direcţie: suport → fundament → temei → teză. În general, în
practica argumentativă, temeiul reprezintă premisele explicite ale
argumentării, în timp ce suportul şi fundamentul se manifestă ca premise
implicite ale argumentării (cf. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica
argumentării, Editura Polirom, 2003, p. 66)
140
 CONSTANTIN STROE
aceea şi sistematizarea formelor mediate porneşte de la
cea a formelor imediate. De exemplu, din susţineri
afirmative imediate se constituie susţineri afirmative
mediate.
Susţinerile negative mediate se determină după aceeaşi
procedură ca şi susţinerile afirmative mediate, având ca
punct de plecare poziţia susţinerilor negative imediate.*)

*)
Vezi Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, p. 86 – 123
141
 CONSTANTIN STROE

Capitolul IX

Conţinutul argumentării

În construcţia discursului argumentativ, din punctul

de vedere al conţinutului argumentării, intervin trei
termeni primari, originari ai gândirii noastre, ce trimit la
realităţii diferite: enunţ, judecată, propoziţie.
1. Enunţul este, pentru analiza argumentării, o
modalitate de vehiculare a unui conţinut informaţional
pentru un anumit interlocutor (inclusiv cazul dialogului
interior). Enunţul presupune semne şi reguli de funcţio-
nare ale acestora, în ideea că dacă semnele sunt aranjate
după reguli anume, atunci conţinutul are un sens şi
transmite un înţeles. Pe scurt, enunţul este o cooperare
de semne cu sens care oferă un înţeles pentru altul.
Argumentarea presupune o teorie a enunţării în sensul
necesităţii unor cunoştinţe privind corectitudinea enun-
ţurilor în conformitate cu regulile limbii.
2. Judecata este, pentru argumentare, elementul
central, Judecata este situaţia de afirmare sau negare a
unui conţinut informaţional de către un subiect oarecare.
Se presupune, în general, că o judecată este adevă-

142
 CONSTANTIN STROE
rată (dacă este afirmată) sau este falsă (dacă este negată)
pentru un locutor oarecare. Dar ea nu este aşa şi pentru
interlocutorul intrat în relaţia dialogală de tip argumen-
tativ: dacă un individ argumentează o teză pentru un alt
individ, înseamnă că primul consideră teza ca adevărată,
în timp ce al doilea nu o consideră adevărată (în cel mai
rău caz o consideră falsă). Atunci când se propune un
conţinut informaţional ca adevărat pentru un
interlocutor, el este doar un candidat posibil la adevăr
căci nimic nu este adevărat doar în virtutea faptului că
cineva îl consideră astfel. El va trece de la starea de
candidat la adevăr la starea de adevăr numai dacă, în
virtutea probelor administrate, interlocutorul va
considera şi el, în baza asentimentului liber, conţinutul
informaţional ca fiind adevărat. Or, lucrul acesta are o
importanţă capitală pentru situaţia relaţiei
argumentative: posibilitatea argumentării este dată de
faptul că o judecată este doar un candidat la adevăr, şi
nu un adevăr determinat. Această candidatură la adevăr
se produce datorită celui care lansează judecata în
acţiunea argumentativă. El pune în circulaţie această
judecată pentru că o consideră subiectiv vorbind,
adevărată. Prin urmare, în calitate de candidat la adevăr,
judecata intră în construcţia argumentării cu o valoare
de adevăr subiectivă, aceea acordată de cel care a pus-o
în circulaţie. Este posibil ca, în urma confruntării
probatorii, valoarea de adevăr a judecăţii să rămână
aceea care i-a fost ataşată sau, dimpotrivă, să se
schimbe. Nu pot îndeplini rolul de teze ale argumentării
clasa judecăţilor universal adevărate, pentru că, fiind
întotdeauna adevărate, în mod normal, nu pot fi respinse
de nimeni şi clasa judecăţilor întotdeauna false (contra-
143
 CONSTANTIN STROE
dicţiile), deoarece ele fiind întotdeauna false nu pot, în
mod normal, să fie susţinute de interlocutor.
În aceeaşi ordine de idei, argumentarea poate fi
considerată un ansamblu de judecăţi. Din punctul de
vedere al argumentării, considerată ca ansamblu de
judecăţi, interesează realizarea practică a celor două
dimensiuni ce caracterizează un act argumentativ:
dimensiunea susţinerii şi dimensiunea respingerii.
Chestiunea esenţială pentru derularea practică a
unei relaţii de argumentare este maxima de sinceritate
conform căreia un schimb de informaţii şi de argumente
nu poate asigura o relaţie discursivă normală dacă nu se
prezumă că indivizii participanţi la relaţia dialogală sunt
sinceri (spun ceea ce cred). Trebuie menţionat că sunt
numeroase procedee retorice (care pot fi utilizate, fireşte,
şi în argumentare) care spun ceva şi lasă interlocutorului
posibilitatea de a înţelege exact contrariul (ironia, de
exemplu). De aceea, în astfel de situaţii, este necesar să
distingem între judecata aparentă care, dacă este
folosită, face ca argumentarea să fie un fiasco, deoarece
susţinerile pe care le descoperim sunt false teze şi
judecata reală (cea care este subînţeleasă prin
valorificarea maximală a contextului discursiv şi situaţi-
onal). E limpede că într-o argumentare vom lucra cu
judecăţile reale, chiar dacă şi ele sunt greu de descoperit
atunci când în argumentare se apelează la un limbaj de
tip metaforic.
3. Propoziţia este o judecată pentru care se stabi-
leşte valoarea de adevăr în virtutea raportării conţinu-
tului ei informaţional la realitatea pe care o exprimă.
Dacă judecăţii i se acordă o valoare de adevăr individuală
(subiectivă de tipul: „cred eu că este adevărată”), propo-
144
 CONSTANTIN STROE
ziţiei i se acordă o valoare de adevăr extraindividuală. O
propoziţie este adevărată sau falsă nu pentru că aşa
crede locutorul, ci pentru că s-a stabilit că este în
concordanţă cu starea de fapt pe care conţinutul său
informaţional o exprimă. O judecată este şi rămâne
judecată pentru că valoarea ei de adevăr este acordată de
un individ în funcţie de credinţa sa (chiar dacă această
credinţă se sprijină pe o raportare a conţinutului
informaţional la realitate), dar ea devine propoziţie numai
dacă această valoare de adevăr este confirmată şi de
ceilalţi (prin cercetarea proprie a concordanţei sau prin
dispută).
De aici rezultă o consecinţă interesantă pentru rela-
ţia de argumentare: dacă teza argumentării debutează în
actul argumentativ prin a fi o judecată ar trebui să
sfârşească prin a fi o propoziţie.
În această calitate, problema ei principală nu va fi
desfăşurarea polemică a situaţiei de argumentare (ca în
cazul în care ea e privită ca un sistem de judecăţi), ci
corectitudinea utilizării conţinutului argumentării.
Delimitarea acestor trei concepte - enunţ, judecată,
propoziţie - pe linia utilizării lor în argumentare ridică ca
problemă: ce utilizăm în construcţia unei argumentări –
enunţuri, judecăţi sau propoziţii? Pe toate trei, pentru că:
♦ Dimensiunea enunţării asigură satisfacerea con-
diţiei de posibilitate a oricărei argumentări;
♦ Dimensiunea judicativă a argumentării asigură
dinamica şi caracterul polemic ale unei intervenţii
discursive. Ea presupune pe lângă principiul sincerităţii
şi o evaluare a probelor (pentru că, altfel, totul este
posibil în argumentare);
♦ Dimensiunea propoziţională a argumentării
145
 CONSTANTIN STROE
asigură condiţia de corectitudine a unui demers discursiv.
Aşadar, dimensiunea enunţării pregăteşte situaţia
de argumentare, în timp ce dimensiunea propoziţională o
desăvârşeşte; în esenţa ei însă argumentarea este o
confruntare de judecăţi. Aceasta ne determină să spunem
că numai împreună ele pot asigura integralitatea unui
demers argumentativ, îndeplinirea cu succes maximal a
finalităţilor lui. Deci:
- posibilitatea argumentării este dată de
utilizarea enunţurilor.
- realitatea argumentării este dată de utilizarea
judecăţilor.
- finalitatea argumentării este dată de obţinerea
propoziţiilor.
Argumentarea se realizează cel mai adesea ca dialog
prin tranzacţionare intenţională. Cu alte cuvinte, există
în procesul argumentării o intenţionalitate comunicativă.
Un individ intră într-o relaţie dialogică de tip argumen-
tativ cu o anumită intenţie comunicativă:
- intenţia de a comunica anumite observaţii (în
posesia cărora este şi în legătură cu care crede că
interlocutorul său nu le posedă) materializată în
judecăţile de observare care, în general, sunt judecăţi
descriptive prin intermediul cărora o anumită realitate
trecută sau prezentă (fapte, situaţii, relaţii) este adusă la
cunoştinţa interlocutorului nu direct, ci prin intermediul
descripţiilor;
- intenţia de a comunica o evaluare (pe care locutorul
a făcut-o prin raportarea realităţii la un ideal şi al cărei
rezultat crede că trebuie cunoscut de interlocutor)
concretizată în judecăţile de valoare care sunt judecăţi
ce exprimă atitudinea subiectului (locutorului) faţă de
146
 CONSTANTIN STROE
conţinutul judicativ vehiculat. Judecăţile de valoare se
produc cu scopul de a comunica interlocutorului care este
poziţia preopinentului său în raport cu o anumită
problemă;
- intenţia de a comunica o prescripţie (un ordin, un
sfat, o normă) pe care locutorul o consideră esenţială
pentru derularea tranzacţiei comunicaţionale, întrupată în
judecăţile de prescripţie ce sunt un fel de rezultat al
primelor două – al observaţiilor şi evaluărilor – şi au ca
intenţie, ca scop, atunci când sunt comunicate, să-l
determine pe receptor la acţiune.
În discuţiile curente, argumentarea este o împletire di-
namică între explicitul şi implicitul argumentelor. De aici
putem proceda la efectuarea unei alte distingeri a judecăţilor
în judecăţi explicite, cele care în conţinutul informaţional,
faţă de care se exprimă o atitudine opinabilă a unui locutor,
se desprinde din „decriptarea” semnelor textului, în
conformitate cu regulile după care ele funcţionează într-o
limbă, şi judecăţile implicite, care nu sunt determinate de
conţinutul informaţional, de care luăm cunoştinţă prin
semnele puse în circulaţie, ci din deducţiile pe care o
judecată dată le îngăduie. Fiecare judecată explicită aduce
cu sine o diversitate de judecăţi implicite. Judecăţile
implicite ale unei judecăţi explicite se constituie din
totalitatea judecăţilor pe care le putem deduce, întemeiat,
fireşte, din considerarea ca adevărată a judecăţii explicite.
Aşadar, criteriul de distincţie a judecăţilor explicite în raport
cu cele implicite se concretizează în prezenţa unor acte de
raţionare intermediare: judecăţile implicite se determină prin
acte de raţionare, şi nu prin perceperea directă a semnelor şi
descifrarea sensului lor.
În concluzie, dacă procedăm la combinarea celor două
147
 CONSTANTIN STROE
criterii – intenţionalitatea comunicativă (de observaţie, de
evaluare, de prescripţie) şi prezenţa actelor de raţionare în
determinarea lor (nu, în explicite, da, în implicite) obţinem
următoarea schemă*) a judecăţilor argumentative cu statut
de dictum în propoziţiile de opinie (opinabile):

*)
După Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica argumentării, p. 151
148
 Intenţia comunicativă
Judecăţi de Judecăţi de Judecăţi de
observaţie valoare prescripţie
Evidenţa în argumentare

Judecăţi de Judecăţi de Judecăţi de

Judecăţi explicite observaţie valoare prescripţie
explicite explicite explicite

149
CONSTANTIN STROE

Judecăţi de Judecăţi de Judecăţi de

Judecăţi implicite observaţie valoare prescripţie
implicite implicite implicite
 CONSTANTIN STROE
Conţinutul informaţional al unei judecăţi intrată în
dispută argumentativă – deci transformat în argument –
poate avea în vedere un fapt, un exemplu, o autoritate,
în legătură cu care se pot face observaţii (concretizate în
judecăţi descriptive), se pot face evaluări (concretizate în
judecăţi de valoare), pot fi puse în circulaţie sfaturi,
ordine, comenzi (prin judecăţile de prescripţie), indiferent
că acestea sunt explicite sau implicite.
Pornind de aici putem încerca o tipologizare a
argumentelor în:
A. Argumente bazate pe fapte. La modul general,
faptul este un decupaj al realităţii, o secvenţă a acesteia,
indiferent dacă această realitate ţine de concretitudinea
nudă sau e un rezultat al ficţiunii. Cel mai adesea faptul
este conceput şi prezentat ca suma „datelor susceptibile de
a fi observate, fie că ele sunt prezentate direct sau pe bază
de documente, fie prin intermediul martorilor”, eviden-
ţiindu-se astfel atât rolul faptului ca mijloc de probă, cât şi
funcţiile sale de a provoca emoţii sau de a mobiliza la
acţiune. Desigur, într-o argumentare nu putem aduce ca
probă faptul brut, ci descrierea (mărturia) faptului.
Ceea ce trebuie remarcat este universalitatea utilizării
faptelor în mai toate domeniile în care se desfăşoară o
argumentare: în domeniul ştiinţelor experimentale („faptul
ştiinţific”, în fizică, chimie etc.), în medicină (simptomele
sunt „fapte”), în psihologie („relaţiile” sunt „fapte”), în
sociologie („faptele sociale” ale unor colectivităţi), în istorie
(„faptul istoric”), în domeniul juridic („fapta săvârşită”), în
domeniul politic (faptele reale care devin faptele puterii), în
domeniul literaturii (faptele personajelor) etc.
Argumentele bazate pe fapte sunt de preferat în:
♦ argumentarea din domeniile în care ele îşi dovedesc
150
 CONSTANTIN STROE
prin excelenţă eficienţa (domeniul juridic, domeniul politic);
♦ cazul unui auditoriu de mai mare amplitudine ce
reacţionează favorabil la argumente din lumea faptelor (de
pildă, masele sunt atrase de ceea ce este concret şi la
îndemâna observaţiilor curente);
♦ argumentarea de astăzi deoarece canalele prin care
se pune în scenă şi se transmite argumentarea sunt tot mai
perfecţionate, astfel încât pot aduce în atenţia interlocutorilor
faptele cele mai diverse (televiziunea, publicitatea etc.);
♦ ideea că faptul determină nu numai probarea unei
teze în faţa interlocutorului, dar şi trăirea afectivă a
acestuia din urmă în legătură cu ceea ce se întâmplă în
realitatea înconjurătoare. Prin aceasta, faptul are şi un
efect persuasiv, nu numai convingător.
Finalitatea unei intervenţii argumentative bazate pe
fapte este încununată de succes dacă sunt respectate
anumite principii de eficienţă argumentativă.
a) Faptele trebuie să se adapteze tipului de
auditoriu care suportă argumentarea. De aceea, trebuie
aduse ca argumente, pe cât posibil, doar faptele la care
auditoriul (interlocutorul) reacţionează favorabil. Dacă
este vorba de un auditoriu specializat, atunci categoria de
fapte aduse e musai să fie din sfera specialităţii şi să
descrie cât mai adecvat fenomene, procese sau relaţii din
această specialitate. În genere, fiecare domeniu al argu-
mentării îşi are auditoriul propriu, şi de aceea trebuie ca
faptele să fie selectate din respectivul domeniu.
b) Faptele aduse ca probe trebuie să se coroboreze
între ele. Această exigenţă se impune din nevoia de
coerenţă a oricărei construcţii discursive. Şi aici are loc o
selecţie a faptelor în funcţie de ceea ce se doreşte în
argumentare: susţinerea sau respingerea tezei, întrucât nu
151
 CONSTANTIN STROE
toate faptele care au legătură de determinare cu teza sunt
fie în favoare ei, fie împotriva ei. Unele fapte sunt favorabile
tezei, altele-i sunt defavorabile. Această situaţie asigură
posibilitatea argumentării contradictorii în legătură cu una
şi aceeaşi teză. Cel care susţine teza va alege faptele
favorabile, cel care respinge teza va selecta doar faptele
defavorabile. Drept urmare, în funcţie de ponderea
cantitativă, dar mai ales calitativă a faptelor favorabile sau
a celor defavorabile, teza va putea fi susţinută sau respinsă.
Dar nu întotdeauna se întâmplă aşa: practica argu-
mentativă din diferite domenii aduce numeroase situaţii în
care există o slabă coroborare a faptelor prezentate ca
probe (de unde şi lipsa de credibilitate a unor astfel de
argumentări, cât şi slaba performanţă a acestora).
c) Faptele aduse ca probe în argumentare trebuie
să fie relevante. Faptele sunt şi devin relevante dacă între
ele şi teza argumentării există o relaţie de condiţionare
necesară şi suficientă (fiind date faptele printr-o propoziţie
adevărată, adevărul tezei rezultă cu necesitate). Şi reversul:
dacă un enunţ care exprimă un fapt nu se află în relaţie de
întemeiere cu teza argumentării, atunci spunem că faptul
nu este relevant pentru susţinerea sau respingerea tezei.
În afara acestei prime acceptări a noţiunii de relevanţă
faptică, care subliniază legătura faptului cu teza, există şi o
alta care are în vedere impactul faptului asupra
interlocutorului sau auditoriului: un fapt este relevant dacă
el este în acord cu interesele, aspiraţiile şi opţiunile acestora
din urmă. Pentru că este posibil ca un fapt invocat într-o
argumentare să aibă legătură de determinare cu teza, dar să
nu poată contribui la convingerea auditoriului, deoarece nu
este în acord cu interesele, aspiraţiile şi opţiunile acestuia.
B. Argumentarea bazată pe exemple. În portofoliul
152
 CONSTANTIN STROE
unei argumentări sunt prezente aproape întotdeauna şi ex-
emplele. Prezenţa exemplelor ne însoţeşte la fiecare pas în
construcţiile discursive (din domeniul ştiinţei, filosofiei, litera-
turii, politicii, religiei), ele regăsindu-se atât la nivelul argu-
mentării propriu-zise (ca mijloc de probă), cât şi la nivelul ex-
plicaţiei (ca adjuvant al înţelegerii) şi chiar la nivelul descripţi-
ei (ca elemente prin care este adusă la cunoştinţă o realitate).
Exemplul poate fi definit ca acel fapt singular care
este pus să îndeplinească, pentru un auditoriu oarecare,
rolul şi funcţionalitatea unei reguli. Între argumentarea
prin intermediul faptelor şi argumentarea prin
intermediul exemplelor există legături evidente: de multe
ori exemplele sunt selectate din domeniul faptelor. Sfera
exemplelor este însă mult mai largă: ele se pot selecta şi
din domeniul valorilor, atitudinilor, acţiunilor.
În ceea ce priveşte rolul lor în argumentare,
menţionăm:
- În unele cazuri exemplele sunt aduse pentru a servi
drept puncte de plecare ale generalizărilor. Trebuie
adăugat însă că exemplul doar sugerează posibilitatea
întemeierii generalizării;
- Adeseori, exemplele constituie suportul unor
ilustrări convingătoare.
Referitor la criteriile de eficienţă argumentativă
a utilizării exemplelor, reţinem următoarele:
♦ Exemplele trebuie îmbinate cu alte tipuri de
argumente; singur exemplul nu poate confirma o teză, dar o
poate infirma. Sunt unele domenii, ca de pildă: domeniul
politic, religios, literar, unde exemplele au o forţă probatorie
mai mare în raport cu auditoriul.
♦ Exemplele să aibă o forţă mai mare decât

153
 CONSTANTIN STROE
generalizarea la care ele sunt puse să contribuie. Exemplul
este adus în disputa argumentativă cu intenţia de a atrage
atenţia asupra unui fapt, a unei situaţii. Fără îndoială că
situaţia sau faptul pot fi făcute publice şi pe alte căi, dar
exemplul este o modalitate mai facilă de a trimite la
respectiva situaţie. Pentru a-şi îndeplini scopul, el trebuie să
atragă atenţia interlocutorului. O poate face numai dacă
forţa sa de sugestie este mult mai mare decât nivelul
generalizării ce se urmăreşte a se obţine. Există însă domenii
ale argumentării în care aplicabilitatea exigenţei de mai sus
pare a fi pusă sub semnul întrebării (de pildă, domeniul
ştiinţei.
Deci, în cazul argumentării cu ajutorul exemplelor
sunt necesare anumite exigenţe: adaptarea la auditoriu
(un exemplu care nu interesează auditoriul este irelevant
ca probă a argumentării), coroborarea exemplelor între
ele (dacă exemplele care se aduc sunt contradictorii,
atunci nici unul dintre ele nu-şi va putea îndeplini func-
ţia argumentativă), autenticitatea (exemplele trebuie să
lase impresia că se petrec aievea în faţa auditoriului).
C. Argumente bazate pe autoritate. în activitatea
argumentativă utilizăm adesea autoritatea ca mijloc de
întemeiere a unei acţiuni, a unei judecăţi, a unui
comportament.
Autoritatea vizează o persoană cu o competenţă
recunoscută într-un anumit domeniu al cunoaşterii ome-
neşti. Pentru ca cineva (sau ceva) să aibă calitatea de
autoritate, trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii:
să aibă competenţa în domeniul vizat şi competenţa să-i fie
recunoscută de către celălalt (dacă această competenţă nu
este recunoscută, atunci, pentru cel care nu recunoaşte
competenţa, nimeni nu este o autoritate). în postura de auto-
154
 CONSTANTIN STROE
ritate pot fi nu numai persoane, dar pot sta şi valori, legi etc.
De reţinut că fiecare domeniu posibil al argumen-
tării are autorităţile sale recunoscute, care pot deveni
oricând, în cazul unei dispute în domeniu, obiect al
argumentului autorităţii.
Recurgem la acest argument al autorităţii, pe de o
parte, datorită limitelor cunoaşterii noastre individuale
(nimeni nu poate fi competent în toate domeniile şi nici nu e
necesar să aibă această ambiţie utopică) şi pe de altă parte,
datorită discrepanţei dintre real şi ideal. Nemulţumit de ce
găseşte în realitate, individul face apel la modelele în care îşi
proiectează idealurile proprii. Or, autoritatea persoanei în-
truchipează ideea de perfecţiune în domeniul în care se
manifestă, un model de urmat pentru toţi cei care s-au
dedicat domeniului respectiv. Acesta este motivul pentru
care chiar şi simpla invocare a numelui unor autorităţi din
diferite domenii determină grade de convingere şi adeziune
din partea auditoriului, uneori chiar în mai mare măsură
decât faptele sau exemplele.
Constituie obiect al argumentului autorităţii: 1)
autoritatea persoanei; 2) autoritatea valorii.
1) În legătură cu utilizarea argumentului autori-
tăţii persoanei se pot sistematiza câteva cerinţe privind
eficienţa lui în cadrul argumentării:
♦ Orice individ care argumentează trebuie să recu-
noască limitele domeniului propriu de competenţă, dar şi
limitele domeniului de competenţă al celuilalt, şi, pe
această bază, să utilizeze spiritul critic pentru a identifica
cazurile în care este raţional să se facă apel la autoritate.
♦ Apelul la autoritatea persoanei este eficient dacă
persoana este invocată atunci când argumentarea are loc

155
 CONSTANTIN STROE
în domeniul pentru care respectivei persoane i se recu-
noaşte competenţa.
♦ Apelul la autoritatea persoanei trebuie să ţină
seama de dinamismul condiţiilor pentru care autoritatea
s-a manifestat în această calitate.
♦ Autoritatea invocată trebuie să satisfacă cerinţa
unui consens minimal în legătură cu afirmaţiile sale.
2) Cum am arătat mai înainte, în afară de autoritatea
persoanei, este invocată adesea şi autoritatea valorii.
Fiecare domeniu îşi are valorile sale. Unele sunt specifice
domeniului, altele sunt generale. Argumentarea în aceste
domenii trebuie să ţină seama de aceste valori, fie şi pentru
faptul că ele orientează întregul sistem al cunoaşterii în
domeniul respectiv. Exemple: adevăr, eroare, verificare sunt
valori care definesc dominanta discursului ştiinţific; bine,
rău, cinste, omenie, sunt valori care definesc domeniul
moral; dreptate, lege, pedeapsă sunt valori ce aparţin
domeniului juridic; credinţă, smerenie, iertare, mărturisire
sunt valori ce individualizează domeniul religios; egalitate,
democraţie, drepturile omului sunt valori în perimetrul
domeniului politic ş.a.m.d. Astfel de valori sunt adesea
invocate şi devin, prin prestigiul lor, argumente bazate pe
autoritate.

156
 CONSTANTIN STROE

Capitolul X

Forma argumentării

Orice argumentare presupune un ansamblu de idei

dintr-un domeniu oarecare, ce constituie câmpul argu-
mentării. Acest ansamblu de idei constituie argumentele
prin care se încearcă probarea (întemeierea) unei teze.
Argumentele (fapte, exemple, autorităţi) sunt aduse în
atenţia interlocutorului cu ajutorul judecăţilor
argumentative (judecăţi de observaţie, judecăţi de valoare,
judecăţi de prescripţii). Argumentele şi judecăţile
argumentative constituie conţinutul argumentării.
Conţinutul argumentării este de o mare diversitate (în
funcţie de domeniul argumentării şi de subiectul care
argumentează). Spre deosebire de conţinutul argumentării
care este atât de diversificat, raţionamentele prin care
vehiculăm acest conţinut constituie forma argumentării.
Formele argumentării sunt mai stabile şi mai puţin
numeroase. Ele sunt ca nişte tipare în care putem turna
conţinuturi dintre cele mai diferite. Aşadar, orice
construcţie argumentativă este o unitate între un conţinut
al argumentării şi o formă de argumentare.
157
 CONSTANTIN STROE
1. Tehnici de argumentare deductive şi inductive
Dar, în actul argumentării conţinuturile trebuie
organizate prin intermediul unor forme (raţionamente)
numite tehnici de argumentare. Din acest punct de
vedere, tehnicile de argumentare sunt expresia formelor
de argumentare ce se fundează tocmai pe analiza rela-
ţiilor logice dintre propoziţiile argumente. Definite mai
riguros, tehnicile de argumentare denumesc formele
de raţionare prin intermediul cărora punem la
dispoziţia interlocutorului conţinuturile
argumentării.
Dacă argumentarea se reduce la un singur raţio-
nament, tehnica de argumentare este unică. Există însă
şi tehnici cu mai multe raţionamente.
Deşi, în general, argumentările utilizează simultan mai
multe tehnici, e posibil ca acestea să fie de acelaşi fel (de-
ductive, inductive, analogice) ; e preferabil însă să fie diferite
(o îmbinare de tehnici deductive cu tehnici inductive ş.a.).
Tehnicile de argumentare se împart în două categorii:
 tehnici deductive (în care argumentul este con-
diţia suficientă a tezei, care este consecinţa lui necesară)
care, la rândul lor se divid în tehnici deductive inferenţiale
(ce au ca fundament propoziţiile compuse, înţelese ca func-
ţii de adevăr: implicaţie, echivalenţă, disjuncţie inclusivă,
disjuncţie exclusivă, incompatibilitate) şi tehnici deductive
silogistice (ce au ca fundament analiza structurală a pro-
poziţiei categorice);
 tehnici inductive (în care argumentul este con-
diţia probabilă a tezei, iar aceasta din urmă condiţia pro-
babilă a lui) sunt acelea care nu pot asigura decât
caracterul probabil al susţinerii sau respingerii unei teze:

158
 CONSTANTIN STROE
inducţia completă, inducţia incompletă, inducţia prin
analogie. Aceste tehnici inductive sunt fundate pe raţio-
namente ale căror concluzii sunt numai probabile.
În practica argumentării tehnicile de argumentare
nu acţionează izolat, ci într-o strânsă conlucrare unele cu
altele. Atunci când, în practica discursivă, sunt antrenate
tehnici de argumentare, ele sunt de forme dintre cele mai
diferite. Numai în acest mod pot să-şi atingă mai uşor
scopul pentru care sunt convocate într-o argumentare:
convingerea interlocutorului cu privire la adevărul tezei.
Tehnicile deductive arată interlocutorului temeiul raţio-
nal, pentru care teza este considerată adevărată, tehnicile
inductive aduc interlocutorul în realitatea cotidiană,
punând în relief temeiul faptic care susţine sau respinge
teza. Fiecare în parte contribuie într-o anumită măsură la
convingerea interlocutorului. Împreună însă, ele pot face
mult mai mult.
Din marea varietate de argumente existente
desprindem pe acelea care sunt mai frecvent utilizate, şi
astfel realizăm următoarea clasificare:
a) după forma de raţionament distingem argumente:
 inductive (inducţia completă şi inducţia
incompletă);
 deductive (în principal, silogismul simplu categoric);
 abductive (ipotetic);
 transductive (analogic).
b) după perspectiva temporală argumentele sunt:
 retrospective (predomină analiza);
 prospective (predomină sinteza).
c) după construcţia de bază a argumentului şi după
modul de inferenţă deosebim argumente:
 entimematice întâlnite în silogisme ce conţin numai
159
 CONSTANTIN STROE
o parte a judecăţii, restul nefiind exprimat de
locutor, urmând a se desfăşura în mintea
interlocutorului;
 bazate pe generalizare, în urma unei extra-
polări;
 bazate pe relaţia cauză-efect, exprimând o în-
lănţuire de cauze sau serii de cauze;
 bazate pe analogie (exprimate prin similaritate
între evenimente şi cu legături efective între ele);
 bazate pe comparaţie (iau forma unei confruntări
între mai multe enunţuri a căror evaluare se face
prin raportarea unuia la celălalt);
 bazate pe prestigiu, pe autoritate (conţin justificări,
opinii, păreri şi idei ale unor oameni competenţi,
cu prestigiu recunoscut);
 bazate pe ilustrare (pornesc de la o regulă cunoscu-
tă şi acceptată care este apoi întărită şi justificată).
d) după forţa persuasivă, gradul de importanţă şi
caracterul său decisiv un argument poate fi:
 tare/slab;
 principal/secundar;
 decisiv/subsidiar.
e) din punctul de vedere al relaţiei dintre parteneri
un argument poate fi:
 unilateral (A -> B) folosit doar de unul din parteneri;
 bilateral (A -> B; B -> A) specific situaţiilor conflic-
tuale, discuţiilor alternative în care interlocutorul
utilizează aceeaşi tehnică ca a locutorului, obligân-
du-l să accepte concluziile la care s-a ajuns pe
baza propriilor premise, în ciuda unui dezacord
între punctele de vedere exprimate.
Din această mare varietate de argumente, reliefată
160
 CONSTANTIN STROE
de clasificarea făcută, analizăm succint doar pe acelea pe
care le-am semnalat în paginile dedicate primei părţi a
retoricii – Invenţiunea (vezi pag. 77). Astfel:
• Silogismul este un raţionament deductiv alcătuit
din trei judecăţi: două sunt premise: premisa majoră şi pre-
misa minoră şi a treia – concluzia, derivată cu necesitate
din ele. Validitatea silogismului este asigurată de forma
logică corectă. De valoarea silogismului depinde şi valoarea
argumentării în discurs.
Argumentarea prin silogism este un instrument de
lucru utilizat atât în logică, cât şi în retorică, numai că
oratorul nu procedează la fel ca logicianul în utilizarea
acestuia. Logicianul vrea să demonstreze, el nu angajează
pe nimeni sufleteşte. Oratorul însă îşi va formula raţio-
namentele cu un plus de trăire şi afecţiune sufletească,
căutând să estompeze cât mai mult, fără însă să o
elimine, forma riguroasă, rece.
• Entimema (sau „silogismul retoric” cum era
numită de Aristotel) este o exprimare eliptică a silo-
gismului prin subînţelegerea, dar neenunţarea expresă, a
uneia dintre premise sau chiar a concluziei.
• Epicherema este o formă de polisilogism care se
obţine prin argumentarea sub aspect entimematic a
premiselor silogismului dat. Epicherema este un silogism
în care una sau ambele premise sunt entimeme. Pe scurt,
epicherema este un raţionament silogistic în care fiecare
premisă este însoţită de dovada sa. Folosirea epicheremei
dă rezultate spectaculoase în oratorie.
• Soritul (cuvânt ce înseamnă în greaca veche
morman, mulţime, grămadă) este un polisilogism eliptic
care se obţine prin excluderea din şirul silogismelor a

161
 CONSTANTIN STROE
concluziilor intermediare, dar cu necesitate se păstrează
concluzia finală. Pe scurt, soritul este abreviaţia mai multor
silogisme.
Soritul este de două feluri:
- soritul aristotelic sau regresiv, când concluziile
intermediare excluse îndeplinesc rolul de premise minore;
- soritul goclenian sau progresiv, când concluziile
intermediare excluse îndeplinesc rolul de premise majore.
• Dilema, de regulă, este o formă de polisilogism,
alcătuit din două silogisme cu premise diferite, din care
rezultă una şi aceeaşi concluzie. Se mai numeşte şi
silogismus cornutus.
De remarcat că în funcţie de dimensiunea argu-
mentării în care sunt utilizate, dilemele pot fi: dileme
constructive (folosite în susţinerea tezei) şi dileme distructive
(folosite în respingerea tezei). Dacă din antecedenţii
premiselor rezultă secvenţi diferiţi, dilema se numeşte
complexă, iar dacă rezultă acelaşi secvent, dilema se
numeşte simplă. De asemenea, dilemele pot genera tehnici
de respingere. Şi în acest caz dilemele pot fi: simple şi
complexe. Este simplă acea dilemă în care din acelaşi
antecedent rezultă secvenţi diferiţi şi complexă, aceea în
care din antecedenţi diferiţi, rezultă secvenţi diferiţi.
Ca argument, dilema prezintă spre alegere
adversarului două propoziţii, dintre care una este în mod
necesar adevărată dacă cealaltă e falsă şi din care se trag
fie două concluzii (dintre care trebuie acceptată una), fie
aceeaşi concluzie pentru fiecare dintre cele două
silogisme. Oratorii recurg deseori la dilemă în
discursurile lor.
• Analogia este silogismul prin care, din asemănarea

162
 CONSTANTIN STROE
anumitor însuşiri a două obiecte, conchidem posibilitatea
asemănării celor două obiecte şi în privinţa altor însuşiri.
• Inducţia. Dacă despre silogism spunem că,
plecând de la cunoştinţe generale, ajungem la cunoştinţe
particulare, în inducţie mersul gândirii se desfăşoară în
sens invers, de la singular şi de la particular la general,
la cunoştinţe generale.
Inducţia este de două feluri:
♦ Inducţie completă, când numărul elementelor
dintr-o clasă este limitat şi există posibilitatea cercetării
în parte a fiecăruia;
♦ Inducţie incompletă, acea formă de inducţie cu
ajutorul căreia concluzia generală se obţine din premise
care nu cuprind toate cazurile fenomenului studiat (dar
într-un număr suficient de cazuri).
Având în vedere că argumentarea, ca act de
întemeiere a unei teze cu ajutorul raţionamentelor, are
două dimensiuni: susţinerea şi respingerea, rezultă
consecinţe importante cu privire la modalitatea de
desfăşurare a argumentării – susţinere şi a
contraargumentării – respingere.

2. Pragmatica procesului de argumentare

Strategiile de organizare şi prezentare a argumen-
telor sunt extrem de numeroase. De aceea, vom reţine în
cele ce urmează câteva modalităţi în care se realizează
argumentarea:
 Argumentarea à priori sau din ceea ce precede. Se
realizează pe temeiul unor elemente care nu provin din
experienţa nemijlocită a locutorului. Enunţurile sunt for-
mulări cu caracter general, se desfăşoară în manieră socra-

163
 CONSTANTIN STROE
tică („maeutică”), admit variate consecinţe, depind de alege-
rea cazului anterior, au valoare logică, sunt de tip anticipa-
tiv, constructiv, teoretic (cauză-efect; principiu–consecinţă);
 Argumentarea à posteriori sau din ceea ce ur-
mează, se realizează pe temeiul organizării argumentelor
după cercetarea faptelor, izvorând din experienţa lui. Ea
constă în a da exemple, a prezenta fapte concrete sau
fragmente din realitate. Implică operaţii de memorare şi
reamintire, efort de analiză. Pune accent pe cantitatea de
informaţii şi mai puţin pe calitatea lor.
 Argumentarea à contrariori este atunci când
argumentarea are loc printr-un temei opus sau printr-un
exemplu contrariu. Se realizează prin introducerea unei
obiecţii în desfăşurarea raţionamentelor şi pe care locutorul
o dezvoltă apoi cu discernământ, cu condiţia să-i dezvăluie
şi sublinieze atât partea de adevăr pe care o conţine
enunţul sub formă aparentă, secundară, cât şi partea de
eroare. Acest tip de argumentare devine captivant pentru
interlocutor şi destul de fecund pentru cel care îl utilizează.
 Argumentarea à pari este atunci când justificarea
se face printr-un exemplu similar, prin acelaşi temei.
 Argumentarea à fortiori este atunci când probarea
este susţinută de un temei mai puternic.
Dar, ca tehnica argumentării să fie eficientă, trebuie
să fie respectate anumite norme şi reguli ale argumen-
tării şi convingerii:
a) Punerea în valoare a argumentelor prin chiar
construcţia planului discursului. Dacă ideile cele mai
bune sunt răspândite la întâmplare în orice parte a
discursului, ele îşi pierd din puterea lor de argumentare;
după cum o idee mai puţin valoroasă, dar situată strategic
bine, va câştiga în valoare. Existenţa acestor situaţii
164
 CONSTANTIN STROE
conduce la următoarea recomandare: se vor prezenta mai
întâi argumentele pozitive (de aceea vor fi puse în prim
plan) se discută acestea şi apoi se prezintă cele negative
opuse. De ce trebuie să procedăm astfel? Pentru că
perceperea iniţială a argumentelor pozitive determină pe
interlocutor să fie mai întâi convins de acestea, să se
apropie mai uşor de poziţia locutorului decât atunci când
se utilizează la început argumentele opuse sau se combate
sau respinge o poziţie iniţială. În acest caz, preopinentul
poate percepe că el, ca persoană, sau o parte din
argumentele lui sunt atacate. De asemenea, dacă
prezentăm şi analizăm mai întâi contraargumentele, s-ar
putea să-i întărim atitudinile iniţiale care erau în consens
cu acestea.
b) Procesul de argumentare va fi început cu prezentarea
acelor idei, opinii sau date care sunt apropiate, similare sau
acceptate de preopinent şi abia apoi se introduc progresiv
elementele ce diferenţiază sau distanţează pe interlocutori.
c) Se va evita să se înceapă demonstraţia cu argumente
slabe. Prezentarea unui exordiu care captează bunăvoinţa
(unei introduceri favorabile) şi care trezeşte curiozitatea
permite o evaluare pozitivă a unei teze bune, introduse odată
cu primele idei avansate. De asemenea, se va evita ca la
începutul argumentării să se prezinte o demonstraţie
complicată, prea tehnică sau uşor de contestat (contraar-
gumentat). Drept urmare, se va proceda la alegerea unui
raţionament susceptibil de a fi înţeles şi pe cât posibil admis.
d) Se va urmări echilibrarea conţinutului şi a formei
unei demonstraţii, în sensul că, uneori, se va sacrifica ele-
ganţa stilistică în favoarea eficacităţii conţinutului. În acest
sens, se va trece rapid peste argumentele mai puţin convin-
gătoare şi se va accentua mai ales pe acelea care sunt mar-
165
 CONSTANTIN STROE
cante, însoţindu-le cu exemple şi comparaţii semnificative.
e) Sursa unui argument va fi prezentată după ce s-a
formulat şi enunţat argumentul. Se exceptează de la
această regulă acele surse care prezintă un grad crescut
de credibilitate.
f) Argumentele personale vor fi prezentate, de
regulă, înainte de a se formula sau prezenta sursa unui
argument. Ideile sau punctele de vedere personale trebuie
plasate puţin înainte de a se formula concluziile, şi
anume, după ce în prealabil ele au fost pregătite prin alte
argumente generale şi într-o bună măsură nespecifice.
g) În cadrul disputelor, utilizarea modelului problemă-
soluţie este socotită mai eficientă decât varianta soluţie-
problemă, apreciind că ea induce o mai consistentă
motivaţie, o stare mai bună de atenţie şi, în final, o mai
adâncă înţelegere a problemei în discuţie.
h) Necesitatea de a ierarhiza argumentele, a le pregăti
temeinic, asigurând, totodată, şi o dimensionare raţională a
timpului de prezentare. Din acest punct de vedere, se
recomandă ca elementele cu valoare de concluzie să rezulte
cât mai clar şi mai logic din antecedente şi să nu fie lăsate
la dispoziţia preopinentului.
Rezultă că trebuie asigurată o succesiune adecvată a
argumentelor, în sensul realizării unei acumulări prin
adăugiri progresive, asocierea de argumente de natură
diferită, opoziţia argumentelor.
Argumentarea, în esenţa ei, este un dialog între
interlocutori care prezintă dovezi pentru sau împotriva
unei teze. Unul dintre ei susţine o teză în faţa celuilalt şi
aduce argumente pentru a-l convinge pe acesta din urmă
de adevărul tezei.
O problemă ce apare în orice argumentare este
166
 CONSTANTIN STROE
aceea a modului în care fiecare dintre interlocutori
acceptă sau nu dovezile sau argumentele celuilalt. Nici
unul dintre ei nu acceptă argumentele celuilalt decât pe
baza întemeierii. Dacă propunem o teză şi o susţinem cu
diferite argumente, interlocutorul o va accepta numai în
urma evaluării argumentelor şi a legăturii lor cu teza
susţinută. Dacă interlocutorul respinge teza pe care o
susţinem şi aduce argumente în acest sens, nu ne ră-
mâne decât să analizăm argumentele aduse şi să vedem
dacă ele sunt puternice sau nu. În urma acestei evaluări,
dacă argumentele interlocutorului se dovedesc a fi
pertinente şi conving, este posibil să renunţăm la
susţinerea tezei.
Schimbarea atitudinii faţă de o teză, adică trecerea
de la susţinerea tezei la respingerea ei sau de la
respingerea tezei la susţinerea ei, este rezultatul
atitudinii critice a interlocutorului faţă de argumentele
care susţin sau resping o teză. A critica un argument
înseamnă a evalua şi a decide dacă argumentul este un
temei pentru susţinerea sau respingerea tezei.
Critica argumentelor este o necesitate, deoarece,
intenţionat sau din ignoranţă, interlocutorul poate aduce
drept argumente ale tezei pe care o susţine dovezi care
sunt, de fapt, propoziţii false, propoziţii insuficiente, pro-
poziţii inacceptabile, argumente aparente, prezentate ca
reale. Ori, dacă putem arăta că în argumentarea inter-
locutorului s-au strecurat argumente false, suntem pe
calea respingerii tezei pe care el o susţine.
Dacă această critică a argumentelor scoate în
evidenţă erori în tehnicile de argumentare prin care se
susţine teza sau neconcordanţe între propoziţiile argu-
mentative şi fapte, atunci interlocutorul va trebui să
167
 CONSTANTIN STROE
propună o alternativă la argumentarea oferită. A construi
o alternativă la un argument înseamnă a căuta şi a pune
la dispoziţia interlocutorului temeiuri pentru a susţine
teza sau pentru a respinge teza şi a susţine teza opusă.
În funcţie de atitudinea interlocutorului faţă de
posibilităţile de argumentare ale tezei, alternativa la un
argument are două ipostaze:
- interlocutorul păstrează teza dar va aduce argu-
mente, desigur diferite de cele ale partenerului, care să
susţină teza;
- interlocutorul nu mai păstrează teza, propunând
o altă construcţie argumentativă ce va oferi argumentele
necesare susţinerii unei teze opuse celei propuse iniţial.
Această alternativă ce nu mai păstrează teza argumen-
tării şi în care se aduc argumente pentru respingerea ei şi
pentru susţinerea tezei opuse poartă numele de contra-
argumentare. Situaţiile când construcţia alternativă la
un argument ia forma contraargumentării sunt argumen-
tările cu un pronunţat caracter polemic. De altfel, când
caracterul polemic vizează susţinerea tezei, dar cu alte
argumente, alternativa propusă păstrează teza şi caută
noi argumente mai convingătoare.

3. Pragmatica procesului de contraargumentare

Deşi bătălia cea mai mare într-o dispută
argumentativă (ştiinţifică, politică, juridică) este aceea de
a ne convinge interlocutorul cu ajutorul argumentelor,
interlocutorii sunt preocupaţi, în egală măsură, şi de
contraargumentare, adică de a găsi răspunsuri la
întrebări de genul: cum se respinge un argument?, Cum se
combate eficient un interlocutor? Cum se pot preveni
168
 CONSTANTIN STROE
eventualele lui încercări de contraargumentare?

Care sunt obiectivele sau spre ce se îndreaptă
procesul contraargumentării:
- Ansamblul tezei, discursului sau enunţului. În
acest caz, acţiunea nu este orientată spre a demonstra,
spre a analiza, ci are ca obiectiv prioritar construcţia unei
afirmaţii generale privind deficienţa formulărilor de
probleme, soluţiile ineficace etc.;
- Tactica sau manevrele utilizate în procesul argu-
mentării şi contraargumentării. în acest caz, se face apel la
demonstrarea slăbiciunilor dovedite în selectarea sau
înlănţuirea unor argumente, în utilizarea excesivă de detalii
nesemnificative sau cu privire la absenţa unor lucruri mici
dar de o importanţă majoră în acţiunea discursivă.
- Datele, faptele sau problemele invocate. în această
situaţie se urmăreşte a se dovedi insuficienţa abordării
problemei de fond. Pentru aceasta se dovedeşte caracterul
incomplet sau parţial al documentării, oferindu-se alte date,
mai complete şi mai sigure.
- Natura argumentelor propriu-zise invocate în
parcursul argumentării şi contraargumentării
- Distrugerea sensului de bază al primei argu-
mentări. De pildă, dacă situaţia era de tipul A (cauza) – B
(efect) atunci se invocă reversul ei B – A.
- Erorile de raţionare fie cele propriu-zise (care ţin de
conţinut), fie sofismele (cele care ţin de forma şi regulile
logice, fiind săvârşite în mod intenţionat).

Organizarea procesului de contraargumentare
Contraargumentarea fiind un proces distinct de
analiză şi combatere a tezei propuse de un interlocutor,
în desfăşurarea sa parcurge mai multe etape, după cum
urmează:
169
 CONSTANTIN STROE
- analiza tezei ce va fi combătută, pornindu-se de
la relaţia „date – justificare – teză”;
- pregătirea contraargumentelor se face prin
notarea lor în scris, subliniindu-se punctele critice şi re-
laţiile dintre argumentul interlocutorului şi contraargu-
mentul ce trebuie opus.
- prezentarea contraargumentelor se recomandă a
se realiza după următorul traiect cu o distribuţie procen-
tuală variabilă a timpului alocat fiecărei faze:
- enunţarea clară a argumentului combătut (10%);
- prezentarea tezei proprii (30%);
- comunicarea suporturilor contrarii (50%);
- accentuarea efectelor pe care le au contraargu-
mentele asupra sistemului susţinut de inter-
locutor (10%).

Tehnici şi procedee de contraargumentare
- contestarea valorii analogiilor în sensul că se va
arăta că unele analogii sau comparaţii utilizate nu au
justificare, că analogia este de suprafaţă, deci fragilă;
- contestarea autorităţii invocate, precizându-se că
personalitatea invocată nu are prestigiul arătat, că opinia
luată ca argument nu este universală. De asemenea, se
poate limita domeniul de autoritate al personalităţii,
făcându-se apel la alte personalităţi recunoscute şi care
au opinii contrare;
- demonstrarea invalidităţii argumentelor cauză-efect.
Se realizează prin a arăta că nu se surprinde un raport
cauzal, ci o simplă succesiune cronologică, cauza pretinsă
fiind numai un pretext, o cauză aparentă, o coincidenţă.
- sugerarea contradicţiei. Se demonstrează că două
argumente care iniţial se exclud sunt în realitate concilia-
bile sau coexistă. De asemenea, se mai probează că
170
 CONSTANTIN STROE
incompatibilitatea afirmată iniţial nu este definitivă, unul
din punctele de vedere a suferit deja modificări în
intervalul de timp.
- redefinirea şi redescoperirea. Este acea tehnică de
contraargumentare ce se realizează prin alegerea a
numeroase definiţii sau proprietăţi pentru a demonstra că
cele utilizate până atunci sunt discutabile, că alte
caracteristici sunt importante şi trebuie să intervină în
demonstraţie.
- demonstrarea dilemei. Se face proba că dilema la
care s-a ajuns nu este adevărată şi că se poate ieşi din
ea, că cele două soluţii invocate nu sunt singurele, că se
poate imagina şi o a treia în favoarea căreia există deja
argumente. De asemenea, se face proba că dilema va
dispărea cu timpul.
- contraargumentarea colectivă în cadrul căreia se
consideră că argumentele prin care se probează o idee
sau o soluţie sunt mai slabe dacă li se opun argumente
aduse şi acceptate de mai mulţi participanţi.
Din cele de mai sus se poate reţine că dacă procesul
contraargumentării reuşeşte, locutorul se găseşte în
situaţia fie de a renunţa la argumentele sale, fi de a şi le
reformula.
Un contraargument nu este şi nu trebuie văzut
neapărat contradictoriul a ceea ce s-a susţinut ci, o altă
susţinere, o altă variantă de răspuns la o teză, un punct de
vedere nou construit cu alte probe apreciate ca fiind mai tari
decât cele ale preopinentului.

Formulări şi scheme de limbaj utilizate în con-
traargumentare:
- pentru respingerea tezei se utilizează formulări
de genul: nu este clară; este ambiguă; este în contradicţie
171
 CONSTANTIN STROE
cu…; nu este practică; nu prezintă interes pentru…; nu
este realizabilă; este banală; este neobişnuită ş.a.
- pentru respingerea faptelor aduse ca probe
folosim expresii ca: nu sunt semnificative; nu pot fi
verificate; sunt prea vechi sau prea noi; sunt subiective;
nu sunt legate de problemă.
- pentru respingerea unui demers inductiv se
recomandă formulări de tipul: generalizarea este ne-
fondată; exemplele nu sunt suficiente; datele prezentate
nu permit să se tragă o concluzie; nu este creată
certitudinea probării adevărului; datele nu sunt
semnificative etc.
- pentru respingerea unui demers deductiv utilizăm
sintagme de forma: concluzia nu rezultă în mod logic din
date; teoretic lucrurile stau aşa, dar practica infirmă sau
diferă … ş.a.
- pentru respingerea unor argumente ce evidenţiază
relaţia cauză-efect se recomandă a fi folosite expresii cum
sunt: cauza prezentată nu explică; nu s-a ţinut seama de
toate cauzele; nu s-au analizat toate efectele posibile (sau
principale); nu pare a fi o cauză, ci o simplă coincidenţă;
este numai o cauză posibilă, nici măcar probabilă şi în
nici un caz reală;
- pentru respingerea unor acţiuni şi decizii
recurgem la formulări de genul: nu s-au stabilit clar
obiectivele sau nu s-a stabilit corect ierarhia acestora; nu
sunt suficient de clare raporturile dintre obiective şi
mijloace; nu sunt clare consecinţele pe termen lung şi
riscurile ce pot decurge… etc.
În concluzie, insistăm pe faptul că pentru a fi
eficace, întreg ansamblul de metode şi tehnici de
argumentare/contraargumentare trebuie să se supună
172
 CONSTANTIN STROE
nu numai legilor logice care dau regulile ce garantează
corectitudinea, ci şi unor reguli de natură retorică. Căci,
aşa cum se exprima un autor francez „se raţionează în
vederea unui scop determinat şi pentru a-l atinge nu este
de ajuns ca raţionamentul să fie corect, mai trebuie ca el
să fie condus în mod pertinent. Există o artă a conducerii
raţionamentului care scapă logicii şi care ţine, în liniile
sale mari, de metodologia şi tehnologia comunicării, iar în
privinţa detaliilor sale de o anumită perspicacitate
personală”. Practicarea eficace a acestei complicate
tehnici, dar şi artă, implică dobândirea şi utilizarea unei
anumite strategii: regulile generale pot fi învăţate din
cărţi, tratate, manuale, dar cel care le practică trebuie să
le completeze prin exersare, să le dezvolte şi să le rafineze
prin reflecţie asupra experienţei sale personale şi a altora
deopotrivă. Este tocmai ceea ce vă propunem şi
dumneavoastră, ca viitori specialişti în ştiinţa şi arta
comunicării.

173
 CONSTANTIN STROE

Capitolul XI

Evaluarea argumentării

Într-un act de argumentare, construcţia argumen-

tării este lucrul cel mai important, ea necesitând cău-
tarea argumentelor cele mai potrivite şi a tehnicilor de
argumentare cele mai eficiente pentru a asigura o reuşită
certă în practica discursului.
Această reuşită o putem evidenţia doar în urma unei
analize, a unei alte etape importante în manifestarea
demersului argumentativ, care survine după construcţia
argumentării: etapa evaluării argumentării. În cadrul acesteia
trebuie să vedem care sunt rezultatele demersului
argumentativ pe care l-am întreprins sau să analizăm critic o
argumentare pe care o propune un interlocutor oarecare.
În evaluarea argumentării sunt interesaţi, deopotrivă,
ambii participanţi ai relaţiei discursive: locutorul care
propune argumentarea e interesat de evaluare pentru că
vrea să vadă care este rezultatul argumentării, în vreme ce,
interlocutorul său este interesat să stabilească dacă nu a

174
 CONSTANTIN STROE
fost cumva înşelat în argumentare, dacă argumentele sunt
puternice şi tehnicile de argumentare corecte.
A evalua o argumentare înseamnă a determina
dacă întemeierea s-a făcut în conformitate cu cerinţele
de corectitudine ale unei argumentări. Având în vedere
structura demersului argumentativ care arată că orice
argumentare e constituită din două componente: conţinutul
argumentării (argumentele şi propoziţiile argumentative) şi
forma argumentării (tehnicile de argumentare), două vor fi
şi criteriile după care vom evalua orice argumentare din
perspectiva corectitudinii ei: criteriul validităţii
(corectitudinii) materiale (corectitudinea argumentelor şi a
propoziţiilor argumentative) şi criteriul validităţii (co-
rectitudinii) formale (corectitudinea tehnicilor de
argumentare).
În ceea ce priveşte evaluarea validităţii materiale a
argumentării, criteriile de care trebuie să ţinem cont în
alegerea argumentelor şi în construirea cu ajutorul lor a
premiselor argumentării sunt: criteriul veridicităţii, criteriul
suficienţei, criteriul acceptabilităţii.
Dacă evaluarea materială a argumentării priveşte
conţinutul unui astfel de demers, evaluarea formală are
în vedere analiza critică a tehnicilor de argumentare.
A evalua o argumentare din punct de vedere formal
înseamnă a determina dacă ea se realizează prin tehnici
de argumentare care exprimă raţionamente valide
(corecte). Evaluarea formală a argumentării înseamnă
verificarea corectitudinii fiecărei tehnici de argumentare
utilizate, adică a fiecărui raţionament pus în circulaţie.
Există diverse metode pentru determinarea
corectitudinii formale a tehnicilor de argumentare. Ele se
diferenţiază în funcţie de natura tehnicilor de
175
 CONSTANTIN STROE
argumentare, astfel încât evaluarea argumentării va
urma distincţia tehnicilor de argumentare pe baza
criteriului ce vizează natura legăturii dintre premise şi
concluzii (argument şi teză), iar în interiorul primei
categorii, după mecanismul prin intermediul căruia se
desprinde concluzia din premisele date. Astfel, există o
evaluare a tehnicilor argumentative prin deducţie
inferenţială (metoda matricială, metoda reducerii la
absurd, metoda deducţiei naturale), una a tehnicilor
silogistice de argumentare (metoda reducerii, metoda
diagramelor), o alta a tehnicilor inductive de argumentare
(inducţia completă, inducţia incompletă).
Pe lângă satisfacerea celor trei cerinţe de bază ale
tehnicilor de argumentare de mai sus, în evaluarea
argumentelor trebuie luate în seamă şi alte considerente
care au în vedere faptul că participanţii la acţiunea
discursivă (argumentativă) – locutorul şi interlocutorul –
trebuie să se adapteze unul altuia în câteva privinţe:
• gradul de informare în domeniul de care ţine
argumentarea;
• accesibilitatea vocabularului folosit;
• capacitatea de a urmări legături logice dintre
idei etc.
O argumentare este apreciată mai mult sau mai
puţin favorabil în raport cu măsura în care şi-a atins
scopul de a convinge interlocutorul căruia i se adresează.
Evaluarea argumentării după etalonul de mai sus poate fi
însă prejudiciată într-o oarecare măsură de relativism,
întrucât reuşita în a convinge, depinde nu doar de
calităţile intrinseci ale argumentării, ci şi de nivelul şi
resursele de gândire critică ale interlocutorului.

176
 CONSTANTIN STROE
În rezumat, evaluarea are consecinţe deosebit de
importante pentru desfăşurarea argumentării, deoarece
ea poate fi urmată de:
a) critica unei argumentări, în sensul
determinării corectitudinii ei, adică a determina dacă
tehnicile prin care se întemeiază argumentarea sunt
corecte şi a arăta dacă propoziţiile care exprimă
argumente sunt adevărate. Din acest motiv, critica
argumentelor se va organiza în funcţie de fiecare tehnică
argumentativă în parte (inductivă, deductivă).
b) alternativa la o argumentare, în sensul
propunerii altei argumentări la argumentarea deja
oferită. A construi o alternativă la un argument înseamnă
a căuta şi a pune la dispoziţia interlocutorului temeiuri
pentru a susţine teza sau pentru a respinge teza şi a
susţine teza opusă. Această ultimă formă de alternativă
la o argumentare (contraargumentarea) o îmtâlnim
frecvent în argumentele cu puternic caracter polemic.
c) persuasiunea printr-o argumentare, în sensul
prezentării drept generale a unor dovezi cu valabilitate
individuală. Cu alte cuvinte, persuasiunea este actul de
argumentare prin care un locutor urmăreşte să convingă
interlocutorul prin argumente care au o valabilitate locală
sau individuală, dar pe care el le prezintă ca fiind general
acceptate, valabile pentru toţi. Persuasiunea este
determinată, cu precădere, de atitudinea partenerilor de
discuţie faţă de adevărul argumentelor şi legătura lor cu
teza susţinută.
d) manipularea prin intermediul unei
argumentări, adică a induce în eroare un interlocutor
prin argumente sau tehnici care au doar aparenţa
corectitudinii, dar nu sunt astfel în realitate. Altfel spus,
177
 CONSTANTIN STROE
dacă argumentarea implică tehnici ce conţin erori ne
aflăm în faţa unei manipulări. Prin intermediul
manipulării, interlocutorul este forţat să accepte o teză,
pe calea unei înşelătorii, manipularea fiind legată de
intenţia de a induce în eroare pe interlocutor fără ca
acesta să descopere această intenţie a locutorului. Din
punct de vedere al responsabilităţii morale a
interlocutorilor într-o argumentare, persuasiunea nu este
un viciu al argumentării, în timp ce manipularea,
dimpotivă, este una din tarele ei.
Obiectivitatea mai mare care se urmăreşte a fi
astfel atinsă în evaluarea argumentărilor rămâne, totuşi,
diferită de cea care este posibilă la evaluarea
raţionamentelor demonstrative şi chiar decât cea care
poate fi atrasă în privinţa raţionamentelor neriguroase
dar metodice din practica argumentării. Şi întrucât, o
evaluare a unei argumentări este şi ea o opinie, o
judecată de valoare care poate face obiectul unei
diferenţe de păreri, e posibil şi probabil să devină ea
însăşi obiect al unei noi argumentări.

178
 CONSTANTIN STROE

Capitolul XII

Patologia argumentării şi
contraargumentării

1. Ce sunt sofismele. Taxonomia sofismelor

Pentru realizarea unei comunicări optime şi
eficiente, condiţia primă este asigurarea normalităţii
relaţiei discursive: un sistem de coduri trebuie asumat de
către participanţii la relaţia de comunicare, un sens
împărtăşit de interlocutori trebuie să mijlocească o
asemenea relaţie, o semnificaţie (sau mai multe) trebuie
să fie dezvăluite prin „decodificarea” unui asemenea
vehicul.
Se întâmplă adesea ca lucrurile să nu decurgă ca
mai sus şi să intervină o serie de disfuncţii care fac ca
actul de comunicare să nu se mai desfăşoare în
parametri normali, iar discursul să iasă din sfera
normalităţii şi să intre în cea a patologicului. Originea
patologiei discursului în cadrul argumentării poate fi

179
 CONSTANTIN STROE
întâlnită la nivelul tuturor elementelor ce structurează
argumentarea: la nivelul argumentelor, la nivelul
tehnicilor de argumentare, la nivelul condiţiilor
argumentării.
În mod normal, argumentele trebuie să fie adevărate,
tehnica de argumentare să fie validă şi condiţiile argu-
mentării să fie asumate şi respectate de către interlocutori.
Cum arătam mai sus, la fiecare dintre aceste niveluri
(argumente, tehnici, condiţii) se pot instala disfuncţii. Când
disfuncţiile apar neintenţionat, fără „voia conştientă” a celui
care argumentează ne aflăm în prezenţa paralogismelor. În
analiza paralogismelor, accentul cade pe identificarea
tipurilor de erori pe care le putem face într-o argumentare
şi mai puţin într-o demonstraţie logică. De exemplu, sunt
numeroase cazuri de paralogisme care iau naştere prin
utilizarea în argumentare a polisilogismelor cum sunt:
entimema, soritul, epicherema. Prin neenunţarea expresă
(eludarea) unora dintre premisele sau concluziile
silogismelor (sau char prin abreviaţia mai multor silogisme)
care iau parte la construirea acestor polisilogisme,
argumentatorul poate ajunge uşor la erori neintenţionate
de felul paralogismului. Când însă disfuncţiile se instalează
ca urmare a intenţiei celui care argumentează, suntem în
prezenţa sofismelor. Cu alte cuvinte, paralogismul este un
sofism săvârşit fără intenţia de a induce în eroare, în timp
ce sofismul propriu-zis este un raţionament aparent corect
(în fond însă incorect), construit dinadins pentru a induce
în eroare interlocutorul.
Disfuncţiile la nivelul argumentelor, la nivelul
tehnicilor de argumentare şi la nivelul condiţiilor
argumentării pot fi induse pe căi diferite. Uneori,
distorsiunea se realizează prin intermediul actelor de
180
 CONSTANTIN STROE
gândire. Se prezintă interlocutorului un raţionament
care are doar aparenţa corectitudinii drept un
raţionament corect, cu toate consecinţele favorabile
pentru susţinerea sau respingerea tezei. Actul de gândire
este, în acest caz, vehiculul erorii puse în circulaţie în
mod intenţionat, pentru a câştiga, evident, nu cinstit, în
lupta argumentativă. Alteori, disfuncţia apare la nivelul
actelor de limbaj, ele fiind acum instrumentul prin care
îl inducem în eroare pe interlocutor. Punem în circulaţie
argumente vagi în mod vizibil, astfel încât, chiar dacă ele
sunt false sau aparente, interlocutorul este pus în
imposibilitatea de a determina acest lucru şi „acţionează”
ca şi cum ar fi adevărate.
Din cele de mai sus, deducem existenţa a două criterii
după care putem realiza sistematizarea sofismelor: criteriul
surselor persuasiunii şi criteriul domeniilor persuasiunii.
În funcţie de domeniile persuasiunii, sofismele pot fi:
- sofisme de argument;
- sofisme de tehnică de argumentare;
- sofisme ce ţin de condiţiile argumentării.
Primele două domenii, întrucât ţin de structura
internă a actelor de argumentare, sunt considerate so-
fisme intrinseci. Celelalte, întrucât sunt exterioare ac-
tului argumentării, sunt considerate sofisme extrinseci.
În funcţie de sursele persuasiunii, sofismele se divid în:
- sofisme induse prin acte de gândire;
- sofisme induse prin limbaj.
Prin combinarea celor două criterii – cel al surselor
şi al domeniilor persuasiunii – obţinem următoarea
taxonomie a sofismelor:
1) Sofisme de argument induse prin acte de gândire,
cum sunt: argumentum ad baculum (argumentul forţei),
181
 CONSTANTIN STROE
argumentum ad hominem (argumentul referitor la
persoană), argumentum ad verecundiam (invocarea auto-
rităţii ca probă), argumentum ad populum (argumentul
mulţimii), argumentum ad misericordiam (argumentul
milei), argumentul referitor la popularitate.
2) Sofisme de tehnică argumentativă induse prin actele
de gândire, ca de pildă; sofismul falsei dileme, sofismul
negării antecedentului, sofismul afirmării secventului,
sofismul celui de al patrulea termen (împătrirea termenilor),
generalizarea pripită, falsa analogie, sofismul cauzei false,
sofismul concluziei irelevante, post hoc ergo propter hoc.
3) Sofisme de condiţii ale argumentării induse de
actele de gândire cuprind următoarele: sofismele de
confruntare, sofismele de roluri, sofismele de acord,
sofismele de închidere a unei argumentări.
4) Sofismele de argument induse prin actele de limbaj:
echivocaţia, sofismul determinat de accent, sofismul
ambiguităţii.
5) Sofisme de tehnică argumentativă induse prin actele
de limbaj sunt: sofismul compoziţiei, sofismul diviziunii,
sofismul întrebării complexe, sofismul caricaturii.
6) Sofismele de condiţii ale argumentării induse prin
actele de limbaj sunt: ignoratio elenchi (ignorarea tezei
care trebuie argumentată), sofismele punctelor de vedere
(atribuirea de puncte de vedere fictive adversarului,
denaturarea punctelor de vedere).

2. Practicarea sofisticii
Dintre cele mai cunoscute sofisme de gândire şi
limbaj întâlnite în mod frecvent în argumentare
menţionăm:
182
 CONSTANTIN STROE
1) generalizarea pripită, care constă în faptul că
se emite sau se acceptă un enunţ generalizator făcut pe
baza unei inducţii incomplete, insuficiente, ceea ce face
să rămână în afară alte cazuri semnificative;
2) argumentul vizează o persoană şi nu teza
(argumentul ad hominem). Acest sofism este utilizat cel
mai adesea în situaţii de lipsă de argumente. În acest caz
se insistă pe calităţile sau defectele unei persoane, pe
principiile sau preocupările ei şi nu pe adevărul sau
falsitatea tezei (problemei) în discuţie. Este folosit atât
pentru a susţine teza, cât şi pentru a o respinge. Are o
utilizare frecventă în disputele politice şi în domeniul
judiciar. În disputele politice se încearcă discreditarea
tezei prin discreditarea persoanei; În justiţie, dimpotrivă,
calităţile pozitive sunt invocate în sprijinul tezei;
3) argumentarea în lipsa cunoaşterii tezei
(argumentum ad ignorantiam) constă în a susţine că teza
este adevărată pentru că nu i-a fost dovedită falsitatea
sau că este falsă pe temeiul că nu i-a fost dovedit încă
adevărul;
4) argumentarea prin petitio principii constă în
a invoca argumente nedemonstrate sau a căror
demonstrare e dependentă de adevărul sau falsitatea
tezei pe care vrem să o susţinem. Deci: teza nede-
monstrată este prezentată ca adevăr demonstrat. A
proceda astfel echvalează cu a pretinde auditoriului să
admită dinainte, tocmai ceea ce ar fi trebuit să ajungă să
admită în urma argumentării.
5) argumentarea prin utilizarea aşa-numitului
„cerc vicios” ce consistă în faptul că valabilitatea fun-
damentului presupune valabilitatea tezei de demonstrat şi
invers, adevărul tezei de demonstrat este întemeiat pe simpla
183
 CONSTANTIN STROE
afirmarea a adevărului fundamentului;
6) argumentarea prin impunerea forţei – „argu-
mentum ad baculum” (argumentul bastonului) constă în
încercarea de a impune o idee, o convingere, printr-o
ameninţare sau prin forţa (fizică, psihologică, morală ş.a)
celui ce produce argumentarea. Aş vrea să ilustrez acest
mod de a argumenta prin profesiunea de credinţă a lui
Mircea Vulcănescu: „mărturisim că ne-am ferit,
întotdeauna, de discuţii cu mai marii noştri, fie ei mai
mari ierarhici, fie ei mai mari ca vârstă.
Aceasta pentru că < prestigiul vârstei >, ca şi <
prestigiul situaţiei câştigate >, îi face să-şi închipuie,
când discută cu un tânăr, că au de partea lor o <
prezumpţie de dreptate >, , chiar când nu o pot dovedi cu
argumente”.
7) argumentarea prin forţa autorităţii (argumentul
autorităţii) constă în aceea că în loc să se dovedească teza
sau proba evidentă, se invocă drept argument autoritatea
cuiva, substituindu-se datele problemei. Sofismul apare
când se pretinde că a fost împărtăşit de cineva care se
bucură de prestigiu. Deci, sofismul intervine când se
pretinde că autoritatea este dovada propriu-zis sigură a
adevărului tezei şi că ar fi de prisos investigarea ei directă.
Uneori, se invocă „experienţa mai bogată” a cuiva pentru a-i
susţine teza, sau „experienţa mai săracă” pentru a-i
respinge ideea. La acest argument al autorităţii recurg atât
dogmaticii, care invocă personalităţi ale trecutului, cât şi
snobii care apelează la cele mai noi autorităţi în materie;
8) argumentarea superfluă se manifestă atunci
când un interlocutor încearcă a dovedi mai mult decât este
necesar şi prin urmare argumentarea devine vagă, din ea
rezultând şi alte probleme, alte consecinţe;
184
 CONSTANTIN STROE
9) argumentarea insuficientă, parţială care
apare în situaţia când o teză nu rezultă cu necesitate
din datele prezentate conform principiului că „cine
demonstrează prea puţin, nu demonstrează nimic”;
10) argumentarea în afara tezei aflate în dispută
(ingoratio elenchi) ce constă în ignorarea voluntară a tezei,
urmărind abaterea atenţiei asupra unor aspecte
colaterale, secundare sau contingente cu teza analizată.
În acest caz, argumentele sunt aduse în sprijinul altei
teze care are o anumită legătură de sens cu prima,
lăsând impresia că ar argumenta-o pe cea iniţială (în
cauză);
11) argumentul mulţimii („argumentum ad populum”)
în care se face apel la pasiunile, sentimentele sau prejude-
căţile mulţimii pentru a justifica sau respinge o idee, pentru
a discredita o persoană şi susţinerile acesteia. Argumentum
ad populum poate impune o idee indiferent de adevărul sau
de eficienţa ei, dar nu este un argument veritabil, deoarece
ideile adevărate nu depind de opţiunile mulţimii, ci de fapte
obiective. Uneori, argumentul mulţimii aduce a raţionament
prin absurd: se presupune că ideea nu este acceptată şi se
descriu nenorocirile care ar urma de aici. În acest fel
mulţimea este determinată s-o accepte. Alteori se arată
binefacerile sau faptul că ea corespunde cu dorinţa şi
convingerile mulţimii şi deci trebuie să fie acceptată.
Impresionată de consecinţe, afectată în convingerile şi
pasiunile sale, mulţimea este determinată în acest fel să
accepte sau să respingă ideea în funcţie de consecinţele care
i se prezintă a urma din acceptarea sau respingerea ei. Ex.:
campania desfăşurată în România pentru intrarea în NATO
şi UE.
12) eroarea obiecţiunilor constă în a arăta că dacă
185
 CONSTANTIN STROE
există obiecţiuni la adresa unei teze, ea trebuie neapărat
respinsă. Dovedirea faptului că există obiecţiuni ignoră teza,
căci falsitatea tezei nu decurge din existenţa obiecţiunilor.
Argumentul nefiind legat de teză, teza este implicit ignorată.
13) argumentul relativ la milă („argumentum ad mise-
ricordiam”) este utilizat pentru a capta mila sau simpatia pu-
blicului în favoarea cuiva. Nu există legătură între argument
şi teză. Prin stârnirea milei şi simpatiei se caută determinarea
publicului să adopte o atitudine favorabilă tezei şi nu ar-
gumentarea ei.
14) argumentul relativ la modestie („argumentum
ad verecundiam”). Prin intermediul acestuia se încearcă
impunerea tezei nu prin argumente din care decurge
logic, ci prin cerinţa de a fi modest în raport cu o
autoritate sau cu o idee (problemă) de notorietate. Acest
argument este înrudit cu cel al autorităţii. Modestia ce ni
se recomandă ar fi impusă fie de autoritate (ceea ce este
acceptat de o autoritate nu poate fi respins), fie de
notorietatea ideii (o idee atât de mult acceptată nu poate
fi respinsă), conform interogaţiilor de forma: „cum poţi tu
să contrazici o idee susţinută de o asemenea
personalitate?”, „cum poţi respinge o idee acceptată de mii
de ani? ”;
15) argumentul relativ la ignoranţă („argumentum
ad ignorantiam”) are în centrul său ideea că din
imposibilitatea unei persoane de a susţine o teză (din
ignoranţa interlocutorului) se poate conchide că teza este
falsă. „Nu poţi (nu ştii) să dovedeşti propoziţia A, deci A este
falsă şi non-A este adevărată”. Se face o netă confuzie între
„a nu putea (a nu şti) să dovedeşti” şi „a nu fi adevărat”.
Foarte frecvent din „Nu ştiu dacă este aşa” se conchide
„Nu este aşa” sau din „Noi nu ştim să fie aşa” se deduce
186
 CONSTANTIN STROE
„Nu este aşa”;
16) argumentul relativ la consecinţe („argumentum
ad consecquentiam” ne arată că din aplicarea tezei rezultă
consecinţe acceptate sau consecinţe neacceptate, ceea ce ar
avea ca urmare confirmarea tezei sau respingerea ei. Ex.:
„Nu trebuie să spui adevărul, fiindcă adevărul supără”;
17) eroarea concluziei irelevante. Această eroare
constă în faptul că în ciuda aparenţei concluzia nu
decurge din premise. Înrudită cu ea este şi o altă eroare
în inducţie, cunoscută sub denumirea de post hoc ergo
propter hoc („după aceasta, deci din cauza aceasta”).
Dacă A precede pe B, se consideră (nejustificat) că A este
cauza lui B. Coincidenţa unei succesiuni de evenimente
devine relaţie cauzală între acele evenimente. Apare
frecvent în superstiţii: „pisica neagră care taie calea”,
„întâlnirea cu un preot în sutană”, „ieşitul cu gol/plin”,
„întâlnirea cu un coşar” – situaţii ce sunt considerate,
nejustificat, drept cauze, fie ale eşecului, fie ale
succesului, într-o anumită acţiune (împrejurare).
18) argumentarea bazată pe ambiguitate este acel
tip de argumentare care conţine erori datorită faptului că
se operează cu termeni sau expresii echivoce, ambigue,
permiţându-se astfel o trecere nepermisă de la un sens la
altul în decursul argumentării. Aşa sunt, de pildă,
echivocul, amfibolia, eroarea falsei consecinţe.

A. Echivocaţia (echivocul) ţine de omonimie şi se

bazează pe dublul înţeles al expresiei respective.
În cazul echivocaţiei se încalcă două principii funda-
mentale ale argumentului logic: 1) pentru orice raţionament
logic se presupune că termenii utilizaţi sunt clar definiţi şi
folosiţi pretutindeni în argument cu semnificaţia fixată şi
187
 CONSTANTIN STROE
definită; 2) logica cere ca, concluzia să nu fie asumată, ci
derivată strict din premise.
Echivocaţia se manifestă printr-o multitudine de
erori de echivocaţie:
a) ambiguitatea şi substituirea termenilor. Este o
eroare generală bazată pe polisemantism şi poate viza pe
oricare din termenii raţionamentului. Ex.: termenul „capră”
(animalul capră, capra trăsurii, capră de tăiat lemne, capra
- obiect în sala de sport). De asemenea, trebuie avută în
vedere şi situaţia, destul de frecventă, când termenul este
înlocuit cu un presupus sinonim. În logică, două expresii
sunt logic sinonime dacă şi numai dacă ele sunt
intersubstituibile (fără a schimba semnificaţia) în orice
context în care se află.
Exemplu: avem silogismul
Orice femeie drăguţă este amabilă.
Orice femeie frumoasă este drăguţă.
Orice femeie frumoasă este amabilă.
în care, în prima premisă „drăguţă” şi „amabilă” sunt
sinonime, dar în premisa a doua „drăguţă” nu mai e
sinonim cu „amabilă”, de unde concluzia este falsă.
b) eroarea compoziţiei. Este o eroare care constă în
a considera valabil pentru întreg ceea ce este valabil
pentru părţi luate separat.
În eroarea compoziţiei se presupune axioma
(desigur, greşită) că „proprietatea întregului rezultă din
proprietatea părţilor”.
c) Eroarea diviziunii. Este eroarea inversă erorii
compoziţiei. Se bazează pe axiomele false că „ceea ce este
adevărat despre întreg este adevărat şi despre părţi” sau
„de la sensul colectiv se poate conchide la sensul

188
 CONSTANTIN STROE
distributiv (la fiecare parte)”;
d) Eroarea accidentului. Această eroare se bazează
pe confuzia dintre un atribut accidental şi unul constant,
dintre proprietăţile esenţiale cu cele accidentale; deci, se
confundă ceea ce ţine de principii cu ceea ce ţine de
circumstanţe. Eroarea accidentului are două forme:
directă (simplă) atunci când considerăm că „ceea ce este
adevărat despre un lucru, în general, este adevărat
despre el şi în circumstanţe accidentale” şi conversă,
atunci când raţionăm că „ceea ce este adevărat despre un
lucru în anumite condiţii (sau prin accident) este
adevărat în general (desigur referitor la natura lucrului)”;
e) Erori dilematice cu numeroase forme de manifestare:
♦ Dilema „luării în coarne” - se enumeră
exhaustiv antecedenţii, dar se neagă că una sau ambele
consecinţe urmează în mod necesar din ele.
♦ Dilema „scăpării printre coarne” - constă în
aceea că alternativele enumerate în premisa minoră nu
sunt exhaustive şi deci rămân alte alternative, deci
posibilitatea de a „scăpa printre coarne”.
♦ Dilema rebutată - o dilemă sofisticată la care se
răspunde cu o dilemă de acelaşi tip. Ex.: dilema clasică
„Litigiosul”.

B. Amfibolia este o eroare rezultată din ambiguitatea, nu

a termenului, ci a textului, a construcţiei gramaticale
care lasă deschisă posibilitatea unor interpretări diferite.
Ex.: „Dacă această experienţă va eşua, atunci vom
câştiga experienţă”; „De două ori doi plus trei” [2x(2+3);
(2x2)+3].
Eroarea accentului constă, de asemenea, în dubla

189
 CONSTANTIN STROE
interpretare a cuvintelor din text, în funcţie de accentul
pe care-l punem pe acesta.
Exemple:
„Şi-a zis fiilor săi: «Puneţi-mi şeaua pe măgar». Şi l-au
înşeuat pe el” (Biblia - Cartea regilor).
Am puţini bani (adică nu-mi sunt de ajuns) pentru a
intra în afacere.
Am puţini bani (adică am ceva) pentru a intra în afacere.

Moartea, nu graţierea i se cuvine.

Moartea nu, graţierea i se cuvine.

C. Eroarea falsei consecinţe (non sequitur) constă în

faptul că teza nu derivă din argumentul propus. Legătura
este pur verbală, naivă.

Dar sofismele nu sunt legate doar de

mecanismele propriu-zise ale argumentării – argumente
şi tehnici de argumentare -, ci şi de contextele în care ea
se desfăşoară. Cu alte cuvinte, erorile de logică nu sunt
singurele care prejudiciază activitatea argumentativă.
Aceasta este afectată şi de disfuncţii extralogice, care
vizează îndeobşte relaţia de comunicare dintre locutor şi
interlocutor. Aceste disfuncţii poartă numele de sofisme
de context sau de condiţie ale argumentării. În
măsura în care aceste sofisme ale condiţiilor
argumentării implică gândirea sau limbajul, ele se împart
în:

1) Sofisme ale condiţiilor argumentării

determinate de gândire. Este de la sine înţeles că dacă
privim argumentarea ca relaţie de comunicare,
190
 CONSTANTIN STROE
nesocotirea regulilor comunicării determinate de
contextul în care ea are loc duce, în consecinţă, la
sofisme. Aceste sofisme pot fi clasificate în: sofisme de
confruntare, sofisme de roluri, sofismele acordului,
sofismele de închidere.
a) Sofismele de confruntare sunt cele prin care se
împiedică exprimarea liberă a punctelor de vedere sau
punerea sub semnul îndoielii a punctelor de vedere ale
celorlalţi; ori, orice dispută critică (polemică) are ca
regulă – tacită sau explicită – faptul că participanţii nu
trebuie să împiedice exprimarea liberă a punctelor de
vedere sau punerea sub semnul îndoielii a punctelor de
vedere ale celorlalţi. Sofistica constă în faptul că în locul
toleranţei, doar în aprenţă afişată, se instituie „o
dictatură discursivă”. Astfel de situaţii argumentative în
care predomină sofisme de confruntare sunt foarte
frecvente, fiind întâlnite peste tot în realitatea ce ne
înconjoară ca, de pildă, în politică unde decizia şefului
politic nu lasă nici o şansă de replică argumentativă
membrilor de rând ai partidului; în discursul religios,
unde predica slujitorului de cult este urmată de un spirit
critic fără drept de replică din partea credincioşilor; în
viaţa cotidiană, unde spusa şefului e de necontestat de
către subordonaţii săi etc. Sursa sofismelor de
confruntare se află în tendinţa fiecăruia dintre noi de a
ne manifesta în mod autoritar în raport cu ceilalţi, atunci
când ne susţinem punctele de vedere (nu acceptăm să
fim contrazişi, argumentăm cu asupra de măsură
nelăsând interlocutorului şansa de a contraargumenta,
ne irită succesul obţinut de interlocutor în argumentare
ş.a.). Modalităţile prin care ne facem cunoscută această
tendinţă autoritară sunt:
191
 CONSTANTIN STROE
- ameninţarea, ca o formă de a tempera critica
interlocutorului
- procedeul ironiei şi procedeul interogaţiei retorice
- prezentarea tezei ca un adevăr evident. Or, cine
îndrăzneşte să critice un adevăr evident. Aceasta este
catalogată ca inabilitate. Aici întrebarea care se pune este
însă aceea referitoare la „adevăruri evidente, dar pentru
cine?”
- amplificarea excesivă a probelor în favoarea sau
devavoarea unei teze.
b) Sofismele de roluri sunt specifice argumentărilor
dialogale sau polilogale, în care există cel puţin doi
interlocutori, şi constă în faptul că argumentatorul care a
avansat un punct de vedere este obligat să-l apere dacă
interlocutorul (auditorul) o cere. O astfel de regulă se
dovedeşte o cerinţă de bun simţ în practica
comunicaţională şi argumentativă: argumentatorul nu
pune în circulaţie teze dacă nu are probe pentru a le
susţine; nu avansează puncte de vedere dacă nu are
dovezi în favoarea lor.Trebuie precizat că sofismele de
roluri se pot institui pornind de la ambii participanţi la
disputa critică (argumentarea polemică) în sensul că cel
care susţine teza trebuie să aducă probe în favoarea ei,
iar cel care respinge teza trebuie să aducă probe
împotriva ei. În ambele cazuri este vorba de o sustragere
de la intemeiere (fie a susţinerii, fie a respingerii).
Desigur, nimeni nu refuză, în mod direct şi grosolan, să
apere teza avansată. Lucrul acesta se face într-un mod
mai greu de sesizat, în aceasta constând, de altfel,
sofistica. Căile prin care apar sofismele de roluri sunt:
- utilizarea unor sintagme („cu adevărat”, „fără
îndoială”, „în mod cert”, „desigur”) prin care se arată
192
 CONSTANTIN STROE
interlocutorului că teza avansată e una demult şi bine
asumată şi că a cere noi dovezi în favoarea ei este un act,
dacă nu de ignoranţă, în orice caz de superficialitate în
domeniu;
- utilizarea evaluării unei autorităţi, văzută ca
suficientă pentru a susţine o teză, fără a mai fi nevoie de
alte probe;
- utilizarea strategiilor de imunizare a tezei, care
presupune punerea în circulaţie a unor enunţuri cu rol
de teze infailibile (pentru că sunt de maximă generalitate,
de maximă ambiguitate sau de maximă obscuritate)
devenind aproape imposibil să fie formulate dovezi care
să încline definitiv balanţa între locutor sau înspre
interlocutor.
- inversarea dovezii în sensul că argumentatorul,
în loc să dovedească că teza susţinută este adevărată, îi
cere adversarului său să dovedească faptul că teza este
falsă. Pentru argumentare această abordare este un
sofism: nu înseamnă că dacă nu se dovedeşte că o teză e
falsă, ea este adevărată (argumentum ad ignaratiam).
c) Sofisme ale acordului (ale punctelor de plecare).
Într-o argumentare este necesar să fie respectate unele
reguli elementare privitoare la un minim acord asupra
temei argumentării, necesităţii probării afirmaţiilor, unor
puncte de plecare comune. Nerespectarea acestor reguli
minimale ale acordului generează sofisme ale punctelor
de plecare într-o argumentare. Pentru a preîntâmpina
apariţia unor astfel de sofisme s-apropus de către van
Eemeren şi Grootendorst o regulă: nici o parte angajată
într-o discuţie critică nu poate să prezinte o premisă ca
acceptată (ca punct comun de plecare în discuţia critică)
dacă ea nu este astfel şi nu poate să refuze o premisă
193
 CONSTANTIN STROE
dacă ea constituie un acord (un punct de plecare
acceptat de ambele părţi).
Această regulă poate fi încălcată în două moduri:
- a prezenta o premisă ca obiect al acordului între
părţi atunci când ea nu are această calitate duce la
sofismul: sustragerea de la dovedirea tezei
- a refuza o premisă atunci când ea constituie
obiect al acordului între părţi, conduce la acelaşi sofism
d) Sofismele de închidere provin din nerespectarea
următoarei reguli: dacă o teză n-a fost susţinută
corespunzător, atunci cel care a avansat-o trebuie să o
retragă; dacă o teză a a fost apărată corespunzător,
atunci preopinentul nu trebuie să o pună la îndoială.
Orice argumentare polemică se încheie în două
situaţii:
- dacă teza a fost suficient dovedită, preopinentul
trebuie să şi-o asume;
- dacă teza nu a putut fi dovedită, cel care a
propus-o trebuie să renunţe la ea.
Încălcarea acestor reguli generează situaţia
sofismelor de închidere a argumentării.

2) Sofisme ale condiţiilor argumentării

determinate de limbaj. Aceste sofisme sunt rezultatul
încălcării regulilor unei bune argumentări determinate de
modul în care este utilizat limbajul într-un demers
întemeietor.
a) Un prim sofism din această categorie este
ignoratio elenchi. El este manifest în măsura în care în
mod intenţionat, pentru a-l induce în eroare pe
interlocutor, locutorul în loc să argumenteze o anumită
teză, în realitate, pornind de la teza dată el argumentează
194
 CONSTANTIN STROE
cu totul altceva, sau, dacă nu altceva, aspecte colaterale
ale tezei.
b) Sofismele reprezentării punctelor de vedere apar
într-o relaţie de argumentare atunci când este încălcată
cerinţa: orice dezbatere trebuie să se poarte asupra
punctului de vedere avansat de partea adversă.
Ne aflăm în situaţia unei argumentări sofistice de
tipul de mai sus atunci când atribuim adversarului
puncte de vedere pe care el nu le-a susţinut; şi aceasta
pentru că ele sunt mai uşor de respins decât punctul de
vedere real al interlocutorului. Aşadar, pe parcursul
activităţii de argumentare, partenerii de dialog nu trebuie
să atribuie unul celuilalt puncte de vedere fictive, în
raport cu cele pe care le-a promovat şi susţinut; ei
trebuie să păstreze, în dezbaterea polemică, de-a lungul
argumentării aceleaşi puncte de vedere.
Sofismele reprezentării punctelor de vedere pot fi
induse prin:
• Atribuirea de puncte de vedere fictive adversarului
este un tip de sofism care, fie datorită limbajului folosir,
fie datorită complexităţii argumentării, se manifestă
printr-o trecere insidioasă şi subtilă de la punctul de
vedere al adversarului, la unul care nu-i aparţine.
• Denaturarea punctului de vedere avansat de
adversar este sofismul care constă, fie în exagerarea
punctului de vedere avansat de preopinent, fie în
diminuare (minimalizarea) acestuia, sugerându-se prin
aceasta ideea insignificaţiei punctului de vedere al
preopinentului.

195
 CONSTANTIN STROE
3 Modelul pragma-dialectic de soluţionare pe
cale negociată a conflictelor de opinie
- 10 reguli ale corectitudinii în argumentarea
polemică
„Noua retorică” iniţiată de Perelman a trezit
interesul lui Frans van Eemeren şi al lui Rob
Grootendorst, reprezentanţii unei alte discipline moderne
- „noua dialectică” – apărută tot ca urmare a unei
resuscitări, în speţă, a dialecticii antice. Această „nouă
dialectică”, văzută ca o contraparte la „noua retorică”, are
în centrul ei disputa comunicativă şi rezolvarea
conflictelor de idei pe baza confruntării dintre parteneri.
Argumentarea este un mod de interacţiune între
interlocutori în legătură cu susţinerea sau respingerea
unui punct de vedere (teză), interacţiune ce ţine, pe de o
parte, de domeniul raţionalităţii, în sensul existenţei unei
confruntări raţionale între ideile pe care interlocutorii le
pun în comun, şi, pe de altă parte, de domeniul
discursivităţii, în sensul existenţei unei confruntări
verbale în care fiecare interlocutor urmăreşte să utilizeze
expresiile cele mai potrivite pentru exprimarea ideilor. Cu
alte cuvinte, argumentarea este unitatea dintre
dimensiunea raţionalităţii, ca formă de întemeiere, şi
dimensiunea discursivităţii, ca formă de exprimare a
întemeierii. Această viziune integratoare asupra
argumentării este prezentată de către cei doi autori
menţionaţi sub sintagma „model pragma-dialectic”.
Modelul pragma-dialectic porneşte de la ideea că
în orice argumentare există o intenţionalitate dialectică,
că aceasta din urmă este o caracteristică a oricărui
discurs argumentativ şi îmbracă forme diferite ca
persuasiunea, convingerea, asentimentul.
196
 CONSTANTIN STROE
În modelul pragma-dialectic, intenţionalitatea este
una distinctă şi ţine nemijlocit de practica dialectică:
rezolvarea pe cale negociată a conflictelor de opinie.
Argumentarea are loc şi se desfăşoară doar acolo
şi atunci când partenerii disputei critice (polemicii) au
opinii diferite (opuse) cu privire la aceeaşi teză. În această
situaţie ne aflăm în faţa unui conflict de opinie între
parteneri. Conflictul de opinie apare în momentul în care
între parteneri cu opinii opuse se instalează o relaţie de
comunicare, care are ca obiect chiar aceste opinii opuse.
Fiecare dintre parteneri va folosi întreg ansamblul de
elemente (argumente) şi mecanisme ale argumentării
(tehnici de argumentare şi procedee retorice) pentru a-şi
impune opinia proprie în în faţa celei a partenerului. În
momentul în care unul din parteneri, în mod licit,
respectând toate regulile argumentării ţinând de
conţinut, de tehnici şi de condiţii, a reuşit să impună
opinia sa adversarului, atunci conflictul de opinie se
consideră soluţionat pe cale negociată. Menţiune:
soluţionarea negociată înseamnă susţinerea sau
respingerea unui punct de vedere în baza temeiurilor
raţional-discursive şi numai a lor.
Şi cum argumentarea este acel demers în cadrul
căruia se stabileşte, fără echivoc, caracterul adevărat sau
fals al unei teze, şi cum conflictul de opinie cu privire la
caracterul adevărat sau fals al tezei (a cărui consecinţă
este susţinerea sau respingerea tezei) se rezolvă doar pe
cale argumentativă, decurge că argumentarea are drept
finalitate soluţionarea negociată a conflictelor de opinie.
Modelul pragma-dialectic de analiză a
argumentării are nu numai un rol de diagnoză, ci şi un
rol profilactic, atrăgând atenţia asupra faptului că nu
197
 CONSTANTIN STROE
putem să rezolvăm conflictul de opinie atunci când nu
sunt respectate regulile elementare ale unei comunicări
prin care se poartă o dispută critică. În acest sens,
autorii menţionaţi prezintă zece reguli de bază ale
corectitudinii în discuţia critică, ele asigurând
dimensiunea normativă a modelului pragma-dialectic de
rezolvare a conflictelor de opinie.
Sistematizarea regulilor de corectitudine a unei
dispute critice se face în funcţie de etapele de desfăşurare
a demersului argumentativ: confruntarea, deschiderea,
argumentarea, concluzia. Fiecare etapă dispune de reguli
de corectitudine a căror încălcare duce la instaurarea
unei clase de sofisme, constituite ca obstacole serioase în
soluţionarea negociată a conflictelor de opinie. Astfel
primele două reguli sunt:
►cele care vizează cadrul general al disputei
critice şi sunt cuprinse în primele două etape ale
acesteia.
a) Etapa confruntării sau etapa de debut a disputei
critice, în care interlocutorii conştientizează că există un
conflict de opinii între ei şi că este posibilă soluţionarea
lui pe calea argumentării. Această etapă cuprinde
următoarea regulă: (1) participanţii la disputa critică nu
trebuie să împiedice avansarea unui punct de vedere
(teză) sau critica unui punct de vedere avansat.
Nerespectarea acestei reguli duce la instalarea sofismelor
de confruntare sub toate înfăţişările lor.
b) Etapa de deschidere este etapa în care se
distribuie rolurile în demersul polemic: locutor şi
interlocutorul său. Această etapă cuprinde ca regulă
centrală: (2) locutorul care a avansat un punct de vedere
este obligat să-l apere dacă interlocutorul său o cere.
198
 CONSTANTIN STROE
Dacă regula este încălcată apar sofismele de roluri, cu
toate aspectele lor.
c) Etapa argumentativă, constiruie nucleul
disputei critice, în care sunt antrenate toate
componentele domeniului argumentativ - argumente,
tehnici de argumentare, procedee retorice - de către
ambii parteneri. Această etapă cuprinde şase reguli, câte
două, pentru fiecare, din componentele de mai sus,
astfel:
►cele care vizează argumentele sunt:
(3) orice abordare trebuie să se poarte asupra
punctului de vedere avansat de partea adversă.
Încălcarea acestei reguli duce la apariţia sofismelor
reprezentării punctelor de vedere.
(4) nici un partener nu poate apăra punctul său de
vedere decât avansând argumente cu privire la acest
punct de vedere. Încălcarea acestei reguli duce la
sofismele de apărare.
► cele ce vizează tehnicile de argumentare
sunt:
(5) nici un partener nu trebuie să considere că
un punct de vedere a fost apărat în mod convingător dacă
această apărare nu este realizată după o schemă
argumentativă adecvată şi corect aplicată. Nerespectarea
acestei reguli duce la apariţia sofismelor schemelor de
argumentare.
(6) nici un partener nu poate utiliza decât
argumente logic valide sau susceptibile de a fi valide.
Nerespectarea acestei reguli duce la instalarea sofismelor
de logică.
► cele ce vizează modurile de expresie ale
polemicii sunt:
199
 CONSTANTIN STROE
(7) partenerii nu trebuie să utilizeze formulări
neclare sau de o obscuritate susceptibilă de a determina
confuzii.
(8) fiecare dintre parteneri trebuie să interpreteze
expresiile celuilalt partener într-un mod cât mai adecvat
şi cât mai pertinent posibil.Nerespectarea regulilor (7) şi
(8) duce la sofismele de limbaj.
d) Etapa concluziei este cea care închide disputa
critică şi, ca urmare, soluţionarea, într-un fel sau altul, a
conflictului de opinie. Această etapă cuprinde două
reguli:
(9) dacă un punct de vedre nu a fost apărat
(susţinut) în mod convingător, atunci cel care l-a propus
trebuie să-l abandoneze.
(10) dacă un punct de vedere a fost apărat
(susţinut) în mod convingător, atunci preopinentul nu
trebuie să-l mai pună la îndoială, şi, deci, trebuie să
renunţe la obiecţiile sale asupra punctului de vedere
susţinut. Nerespectarea acestor ultime două reguli (9) şi
(10) duce la sofismele de închidere.
În mod ideal, respectând cele zece reguli ale sale,
modelul pragma-dialectic de soluţionare pe cale negociată
a conflictelor de opinie ar trebui să fie o procedură
decidabilă capabilă să închidă conflictul de opinie.
În finalul tuturor acestor consideraţii cu privire la
modelul pragma-dialectic de analiză a argumentării se
degajă ideea că autorii lui propun politeţea ca principiu
complementar principiului cooperării în rezolvarea
conflictelor de opinie; ba mai mult, o consideră în relaţie
intimă cu sentimentul responsabilităţii faţă de
interlocutor pe tot parcursul argumentării.

200
 CONSTANTIN STROE
* *
*
Ca o concluzie implicită a acestui periplu retoric, se
impune faptul că argumentarea, în cadrul acţiunii
comunicative, trebuie să constituie obiectul unei învăţări
sociale care să asocieze acţiunea şi educaţia, teoria şi
practica în perimetrul general şi generos al unei
pedagogii a comunicării.
Aceasta, desigur, ca un corolar al faptului că
reabilitarea actuală a argumentării - retorica rediviva,
amplificată de mediatizarea universului social şi politic,
dominat de competenţa strategică a comunicării, implică
necesitatea unei didactici a argumentării ce îşi propune
formarea sistematică a specialiştilor în domeniul
tehnicilor argumentative utilizate în comunicarea orală şi
scrisă
Este tocmai ceea ce fac atât Cursul de Retorică şi
argumentare, cât şi suportul acestuia - lucrarea de faţă!

201
 CONSTANTIN STROE

GLOSAR
de termeni privind figurile de stil oratorice

Stil (din grecescul „stylos“ = andrea, băţ, folosite

pentru a scrie pe tăbliţă şi din latinescul „stylus“ =
condei, compoziţie) = modul propriu de a se exprima al
unei persoane.
Noţiunea de „figurat“ se referă la sensul unor
cuvinte sau al unor expresii şi constă în faptul că
acestea sunt folosite cu alt înţeles decât cel obişnuit.
Figură de stil = mlădiere a stilului, care prin
modul de a exprima un gând îi dă forţă şi graţie.
Tropi = schimbarea înţelesului cuvintelor (de la
grecescul „tropos“ = a întoarce, a schimba). Tropii
constituie o abatere , o deviere de la normă, cu o
mutaţie de sens, semnificativă şi sugestivă cu trimitere
precisă către auditoriu.

A. Tropii cei mai importanţi sunt:

Metafora (din grecescul „metaphora“ = transport,

strămutare, transfer) = substituţie a unui cuvânt
printr-un altul pe temeiul unei analogii sau mai multor
caractere comune. în esenţă se strămută înţelesul
propriu al unui cuvânt într-altul figurat. Este o
comparaţie prescurtată.Ex. „vulpoi bătrân”, „Soarele şi
luna/Mi-au ţinut cununa” (Mioriţa).

202
 CONSTANTIN STROE
Metonimia (din grecescul „metonymia“) = înlocuirea
unui nume cu altul complet diferit. Specificul
metonimiei constă în înlocuirea efectului cu cauza şi
invers, a operei cu autorul şi invers, a conţinutului cu
conţinătorul etc. Ex: „Imperiul otoman” = Înalta
poartă, „Flamura verde = Islam, „Am achiziţionat un
Grigorescu”, „Posed un Renault”, „fiicele Evei = femei”,
etc.)
Sinecdoca (de la grecescul „sunekdoke” =
„cuprinderea mai multor lucruri deodată“) = un fel de
metonimie care trimite spre înţelegere, pricepere,
comprehensiune. Sinecdoca se realizează prin situarea
părţii în loc de întreg, a întregului în loc de specie, a
speciei în loc de gen. Ex: „Dintre sute de catarge, care
lasă malurile...“ aici „catarge“ semnifică „corăbii“;
„toată lumea” cu referire la multe persoane; „setea de
putere” cu sensul de tendinţă de a stăpâni.
Alegoria (din latinescul „allegoria“ = vorbire
figurată) este o metaforă prelungită în cadrul căreia
exprimarea unei idei abstracte se face prin mijloace
concrete. Alegoria mai înseamnă şi o aluzie ascunsă;
ceva exprimat în pilde; sens ascuns. Ex. „Brazi şi
păltinaşi/I-am avut nuntaşi” (Mioriţa) este o alegorie
exprimată printr-o metaforă.
Catachreza (din grecescul „katachrezis” = „folosire
abuzivă“) = o metaforă în care cuvântul este folosit
„abuziv“, dincolo de sensul său strict, pe temeiul unei
analogii. Ex: piciorul scaunului, poalele muntelui, gura
cămăşii, baie de mulţime etc..
Litota (din grecescul „lytotes“ = simplitate,
modestie, scurtime) constă în negarea sau diminuarea
unei idei sau a unui sentiment pentru a le pune mai

203
 CONSTANTIN STROE
puternic în lumină. Ex: „Şi ce fată frumuşică are
mama“, „fata e hărnicuţă şi curăţică”.
Hiperbola (din grecescul „hyper“ = dincolo şi
„ballein“ = a arunca) = constă în folosirea unui
adjectiv vădit disproporţionat cu substantivul pe care-l
determină în scopul exagerării trăsăturilor unei fiinţe,
a unui lucru, a întări efectul unei întâmplări pentru a
impresiona pe ascultător. Ex: „Iar barda-i din stânga
ajunge la cer/ Şi vodă-i un munte“ (G. Coşbuc); „a muri
de râs”..
Antonomaza (din grecescul „antonomasia“ = un
nume pentru alt nume) = varietate a metaforei ce
constă în folosirea unui substantiv comun ori a unei
perifraze în locul unui nume propriu, sau invers. Ex.
„Luceafărul poeziei româneşti”, pentru Eminescu;
Oraşul luminilor pentru Paris; Palatul Cotroceni pentru
presedinţie.

B. Figurile de idei (sau figuri de gândire) sunt

figuri care nu se schimbă oricare ar fi cuvintele prin
care sunt exprimate.
Formele principale ale figurilor de gândire (de
idei)
a) Figuri ale gândirii referitoare la
descrierea obiectelor:

Hipotipoza (din grecescul „hipotyposis“ =

închipuire, imaginare) = prezintă, descrie, pictează în
culori vii, însufleţite, încât par că se văd aievea.Ex.
fragmente din „Pe drumuri de munte” (C. Hogaş) sau
din „România pitorească” (Alecu Russo).

204
 CONSTANTIN STROE
Etopeea este descrierea sau zugrăvirea trăsăturilor
morale ale unui personaj (virtuţile şi viciile). Ex. „Era
acest Ştefan cel Mare om nu mare la stat, mânios şi
degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat....” (Grigore
Ureche).
Prosografia sau portretul este descrierea completă
a unui obiect sau persoane.Ex. „Acceleratul” (G.
Topârceanu).
Topografia (din grecescul „topos“ = loc şi „graphein“
= a descrie) este procedeul de descriere a locului
(localităţi, edificii, peisaje) prin evidenţierea a ceea ce
are el frumos, sublim sau înfricoşător.
Comparaţia (din latinescul „comparatis“ =
asemănare, împerechere) = alăturarea a două idei,
fapte, locuri pentru a scoate în evidenţă graţia,
claritatea, forţa unuia dintre ele.Există comparaţii
filosofice, comparaţii poetice ş.a, cum ar fi, spre
exemplu: Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc
himeric/ Ca două patimi fără saţ/Şi pline de-ntuneric”:
(M. Eminescu)
Aluzia (din latinescul „allusis“ = glumă, joacă) =
cuvântul, expresia sau fraza prin care se sugerează o
idee cu referire la o persoană, o situaţie sau o altă idee
fără a o exprima direct, lăsând să se înţeleagă
altceva.Ex. „Dispreţ solomonic”, „Eşti un Cresus”, „Se
simte cu musca pe căciulă”.
Antiteza (din grecescul „antithesis“ = opoziţie)
constă în opoziţia dintre două idei, cuvinte, fapte,
persoane care se pun reciproc în relief. Ex. „Vreme
trece, vreme vine/Toate-s vechi şi nouă toate”. (M.
Eminescu).

205
 CONSTANTIN STROE
b) Figuri ale gândirii care exprimă pasiunile

Exclamaţia = izbucnirea stării noastre afective

pentru a arăta bucuria, întristarea, mirarea, frica,
supărarea etc. Ex. „O tempora! O mores! (Cicero).
Epifonema sau sentinţa = exclamaţie sentenţioasă
prin care se termină un discurs, o povestire. Ea
cuprinde o reflecţie profundă sau un adevăr concentrat
într-un număr redus de cuvinte. Ex: „Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor şi rece“(M. Eminescu).
Apostrofa = procedeul prin care oratorul
întrerupându-şi brusc cursul expunerii, se adresează
direct unei persoane sau unui lucru personificat. Ex.
„Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni/ I-e
ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!” (M. Eminescu).
Prosopopeea este figura oratorică prin care oratorul
pune să vorbească o persoană absentă, defunctă sau
un personaj alegoric.

c) Figuri ale gândirii care înfăţişează jocurile

spiritului.
Ironia = figura de stil prin care cuvintele exprimate
sunt opuse înţelesului; trebuie înţeles pe dos. Ex. „Păi,
nu se vede cât de harnic eşti!”; „Hai, că nu e mare
filosofie”!
Sarcasmul = ironia aspră, usturătoare,
batjocoritoare evidentă, vizibilă, pe faţă. Ex. „Toate
merg prost, în rest e foarte bine”; „Operaţia a reuşit, dar
pacientul a murit”.

206
 CONSTANTIN STROE
Asteismul (de la gr. „asteimos“ = urbanitate) =
deghizarea unei laude în reproş sau a unui reproş în
laudă.
Eufemismul (din gr. „eu“ = bine şi „phemi“ = spun)
= înlocuirea unui cuvânt dur, jignitor, vulgar, obscen
prin altul mai blând, mai accesibil, mai tolerat, mai
puţin scandalos. Ex. Comod pentru putoros;
prostituată pentru curvă şa.
Suspensia = întreruperea intenţionată a şirului
gândirii, a frazei cu scopul de a ţine publicul într-o
nesiguranţă şi încordare profundă. Este un fel de
enigmă a cărei rezolvare se amână la sfârşitul
discursului.
Epanostoza sau corecţia este atunci când aparent
se retractează ceea ce s-a afirmat sau negat, pentru a
spune ceva şi mai puternic. Ex. „Intelectualul nu
trebuie să fie cu poporul..., ci în mijlocul poporului”.(G.
Călinescu).
Reticenţa constă în întreruperea bruscă şi
intenţionată a discursului şi trecerea la o altă idee,
lăsând ascultătorul să completeze gândul oratorului.
Fiind o omisiune voită reticenţa este folosită când
trebuie să se evite rostirea unor lucruri scandaloase,
vulgare. Ex. „....aflasem şi eu păcătosul câte ceva din
tainele călugăreşti....umblând vara cu băieţii
după...bureţi”. (Ion Creagă)
Concesia = oratorul îngăduie adversarului sau lui
însuşi ceva opus intereselor sale cu scopul ca mai apoi
să poată inculpa cu mai multă tărie sau să-şi
întărească propriile susţineri.

207
 CONSTANTIN STROE
Pretereţiunea = oratorul atrage atenţia că nu vrea
să aducă în discuţie un anumit lucru despre care
totuşi vorbeşte.
Comunicaţia = oratorul creează impresia că se
amestecă cu ascultătorii săi, sfătuindu-se cu ei şi
cerându-le aprobarea, fiind sigur de răspuns sau că
nu i se poate răspunde.
Interogaţia exprimă ideea sub forma dubitativă, a
îndoielii, a nedumeririi. Constă în una sau mai multe
întrebări de la care nici nu se aşteaptă răspuns.
Imprecaţia (de la lat. „imprecatio“ = blestem). Este
manifestarea sentimentelor de ură, de furie, de dispreţ,
ajunse la cel mai înalt grad.Prin intermediul ei oratorul
cere cu insistenţă pedepsirea unei persoane. Ex.
„Blesteme” de T. Arghezi.
Deprecaţia = se recurge la ajutorul rugăminţilor,
implorărilor, al lacrimilor pentru a obţine o favoare.
Dubitaţia = exprimarea unei nehotărâri, unei
îndoieli, unei nedumeriri sau bănuieli. Oratorul se
întreabă şi îşi răspunde singur neantizând opinia
adversarului. Ex. „Cu ce să încep mai întâi?”; „Spuneţi,
dumneavoastră ce aţi fi făcut altceva, dacă eraţi în locul
meu?”.

d) Figurile de cuvinte

Elipsa = exprimarea prescurtată, prin suprimarea

unuia sau mai multor cuvinte, cerute de construcţia
gramaticală, care sunt uşor de subînţeles.

208
 CONSTANTIN STROE
Pleonasmul (din grecescul „pleonasmus“ – mai mult)
= repetarea unei idei folosind cuvinte cu acelaşi
înţeles. Ex: „avansaţi înainte”.
Hiperbata sau inversiunea (din grecescul
„hyperbaton“ = depăşire, inversare) este procedeul ce
constă în inversarea ordinii naturale a cuvintelor sau
propoziţiilor. Cuvintele nu sunt înşirate după ordinea
sintactică presupusă de topica normală. Ex: „Iar ale
Evei fiice dau buzna în livadă/ Din merele oprite să facă
marmeladă“.
Perifraza sau circumlocuţiunea = o idee simplă se
exprimă prin mai multe cuvinte; un cuvânt este redat
prin mai multe cuvinte, complicat, pompos. Ex:
„Soarele“ este înlocuit cu „părintele luminii“, „astrul
zilei“.
Silepsa (din grecescul „syllepsis“ = cuprindere,
luare împreună) = construcţie sintactică în care
acordul cuvintelor nu se face după normele
gramaticale obişnuite, ci după ideea pe care o exprimă.
Ex: „majoritatea s-au dus la spectacol”.
Repetiţia (din latinescul „repetitio“ = repetare) =
constă în folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt
sau a aceluiaşi grup de cuvinte, spre a întări o idee
sau o impresie (durata, intensitatea, succesiunea etc.)
Ex: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară”
(V. Alecsandri), „Mircea însuşi mână-n luptă vejelia-
ngrozitoare/ Care vine, vine, vine, calcă totul în
picioare” (M. Eminescu)
Chiasmul = opunerea a doi termeni, al doilea fiind
inversul celui dintâi sau repetarea inversată a două
funcţii gramaticale: Ex: „Unii trăiesc ca să uite, alţii

209
 CONSTANTIN STROE
uită ca să poată trăi“; „Nu trăim ca să mâncăm, ci
mâncăm ca să trăim“.
Epanalepsa (din grecescul „epanalepsis“ = reluare,
repetiţie) = reluarea unui cuvânt sau grup de cuvinte,
întreruptă prin interpunerea altui cuvânt sau grup de
cuvinte. Este o repetiţie lipsită de simetrie.
Anafora = reluarea unui cuvânt sau a unui grup de
cuvinte la începutul unor versuri sau unor fraze
succesive.
Epifora = repetarea unui cuvânt la sfârşitul unei
propoziţii sau fraze. Este opusul anaforei.
Conversia constă în reluarea în ordine inversă a
termenilor unei sintagme care îşi păstrează înţelesul.
Ex. „Ori baba Rada, ori Rada baba”.
Epanoda = specie de repetiţie constând în revenirea,
cu explicaţii detaliate asupra fiecărui termen al unei
enumerări, ori al unui enunţ.
Anadiploza = reluarea la începutul unei propoziţii a
ultimului cuvânt din propoziţia precedentă în scopul
accentuării unei idei. Ex. „Mergem înainte ca'nainte”.
Poliptotă (din grecescul „polyptoton” = repetare la
diferite cazuri) = formă de repetiţie ce constă în
repetarea aceluiaşi cuvânt sub forme flexionare
diferite. Ex: „E stăpânul fără margini peste marginile
lumii“.(M. Eminescu)
Parigmenon (în greacă „care revine alături”) =
construcţie pleonastică excesivă realizată prin
preluarea unor părţi de vorbire cu aceeaşi rădăcină.
Ex: „Privea ţintă cu ochii lui vii şi zâmbea cu zâmbetul
lui misterios“.

210
 CONSTANTIN STROE
Antanaclaza (din grecescul „antanaklasis“ =
răsfrângere, ecou) = figură de stil bazată pe omonimie
constând în repetarea unui cuvânt cu sensuri
schimbate, graţie contextului. Ex: „Când îşi pun
copilu-n leagăn/ C-un picior încet îl leagăn.“
Asindeton (din grecescul „asindetos“ = nelegat) sau
disjuncţia constă în suprimarea conjuncţiilor
copulative (şi, dar, iar, însă, ci) dintre părţile unei
propoziţii sau dintre propoziţiile unei fraze pentru ca
discursul să capete o mai mare vioiciune şi rapiditate.

211
 CONSTANTIN STROE

Bibliografie generală

1. Demostene, Eschine, Licurg, Pagini alese din

oratori greci, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1969
2. Platon, Opere, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1974
(Dialogurile „Gorgias” şi „Apărarea lui Socrate”)
3. Aristotel, Retorica, Editura IRI, Bucureşti, 2004
4. Cicero, Opere alese, vol. I – III, Editura Univers,
1973
5. Quintilian, Arta oratorică, vol. I – III, Editura
Politică, Bucureşti, 1972
6. x x x Oratori şi elocinţă românească, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1985
7. x x x Cărţi româneşti de artă oratorică, Scrieri
alese, Editura Minerva, 1990
8. Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese,
Editura Politică, Bucureşti, 1972
9. Mihail Kogălniceanu, Opere, Editura
Academiei, 1987
10. Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. I
– V, Editura Albatros, 2000 - 2003
11. Barbu Delavrancea, Discursuri, Editura
Minerva, 1977
12. Nicolae Titulescu, Discursuri, Editura
Ştiinţifică, 1967
13. Nicolae Iorga, Discursuri parlamentare (1907 –
1917), Editura Politică, Bucureşti, 1981
14. Vasile Florescu, Retorica şi neoretorica, Editura
Academiei, Bucureşti, 1973

212
 CONSTANTIN STROE
15. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Retorica –
texte alese, Editura Şansa, Bucureşti, 1993
16. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Cornel
Bistriceanu, Introducere în retorică, 2002
17. Gheorghe Mihai, Retorica tradiţională şi retorici
moderne, Editura All, Bucureşti, 1998
18. Olga Duţu, Retorică, Editura Europolis,
Constanţa, 2000
19. Mitu Movilă, Retorica, Editura Fundaţiei
„Chemarea” Iaşi, 1996
20. Constantin Stroe, Prelegeri de retorică, Editura
ERA, 2001
21. Gheorghe Enescu, Tratat de logică, Editura
Lider, Bucureşti, 1995
22. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Argumentarea.
Modele şi strategii, Editura All, 2000
23. Daniela Rovenţa-Frumuşani, Introducere în
teoria argumentării, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1994
24. Constantin Sălăvăstru, Teoria şi practica
argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
25. Drăgan Stoianovici, Argumentare şi gândire
critică, Editura Universităţii din Bucureşti,
2005
26. Mariana Tuţescu, L’argumentation, Editura
Universităţii Bucureşti, 1996
27. Perelman Chaïm, Olbrechts-Tyteca Lucie, La
Nouvelle rhétorique. Traité de l’argumentation,
PUF, Paris, 1958
28. Perelman Chaïm, Rhétorique, Bruxelles, PUB,
1989
29. Reboul Oliver, La Rhétorique, PUF Paris, 1967
30. Barthes Roland, L’ancienne rhétorique, 1970, în
Communications 16

213
 CONSTANTIN STROE
31. Morier Henri, Dictionnaire de poetique et de
rhétorique, PUF, Paris, 1975
32. Charles U. Larson, Persuasiunea. Receptare şi
responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi, 2003

214
 CONSTANTIN STROE

CUPRINS
Cartea întâia
RETORICA
(Retorica clasică tradiţională)
Capitolul 1 - Obiectul şi originea retoricii................. 8
1. Definirea retoricii ................................................. 8
2. Originea retoricii ................................................ 11

Capitolul 2 - Incursiune în diacronia retoricii..........14

1. Retorica în antichitate ........................................ 14
1.1. Retorica în spaţiul socio-cultural grecesc
antic................................................................ 14
1.2. Retorica în spaţiul socio-cultural roman antic 22
2. Retorica în Evul mediu creştin european ............. 25
3. Retorica în perioada Renaşterii ........................... 33
4. Retorica în Epoca modernă ................................. 34
5. Retorica în Epoca contemporană......................... 37
6. Etapele evoluţiei retoricii în România .................. 44

Capitolul III - Raporturile retoricii cu alte domenii 47

1. Raportul dintre retorică şi teoria cunoaşterii
(„gnoseologie”) ........................................................ 47
2. Raportul dintre retorică şi logică ......................... 52
3. Raportul dintre retorică şi filosofie ...................... 53
4. Raportul dintre retorică şi estetică ...................... 56
5. Retorică şi comunicare ....................................... 57

Capitolul IV - Discursul retoric ................................59

1. Definirea şi specificitatea discursului retoric............ 59
2. Clasificarea discursului retoric ........................... 62

215
 CONSTANTIN STROE
Capitolul V - Genurile retorice.................................65

Capitolul VI - Părţile retoricii ..................................73

1. Invenţiunea........................................................ 73
2. Dispositiunea ..................................................... 85
3. Elocuţiunea ....................................................... 92
4. Acţiunea .......................................................... 103

Capitolul VII - Pledoaria -specie a genului retoric

judiciar..................................................................113

Cartea a doua
TEORIA ARGUMENTĂRII
(Neoretorica – teorie logică a persuasiunii)

Capitolul VIII - Conceptul argumentării .................128

Capitolul IX - Conţinutul argumentării ..................142

Capitolul X - Forma argumentării ..........................157

1. Tehnici de argumentare deductive şi inductive .. 158
2. Pragmatica procesului de argumentare ............. 163
3. Pragmatica procesului de contraargumentare .... 168

Capitolul XI - Evaluarea argumentării....................174

Capitolul XII - Patologia argumentării şi

contraargumentării ...............................................179
1. Ce sunt sofismele. Taxonomia sofismelor ............. 179
2. Practicarea sofisticii ......................................... 182
3. Modelul pragma-dialectic de soluţionare pe cale
negociată a conflictelor de
opinie....................................................................198

GLOSAR de termeni privind figurile de stil

216
 CONSTANTIN STROE
oratorice ..............................................................202

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ ....................................212

CUPRINS ...............................................................215

217