Literatura română între canon și modernitate

Luiza Marinescu
Capitolul I

Canonul literaturii române vechi și ideea de latinitate în cultura română

1. Canonul literaturii române vechi: remember Timotei Cipariu

Primul capitol al lucrării ”Literatura română între canon și modernitate” analizează

literatura română ca parte importantă a contextului cultural european, începând cu activitatea
bibliografului și tipografului Timotei Cipariu de constituire a bibliotecii românești și de ridicare
morală prin intermediul culturii, până la Școala Ardeleană și emanciparea națională prin
intermediul transformării ideii latinității într-o ideologie națională.

Pasiunea pentru lectură precum și călătoriile lui Timotei Cipariu în Europa vor
transforma interesul lui pentru cuvântul scris într-o mișcare socială și culturală. În 1827,
Cipariu devine profesor de fiosofie și de teologie a Blaj, la doar 22 de ani, iar la 28 de ani
preia conducerea tipografiei Seminarului de la Blaj. Se împrietenește cu un coleg teolog și
profesor de fizică, George Bariț, pe care îl va avea companion în Țara Românească până la
București, transportând cărți realizare la tipografia Seminarului, pentru a le încredința lui Iosif
Romanov. Aici ei întâlnesc și pe Frederich Walbaum, librar german, și profesorul Aron
Florian, care deschid în casele boierului Dinicu Golescu de la Podul Mogoșoaiei prima
librărie de carte romnească. Primind aprobarea cenzurii de la generalul Kiseleff pentru cărțile
transportate în Țata Românească, Timotei Cipariu și prietenul său, George Bariț, ajung să-i
cunoascăprin intermediul librarului Romanov pe Ion Heliade Rădulescu, Scarlat Roset,
Cezar Boliac, Iancu Văcărescu. Cu acest prilej îi întâlnește pe confrații ardeleni, intelectuali
stabiiți la București, precum Matei Sinai, profesor la Sfântul Sava sau Eftimie Murgu. Tot aici
află despre Erich Vinterhalder, un cetățean austriac care se afla în Țara Românească din
1827 și care întemeiase împreună cu C.A. Rosetti o editură cu librărie și un cabinet de
lectură ce va deveni ulterior centrul de difuzare alideilor revoluționare.

Timotei Cipariu compară atitudinea față de carte din țara natală cu ceea ce vede în
alte țări occidentale și înțelege faptul că respectul unei națiuni față de valorile trecutului este
nu numai un indice al progresului, ci și unul al civilizației. În septembrie 1852 face o călătorie
în Italia, unde rămâne profund impresionat de muzeele de acolo, de modul de organizare a
bibliotecilor, precum și de sălile de lectură.

Pentru Timotei Cipariu activitatea bibliotecilor avea și o componentă socială majoră,

referitoare la ridicarea morală prin intermediul culturii și la constituirea conștiinței
apartenenței la același neam. Pentru el, cartea veche românească este o dovadă a
legăturilor culturale, etnice și lingvistice dintre românii din Transilvania și de cei de peste
munți. Înțelegând rolul de factor de progres al cărții și de cunoaștere a unității sociale și
naționale pe care trebuie să o îndeplinească biblioteca românească, Timotei Cipariu
înființează cea mai mare bibliotecă particulară din Transilvania, ce cuprindea: carte
universală din secolelel XVI-XIX, carte românească veche, carte maghiară veche, arhivă
personală. În prezent, patru biblioteci din țară dețin cârțile din biblioteca cărturarului:
BibliotecaAcademiei filiala Cluj Napoca, unde există un fond de carte orientală de
aproximativ 1200 de volume, Biblioteca Documentară Timotei Cipariu din Blaj, care dține 950
de volume, Biblioteca Națională a României și Arhivele Statului din Cluj Napoca. Mai mult de
jumătate din fondul de carte cipariană ereprezentat de cartea veche și rară din secolele XV-
XVI.

Timotei Cipariu a realizat o ordonare și structurare istorică a încadrăriitextelor vechi:

cărți românești tipărite până la anul 1700, cărți românești tipărite de la 1700 până la 1830, în
afară de cele bisericești, și cărți istorice tipărite de la 1830 împreună cu manuscrise
românești din orice timp. În viziunea lui Cipariu, epoca veche cuprinde perioada dintre
secolul al XVI-lea și anul de referință 1830. Tot el este cel care precizează căîn sens
modern, literatura unui popor cuprinde deopotrivă textele populare orale și cele culte.
Această structurare realizată de cărturar poartă numele de canon literar al literaturii române
vechi și a rămas valabilă și în ziua de astăzi, potrivit lucrării de față. Fiind urmată de toți cei
care s-au ocupat de studiul acestei materii.

2. Promovarea canonului literaturii naționale

Giovenale Vegezzi Ruscalla, funcționar diplomatic italian, a făcut lungi călătorii în

Țările Române, cunoscând specificul românesc și promovând valorile românești în viața
culturală occidentală. Acesta a fost cel dintâi secretar al Asociației Agrare Subalpine, ce
avea ca scop promovarea unor practici agricole eficiente în absența unei organizări politice a
regatului, în care nu existau partide politice și nici alegeri. În calitate de funcționar diplomatic,
Giovenale Vegezzi Ruscalla a căutat săîși ramifice legăturile cu personalități ale spațiului
cultural românesc pentru a aprofunda cunoașterea limbii și culturii poporului român. În
schimb, el se dorea a fi unul dintre inițiatorii cultivării dragostei față de limba și literatura
italiană la tinerii din Țara Românească.

Numeroase studii amintesc și de Orazio Spinazzola care a devenit profesor la

București, fiind revoluționar pașoptist și care a trăit în exil în Principatele Danubiene. El a
creat prima conexiune între departamentul universitar de la Catedra de Italiană din București
cu departamentul de Română de la Torino. Napolitanul Orazio Spinazzola, autorul imnului
dedicat principelui Alexandru Ioan Cuza la 30 august 1865 s-a transferat de la catedra de
italiană a Școlii de la Sfântul Sava la catedra de limbă și literatură italiană de la Universitatea
din București.

Intelectualitatea românescă și conducătorii politici ai momentului au sprijinit inițiativă

personalităților italiene care contribuiau la concretizarea comuniunii de interese politice pe
care România și Italia le aveau în acel moment. Idealul unității teritoriale și al restructurării
din temelii a societății era punctul de plecare al acestei strategii culturale.

În 1861 Giovenale Vegezzi Ruscalla este numit de către Alexandru Ioan Cuza ”consul
general al Principatelor Unite la Torino, în Italia”. În schimb, Ruscalla publicase un amplu
studiu literar-filologic unde dovedește marile servicii pe care cunoașterea limbii românele
poate aduce exegeților limbii italiene. În 1853 e colaborator la marele dicționar al lui
Bernardino Biondelli, Saggio sui dialetti gallo-italici. Apariția Poeziilor populare ale lui
Alecsandri este menționată în presa italiană a vremii.

Numele lui Giovenale Vegezzi Ruscalla apare în legătură cu facilitarea contactelor

diplomaților români cu Napoleon al III-lea. De asemenea, datorită folologului italian, Vasile
Alecsandri, cel mai important scriitor român înainte de Mihai Eminescu, este primit, în
calitatea sa de ambasador al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de către contele Cavour,
prim-ministru al Piemontului și un luptător activ pentru eliberarea și unitatea Italiei.

Drept recompensă pentru această generoasă și eficietă activitate în sprijinul și folosul

românilor, în 1869, al propunerea lui Ion Heliade Rădulescu, Vegezzi Ruscalla e ales
membru al Societății Academice Române.

Un proiect menit să reprezinte cel mai înalt for de cultură și să reunească erudiți ai
literelor și ai științelor a fost ”Academia”. Comtenporan cu Ion Heliade Răulescu, Ioan
Maiorescu, Iordache Golescu, Gheorghe Asachi, George Barițiu, și Timotei Cipariua susținut
ideea creării unei academii. Misiunea specială a acestei Academii a fost aceea de a:
determina ortografia limbii române, elabora gramatica limbii române, realiza Dicționarul
român.
 3. Constituirea canonului: principalele lucrări de sinteză asupra lieraturii române
vechi

Multă vreme înglobată în învătământul istoriei,istoria literaturii române vechi a devenit

o disciplină de studiu prin crearea la București în 1901a unei catedre încredințate lui Ion
Bianu și prin inaugurarea la Iași în 1908 a catedrei de istoria literaturii române condusă de
Garabet Ibrăileanu.

În 1958 Timotei Cipariu publică lucrarea Crestomația, urmată de alte lucrări ce

selecționau textele fundamentale aparținând canonului literaturii române vechi: Aron Pumnul,
Lepturariu românescu cules den scriptori rumâni, 1862-1865; B.P.Hașdeu, Cuvente den
bătrâni, 1878-1879; Lambrior, Carte de citire, 1882; M.Gaster, Literatura populară română,
1883; Gh. Adamescu, Crestomație pentru istoria limbii și literaturii românești, 1897; N. Iorga,
Istoria literaturii române în secolul XVIII, 1901; Ion Bianu, Nerva Hodoș, Dan Simonescu,
Bibliografia românească veche, 1903-1944; Ion Bianu, Remus Caracaș, Florica Moisie, Gh.
Nicolaiasa, Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, 1907-1947.

Istoria romanizării Daciei

Există cinci etape în care se poate analiza istoria romanizări Daciei. Prima etapă este
situatăîntre secolele IV-III î. Hr. În care s-au stabilit diferite contacte între lumea traco-geto-
dacă și Imperiul Roman. În următoarea etapă, delimitată între secolele II-I î. Hr. s-au
intensificat relațiile comerciale cu lumea romană. Aceste relațiiau determinat în anul 46 d.
Hr., în timpul Împăratului Claudius, întemeierea provinciei Moesia, ce cuprindea o parte din
teritoriul Daciei. Perioada anilor 101-102 și 105-106 d. Hr. a marcat războaiele dintre
armatele lui Traian și cele ale lui Decebal. Dacia cucerită a fost transformată în provincie
romană. După cucerirea Daciei de către romani, scrierea limbii latine se generalizează,fapt
atestat de numeroase pietre funerare romane, de inscripțiile în bronz, și de tăbițe cerate
descperite a exploatările miniere aurifere de la Roșia Montană.

În istoria europeană, românii apar menționați sub numele de valahi sau vlahi. Încă din
1907, referindu-se la existența acestui termen, în scrierea ”Românii în Evul Mediu”, Dimitrie
Onciul arăta că acest nume dat românilor a fost prea puțin exploatat ca argument în favoarea
romanității lor. La originea termenul de vlah se află denumirea pe care în De Bello Galico, II,
24; VIII, 7 și 64 Iulius Caesar o dă unui trig celt (volcae). Preluat de germani, în vechea limbă
a acestui neam, termenul îi desemna mai întâi pe vecinii din sud și vest (Walh, adică roman
sau gal romanizat). Cu timpul, termenul se va referi în germană doar la locuitorii Peninsulei
Italice (walscher). Termenul nu s-a pierdut nici din celelalte limbi germanize (exemplu
englezescu Wales). El a fost preluat și de istoriografia slavă, tocmai datorită contactelor
nemijlocite care au existat între luea germană și cea slavă începând cu cel de-al IX-lea
secol. Pentru slavi, vlah înseamnă un neslav de limbă romanică. Termenul de vlah are
diverse variante: vlah la bizantici, voloh la slavii răsăriteni, valachus în lumea apuseană
latino-catolică, blach, olah la unguri și bloch la sașii transilvăneni.

În concluzie, trebuie înțeles că termenul de vlah sau cel de valah este denumirea
generică pe care popoarele germanice și cele slave o aplicau celor romanice.

4. Problema scrisului pe teritoriul țării noastre

În spațiul carpato-danubiano-pontic, vechimea atestărilor graficene trimite către

mileniul al IV-lea sau al III-lea î. Hr. Descoperirile arheologice din sec. Al XX-lea au scos la
iveală faptul că la Tărtăria, un sat din județul Mureș, imeginile de pe tăblițele de lut ars,
considerate scriere ideografică, datează chiar din perioada mileniului IV-III î. Hr.

Scrierea cu caractere latine în limba dacilor este atestată de inscripția ”Decebalus per
Scorilo”(Decebal, fiul lui Scorilo”), incripție prezentă pe un vas de lut descoperit la
Sarmisegetuza.

După cucerirea Daciei de căre romani s-au descperit mai multe feluri de scriere pe
teritoriul acesta: texte în limba latină redactate cu albabet latin; texte în limba elină și
neogracă cu caractere grecești; inscripții în limba română din perioada posthunică
descoperite pe un vas de lut la Capitava; inscripția cu alfabet runic de pe colanul de aur care
face parte din Tezaurul de la Pietroasa, care datează din seclul al III-lea d. H. și care este
nedescifrat.

Impunerea limbii grecești și apoi a celei slavone ca limbă oficială în administrație și în

biserică a însemnat integrarea românilor în cultura bizantino-slavă. Scrierea în limba slavonă
s-a făcut întâi cu alfabet glacolitic și apoi cu alfabet chirilic.

Scrierea în limba română cu alfabet chirilic este ilustrată astăzi de nenumărate

manuscrise, care au ajuns până în zilele noastre prin efortul constant al călugărilor care au
lucrat la realizarea lor. Cert este că acest început este legat și de contextul istoric al
momentului la care ne referim, de căderea Imperiului Bizantin și de redimensionarea
eforturilor noastre culturale în funcție de noul context.

Pentru a înțelege influența pe care cartea bizantină a avut-o în spațiul carpato-

danubioano-pontic ar trebui să înțelegem inovația pe care aceasta a adus-o în lumea
scrisului. Odată cu înlocuirea papirusului cu pergamentul, consacrată prin hotărârea din
veacul al IV-lea a impăratului Constantin cel Mare, care a ordonat realizarea a 50 de copii
manuscrise ale Sfintelor Scripturi pe pergament, s-a dovedit că acest suport era mult mai
avantajos din punct de vedere al formatului, al spațiului de depozitare a cărților, realizate sub
formă de codex și mult mai avantajos din punct de vedere al faptului că se putea scrie și
picta pe ambele fețe ale paginii special prelucrate. Cartea bizantină ajunsese faimoasă până
în veacul al XV-lea, când în 1453 Constantinopolul avea să cadă,pentru faptul că era
inovatoare în privința frmei și a suportului.

Concomitent cu tipărirea de carte în limba slavonă, pe teritoriul românesc are loc și

tipărirea de cărți în limba română cu alfabet latin. Astfel, la Cluj în 1570 apare o lucrare
intitulată Cântări calvine.

Apariția tiparului și a primelor cărți a determinat specializarea unor mesteri tipografi

români în acest domeniu. Meșteșugul românilor este atestat de existența numelor unor
meșteri tipografi români în colofoanele unor lucrări tipărite la Mantua, Napoli, Veneția.

Apariția tiparului a determinat li difuzarea mai rapidă a informațiilor despre istoria

românilor. În perioada incunabulelor, adică a tipăriturilor secolului al XV-lea, multe dintre
aceste prime cărți cuprind date referitoare la istoria și georgrafia Țărilor Române,precum și
informații ce atestă originea latină a limbii române. Acesta este cazul edițiilor din lucrările lui
Herodot și Strabo.

Până în veacul al XIX-lea, când au început în Academia Română celebrele dezbateri

referitoare la necesitatea adoptării în scriere a alfabetului latin, încercări de argumentare a
necesității unui alfabet latin au mai existat și în cazul reprezentanților Școlii Ardelene. Epoca
Școlii Ardelene coincide cu marea răscoală de la 1784 și cu problema națională a românilor
din Transilvania. Precursorii Școlii Ardelene, Ioan Inocențiu Micu, Grigore Maior, Gherontie
Cotore au transformat latinismul istoric și lingvistic într-un element de bază al ideologiei
naționale. În contextul politicii ”reformatoare” a Imperiului Habsburgic din perioada anilor
1740-1792, mișcarea culturală Iluministăa românilor din Transilvania a inclus în programul
său ca un element de bază al ideologiei naționale latinismul istoric și lingvistic. În timpul
domniilor Mariei Tereza (1740-1780), a lui Iosif al II-lea (1780-1790) și a lui Leopold al II-lea
(1790-1792), în contextul în care cunoștea pre bine năzuințele românilor transilvăneni,
cancelarul Mariei Tereza, Kaunitz, care era un diplomat raționalist cu năravuri iezuite, scria
despre Supplex: ”A ridica din români o a patra națiune în împrejurările actuale, nu e cu
putință, și chiar dacă ar fi cu putință, din multiple și importante considerații nu e oportun.” El
se referea de bună seamă la faptul că răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din timpul lui iosif
al II-lea sfârșită prin tortura medievală și înspăimântătorul spectacol al execuției publice avea
încă ecouri în 1792. Martirul Horea se declarase atunci Rex Daciae. Ațâțarea românilor
pornindu-se de la recunoașterea drepturilor lor istorice ar fin însemnat o diminuare a
autorității imperiale, a cărei stăpânire se baza pe machiavelicul principiu ”Divide et impera”.
 Direcția erudită a Școlii Ardelene a dat la iveală lucrări istorice precum: Istoria și
lucrările și întâmplările românilor, de Samuil Micu; Hronica românilor și a mai multor neamuri,
de Gheorghe Șincai; Istoria pentru începutul românilor în Dachia, de Petru Maior.

Lucrările cele mai imporante cu conținut filologic ale reprezentanților Școlii Ardelene
sunt: Elementa linguae Daco-romanae sive Valachiae de Samuil Micu și Gheorghe Șincai;
Disertatiae pentru începutul limbii române între nepot și unchi, de Petru Maior; Lexiconul de
la Buda, primul dicționar etimologic al limbii române.

Literatura și religia într-o singură carte sau despre evoluția tiparului românescudin
secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea

După ce în 1452 Gutermberg promisese să cucerească lumea cu cei 28 de soldați de

plumb când tipărise Biblia de la Meinz cu 42 de rânduri (1452-1456), apariția tiparului pe
teritoriul românesc nu a substituit cartea manuscrisă, căci în istoria culturii române,
caligrafierea și ornmentarea manuscriselor începute în secolul al XIII-lea s-au prelungit până
târziuîn cel de-al XVIII-lea veac.

Deși pe teritoriul românesc nu au fost realizate incunabule, în ce-a de-a doua

jumătate a veacului al XV-lea mai mulți tipografi români au lucrat la realizarea unor
incunabule în Europa. Din perioada incunabulară datează cea mai veche tipăritură de un
autor român – Tratatul despre credințele, obiceiurile, viața și viclenia turcilor, publicată în
latină Tratatas de ritu, moribus, condicionibis et nequicia Turcorum la Urach în 1482. Un alt
autorromân de incunabule este Pelbartes din Timișoara care tipărește în 1498, la
Nuremberg, Cuvântări (latinescul Sermones).

Situate geografic în spațiul de expansiune a trei imperii rivale, în ciuda scurtelor

perioade de liniște și a nenumăratelor războaie, atât în epocile de independență, cât și în
cele de suzeranitate otomană, Tările Române au reușit să înființeze tipografii aflate în directă
legătură cu strategia politică și religioasă a statului. Inițiatorul tradiției tipografice este
domnitorul valah Radu cel Mare (1495-1508). În colaborare cu înaltul ecleziast, postpatriarh
al Constantinopolului Nifon al II-lea, devenit sfetnicul său, Radu cel Mare înființează prima
tipografie, după unii autori la Târgoviște, după alții lângă Târgoviște la mănăstirea Dealu,
special pentru a consolida Biserica și pentru a încuraja introducerea tiparului, pentru
realizarea cărții de cult. El a dat naștere primului concept editorial cu caracter aulic, deci
oficial, care folosea limba slavonă, deoarece în spațiul ortodox această limbă era una de
circulație echivalentă cu limba latină, limbă internațională în epoca medievală, în special în
mediile catolice.

În Europa Răsăriteană