http://www.crestinortodox.

ro/morala/rolul-familiei-educatia-copiilor-perspectiva-eclesiala-
70841.html

Vatra a traditiei, familia trebuie sa cultive o spiritualitate a comuniunii intre membrii sai, perspectiva
si vietuire in care chiar bunurile materiale sa fie transfigurate, printr-un anumit mod, teologic, al
utilizarii acestora. In Vechiul Testament, de fapt (si prin aceasta revin la afirmatia dinainte), familia nu
este definita numai de unitatea sanguina, genetica, ci si de o maniera specifica de viata, de asumare a
valorilor. Aceasta maniera specifica a fost desemnata mereu prin expresia nume bun ("calea
dreptilor"; Psalm 1, 6). Cineva era recomandat comunitatii si partenerilor de afaceri prin numele
familiei din care provenea, care garanta o educatie solida; insusi Dumnezeu se recomanda poporului
sau prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac si lacob, prin invocarea spitei celor credinciosi (Iesire 3,
6). Din aceasta perspectiva, o familie cu nume rau ("sfatul necredinciosilor si calea pacatosilor"; Psalm
1, 1) era la fel de blamata ca si aceea fara copii, fiind fara rod in ordinea sociala. Fie si numai pentru
aceste exemple, importanta familiei pentru o societate traditionala reiese cu evidenta.

Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala

Mareste imaginea.

Expunerea mea nu are in vedere creionarea unei metodologii a educatiei in familie (fara a neglija acest aspect), ci

discutarea mizei sociale a acestei educatii, inainte de abordarea temei, cred ca se impune o succinta investigare a

contextului social si cultural-mental contemporan. Desigur, nu poate fi vorba de o expunere exhaustiva, ci numai de

reliefarea catorva aspecte care mi se par relevante pentru discutie. Aceasta exigenta vine din faptul ca nu se poate

vorbi cu usurinta astazi de educatia in familie, in contextul complex al unei crize a familiei si al existentei unui sistem
educational institutionalizat care pare sa fi preluat mai toate sarcinile traditionale ale familiei.

Societatea noastra si mentalitatea moderna (si noi suntem oameni moderni, chiar daca ideologia
modernista a progresului nu mai este in voga) se caracterizeaza prin a fi netraditionale sau chiar
antitraditionale, reprezentative pentru o cultura a dihotomiilor impinse pana la ruptura. Si asa se
intampla in toate cazurile, de la disocierea domeniilor privat si public pana la separarea si auto-
nomizarea stiintelor sau, in plan social, pana la conflictul celor doua sisteme cunoscute,
individualismul si colectivismul (fundamentate pe intelegerea gresita a persoanei umane si a
relatiilor interumane).
Fiind netraditionala, rupand cu trecutul, cu institutiile si intelepciunea practica a societatilor
anterioare, cultura moderna este una in care, aflandu-se tot mai mult, nu se mai forjeaza si
criteriile bunei intelegeri si utilizari a lucrurilor. E ca si cand acumulam permanent, in toate
privintele, fara a avea gandul necesitatii unor articulatii si criterii care sa dea coerenta
cunostintelor si care sa ne permita evaluarea si utilizarea corecta a ceea ce am ajuns sa
cunoastem. Cu toate ca traim in era exploziei informationale si a comunicatiilor, mai mult, fiind
pe cale de a construi learning society, lumea noastra pare incapabila sa transmita si sa primeasca
real, preocupata unilateral de ceea ce sociologii numesc deja"cunoasterea inutila". Simptomatic,
in acest sens, mi se pare fenomenul rupturii intre generatii, cele anterioare transmitand date pe
care cele ulterioare le primesc cu multe rezerve sau pe care nu le mai primesc deloc; date care,
asadar, nu pot constitui un liant al generatiilor. Simptomatic, de asemenea, refuzul tiner fata de
orice establishment.

Evident, este vorba de transmiterea unor cunostinte care, puse mereu semnul critic al unei
atitudini de tip stiintific, nici nu mai au de ce sa fie inregistrate altfel decat in forma unei arhive
istorice (din care nimeni nu mai are invatat). Acest fapt arata cat de mult suntem inca tributari
ideologiei scientiste, care vrea sa trateze valorile umane sub specia cantitativului, dupa exemplul
stiintelor exacte. Or, aici e vorba de ceva care scapa unei asemenea abordari. Ceea ce nu se mai
transmite intre generatii este intelepciunea venita urmarirea finalitatii lucrurilor, ethosul care sa
unifice generatiile (dand continuitate si coerenta peste timp omenirii), o "filosofie activa", cum
spune sfar Maxim, acel modus operandi al latinilor, acel savoir faire al francezilor. Constantin
Noica vorbea de urgenta recuperarii acestei intelepciuni - la fel de necesara culturii noastre
precum fiintei omenesti aerul -atunci cand spunea, oarecum ironic, ca, dupa ce am cunoscut
atatea, a venit vremea sa mai si inteleg cate ceva.

In opinia mea, in societatea noastra nu se mai poate realiza o asemenea intelepciune decat daca,
renuntandu-se la monopolul invatamantului si al educatiei institutionale, se incearca reinstituirea
familiei in situatia sa de spatiu experientei comunitare si al transmiterii unei intelepciuni
practice. Un spatiu, si acest aspect e cel mai important pentru cuvantul meu, al recuperarii relatii
imediate intre membrii familiei, intre parinti si copii, dar si al relatiilor mai indepartate, cu
membrii comunitatii umane si cu stramosii care au forjat, trait si transmis valorile-criteriile care
constituie continutul acestei intelepciuni.

Or, in absenta acestei intelepciuni, in hiatusul traditiei, nu se mai poate vorbi despre o
consistenta si nici de o evidenta a criteriilor create de lumea moderna. Iar in lipsa unor criterii
stabile, ceea ce caracterizeaza constiinta si viata celor mai multi contemporani ai nostri este
dezorientarea. Se poate spune ca in acest moment, rupta de traditie, rupta de fundamentele sale
crestine, lumea moderna a ajuns sa pacatuiasca din nestiinta! Este deja, dincolo de
indiferentismul religios si de secularism, un spectacol al amoralitatii, nu al imoralitatii,
amoralitate care permite excese de neimaginat in trecut, atat in viata personala cat si in cea
publica. Or, aceste excese nu pot fi stopate fara recuperarea constiintei pacatului, desigur nu in
sensul medieval al culpabilizarii, ci in sensul descoperirii neconformitatii cu anumite criterii
consistente si verificate istoric.

Societatii noastre i se potriveste tot mai mult observatia sfantului Pavel ca pana la Moise a
domnit moartea (Romani 5, 14): nu despre moartea biologica este vorba, ci despre separarea de
Dumnezeu, care face din experienta unei vieti ateizate o experienta mortifera. Numai de la Moise
a inceput a se vorbi despre domnia pacatului, pentru ca Legea demasca pacatul, demasca
moartea, inteleasa, repet, ca separare de Dumnezeu (Romani 5, 20a). Aceasta implica faptul ca
lumea noastra are nevoie de recuperarea traditiei si de spatiul prin excelenta al acesteia, familia
(nu este necesara aici o distinctie intre familia mica si cea mare). Numai apoi, dupa aceasta
recuperare, se poate spera si un progres spiritual al societatii noastre, pentru a intelege astfel
afirmatia paulina despre priso-sirea harului (Romani 5, 20b).

Voi incerca, in continuare, sa arat cum a fost vazut rolul educativ al familiei in traditia biblica si
patristica a Bisericii, apoi sansele pe care acest model le mai poate avea in contextul
contemporan. Consider ca rememorarea unor aspecte ale traditiei eclesiale va servi atat actiunii
Bisericii cat si societatii de acum.

Un cadru biblic

In Scriptura, familia apare drept cadru traditional-educational inca din referatul vietuirii
paradisiace. Chemata la o experienta contemplativa, la o intelegere si la o asumare teologica a
realitatii (implicatii ale starii de a fi "dupa chipul lui Dumnezeu"; Facere 1, 26-28), familia
paradisiaca si-a exersat vocatia prin numirea fiintelor vii (Facere 2, 19-20) si prin reciproca
raportare nepatimasa a barbatului si a femeii (Facere 2, 25). Ambele aspecte indica inceputul nu
doar al cunoasterii realitatii create, biologice si umane, in lumina prezentei lui Dumnezeu, ci si al
manifestarii omului ca icoana a lui Dumnezeu in mijlocul creatiei.

In ce priveste primul aspect, e vorba de a descoperi normele launtrice ale lucrurilor, ratiunea lor
de a fi si, prin aceasta, adevarata relatie intre om si lucruri. Nu stiu daca implicatiile axiologice si
deontologice ale evenimentului paradisiac au fost pana acum indeajuns evidentiate de teologie.
In privinta celui de-al doilea aspect, e vorba de a intelege adevarata relatie dintre barbat si
femeie, in sensul descris ulterior de sfantul Pavel, prin utilizarea paradigmei comuniunii intre
Hristos si Biserica (Efeseni 5, 21-33). Ambele cazuri ilustreaza insa un fapt comun: nu se poate
realiza o experienta teologica a relatiilor inter-umane si a relatiilor intre omenire si ecosistem
decat intr-o maniera duhovniceasca de vietuire. De asemenea, si in urmare, ilustreaza faptul ca
familia e cadrul par excellence al experientei in comuniune si al traditiei intelepciunii practice.
Aici trebuie sa remarc faptul ca maniera duhovniceasca de vietuire implicand deodata
contemplatie si actiune, nu inseamna, potrivit intelepciunii biblice si traditiei filocalice,
abandonarea trupului si a lumii, ci un anumit tip asumare a acestora, prin "asemanarea cu
Dumnezeu" (Facere 1, 26). Acesta e motivul pentru care, obstinat, Psalmistul cere sa fie invatat
"indreptarile" lui Dumnezeu (Psalm 118, 7-8 etc), ecou neintrerupt al revelarii sinaitice a Legii
divine si norma pentru marea familie israelita. Pacatul, abandonarea comuniunii cu Dumnezeu si,
deci, abandonarea modelului divin/trinitar al vietuirii duhovnicesti, a condamnat omenirea la
permanente oscilatii intre spiritualism (ca atitudine de dispret fata de trup, familie, materie si
lume) si materialism (ca atitudine de refuz fata de valorile spirituale si fata de transcendenta). In
aceste conditii, intelepciunea practica, la care era omul chemat sa ajunga - in ambianta divina -,
intelepciune care il indruma pe om in privinta utilizarii corecte a bunurilor, a devenit patrimoniul
traditiei israelite si faptul constitutiv al familiei. Voi reveni ceva mai jos asupra acestei ultime
afirmatii.

In porunca Decalogului - "cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani
multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeu ti-l va da (Iesire 20, 12) - sesizam o relatie
imediata intre intelepciunea practica (care ii asigura omului supravietuirea si sporul) si respectul
fata de parinti. Parintii nu trebuie cinstiti doar pentru ca sunt originea biologica a copiilor lor, ci
si in masura in care au devenit parinti in ordine spirituala, initiindu-si copii in iubirea si
ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7 si 20-25). Altfel spus, in masura in care, prin
vietuirea lor inteleapta, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vietii placute lui
Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente si a bunei raportari fata de
lucruri, in spiritul de care vorbeste Ecclesiastul (2, 24-26 etc). In acest context, a-ti cinsti parintii,
care te-au adus deopotriva la lumina zilei si la intelepciunea vietii, implica imitarea faptei lor, a
modului lor de a fi, asa cum recomanda sfantul Pavel (Evrei 13, 7). Este un mod foarte propriu
Scripturii de a vorbi despre educatia - ca mystagogie si pedagogie - din aproape in aproape, nu
prin propunerea unor teorii despre buna-purtare, ci prin intruparea unui model de viata, prin
constituirea unei maniere teologice ( dupa criterii divine) de a fi si prin participarea membrilor
familiei la acest model.

Vatra a traditiei, familia trebuie sa cultive o spiritualitate a comuniunii intre membrii sai,
perspectiva si vietuire in care chiar bunurile materiale sa fie transfigurate, printr-un anumit mod,
teologic, al utilizarii acestora. In Vechiul Testament, de fapt (si prin aceasta revin la afirmatia
dinainte), familia nu este definita numai de unitatea sanguina, genetica, ci si de o maniera
specifica de viata, de asumare a valorilor. Aceasta maniera specifica a fost desemnata mereu prin
expresia nume bun ("calea dreptilor"; Psalm 1, 6). Cineva era recomandat comunitatii si
partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care garanta o educatie solida;
insusi Dumnezeu se recomanda poporului sau prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac si lacob,
prin invocarea spitei celor credinciosi (Iesire 3, 6). Din aceasta perspectiva, o familie cu nume
rau ("sfatul necredinciosilor si calea pacatosilor"; Psalm 1, 1) era la fel de blamata ca si aceea
fara copii, fiind fara rod in ordinea sociala. Fie si numai pentru aceste exemple, importanta
familiei pentru o societate traditionala reiese cu evidenta.

Nu o sa mai insist aici asupra aspectelor strict legate de educatia copilului in familia
vechitestamentara (prezente in scrierile sapientiale), mai ales ca unele principii nu ne mai par
astazi utile si decente, amintind doar faptul ca in sanul unei familii traditionale, pe langa simtul
proprietatii, se dezvolta prin educatie si sentimentul responsabilitatii pentru propriile actiuni in
fata lui Dumnezeu si a societatii. Aceasta idee, centrala pentru tipul de educatie predicat de
Biblie, pentru intelepciunea practica, s-a transmis si ritualului ortodox al tainei cununiei: spre
sfarsit, atentionandu-i pe miri asupra juramantului pe care l-au facut, preotul le recomanda sa
urmeze "ceea ce este placut lui Dumnezeu si oamenilor".

Noutestamentar, in lumina faptei minunate din Cana Galileii - care trebuie privita ca un adevarat
simetric al evenimentului trait de familia paradisiaca - nu doar relatiile dintre barbat si femeie
sunt revolutionate, ci chiar institutia familiala; prin extensie, intreaga societate umana. Simbolul
acestei revolutionari, al acestei transfigurari, este prefacerea apei in vin: relatiile naturale,
traditionale, sunt ridicate la un alt nivel, al maturitatii spirituale si al intelegerii active. Devine
acum posibil ca, in masura in care toti membrii familiei se raporteaza catre acelasi Hristos, Legea
sa poata fi interiorizata, transformata in chiar fiinta omului, pentru ca de acum - Hristos locuind
in fiecare din cei ce cred - toti devin temple ale Duhului Sfant si posesori ai spiritului Legii (1
Corinteni 3, 16; 1 Ioan 2, 20).

De fapt, acesta e motivul real (nu universalitatea pacatului stramosesc) pentru care, de la inceput
(Fapte 2, 38-39), Biserica a acceptat botezul copiilor in familiile crestine: e vorba de faptul ca
familia devine, in Hristos si in Biserica, nu doar un cadru legiuit al nasterii in ordine biologica, in
stare sa asigure educatia pe care am numit-o mai sus intelepciune practica, ci si cadru al nasterii
in ordine spirituala, al innobilarii omului. Indicatorul acestui salt este intalnirea Domnului cu
tanarul bogat, cunoscator si implinitor al Legii, dar nesigur in ce priveste ritmurile vietii vesnice
(Matei 19, 16-22).

Familia este reinstituita - in Hristos si in Biserica - ca loc al educatiei dar si transformata in

laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru
persoana umana si pentru comunitatea omeneasca. Sfantul Pavel atrage crestinilor atentia ca
trebuie sa fie copii, dar nu la minte, care trebuie sa fie desavarsita, ci la inima, la nerautate (1
Corinteni 14, 20), depasind imaturitatea si "intelesurile slabe ale lumii" (Galateni 4, 3) prin do-
bandirea "gandului care era in Hristos" (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc in care se desfasoara primul examen al capacitatii sociale a fiecaruia din
membrii sai. Parintii si copiii primesc in egala masura sfaturi apostolice, diferentiate potrivit
varstei fiecaruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii trebuie sa invete ascultarea de parinti pentru a dobandi
cele fagaduite, iar parintii trebuie sa-si priveasca fiii ca persoane chemate la desavarsire si nu ca
obiecte, educandu-i "in invatatura si certarea Domnului" (Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21).
Batranii, pastrandu-si mintea, credinta si cuviinta, trebuie sa "invete de bine", pentru a-i conduce
pe tineri la intelepciune si cumpatare (Tit 2, 2-6). Educatia crestina, in continuarea traditiei
vechiului popor al lui Dumnezeu, presupune initierea si adancirea in intelepciunea descoperita
omului de sus.

Adresandu-se episcopului Timotei, sfantul Pavel il indeamna sa ramana statornic in invatatura pe

care a primit-o in familie, "de mic copil", prin cercetarea Scripturii, care, insuflata de Duhul
Sfant fiind, il poate mereu conduce la intelepciune si buna-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii,
prezentati ca modele pentru vietuirea crestina, trebuie sa aiba familii bine intemeiate, cu "fii
ascultatori", cu "fii credinciosi" (1 Timotei 3, 4 si 12; Tit 1, 6), acestia din urma fiind garantia
capacitatii pastorale a parintilor lor: "daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria casa, cum va
purta grija de Biserica lui Dumnezeu?" (1 Timotei 3,5).

In aceste conditii, importanta sociala a familiei este covarsitoare. Deteriorarea relatiilor sociale
este, din perspectiva crestina, o consecinta imediata a dizolvarii familiei, proces care se petrece
atunci cand familia nu mai este unificata de aceeasi credinta si nici insufletita de iubire (Matei
24, 7 si 12; Marcu 13, 8 si 12). Ceea ce, invers, inseamna ca - vocatia societatii umane fiind
aceea de a deveni o familie mare - nu se poate visa constituirea unei societati a comuniunii atata
vreme cat familia e ranita in chiar fiinta sa cea mai intima. Ca aceasta e vocatia societatii
omenesti ne incredinteaza Mantuitorul, indemnandu-ne sa ne rugam aceluiasi Dumnezeu ca Tata
al tuturor, pentru a recunoaste, prin aceasta, ca toti suntem frati, fii ai aceluiasi Parinte si membri
ai aceleiasi familii (Matei 6, 9). Ne incredinteaza, de asemenea, Duhul Sfant, care-l invata mistic
pe fiecare sa strige: Abba! Parinte! (Romani 8, 15; Gal. 4, 6).

In Noul Testament, asadar, familia ("Biserica de acasa"; Romani 16, 5) se descopera ca

paradigma a intregii comunitati umane. Si chiar daca nu se consta aici o preocupare speciala
pentru metodele educatiei in familie (cum apare in sapientialele vechi-testamentare), importanta
si lipsa de echivoc ale acestei perspective sunt evidente. Pentru ca nu exista o educatie mai
eficienta decat aceea care, pornind de la contemplarea comuniunii Sfintei Treimi, cauta
realizarea unui mod similar de viata in societatea omeneasca (Ioan 17, 21-22).

Un cadru patristic

Departe de a fi sarac (simplista fiind numai prezentarea mea), cadrul bibic ofera principalele
repere ale educatiei in familia crestina, si ma refer la finalitatea si spiritul educatiei. Pe acest
fundament s-au edificat, in imediata continuitate, principiile patristice ale educatiei. In cele ce
urmeaza, ma voi opri asupra doi Parinti ai Bisericii, mari pedagogi, sfintii Clement Alexandrinul
si Ioan Hrisostom, reprezentativi pentru intreaga traditie.
Pentru Clement, nu se poate discuta despre educatie atata vreme cat nu se cunosc obiectivele
acesteia. In al sau Cuvant de indemn catre greci (Protreptikos), Clement lauda cautarile
filosofilor dupa intelepciune si desavarsire, aratand ca acestea sunt si cele pe care le doresc
crestinii, numai ca, spre deosebire de filosofi, crestinii au - in Hristos - si posibilitatea realizarii
lor. Aceasta pentru ca Hristos este intelepciunea si desavarsirea, invatatura sa cereasca
indumnezeind omul, ceea ce inseamna: aducandu-l in situatia de a se purta in lume ca
Dumnezeu. In urmare, cel ce cauta intelepciunea, patruns de fiorul vietii vesnice - ca realizare
anticipata, hic et nunc, a desavarsirii viitoare, a participarii la viata lui Dumnezeu -, trebuie sa-i
faca partasi pe toti cei din jurul sau la aceasta experienta, inclusiv pe copii.

Totul se schimba, in oameni si intre oameni, prin impartasirea acestei experiente a vietii in
Hristos: "Sa-l cautam asadar, pe Dumnezeu, ca sa traim! Rasplata cautarii este viata langa
Dumnezeu, (...) Frumos cantec al lui Dumnezeu este omul nemuritor, zidit pe drepttate, in care
sunt gravate toate cuvintele adevarului! Unde, in alta parte, trebuie inscrisa dreptatea, daca nu in
sufletul cel intelept? (...) Datorita acestei intelepciuni, parintii care au alergat la Tatal sunt parinti
buni pentru copiii lor; fiii care l-au cunoscut pe Fiul sunt fii buni pentru cei care i-au nascut; cei
care il au in mintea lor pe Mirele (Hristos) sunt soti buni pentru femeile lor"...

Textul vorbeste explicit despre innoirea relatiilor din sanul familiei, potrivit asemanarii cu
Dumnezeu, prin realizarea unei convertiri, a unei educatii care implica intruparea modelului
dumnezeiesc. Aspectele practice ale acestei convertiri sunt evidente chiar in litera textului.

In afara lui Hristos, nu poate fi realizata aceasta intelepciune capabila sa innoiasca omul si sa-l
innobileze. Adresandu-se paganilor, Clement observa caustic: "ati fost copii, apoi adolescenti,
apoi tineri, apoi barbati, dar niciodata buni. Fie-va rusine de batranetea voastra! Deveniti
intelepti (macar) la apusul vietii!". Desi nu exclude posibilitatea imbunarii omului la batranete,
Clement vorbeste de bucuria lui Dumnezeu pentru "copiii cei fara de rautate". Ceea ce, desigur,
trimite la urgenta intelegerii familiei ca spatiu al educatiei potrivit normelor Pedagogului
desavarsit, Iisus Hristos.

Constient de obiectiile pedagogilor pagani privind pedepsele aplicate de Dumnezeu oamenilor si

de parintii crestini fiilor lor, Clement spune ca o buna crestere a copiilor cere vindecarea acestora
de patimile care incep sa-i stapaneasca din frageda pruncie, vindecare imposibila fara "darea
unor porunci mai aspre" si fara "invatarea unor principii", pedepsele neavand - la randul lor -
sens fara aceste porunci si principii. Si daca e vorba de corectii aplicate pedagogic de parinti
copiilor, acestea trebuie insotite si de o disciplina intima a cuplului, care, transformand patimile
in iubire si cumpatare, cauta sa dobandeasca fii buni. Nici Legea mozaica nu a avut alt rost decat
acela de a fi "pedaagogie pentru copiii greu de stapanit", chiar daca aici prin copii intelegem
intreg poporul israelit si, prin extensie, omenirea. Oricum, din pildele Legii si ale Evangheliei,
parintii trebuie sa inteleaga ca nu e vorba numai de a da nastere, ci si de a-si invata copiii,
logodind sufletele lor cu Dumnezeu prin semanarea cuvintelor lui Hristos.

Cu imediata trimitere la imitarea modelului vietii Sfintei Treimi, sfantul interpreteaza eclesial
familia (de unde, poate, mai tarziu, afirmatia lui Hrisostom despre "mica Biserica"),
identificandu-i pe cei doi sau trei adunati in numele Domnului cu "barbatul, femeia si copilul".
Speculand putin, putem trage concluzia ca, pentru Clement, educatia - oricat de stricta ar fi -
urmareste realizarea unei vieti de comuniune in familie si in societate.

Evident, marele alexandrin se inscrie perfect in traditia biblica a educatiei, inteleasa ca purtare de
tip dumnezeiesc a parintilor fata de copii si a crestinilor in marea comunitate umana.

In ceea ce-l priveste pe sfantul Ioan Hrisostom, in scrierea Despre slava desarta si despre
educatia copiilor, el considera ca orice pedagogie trebuie sa porneasca de la premisa ca
neimblanzirea orgoliului este radacina cea mai adanca a coruptiei, pe toate planurile, in viata
privata si in cea publica. Proliferarea coruptiei si a perversiunii, la toate nivelurie, nu poate fi
oprita asadar fara renuntarea la "slava desarta", iar aceasta renuntare solicita efortul parintilor de
a-si educa bine copiii. Or, fenomenul coruptiei devine din ce in ce mai ingrijorator, pe masura ce
parintii abdica de la principala lor functie si vocatie, aceea de a-si educa fiii in spirit evanghelic,
potrivit unui standard intrupat in viata lui Hristos: "coruptia in lume ramane-se amplifica fara
piedica deoarece nimeni nu-si pazeste-previne copiii, nimeni nu le vorbeste despre virtute,
despre dispretuirea bogatiei si a slavei (desarte), despre indemnurile lui Dumnezeu".

Trebuie spus aici ca desele critici ale lui Hrisostom - ca si ale celorlalti Parinti - impotriva
bogatiei nu vizeaza niciodata simplul fapt de a avea, ci faptul ca, pentru o minte imatura, a avea
inseamna de cele mai multe ori a putea orice, in pofida oricaror canoane ale intelepciunii si ale
decentei. Sfantul dezavueaza asadar utilizarea irationala a puterii ("slava desarta"), atentionand
in privinta pacatului.

Parintii nu-si pot educa bine copiii decat daca ei insisi lupta cu pacatul, chemandu-l pe Hristos in
mijlocul lor, asa cum l-au avut intre ei cei din Cana Galileii. Referindu-se la obiceiurile profane
legate de nunta, sfantul observa ca familia crestina nu poate invoca datinile stramosilor atunci
cand acestea se dovedesc a fi indemnuri spre renuntarea la criteriile vietii evanghelice. De
asemenea, in familia crestina trebuie evitate cuvintele care-i pot indemna pe copii si pe altii spre
pacat. Educatia nu consta, deci, in masuri constrangatoare, ci intr-o initiere spre asceza mintii,
care invata sa urmareasca neincetat intelepciunea.

Pentru Hrisostom, chiar casatoria are scopul realizarii intelepciunii: "Nunta a fost randuita nu ca
sa ne destrabalam (aluzie la datinile matrimoniale pagane), nici sa desfranam (aluzie la
infidelitatea celor casatoriti), ci pentru a dobandi intreaga intelepciune (...). Doua sunt motivele
pentru care s-a randuit nunta: sa dobandim intreaga intelepciune si sa devenim parinti. Dintre
acestea doua, intaietate are intreaga intelepciune. Cand a intrat pofta, a venit si nunta, ca sa taie
lipsa de masura si sa ne induplece sa avem o singura femeie. Cat despre nasterea de prunci,
aceasta nu e savarsita deloc de nunta, ci de acel cuvant al lui Dumnezeu: cresteti si va inmultiti.

Se subintelege faptul ca prioritatea intelepciunii trebuie vazuta ca o conditie pentru cei ce vor sa
devina buni parinti, capabili de educarea copiilor lor. Aceasta "intreaga intelepciune" revine
deseori in scrisul sfantului Ioan, sub diverse forme, cum este cazul sintagmei "comuniune de
viata". Comuniunea sotilor, expresie deopotriva a iubirii si a fidelitatii, dar si a dobandirii
intelepciunii, se manifesta prin armonie, prin ordine si prin ceea ce s-ar putea numi o diviziune
familiala a muncii. Cumva disonand cu obisnuintele noastre, ale unei societati in care femeia si-a
cucerit drepturi egale cu barbatul in sfera publica, sfantul vorbeste de o stapanire a femeii in plan
privat, stapanire exercitata prin organizarea gospodariei, si de o stapanire a barbatului in sfera
publica, a afacerilor civile. In aceasta diviziune, care tine de contextul societatii elenistice tarzii
(mentalitatea iudaica propune modelul educatiei paterne), cel mai important aspect, din
perspectiva discutiei noastre, e faptul ca femeii ii revine indatorirea bunei educari a copiilor, care
sunt cea mai mare avere a familiei. Probabil ca afirmatia lui Hrisostom este si subiectiv motivata,
cunoscut fiind faptul ca, pierzandu-si foarte devreme tatal, el a fost crescut si educat de mama sa.

Numai in masura in care domnesc pacea si buna-intelegere intre soti exista sansa ghidarii
copiilor catre virtute. In viziunea ioaneica, cumintenia sotiei e de natura sa-l atraga si pe barbat
in treburile familiale, mai ales in ingrijirea copiilor, in initierea "sufletelor" lor prin "asceza
educatiei". O asemenea implicare, o asemenea convergenta a tuturor catre familie este calea
sigura pentru buna parcurgere a "timpului vietii de aici" si pentru "intrarea in imparatia
cerurilor". Pe acest fond si-a construit el viziunea despre familie ca "Biserica mica", laborator al
forjarii unor caractere frumoase si al vietuirii in comuniune. In linii mari, aceasta e si viziunea
celorlalti Parinti care au meditat asupra familiei crestine.

Familia in societatea contemporana

Am vazut pana acum ce inteles are educatia familiala, potrivit Scripturii si Parintilor. Desigur,
multi s-ar putea intreba - si cu destula indreptatire - asupra relevantei contemporane a acestor
idei. Dar pana la a raspunde unei asemenea posibile intrebari, trebuie sa luam act de situatia
familiei in acest moment, in societatea moderna. Din punctul meu de vedere, lucrurile trebuie
urmarite in doua directii: (1) starea familiei astazi si consecintele acesteia; (2) raporturile dintre
familie si societate/institutii.

In prima directie, as vrea sa ma opresc asupra fenomenului destramarii familiilor si asupra

consecintelor imediate ale acestui proces: carentele educationale si abandonarea copiilor.
Nu mai este pentru nimeni un secret ca, in occidentul si in orientul european deopotriva,
majoritatea tinerilor prefera sa nu se mai casatoreasca, optand pentru relatii temporare,
neconventionale - vezi chiar asa-zisele casatorii pe termen limitat, oficiate de autoritatile
municipale in preajma "zilei indragostitilor" - si lipsite de angajament social (fata de copii, spre
exemplu), simptom al renuntarii la valorile traditionale, crestine si seculare deopotriva. Intr-o
viziune teologica, fenomenul apare ca o ultima consecinta a pacatului, inteles drept renuntare la
orice responsabilitate inaintea lui Dumnezeu si a comunitatii umane. Un proces la fel de serios
este acela al disolutiei rapide a majoritatii familiilor conventional constituite (uneori chiar trecute
formal prin ritualul tainei cununiei). Faptul e cu atat mai dureros, cu cat matrimoniul nu pare a
mai fi inteles in dimensiunea sa de angajament ascetic intru realizarea unei comuniuni din ce in
ce mai desavarsite intre membrii familiei. Casatoriile se desfac pentru motive la fel de ridicole si
superficiale ca si cele pentru care se contracteaza, tradand, de cele mai multe ori, interese
pecuniare, confuzie intre erotism si iubire, patimi neimblanzite, instabilitate sufleteasca...

In aceste conditii, si nu e cazul sa insist asupra acestor aspecte, nu se mai poate vorbi de familia
traditionala, purtatoare si garanta a unor valori, a intelepciunii practice despre care am vorbit mai
sus; cu atat mai putin despre o familie in stare sa propuna si sa sustina saltul catre vietuirea
superioara, intru asemanarea cu Dumnezeu, fapt ce ar echivala - in aceeasi perspectiva teologica
-cu realizarea societatii perfecte. Mai mult, se pare ca ceea ce pana acum era stiut a fi "celula de
baza" a organismului social, familia, nu mai poate implini vreo functie reala, corpul social
fundamentandu-se numai pe indivizi. (Nu pot sa nu observ si de aceasta data faptul ca - nolens,
volens - familia este antrenata in aceasta drama de optiunile societatii moderne, care prefera sa
inlocuiasca realitatea sociala cu elemente statistice, asa cum e individul, mult mai usor de
manevrat.) Aspectul care intereseaza aici este insa acela al pierderii de catre familie a functiei
sale educative. Teologic vorbind, aceasta pierdere este o consecinta a abandonarii temeiurilor
crestine ale vietii si ale familiei.

Incetand sa mai fie un factor de educatie, familiile sau chiar relatiile intamplatoare produc
permanent copii care, crescand fara a primi cele mai simple repere pentru construirea unei vieti
decente, contribuie fara sa stie la amplificarea dramei. Aproape complet lipsiti de criterii
axiologice si etice, copiii si tinerii de acum, dezorientati, indiferenti fata de cei din jurul lor si
lipsiti de simtul responsabilitatii personale, contribuie la barbarizarea societatii moderne - care si
asa se declara a fi in tranzit spre o epoca postcrestina -, la intoarcerea catre moravurile erei
migratiilor, dincolo de poleiala civilizatiei. Semnele deja evidente ale vidului interior tind sa se
manifeste mereu mai puternic in sfera publica.

Cealalta consecinta a dizolvarii universului familial este procesul abandonarii copiilor. Rezultand
din relatii intamplatoare si din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabila, copiii ajung
inevitabil pe strazi, constituind treptat o societate paralela, de tip "Curtea miracolelor". Mai
evident desocializati decat copiii needucati ramasi in familiile constituite, copiii abandonati
devin - prin numarul lor crescand si prin dificultatile implicate in efortul resocializarii lor - una
din cele mai serioase provocari la adresa constiintei si a societatii contemporane. Ei raman, de
fapt, cea mai clara dovada a crizei familiei in societatea noastra.

In ce priveste a doua directie de interes, raporturile dintre familie si societate, se poate remarca
un cerc vicios, o ambiguitate. Statul afirma ca ocroteste familia, insa, in Romania spre exemplu,
pare a face tot mai putin pentru sustinerea acesteia. Si nu ma refer numai la aspectul financiar.
Ceea ce vreau sa spun insa, vorbind de aceasta ambiguitate, e faptul ca, pe de o parte, societatea
tinde a se intemeia astazi numai pe indivizi, lovind in utilitatea familiei, iar pe de alta parte ca
mai sus amintita criza a familiei ramane unul din factorii cei mai importanti ai destramarii
societatii insasi. Incurcatura mea consta in faptul ca nu mai pot discerne care este cauza si care
efectul. Lasand gluma, imi apare din ce in ce mai clar ca o societate preocupata exclusiv de
indivizi rateaza orice sansa de recuperare a valorilor sale constitutive, capabile sa-i asigure
supravietuirea. In acest context, asa cum am mai spus, faptul ca societatea asuma astazi majori-
tatea functiilor traditionale ale familiei (neutralizand potentialul educativ al acesteia) se poate
dovedi, pe termen lung, o optiune sinucigasa, cu toate ca acum ne pare a fi singura solutie.

Cateva solutii la indemana Bisericii

Biserica lui Hristos, constitutie comunionala si traditionala, are toate sansele sa contribuie
decisiv la reinstituirea familiei in drepturile si functiile sale. Inteleasa ca "marea familie",
Biserica este laboratorul experientei participarii fiecaruia si a tuturor la viata desavarsita, in
ambianta dumnezeiasca. Ritualul liturghiei ortodoxe convoaca neincetat spre realizarea
constiintei de apartenenta a fiecaruia si a tuturor la viata eclesiala, prin aceasta spre realizarea
constiintei de apartenenta a fiecaruia la viata tuturor si a tuturor la viata fiecaruia, in Hristos si in
Biserica. Acesta e sensul atentionarii liturgice: "pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra
sa o dam lui Hristos-Dumnezeu!".

Daca acest aspect ar deveni obiectul unei meditatii permanente, s-ar gasi cu siguranta si parghiile
practice implicate aici. Pentru ca liturghia bisericii predica neincetat constituirea nu a unei
Biserici in general, imponderabila, supracomunitara, ci a Bisericii concrete, vii, cum numai
comunitatea parohiala poate fi. Or, tocmai in comunitatea parohiala - care ar trebui sa mai
pastreze ceva din intimitatea si caldura sanului familial - s-ar putea recupera familia traditionala.
Aici, in comunitatea parohiala, deprinzand normele vietuirii crestine alaturi de ceilalti, ar putea
invata toti membrii familiei cum sa se poarte acasa, fata de cei de-aproape. Si cum ethosul
acestei vietuiri se intemeiaza pe proclamarea, contemplarea si trairea cuvantului lui Hristos, a
Evangheliei, ar invata aici - in comunitatea parohiala - si membrii familiei ca nu se poate realiza
comuniune si intelepciune in afara cunoasterii lui Hristos si fara o asumare a modului crestin de
viata.
Nu intamplator, ritualul liturghiei sfantului Ioan Hrisostom contine acea rugaciune, prin care
preotul cere pentru intregul popor crestin luminarea mintii spre intelegerea dumnezeiestii
evanghelii si spre infaptuirea unei "vietuiri duhovnicesti". Rugaciunea este continuata prin alta (a
doua pentru cei credinciosi), in care se cere, pentru intreaga adunare rugatoare, "spor in viata, in
credinta si in intelegerea duhovniceasca", conditie pentru locuirea Duhului Sfant -care pe toti una
ii face, in Hristos si in Biserica - "peste noi, peste aceste daruri puse inainte si peste tot poporul"
(rugaciunea punerii-inainte, a ofertei). In ritualul liturghiei sfantului Vasile cel Mare, imediat
dupa epicleza, preotul se roaga: "iar pe noi, toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un
potir, sa ne unesti unul cu celalalt, prin impartasirea aceluiasi Sfant Duh"... Desigur, aceste ruga-
ciuni ar fi de si mai mare folos daca s-ar rosti in auzul adunarii, care ar sesiza astfel mai limpede
sensul comunitar al liturghiei.

Astfel, recuperarea si intensificarea vietii parohiale reprezinta una din parghiile importante ale
actiunii sociale a Bisericii si, ceea ce intereseaza expunerea de fata, a actiunii Bisericii intru
reconstituirea familiei ca spatiu al experientei comuniunii si al traditiei intelepciunii, asadar al
educatiei. De altfel, exact in cazurile in care viata parohiala este luata in serios, acolo se
manifesta puternic si un proces de reconstruire a familiei traditionale, purtatoare a valorilor
intelepciunii si iubirii de semeni. Este deja celebru cazul parintelui Nicolae Tanase, care a reusit
in parohia sa, Valea Plopului (jud. Prahova), sa-i angajeze pe mai toti membrii comunitatii in
efortul de recuperare a copiilor abandonati. Modelul realizat aici este unul foarte complex,
implicand in acelasi timp integrarea copiilor intr-un cadru familial cald, propice unei educatii
solide si cu efecte durabile pentru constiinta lor, si integrarea in programe de calificare
profesionala. Personal, consider acest model o replica in mic, dar viguroasa, a mult-uitatei
institutii sociale intemeiate de sfantul Vasile cel Mare in preajma Cezareii Capadociei: Vasiliada.
De asemenea, un model superior, prin faptul ca repune familia in centru.

Alaturi de acest exemplu exista si altele, cu mai pronuntat caracter instutional. Din punctul meu
de vedere insa, aceste forme de actiune - desi eficiente pe termen scurt - nu sunt de natura sa
satisfaca exigenta principala, aceea de recuperare si consolidare a familiei. De fapt, intr-o
societate in care familia functioneaza, aceste alte tipuri de actiune - intreprinse fie de Biserica, fie
institutii ale statului, fie de organizatii nonguvernamentale - nu mai au rost. Numai in masura in
care actiunea eclesiala vizeaza familia se poate spera intr-un reviriment, lent insa durabil, al
societatii noastre.

Or, eclesial vorbind, recuperarea familiei nu se poate realiza decat prin intensificarea activitatii
de catehizare crestina si de consiliere spirituala a membrilor familiei. Ceea ce, evident, reprezinta
o activitate mult mai la indemana Bisericii.

Cateva consideratii finale

Din pacate, evolutiile din ultimii ani ale lumii europene, si mai ales legislatia europeana a
drepturilor omului, permitand, pe de o parte, constituirea legala a cuplurilor de homosexuali si
adoptarea copiilor de catre asemenea cupluri, iar pe de alta parte producerea de catre persoane
necasatorite, pe cale artificiala, a copiilor, nu sunt de natura sa dea sperante recuperarii celei mai
importante institutii sociale, familia. Si aceasta pentru simplul motiv ca tocmai asemenea situatii
nu se pot constitui in acel cadru al propunerii valori traditionale, care au dat coerenta peste
veacuri omenirii. Mai mult, pentru ca asemenea situatii indeamna astazi la graba de a redefini
familia, practic de a renunta la orice speranta de recuperare a ei.

De asemenea, o cultura indiferenta fata de problematica sensului - de la rostul lumii si al vietii

pana la rostul lui a avea si a construi -, cum este cultura moderna, ramane un context nefavorabil
recuperarii familiei si incapabila de reinstituirea acesteia in spatiu al comuniunii si al educatiei
traditionale.

In aceste conditii, fara triumfalism, se pare ca rolul Bisericii este unul din cele mai importante,
cadrul eclesial ramanand unul din putinele in stare - acum - sa mai actioneze intru recuperarea
familiei si a societatii.

Pr. Dr. Doru Costache