1.1.

Procese energetice
Noţiunea de energie a fost definită foarte sugestiv încă din 1853 de
W.Thompson: “Numim energie a unui sistem material într-o stare determinată
contribuţia, măsurată în unităţi de lucru, a tuturor acţiunilor produse în
exteriorul sistemului, dacă acesta trece, indiferent în ce mod, din starea sa
într-o stare fixată arbitrar”.
Cu alte cuvinte, energia este o mărime fizică care măsoară capacitatea
unui sistem de a efectua lucru mecanic când trece dintr-o stare în alta. Dacă
asupra sistemului fizic se efectuează, din exterior, un lucru mecanic, energia sa
se măreşte. Dimpotrivă, dacă sistemul efectuează un lucru mecanic, energia sa
scade (dacă acţiunile nu sunt de natură mecanică, se consideră echivalentul lor
în lucru mecanic). Energia poate avea diverse forme: mecanică, termică,
electrică, hidraulică, eoliană, magnetică [13], [33], [42], [63], [73], [80], [89]
etc.
Energetica este o ramură tehnică care se ocupă cu exploatarea surselor de
energie, conversia diferitelor forme de energie primară, transportul, distribuţia şi
utilizarea energiei în condiţii de eficienţă tehnico-economică (calitate,
disponibilitate etc.).
Procesele energetice, ce au loc în cadrul unor subsisteme energetice,
răspund – sub forma restrânsă – unor cerinţe practice de exploatare a sistemelor
tehnologice destinate producerii, transportului, distribuţiei şi utilizării energiei.
În acest context vor fi avute în vedere energia electrică şi termică.
Energia electrică/termică se obţine, în cadrul unor procese de transformări
complexe, din energia conţinută în resurse de energie primară. În prezent, aceste
resurse sunt grupate în:
■ combustibili fosili (cărbune, petrol, gaz);
■ surse de energie primară – hidraulice sau nucleare;
■ alte surse de energie (solară, eoliană, geotermală, resurse energetice
secundare, marină etc.)
Producerea energiei electrice/termice are loc în centrale, ca subsisteme ale
sistemului energetic. Au existat şi există preocupări permanente în vederea
conceperii şi realizării de centrale care să satisfacă necesităţi foarte variate. Se
citează în acest sens următoarele:
■ realizarea de centrale care să permită alimentarea cu energie
(electrică/termică) a unor consumatori izolaţi, aflaţi la mare distanţă faţă
de sistemele energetice (staţii meteorologice, navete spaţiale etc.);
■ realizarea de centrale în vederea valorificării unor resurse naturale
locale (în apropierea unor mine de cărbune etc.)
■ realizarea de centrale care să valorifice deşeuri industriale;
■ realizarea de centrale, cu indicatori de calitate şi de exploatare ridicaţi
(centrale electrice de termoficare, centrale cu turbine cu gaze etc.)
1
 Dacă se consideră energia primară utilizată în vederea obţinerii energiei
electrice / termice, centralele energetice pot fi:
■ Centrale termoelectrice (CTE, CET) – în care are loc transformarea
energiei conţinute în combustibili fosili în energie termică, energia
termică obţinută se transformă în energie mecanică şi apoi în energie
electrică;
■ Centrale hidroelectrice (CHE) – în care are loc transformarea energiei
hidraulice în energie mecanică şi apoi în energie electrică;
■ Centrale nuclearo-electrice (CNE) – în care are loc transformarea
energiei nucleare în energie termică, iar apoi în energie mecanică şi
energie electrică;
■ Centrale solare (CS) – în care are loc fie transformarea energiei solare
în energie termică utilizabilă şi apoi în energie electrică, fie
transformarea directă a energiei solare în energie electrică;
■ Centrale eoliene electrice (CEE) – în care are loc transformarea
energiei vântului în energie mecanică şi apoi în energie electrică;
■ Centrale geotermale (CGT) – în care are loc transformarea energiei
apelor sau vaporilor geotermali în energie termică/electrică utilizabilă;
■ Centrale electrice marine (CEM) – în care energia valurilor este
transformată în energie mecanică, apoi în energie electrică;
În urma acestei prezentări succinte a proceselor energetice rezultă deja o
concluzie importantă: procesele energetice sunt constituite de fapt din reunirea a
diverse procese de transformare, hidro-pneumatice, mecanice, termice şi
electrice de nivel energetic ridicat, prezentate anterior.
În prezenta lucrare, toate procesele la care se vor face referiri, vor fi
considerate reale, deci ireversibile, fie cu ireversibilitate internă (frecări,
diferenţe finite de temperatură, arderea combustibilului etc.), fie cu
ireversibilitate externă (avându-se în vedere interacţiunea reală dintre sistemul
sau subsistemul respectiv şi mediul înconjurător).

2
 The Top 100 - Part I
The World's Largest Power Plants

No 3 - Raul Leoni (Guri) 10,055

No 1 - Three Gorges 18,460 MW No 2 - Itaipu 14,750 MW
MW
China Brazil/Paraguay
Venezuela
Photograph courtesy of General Electric Photograph courtesy of Itaipu Binacional
Photograph courtesy of EDELCA

No 5 - Kashiwazaki-Kariwa 8,206
No 4 - Tucurui 8,370 MW MW No 6 - Bruce 6,830 MW
Brazil Japan Canada

Photograph courtesy of Eletronorte Photograph courtesy of Tokyo Electric Photograph courtesy of British Energy
Power Co Ltd

3
No 7 - Sayanao-Shushenskaya
No 8 - Grand Coulee 6,495 MW No 9 - Krasnoyarsk 6,000 MW
6,500 MW
USA Russia
Russia
Photograph courtesy of US Bureau of
Photograph courtesy of Sayanao- Photograph by Alexander Kuptsova
Reclamation
Shushenskaya GES

No 10 - Zaporizhzhya 6,000 MW No 11 - Ulchin 5,900 MW No 12 - Yonggwang 5,900 MW

Ukraine Republic of Korea Republic of Korea

Photograph courtesy of Korea Hydro & Photograph courtesy of Korea Hydro &
Photograph courtesy of Energoatom
Nuclear Power Corp Nuclear Power Corp

4
Three Gorges Dam
Three Gorges Dam

Three Gorges Dam

Official name 长 江 三 峡 大 坝
Impounds Yangtze River
Creates Three Gorges Reservoir
Sandouping, Yichang, Hubei,
Locale
China
Maintained by China Three Gorges Dam Project
Length 2,335 metres (7,661 ft)
Height 101 metres (331 ft)
Width (at base) 115 metres (377 ft)
Construction began December 17, 1994
Estimated 180 billion yuan (39
Construction Cost
billion U.S. dollars)
Reservoir information
Capacity 39.3 km3 (9.4 cu mi)
Catchment area 1,000,000 km2 (386,102 sq mi)
Surface area 1,045 km2 (403 sq mi)

5
Project history

In his poem "Swimming" (1956), engraved on the 1954 Flood Memorial in Wuhan, Mao
Zedong envisions "walls of stone" to be erected upstream.[4]
The dam was originally envisioned by Sun Yat-sen in The International Development of
China in 1919.[5] In 1932 the Nationalist government, led by Chiang Kai-shek, began
preliminary work on plans for a dam in the Three Gorges. Then in 1939 the Japanese military
forces occupied Yichang and surveyed the area.

During the 1980s plans were revived. Pushed through by Li Peng, the dam was approved by
the National People's Congress in 1992 with a record number of abstentions and dissenting
votes.[citation needed] The construction started on December 14, 1994.[9] The dam was expected to
be fully operational in 2009, but due to additional projects such as the underground power
plant with 6 additional generators, and due to the complexity of the ship lift, the dam is not
expected to become fully operational until about 2011.[8] The dam will raise the water level
the third time to its designed maximum water level (175 m above sea level) by the end of
2008.[10]

Map of the location of the Three Gorges Dam, Sandouping, Yichang, Hubei Province, China and major cities
along the Yangtze River.

6
 Scale of the project
The dam wall is made of concrete and is about 2,309 metres (7,575 ft) long, and 101 metres
(331 ft) high. The wall is 115 metres (377.3 ft) thick on the bottom and 40 metres (131.2 ft)
thick on top. The project used 27,200,000 cubic metres (35,600,000 cu yd) of concrete,
463,000 tonnes of steel, enough to build 63 Eiffel Towers, and moved about
102,600,000 cubic metres (1.342E+8 cu yd) of earth.[11]

When the water level is maximum at 175 metres (574 ft) over sea level (91 metres (299 ft)
above river level), the reservoir created by the Three Gorges Dam is about 660 kilometres
(410 mi) in length and 1.12 kilometres (0.70 mi) in width on average, and contains 39.3 km3
(9.4 cu mi) of water.The total surface area of the reservoir is 1045 km². The reservoir will
flood a total area of 632 km² of land compared to the 1,350 km² of reservoir created by the
Itaipu Dam.[12]

Number of
Year TWh
installed units
2003 6 8.607
2004 11 39.155
2005 14 49.090
2006 14 49.250
2007 21 61.600
2008 26 80.812[29]
2009 26 8.441
Total 26(32) 296.955

2. Centrale termoelectrice (CTE)

În capitolul precedent, s-a arătat că în cadrul centralelor termoelectrice are
loc producerea energiei electrice/termice; obţinerea energiei are loc prin
intermediul unor cicluri termodinamice.

2.1. Clasificarea centralelor termoelectrice

În scopul evidenţierii unor aspecte funcţional-constructive şi a
transformărilor energetice ce au loc în CTE se prezintă, în tabelele 2.1.1 şi 2.1.2,
clasificarea acestor centrale din următoarele puncte de vedere [24], [48], [56],
[58], [63], [88]:
7
 ■ după natura energiei primare;
■ după energia produsă;
■ după tipul maşinii termice;
■ după puterea grupurilor energetice;
■ după parametrii aburului;
■ după schema termică;
■ după amplasamentul echipamentelor.

2.2. Instalaţii şi procese în centrale termoelectrice

clasice (CTE, CET)

2.2.1. Instalaţiile centralelor termoelectrice clasice

(cu turbină cu abur)
Centrala termoelectrică reprezintă un ansamblu de instalaţii/echipamente
interconectate, destinate producerii de energie electrică (CTE) sau de energie
electrică şi termică (CET), prin conversia energiei chimice a unui combustibil.
Această conversie presupune un lanţ de transformări realizate pe seama unor
fluxuri de energie şi masă.
Principalele echipamente, precum şi principalele fluxuri de energie şi de
masă dintr-o centrală termoelectrică sunt prezentate în fig. 2.1.1 [56].

SE
En.En.chimică
chimic\ I II III IV VII
CO{
COŞ
SI En. termic\
En. termică i1 TSE

En. t.En. mec.(i)

En. chEn. T
TURBINA T Ex TSI
CAZAN - C SII GS
comb.
aer Focar En. mec.En. el.
zgură/cenuşă/deşeuri SI
zgur\ - cenu[\ (de[euri)

Preîncălzitoare
SC (Pre`nc\lzitoare)
i2
Condensator
PA
Degazare
(SC) SC SC PC P

SC
Ap\adaos
Apă adaos
P P
VI VIII V

Fig. 2.1.1. Echipamentele unei centrale termoelectrice

8
 I. Echipamentul pentru alimentare cu combustibil (energie chimică): solid,
lichid, gazos sau în amestec.
Structura funcţională şi complexitatea acestui echipament depinde de felul
combustibilului. În cazul utilizării combustibilului solid, echipamentul este mult
mai complex decât în cazul utilizării combustibililor lichizi sau gazoşi. Acest
echipament vehiculează un flux de masă cu conţinut energetic, respectiv fluxul
de energie chimică, ca sursă primară pentru producerea energiei electrice şi un
flux de aer necesar arderii în condiţii optime a combustibilului. Mărimea acestui
flux de masă depinde de puterea instalată a centralei şi de conţinutul de energie
al unităţii de masă a combustibilului folosit.
Operaţiile de transport, manipulare, preparare, stocare influenţează
concepţia structurii funcţionale a acestui subansamblu şi influenţează în final
concepţia de ansamblu a centralelor.
Echipamentul trebuie să aibă în vedere şi manipularea unor subproduse
ale transformărilor, cum este cazul zgurii, când se utilizează combustibil solid.
II. Echipamentul de transformare a energiei chimice în energie termică şi
de transferare a acestei energii asupra unui agent termic.
Acest echipament de mare complexitate trebuie să realizeze transformarea
energiei chimice conţinute în combustibil, într-o energie termică echivalentă, cu
parametri predeterminaţi. Purtătorul de energie este apa. Astfel, într-un
subansamblu numit cazan are loc arderea combustibilului, prin care energia
chimică se transformă în energie termică echivalentă iar aceasta provoacă
schimbarea parametrilor de stare ai apei, ca purtător de energie. Apa se
transformă în abur cu parametrii predeterminaţi: presiune şi temperatură fixate.
Arderea combustibilului are loc în prezenţa aerului, iar eficienţa arderii,
deci a transformării energiei chimice în energie termică depinde, în mare
măsură, de amestecul aer-combustibil introdus în focar. Aerul de ardere este
preluat din mediul ambiant, eventual are loc o pregătire a aerului de ardere
(curăţire, preîncălzire), iar după ce amestecul aer-combustibil a ars, gazele arse
sunt evacuate în atmosferă. De fapt, transferul energiei conţinută în combustibil,
asupra agentului energetic (apa) are loc prin intermediul gazelor de ardere, în
tambur, vaporizator şi în supraîncălzitoare.
Acest echipament ridică două probleme ecologice importante:
■ luarea de măsuri pentru ca gazele arse să nu polueze atmosfera, deci
necesitatea instalării unor filtre;
■ luarea de măsuri de tratare şi depozitare a deşeurilor rezultate în urma
arderii, astfel încât să nu apară probleme de poluare a mediului
înconjurător.

III. Echipamentul de vehiculare a agentului energetic, apă-abur.

9
 Echipamentul de vehiculare se compune din circuitele hidraulice prin care
este vehiculat, în circuit închis, agentul energetic care suferă, pe traseu, mari
variaţii de volum, de presiune şi de temperatură.
În acest circuit, agentul energetic – apa – este preluat de la condensator, la
temperatură şi presiune scăzută şi prin intermediul unor pompe (PC, PA) şi
schimbătoare de căldură (SC) este introdus în cazan. Eventual, pe acest circuit
poate apare operaţia de completare a pierderilor de agent energetic cu apă de
adaos, precum şi operaţia de degazare. În cazan, are loc modificarea
parametrilor de stare ai apei după care aceasta trece prin turbină (unde are loc
efectuarea lucrului mecanic) spre condensator, închizându-se circuitul.

IV. Turbina şi condensatorul

În turbină are loc transformarea energiei termice conţinute în agentul
energetic, în energie mecanică de antrenare a generatorului sincron, care
produce energie electrică; turbina fiind deci un motor termic rotativ (motor
primar).
Puterea electrică cerută de sarcina generatorului poate fi asigurată prin
puterea corespunzătoare a turbinei, iar aceasta din urmă, aşa cum se va arăta, se
poate modifica pe seama debitului de abur şi a căderii adiabatice în turbină
(i1 – i2).
Condensatorul turbinei are rolul de a permite evacuarea căldurii latente de
vaporizare a aburului în apa de răcire; această căldură nu mai este utilă
economic datorită temperaturii şi mai ales a presiunii scăzute a aburului la
ieşirea din turbină.
Condiţiile tehnologice de funcţionare a condensatoarelor impun
asigurarea aspiraţiei pompelor de condensat (PC), concomitent cu menţinerea
vidului (prin ejectoarele condensatorului), cu evitarea creşterii excesive a
nivelului de condensat în condensator.
V. Echipamentul apei de răcire a condensatorului.
Acest echipament deserveşte, de fapt, o serie de consumatori importanţi în
afară de condensatorul turbinei, consumatori nereprezentaţi în fig. 2.1.1.
Dintre aceşti consumatori menţionăm:
■ compresoarele de aer;
■ răcitoarele de ulei ale turbinei;
■ răcitoarele generatorului electric şi ale excitatricei;
■ răcirea tehnologică.
Echipamentul este caracterizat prin debite masice mari, de 50-70 de ori mai
mari decât debitul de agent energetic.
Randamentul global al unei centrale termoelectrice depinde în mare măsură
de randamentul energetic al ciclului şi de consumul propriu tehnologic.
Randamentul ciclului termic se poate aprecia prin:

10
 Tr
t  1  (2.1)
Tc
unde Tr şi Tc sunt temperaturile sursei reci şi ale sursei calde.
După cum se vede, una din modalităţile de creştere a randamentului
termic este aceea de reducere a temperaturii Tr. Această reducere de
temperatură are loc în condensator (se realizează o reducere a temperaturii
condensului până la o temperatură apropiată de temperatura mediului ambiant).
Limita de eficienţă a metodei este condiţionată de efortul material şi energetic
pentru evacuarea căldurii în mediul înconjurător.
Reducerea temperaturii condensului are loc în circuit deschis sau închis.
Anume, când se dispune în mod natural de cantitatea de apă proaspătă
necesară (lacuri, mări, râuri mari), se adoptă variante în circuit deschis. Apa
pentru răcirea condensului se preia cu ajutorul unor pompe din mediul natural,
iar după preluarea căldurii condensului este returnată în acel mediu.
Când nu se dispune de surse mari de apă proaspătă, se adoptă circulaţia
într-un sistem închis a apei de răcire. Răcirea are loc în turnuri de răcire, unde
apa de răcire cade sub forma de picături şi se răceşte prin contactul cu aerul care
circulă natural sau forţat. Pierderile de apă de răcire prin evaporare (0,51%)
trebuie compensate prin intermediul apei de adaos.
Atât apa de adaos cât şi apa de răcire recirculată trebuie tratată în mod
corespunzător în vederea eliminării unor componente care cauzează corodări şi
depuneri. Depunerile influenţează negativ schimbul de căldură în condensator.
În plus, se menţionează faptul că condensatorul unei turbine cu abur
îndeplineşte două funcţii de bază:
■ realizarea vacuumului în secţiunea de eşapare a vaporilor de apă din
turbină (prin răcirea bruscă a vaporilor);
■ reintroducerea apei rezultate din condensarea vaporilor în circuitul
agentului energetic.
VI. Echipamentul de introducere a apei de adaos.
Acest echipament are rolul de a asigura compensarea pierderilor de agent
energetic din circuitul termic principal; pierderile fiind de ordinul a 1,53% în
cazul CTE şi de 3040% în cazul CET.
Apa de adaos se preia de la staţiile de tratare chimică prin intermediul unor
pompe P şi se introduce în schimbătorul de amestec SC.
VII. Echipamentul de producere şi distribuire a energiei electrice.
Acest echipament se compune din generatorul sincron (GS) prevăzut cu
excitatoare sau excitaţie statică, transformatoarele de racordare la barele
serviciilor interne (SI) şi transformatoarele de racordare la barele sistemului
energetic (SE).

11
 Se menţionează faptul că puterea unei maşini sincrone se poate mări fie
prin mărirea dimensiunilor maşinii, fie prin mărirea solicitărilor electrice şi
magnetice din maşină.
Prin mărirea tuturor dimensiunilor maşinii de p ori, la aceleaşi solicitări
electrice şi magnetice, puterea maşinii creşte de p4 ori, pierderile în fier şi
înfăşurări cresc de p3 ori, iar suprafeţele de răcire cresc de p2.
Dacă, în vederea măririi puterii maşinii, se măresc doar solicitările
electrice şi magnetice, fără modificarea dimensiunilor ei, pierderile cresc, iar
suprafeţele de răcire rămân aceleaşi.
Rezultă că mărirea puterii maşinii ridică dificultăţi în privinţa evacuării
căldurii ce corespunde pierderilor; evacuarea căldurii se realizează pe cale
forţată.
Ca mediu de răcire se foloseşte aerul, apa sau hidrogenul, eventual şi apa
şi hidrogenul.
Cedarea căldurii dezvoltate în conductoarele electrice sau în circuitele
magnetice, se poate realiza pe cale indirectă sau pe cale directă.
În primul caz, căldura dezvoltată trece spre mediul de răcire prin izolaţia
conductoarelor şi crestăturilor şi prin fierul miezului magnetic, mediul de răcire
circulând prin canale longitudinale şi transversale practicate în circuitul
magnetic.
În cazul răcirii directe, canalele prin care circulă mediul de răcire sunt
amplasate în crestături sau chiar în interiorul barelor elementare ale
înfăşurărilor, căldura dezvoltată în conductoare trece în acest fel direct în mediul
de răcire.
Sunt întâlnite următoarele sisteme de răcire:
■ indirectă cu aer, până la 50 MW;
■ indirectă cu hidrogen, peste 50 MW; combinată cu o răcire directă cu
hidrogen, în rotor, se foloseşte până la 200 MW;
■ răcirea directă cu hidrogen, în stator şi rotor;
■ răcirea directă cu lichide în stator şi răcirea directă cu hidrogen în rotor, în
domeniul 1501000 MW;
■ răcirea directă cu lichide în stator şi rotor, la peste 1000 MW.
Avându-se în vedere faptul că încărcarea generatoarelor sincrone din
centralele electrice variază în limite foarte largi, se impune luarea de măsuri
speciale privind posibilităţile de modificare în limite largi ale curentului de
excitaţie. În acest scop au fost elaborate şi sunt utilizate metode variate de
excitare a generatoarelor sincrone.
Se precizează că energia electrică utilă corespunde celei livrate în SE.
Racordarea GS la SE se realizează prin intermediul unor transformatoare
ridicătoare de tensiune (TSE). Aceasta deoarece circuitele electrice ale
generatorului fiind concentrate, tensiunea electrică la bornele GS este limitată de
valoarea rezistenţei de izolaţie la 6,3 sau 10 kV. Tensiunea la barele SE trebuie
12
să fie ridicată (110 kV, 220 kV etc.) din considerente de transport de energie
electrică.
Racordarea serviciilor interne la barele GS se realizează prin intermediul
unor transformatoare de adaptare (TSI), care furnizează energia necesară
funcţionării serviciilor interne la tensiunea adecvată.
VIII. Echipamentul de livrare a căldurii către consumatori.
Fluxul de căldură livrat consumatorilor, direct sau prin intermediul unor
schimbătoare de căldură, este cea de a doua formă a energiei utile furnizate de o
centrală electrică; acest flux este transportat de către abur sau de către apa
fierbinte (agenţi de termoficare). Aburul se preia direct de la prizele turbinei, iar
apa fierbinte se obţine prin intermediul unor schimbătoare de căldură,
recircularea fiind asigurată de pompe.
În fig. 2.1.2 se prezintă schema tehnologică a unei centrale termoelectrice
care evidenţiază mai clar locul şi rolul echipamentelor descrise în fig. 2.1.1, iar
modul de amplasare al acestora este schiţat în fig. 2.1.3.

Colector

CAZAN

Fig. 2.1.2. Schiţa constructivă a unui bloc energetic dintr-o CTE, cu

combustibil solid

13
 1

2
13
15 3 4 5
9
14

12 6
11 8

10 7

Fig. 2.1.3. Amplasarea echipamentelor unei centrale termoelectrice

1 – instalaţie de cazan; 2 – magistrale de abur viu; 3 – turbina cu abur;
4 – generator sincron; 5 – excitatoarea; 6 – condensator; 7 – pompe de
condensat; 8 – preîncălzitoare; 9 – degazor; 10 – pompa de alimentare;
11 – focar; 12 – vaporizator; 13 – tambur; 14 – supraîncălzitor;
15– economizor

2.6. Instalaţii de cazane de abur

Denumirea de cazan de abur este atribuită de fapt aparatului care serveşte
la producerea vaporilor de apă, cu presiune mai mare decât cea atmosferică.
Deci, această noţiune include un focar, în care are loc arderea şi se degajă
căldura şi un vaporizator, unde are loc vaporizarea.

2.6.1. Cazane de abur. Caracteristici principale

Cazanele de abur în cadrul centralelor termoelectrice clasice sunt
instalaţii folosite pentru producerea aburului necesar turbinelor cu abur pe seama
arderii unor combustibili.
Se cunosc şi alte utilizări industriale sau urbane ale cazanelor de abur:
încălzire, climatizare, obţinerea aburului tehnologic pentru industria textilă,
chimică, petrochimică etc.
În afara cazanelor de abur, în instalaţiile energetice, mai sunt utilizate
cazane pentru încălziri centrale (de apă caldă, sub 100 °C), de apă fierbinte
(CAF-uri, peste 100 °C) şi cazane recuperatoare [3], [65], [76], [88].
Căldura necesară producerii aburului, apei fierbinţi sau apei calde se
obţine fie prin arderea în cazan a unor combustibili clasici sau combustibili
deşeu, fie de la alte instalaţii tehnologice, prin intermediul gazelor de ardere
rezultate.
Parametrii aburului produs în CET depind de tipul turbinelor şi de
necesităţile consumatorilor. Parametrii caracteristici obişnuiţi ai aburului pentru
CET sunt: 40 bar şi 450°C; 35 bar şi 450 °C şi, mai rar, 198 bar 540 °C,
14
respectiv 137 bar la 550 sau 570 °C. În cazul utilizării turbinelor de termoficare
cu parametrii coborâţi ai aburului viu, se folosesc cazane de abur la 16 bar şi
350°C. Debitele livrate de cazanele de abur sunt cuprinse, în general, între 30 şi
100 t/h (pentru cele cu parametrii coborâţi sau medii), respectiv între 120 şi
420 t/h (pentru cele cu parametrii ridicaţi) [3].
Prin agregat de cazan de abur se înţelege, de obicei, un ansamblu de
elemente, care cuprinde: cazanul propriu-zis, supraîncălzitorul de abur,
economizorul de apă, preîncălzitorul de aer, zidăria cu scheletul metalic pentru
protecţia şi susţinerea subansamblelor componente.
Instalaţia de cazan de abur se referă la agregatul de cazan, cu toate
utilajele auxiliare: ventilatoarele de aer, aspiratoarele de gaze arse, conductele de
apă şi abur, canalele de gaze şi aer etc.
Cazanele pot funcţiona la presiune subcritică sau supracritică (referirea
se face la punctul critic din diagramele aburului).
În primul caz, agentul energetic care este apa, preia căldura din focar
pentru:
■ ridicarea temperaturii lichidului până la temperatura de saturaţie (în
economizorul şi preîncălzitorul de apă);
■ vaporizarea lichidului saturat (în vaporizator);
■ supraîncălzirea vaporilor saturaţi (în supraîncălzitor).
În cel de-al doilea caz nu are loc o vaporizare propriu-zisă ci o schimbare
treptată a parametrilor de stare cu creşterea continuă a temperaturii pe baza
căldurii primite.
În afara celor trei părţi principale, menţionate mai sus, cazanul mai poate
cuprinde, după schemele termice folosite, un supraîncălzitor intermediar şi un
preîncălzitor de aer.
În general, în cazanele mari moderne, suprafeţele de schimb de căldură,
prin care trece agentul energetic, sunt formate dintr-un sistem de ţevi legate în
paralel şi conectate la un rezervor cilindric principal, numit tambur, prin
intermediul unor colectoare (camere), care se află la cota inferioară a sistemului
de vaporizare (vezi şi fig. 2.2).
Arderea combustibilului are loc în focar, iar gazele de ardere produse
circulă spre coş, prin drumurile (căile) de gaze special create.
Suprafeţele de transfer de căldură sunt plasate în focar şi în calea gazelor
de ardere.
Pentru alimentarea cu apă şi combustibil, pentru evacuarea gazelor de
ardere şi a reziduurilor solide ale arderii, cazanele sunt echipate cu pompe, mori,
alimentatoare, ventilatoare şi instalaţii de separare a cenuşii din gazele de ardere.
După natura circulaţiei agentului energetic, cazanele sunt împărţite în:
■ cazane cu circulaţie naturală;
■ cazane cu circulaţie forţată.

15
 La cazanele cu circulaţie naturală, circulaţia agentului energetic prin
sistemul de ţevi menţionat şi tambur, se realizează pe seama diferenţei de
densitate între fluidele cuprinse în cele două ramuri ale circuitului. Această
circulaţie a agentului energetic poartă denumirea de circulaţie naturală.
În fig.2.6.1 se prezintă schema principială de realizare a circulaţiei
naturale a agentului energetic într-un cazan, cu notaţiile aferente.
Tamburul 1 este, în mod obişnuit, în afara zonei de acţiune a gazelor arse.
La cazanele moderne, datorită ecranului 7, qu >> qc respectiv qc  0.

5 6
1

4
3
7
qu
u c H

qc
focar

Fig.2.6.1. Schema principială a circulaţiei naturale a agentului energetic

1– tambur (superior); 2– colector (sau tambur inferior); 3– ţevi de
coborâre (descendente); 4– ţevi de urcare (ascendente); 5– ieşirea
aburului; 6– intrarea apei de alimentare; 7– ecran de izolare termică;
qu – flux de căldură spre ţevile ascendente, aflate în focar; qc – flux
de căldură spre ţevile descendente, aflate în exteriorul cazanului; u şi
c – densitatea agentului energetic în ţevile ascendente şi descendente

Datorită fluxului de căldură primit, în ţevile de urcare începe procesul de

vaporizare, apărând o emulsie apă–abur, care are densitatea ρu  ρc .
Forţa motoare principală a circulaţiei apei, în ţevile cazanului, este
presiunea produsă prin diferenţa de greutate a celor două coloane de lichid.
Debitul de circulaţie este:
D  kH (  c   u ) g . (2.6.1)
Circulaţia naturală se adoptă în special în cazul debitelor mari şi foarte
mari de abur, neexistând limitări în acest sens. Este limitată însă presiunea
aburului cu care se lucrează, deoarece în punctul critic apă = abur şi, din
această cauză, circulaţia naturală nu mai are loc. Din acest motiv, circulaţia
naturală se adoptă la cazanele care funcţionează până la presiuni de
175180 bar.

16
 La cazanele cu circulaţie forţată, circulaţia agentului energetic prin
sistemul de ţevi se realizează pe seama unor pompe de circulaţie; există cazane
cu circulaţie forţată multiplă sau unică.
În cazul cazanelor cu circulaţie forţată multiplă, din apa care circulă, de-a
lungul suprafeţelor de încălzire, numai o parte se transformă în abur iar restul
este recirculată. Atunci când întreaga cantitate de apă este transformată în abur,
la o singură trecere, de-a lungul suprafeţelor de încălzire, se spune că avem de-a
face cu cazane cu străbatere forţată sau circulaţie unică.
Cazanele de abur sunt caracterizate prin următoarele mărimi:
■ debitul nominal de abur t/h, este debitul maxim continuu care trebuie livrat
de cazan la presiunea şi temperatura nominală a aburului şi apei de
alimentare;
■ debitul minim, este debitul minim continuu de abur ce se cere livrat la
presiunea nominală;
■ presiunea nominală, este presiunea maximă continuă a aburului la ieşirea din
vana principală (VP) de abur în condiţiile debitului şi temperaturii nominale;
■ temperatura nominală, este temperatura maximă continuă a aburului la
ieşirea din VP, în condiţiile debitului şi presiunii nominale;
■ presiunea maximă, este presiunea de lucru maximă admisă în elementele
cazanului; în cazul cazanelor cu tambur această presiune este considerată în
tambur, iar la cazanele fără tambur la intrarea apei în cazan;
■ randamentul cazanului, se exprimă procentual, ca raportul dintre cantităţile
de căldură produse şi cele consumate;
■ coeficientul de circulaţie
Dapă
K (2.6.2)
Dabur
unde: Dapă şi Dabur sunt debitele de apă de alimentare şi de abur
obţinute.
Coeficientul de circulaţie are următoarele valori pentru diverse tipuri de
cazane:
K = 1040 pentru cazane cu circulaţie naturală;
K = 412 pentru cazane cu circulaţie forţată multiplă;
K = 1 pentru cazane cu circulaţie forţată unică (străbatere forţată);
■ consumul specific de energie pentru serviciile proprii (vehicularea aerului,
combustibilului, agentului energetic etc.).
În vederea asigurării unei funcţionări corecte se cer menţinute egalităţile
sau rapoartele:
■ între debitul masic de apă de la intrare şi debitul masic de abur la ieşire;
■ între fluxul de căldură introdus şi fluxul de căldură preluat de agentul
energetic.
17
 Orice dezechilibru duce la modificarea parametrilor de funcţionare şi deci
la perturbări în întregul echipament de producere a energiei electrice/termice.

2.6.2 Cazane cu circulaţie naturală

În fig. 2.6.2 se prezintă schema principială a unei instalaţii de cazan cu
circulaţie naturală a agentului energetic [65]. În această schemă sunt puse în
evidenţă părţile principale ale instalaţiilor de cazan şi fluxurile energetice
aferente: combustibil, aer, gaze de ardere, agent energetic.

3 19 6 29 20

7 21
11
13 24 6
2
5 10
5 4
12 4
25 8 18
22 1
17
15
9
23
14
28 16 27
29 26 27

Fig. 2.6.2. Schema principială a unei instalaţii de cazan cu circulaţie

naturală a agentului energetic
1– focar; 2– drum de gaze; 3– tambur; 4– ţevi de coborâre; 5– vaporizator (ţevi
de urcare); 6– supraîncălzitor primar; 7– supraîncălzitor intermediar; 8–
economizor (preîncălzitor de apă); 9– preîncălzitor de aer; 10– electrofiltru;
11– buncăr de cărbune; 12– alimentator; 13– canal de recirculare; 14– moară
de cărbune; 15– arzător; 16– ventilator aer; 17– ventilator de gaze de ardere;
18– conductă de apă de alimentare; 19– conducte de abur saturat; 20– conducte
de abur supraîncălzit primar; 21– conducte de abur supraîncălzit intermediar;
22– cărbune brut; 23– amestec praf de cărbune şi gaze de transport; 24– gaze
de ardere recirculate; 25– gaze de ardere din focar; 26– zgură; 27– cenuşă; 28–
aer; 29– colector

18