Discursul lui Jacques Chirac tinut la comemorarea a 53 de ani de la Razia de la Velodromul de

iarna de pe 16 iulie 1942

Pe 16 iulie 1942, autoritatile din Franta, care era ocupata de nazisti din 1940, au ordonat cea
mai mare razie si operatie de arestare in masa de evrei realizata in Franta in timpul celui de al
Doilea Razboi Mondial. Regimul colaborationist de la Vichy a colaborat cu politia franceza,
mobilizand aproximativ 4500 de politisti, jandarmi si voluntari francezi pentru a cauta si aresta
circa 13 000 evrei. Acestia au fost trimisi in lagarul de concentrare Drancy si in alte cateva
locuri, in asteptarea deportarii lor in lagare de exterminare din Polonia. Mai putin de 100 de
persoane, dintre care niciun copil, au supravietuit. Discursul tinut de Jacques Chirac, presedinte
al Frantei la acea vreme, pe 16 iulie 1995 este foarte important pentru ca este prima oara cand se
recunoaste ca Franta a fost direct raspunzatoare pentru deportarea evreilor.
Chirac isi incepe discursul adresandu-se autoritatilor, primarul, presedintele, ambasadorul si
marele rabin, enumerand aceste functii importante pe langa formula obisnuita “Doamnelor si
Domnilor”, astfel incearca sa se apropie de public. Prima fraza a discursului se refera deja la
natiunea franceza si la felul in care o decizie gresita poate sa influenteze viitorul ei, atat in
perspectiva locuitorilor, cat si a celorlalte natiuni. Remuscarea si constientizarea responsabilitatii
se simt inca din aceasta prima fraza. Al doilea paragraf incepe cu o inversiune “Ces moments, il
est difficile de les evoquer” stil caracteristic exprimarii frantuzesti si care evidentiaza subiectul
propozitiei, si anume actiunile ingrozitoare in care autoritatile franceze s-au implicat pentru a
aresta si deporta in lagare mii de evrei. Chirac foloseste pronumele nedefinit “on” prin care nu-si
asuma numai el vina, ci indeamna spre o trezire si o constientizare nationala. El descrie
evenimentele din 1942 folosind cuvinte puternice “horreur”(oroare), “chagrin”(durere),
“tragedie”, “larmes”(lacrimi), “honte”(rusine), iar consecintele s-au abatut atat asupra
sufletelor(“âme”), cat si a corpurilor (“chair”).
In urmatorul paragraf, prin “ces heures noires” (aceste vremuri negre) se reaminteste
perioada in care Franta a fost ocupata de nazisti care au incalcat deviza tarii : “Liberte, Egalite,
Fraternite” si au vrut sa schimbe intreaga organizare politica si sociala. Dar, vina nu este
aruncata complet in spatele germanilor, caci si poporul francez trebuie sa si-o assume si, de
asemenea, si statul. Prin aceasta afirmatie, Chirac vrea sa castige atentia publicului si indulgenta
evreilor si a celor care condamna Franta pentru 16 iulie 1942. Este prima oara cand vina si
implicarea statului francez sunt recunoscute pentru ca in trecut, niciun lider politic nu a tinut un
discurs in care sa admita clar aceste lucruri. In 1992, Francois Mitterand participa doar la
comemorarea raziei de la Velodromul de iarna fara a rosti niciun discurs, fiind primul sef de stat
care participa la acest eveniment.
Dupa introducerea in care a facut doar aluzii la partile implicate, Jacques Chirac afirma clar
ceea ce s-a intamplat: “Il y a 53 ans, le 16 juillet 1942, 450 policiers et gendarmes francais, sous
l’autorite de leur chefs, repondaient aux exigences des nazis.” El trezeste interesul populatiei
care simtea fervoarea si astepta o afirmatie directa. Continua in acest stil dand cifre si date
consemnate in istorie pentru a arata exact care a fost realitatea. Urmeaza o enumerare a
victimelor: “les familles dechirees, les meres separees de leurs enfants, les vieillards – dont
certains, anciens combattants de la Grande Guerre, avait verse leur sang pour la France – jetes
sans management dans les bus parisiens et les fourgons de la Prefecture de Police.” Aceste scene
pe care le caracterizeaza drept “atroce” ating o coarda sensibila atat in constiinta vinovata a
francezilor, dar si a celor oropsiti care se simt intr-un final intelesi. Discursul trezeste
compasiunea poporului francez. Adjectivele “long et douloureux”, urmate de substantivul
“l’enfer”, descriu din nou experienta traumatizanta. Chirac pune si o serie de intrebari retorice, la
care nu se asteapta la un raspuns din partea cuiva pentru ca raspunsurile sunt deja bine
cunoscute: “Combien d’entre-elles ne reverront jamais leur foyer? Et combien, a cet instant, ce
sont sentries trahies? Quelle a ete leur detresse?”. Desi evenimentele s-au petrecut deja, nu este
folosit un timp trecut, ci prezentul si viitorul, pentru ca asemenea rani nu se vindeca niciodata.
Apoi, se prezinta tradarea pe care ar fi trebuit sa o simta evreii pe care Franta ii primise
promitandu-le libertate si drepturi pentru ca acestea erau idealurile poporului francez: “La
France, patrie des Lumieres et des Droits de l’Homme, terre d’accueil et d’asile”. Chirac
formuleaza foarte plastic spunand ca Franta a comis ceva ireparabil, si-a aruncat protejatii in
mainile calailor. Textul capata si o caracteristica expresiva prin metafore, enumeratii si epitete.
Apar si pronume si verbe la persoana I plural, o generalizare, pentru a evidentia ca
responsabilitatea recastigarii increderii evreilor care au suferit enorm din cauza homofobiei si
rasismului, este a tuturor francezilor.
Chirac ii prezinta poporul evreu ca pe unul martir, “fidele a sa loi, mais sans esprit de haine
ou de vengeance”, dar care nu mai este singur pentru ca francezii sunt alaturi de ei : “la
Communaute juive se souvient et toute la France avec elle”. El atentioneaza ca istoria trebuie sa
fie o lectie, “pour que de tells atrocities ne se reproduisent jamais plus” (pentru ca astfel de
atrocitati sa nu se mai intample niciodata). Adverbul niciodata este foarte des folosit in text
tocmai in acest sentiment. Desi societatea a evoluat, urme de rasism au ramas inca, iar Chirac
indeamna populatia sa fie vigilenta si sa inabuse orice fel de desfasurari ale rasismului si
antisemitismului. In prima faza, foloseste persoana a II-a plural, pentru a rectifica ulterior
folosind persoana I plural, o generalizare care il include si pe el. Repetarea anumitor cuvinte sau
sintagme dau efervescenta discursului, grabesc ritmul si antreneaza publicul (“rien n’est
insignifiant, rien n’est banal, rien n’est dissociable”).
Paragraful urmator seamana cu un decalog pentru a evita un alt holocaust: “Transmettre la
mémoire du peuple juif, des souffrances et des camps. Témoigner encore et encore. Reconnaître
les fautes du passé, et les fautes commises par l’État. Ne rien occulter des heures sombres de
notre Histoire, c’est tout simplement défendre une idée de l’Homme, de sa liberté et de sa
dignité. C’est lutter contre les forces obscures, sans cesse à l’œuvre.” Apoi, foloseste pronumele
posesiv: “Cet incessant combat est le mien autant qu’il est le votre.” Din nou ideea de
generalizare, de amestecare cu auditoriul. Chirac adauga o nota personala discursului spunand ca
este fericit ca generatia tanara este sensibila la acest subiect (holocaustul) si ca francezii au decis
sa-si priveasca si sa-si accepte trecutul. Afirma apoi, ca pe un adevar general cunoscut de toata
lumea (prin apozitia “nous le savons tous” in care apare persoana I plural) ca Franta nu este
deloc o tara antisemita. Vrea sa elimine total aceasta impresie folosind adverbul “nullement”.
In finalul discursului, presedintele francez reaminteste valorile adevarate ale Frantei, vrand
sa-i mobilizeze pe cetateni, caci discursui nu a fost unul admonestant, el insusi fiind francez, insa
unul care a deschis ochii catre un adevar istoric.Marea greseala comisa de Franta si de guvernul
de la Vichy nu este ceea ce defineste tara, ci o serie de valori democratice: “liberte, justice,
tolerance qui fondent l’identite francaise et nous obligent pour l’avenir”. Alaturi de principalii
aliati ai Frantei, Chirac vrea sa mobilizeze o intreaga forta, bazata pe crezul in valorile
democratice, care sa opreasca orice factiuni care pot atenta la aceste valori si la binele Europei.
Fraza finala pune in centru vointa “si nous le voulons, ensemble nous pouvons donner un coup
d’arret a une entreprise qu detruit nos valeurs et qui, de proche en proche risqué de menacer
l’Europe tout entire”. Fraza conditionala subliniaza ca puterea e in mainile omului care poate sa
faca o lume mai buna pentru el si semenii lui si care nu trebuie sa traiasca in ignoranta.