Forme de organizare

politică în antichitate
Roma antică

Planul lucrării:

Monarhia Romei
‫ ٭‬Oraşul-stat
‫ ٭‬Patricienii şi plebeii

Republica romană
‫٭‬ Magistraturile: ordinare, populare, extraordinare
‫ ٭‬Senatul
Roma imperială

‫ ٭‬Principatul
‫ ٭‬Dominatul

1
 Monarhia Romei
Popoarele din antichitate au avut o evoluţie politică concretizată prin existenţa
statului. Formele de organizare politică în Roma antică, cunosc o multitudine de
transformări– o evoluţie care reprezintă o bază a formei de organizare contemporană.

‫ ٭‬Oraşul-stat
Cetatea Romei a fost întemeiată, potrivit tradiţiei, în anul 753 î.Hr. sub forma unui
oraş-stat condus de şapte regi. În perioada regalităţii populaţia Romei a fost împărţită
în trei triburi. „Fiecare trib era împărţit în zece curii. Fiecare curie era împărţită în
zece ginţi. Ginta se împărţea în mai multe ramuri (familii); tatăl (pater familias) avea
o putere aproape absolută – dar, cu timpul, din ce în ce mai limitată – asupra
membrilor, bunurilor materiale şi sclavilor familiei.” 1 Adunăriile celor 30 de curii
erau convocate şi prezidate de către rege. În cadrul acestor adunări se luau hotărâri în
legătură cu: legile care se propuneau, declararea războiului sau condamnarea la
moarte a unui cetăţean roman. Senatul controla activitatea regelui, astfel autoritatea
acestuia era limitată. Membrii Senatului erau din rândurile patricienilor; erau în număr
de 300 şi îndeplineau funcţia de consilieri ai regelui.Regele avea trei mari prerogative:
comandant-şef al armatei, judecător suprem şi mare preot.

‫ ٭‬Patricienii şi plebeii
Patricienii (aristocraţia gentilică) , organizaţi în ginţi (gentes) au dominat Roma în
timpul monarhiei. Aceştia erau singurii care aveau calitatea de cetăţeni, iar plebeii nu
aveau voie să ia parte la adunările populare. „Plebeii – mici şi mijlocii proprietari,
negustori, meşteşugari – erau oameni liberi , cu drept de a poseda pământ, de a
încheia acte juridice şi cu obligaţia de a presta serviciul militar.” 2 Plebeii nu aveau
dreptul de a face parte din Senat, dat fiind faptul că nu aveau drept de vot (drept
politic). Adunările politice ale plebeilor apar abia în secolul II î.Hr. Instituţia
„clientelei” , consta într-un număr de „clienţi” – străini stabiliţi la Roma, oameni
săraci, uneori ţărani, sau sclavi eliberaţi, liberţi pe care îi avea un patrician.Ei trebuiau
să-l ajute pe „patron”, iar „patronul” îi asigura protecţie şi ajutoare economice.

1
2

2
 Plebei

Republica romană
În anul 509 î.Hr. populaţia romană se revoltă ceea ce duce la înlăturarea ultimului
rege etrusc Tarquinius Superbus. Revoluţia carea pus capăt monarhiei la Roma a fost
înfăptuită de nobili şi pentru nobili. Astfel se instaurează republica – formă de
organizare politică ce susţine implicarea cetăţeanului în viaţa politică; este realizată
prin organizarea instituţiilor care determină participarea la viaţa politică. În această
perioadă, datorită agitaţiei plebeilor, au loc schimbări în organizarea politică şi
socială. Populaţia Romei era împărţită , după avere, în cinci clase. Aceştia trebuiau să
dea unităţi de câte o sută de soldaţi (centurii). Adunările poporului se ţineau şi militar
– pe centurii. Astfel, bogaţii asigurau majoritatea voturilor, în urma hotărârilor în
treburile publice. În perioada republicii (509 î.Hr.-27 î.Hr.) au avut loc conflicte între
patricieni şi plebei, în urma cărora plebeii obţin dreptul de a alege tribuni (care să le
reprezinte interesele) şi egalitatea civilă cu patricienii, consemnată în dreptul scris.
Potrivit prevederilor noii constituţii, poporul era periodic convocat în Comitia
Centuriata pentru a ratifica importante legi ale statului, şi pentru a acţiona în calitate
de instanţă atunci când era vorba de cazuri importante. Deciziile luate de Comitia
Centuriata erau aprobate de Senat.

3
 ‫ ٭‬Magistraturile
Regimul monarhic a fost înlocuit cu instituţia „magisrtaturilor” (reprezintă
funcţiile publice) ; aceasta implică exercitarea unui fel de putere executivă.
Magistraturile erau asumate de mai mulţi demnitari care împărţeau competenţele
între ei.

Magistrat roman

Magistratul era ales pe durata unui mandat de un an, nu primea remuneraţie, dar i
se rambursau anumite cheltuieli efectuate de el în serviciul demnităţii , trebuiau să
facă serviciul militar timp de cel puţin zece ani, pentru ocuparea unei anumite
magistraturi trebuiau să parcurgă în prealabil celelalte magistraturi în ordinea
crescândă a imprtanţei lor (cursus honorum), durata mandatului era diferită pentru
magistratura de censor şi dictator. Toţi magistraţii dispuneau de „puterea egală”.
Magistraţii exprimau voinţa cetăţii. Un magistrat pute bloca hotărârile adoptate de
magstraţii inferiori.
Magistraturile erau împarţite în: ordinare, populare şi extraordinare. Primul loc în
ierarhia magistraturilor era ocupat de:
Magistraturile ordinare, din care făceau parte: consulii, praetorul,
censorii, questorii, edilii, marele preot (pontif). Consulii erau în număr de 2; „au
preluat prerogativele regelui din perioada monarhică, au reprezentat puterea
executivă, pe care o exercitau pe rând timp de o lună. În timp de război comandau
armata, iar după expirarea mandatului administrau ca proconsului o provincie.” 3 Din
anul 337 î.Hr. unul dintre cei doi consuli trebiua să fie plebeu. Simbolul exterior al
puterii sale erau cei 12 lictori (slujbaş care însoţea înalţii demnitari romani, mergând
înaintea lor şi purtând fasciile).

4
 În vreme de mare primejdie pentru Roma, în locul celor doi consuli era numit un
magistrat extraordinar, numit dictator, căruia îi erau încredinţate puteri nelimitate pe
timp de şase luni, pentru ca să conducă toate acţiunile pe care le socotea necesare în
vederea apărării statului. El era ajutat de comandantul cavaleriei, magister equitum.
Praetorul (367 î.Hr.), avea durata mandatului timp de un an. Avea atribuţii
judiciare: judeca procesele, organiza instanţa şi stabilea formulele proceselor. Când
lipseau consulii, praetorul putea convoca Senatul, sau comanda armata. Censorii erau
în număr de 2 şi erau aleşi pe durata unui mandat de 5 ani.
Aceştia se ocupau de evidenţa bugetului statului, întocmeau listele noilor senatori
propuşi, şineau evidenţa şi controlul repartizării în clase a cetăţenilor. Questorii aveau
durata mandatului timp de un an şi erau aleşi de adunarea tribută. Practicau anchete de
importanţă redusă, controlau arhive, supravegheau flote, vame şi încasau impozite şi
finanţe. Edilii erau alcătuiţi la început din 2 plebei, iar mai apoi s-au adăugat 2
patricieni. Au organizat poliţia Romei, asigurau supravegherea aprovizionării oraşului,
a construcţiilor urbane, a tezaurului, a străzilor, a pieşelor, a templelor. Marele preot
supraveghea cultul religios.
Magistraturile populare erau reprezentate de tribunii poporului –
reprezintă magistratura instituită la începutul secolului al V- lea î.Hr. Durata
mandatului era de un an , numărul lor creştea de la 2 la 10. Apărau şi impuneau
ineresele plebeilor în faţa patricienilor în Senat, aveau dreptul de veto.

Magistraturile extraordinare erau reprezentate de dictator, care deţinea

puterea timp de şase luni, simbolul puterii sale era reprezentat de cei 24 lictori.

‫ ٭‬Senatul
„Autoritatea principală în stat era deţinută de Senat.”4 Senatorii erau în număr de
900 şi erau numiţi pe viaţă. Erau recrutaţi de censori dintre persoanele care deşinuseră
magistraturi mai importante. Senatul controla activitatea tuturor magistraţilor, adoptau
hotărâri în cele mai importante probleme ale statului, controla administraţia, finanţele,
activitatea judecătoreacă şi treburile militare, hotăra măsuri excepţionale în situaţii
grave.
Sfaturile date magistraţilor se transformau ulterior în ordine absolute. În cazul în
care un post de consul rămânea vacant se alegea un rege interimar (interrex) care
conducea timp de cinci zile. Ceea ce sporea însă puterea senatului era faptul că, spre
deosebire de magistraţi, care erau aleşi pe timp limitat, membrii senatului erau aleşi pe
viaţă. Comiţiile curiate şi comiţiile centuriate din timpul, regalităţii au fost menţinute.
Însă comiţiile curiate şi-au pierdut mai târziu importanţa, multe din atribuţii
trecând asupra senatului şi comiţiilor centuriate. În timpul republicii au fost create
adunările pe triburi ale plebeilor, comiţiile tribute.
4
Nicoleta Dumitrescu, Mihai Manea, Ovidiu Cătălin Bojică – Istorie manual pentru clasa a IX-a , editura
didactică şi pedagogică R.A., 2004, p. 22

5
 La început, acestea alegeau pe magistraţii plebeilor – tribunii. Mai târziu, când
plebeii au obţinut drepturi egale cu patricienii, hotărârile comiţiilor numite plebiscite,
au luat caracterul de legi obligatorii pentru întreg poporul roman.
Comiţii curiate: fiecare curie trebuia să dea 100 de pedestraşi , 10 călăreţi şi să
trimită în Senat 10 reprezentanţi patricieni; rezolvau problemele de drept familial.
Comiţii centuriate – adunări pe unităţi militare. Poporul decidea în problemele
privind pacea şi războiul. Avea rol politic şi militar.
Comiţii de triburi – devine cu timpul cea mai importantă adunare, partricipă atât
patricieni cât şi plebei, aleg magistraţii, hotărârile luate au caracter de lege.

Roma imperială
Are două etape în evoluţia sa – principatul (27 î.Hr. – 284 d.Hr.) şi dominatul (284
– 476 d.Hr.)

‫ ٭‬Principatul
Este un compromis realizat între forma de guvernare monarhică şi cea
republicană ce se bazează pe consensus universum (consensul general).
Denumirea vine de la princeps, cuvânt pe care Cicero îl folosea numai pentru a
desemna pe cetăţenii cei mai demni să conducă statul. Puterea în statul roman este
delegată de Senat şi popor.
Fondatorul principatului a fost considerat Octavian (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) căruia i
se acordă epitetul de „Augustus” („cel demn de veneraţie”)5 şi al cărui prestigiu
politic a crescut după ce a restabilit ordinea socială şi politică determinată de
războaiele civile determinate de uciderea lui Caesar şi ale membrilor din
triumvirat. Printr-un scenariu politic foarte bine gândit, el a reuşit să obţină
transferul politic ăn mâinile sale.
Statul roman, continua să fie republică, dar Senatul şi poporul roman au transferat
cele mai importante atribuţii şi competenţe unui singur om printr-o lege lex
curiata de imperio (legea curiată despre imperiu).

6
Octavian Augustus

Principalele caracteristici ale principatului sunt puterea autoritară

(auctoritas) şi respectul faţă de normele de viaţă tradiţionale ale romanilor
(mores maiorum).
Împăratul cumulează toate puterile din stat care îi oferă o uriaşă forţă
dominantă prin care poate interveni oriunde în Imperiu:
• este princeps (primul dintre egali, conduce politica externă)
• deţine imperium consulare (puteri consulare pe viaţă) şi imperium pro
proconsulare (în provinciile imperiale care sunt administrate de legaţi numiţi de el
– legati Augusti pro praetore provinciae)
• este imperator (are comanda supremă a armatei)
• are putere de tribun – tribunicia potestas – fără a fi tribun popular (poate
reuni şi conduce comiţiile; intervenţia tribunilor poporului faţă de legile emise de
Augustus devine imposibilă)
• este pontifex maximus (mare preot)
• alte titluri: Pater patriae (părinte al patriei), Augustus („cel sfânt”).
• la moartea sa este glorificat şi divinizat
• administrează finanţele statului (prin controlul tezaurului imperial – fiscus
Caesaris)
Senatul administrează provinciile senatoriale şi tezaurul statului (aerarium
populi Romanorum). Rolul său şi al magistraturilor se restrânge datorită faptului
că principele este ajutat de consilieri şi funcţionari care controlează fostele
structuri politice republicane. Administraţia contribuie printr-o organizare
ierarhică şi puternică la consolidarea puterii împăratului.
Armata rămâne pilonul de bază al Principatului cu rol determinant în numirea
unui împărat. Fiindcă puterea imperială nu era ereditară, teoretic alegerea unui
succesor revenea Senatului. Practic însă, împăratul îşi alegea succesorul fără ca
Senatul să i se opună.

7
Intrigile politice ce se creau în cazul numirii unui succesor erau însoţite chiar de
intervenţia armatei în cazul în care nu exista un descendent direct.
Ordinul cavalerilor devine o clasă nobiliară apropiată împăratului şi care vor
conduce gărzile imperiale personale (garda praetorienilor) sau ocupă posturi
importante în administraţie (prefecţi şi funcţionari). În calitatea lor de prieteni
(amici Caesaris) îl consiliază pe princeps. Primele două secole ale Principatului
sunt cunoscute ca fiind unele de prosperitate şi pace (Pax romana) în ciuda unor
crize. Din secolul al III-lea criza se aprofundează în graniţele Imperiului, iar
invaziile barbarilor sunt tot mai greu de controlat de legiunile romane. Până la
conducerea secolului al III-lea s-au succedat dinastiile:

1. DINASTIA IULIA-CLAUDIA (14 î. Chr-68 d.Chr)

2. DINASTIA FLAVILOR (69-96)
3. DINASTIA ANTONINILOR (96-192)
4. DINASTIA SEVERILOR (193-235)

‫ ٭‬Dominatul

Dominatul (stăpânire, putere absolută) – sistem de guvernare bazat pe puterea

absolut a împăratului, ca stăpân divinizat
Începând cu secolul al III-lea, în timpul dinastiei Severilor s-a instaurat monarhia
militară. În cconducerea statului, împăratul s-a sprijinit de forţa armată.
Au fost mărite soldele soldaţilor şi li s-au acordat noi privilegii. Astfel au fost
numiţi în cele mai înalte posturi administrative ofiţeri şi soldaţi devotaţi, ceea ce a
dus la militarizarea aparatului de stat. Diocleţian (284-305) a instaurat o monarhie
despotică orientală numită dominatul. Acesta „instituie tetrahia (guvernarea în
patru: doi Auguşti şi doi Cezari).
Întreaga putere de decizie se află în mâinile împăratului şi este realizată de un
aparat birocratic ierarhizat şi militarizat.”6 Diocleţian a iniţiat o serie de reforme
ample, în domeniile social-economic şi militar, cu scopul de a atenua haosul care
domnea în viaţa internă a Imperiului şi a-l apăra de pericolele externe. În domeniul
militar, se realizează o distincţie clară între atribuţiile militare si cele civile, se
fortifica zona de graniţă, armata creşte la aproximativ 500 000 de soldaţi, se
construiesc castre, turnuri de aparare, drumuri.
Sistemul fiscal a fost reorganizat prin întărirea controlului asupra oraşelor şi
diferitelor categorii profesionale care işi vor pierde autonomia, taxele fiind mai
clar precizate şi colectarea lor mai sigură. Au fost batute noi monede de aur şi
argint, de valoare mai mare, cu scopul redresării economiei imperiale.
Diocleţian a urmărit şi reformarea sistemului religios. Adept al vechilor culte
păgâne, el a impus obligativitatea respectării cultului lui Jupiter în întreg imperiul,

8
ca masură de limitare a răspândirii creştinismului ai cărui adepţi pătrunseseră in
toate categoriile socio-economice şi refuzau recunoaşterea autorităţii imperiale şi a
cultelor păgâne. În 303-304, a emis succesiv patru edicte îndreptate împotriva
creştinilor. Edictele anticreştine (care prevedeau, printre altele, darâmarea
lacaşurilor de cult, arderea carţilor sfinte, întemniţarea conducătorilor religioşi) au
stat la baza celor mai violente persecuţii îndreptate împotriva creştinilor din istoria
Imperiului Roman. Diocleţian abdică, urmând la tron Constantin cel Mare.

Constantin cel Mare

Constantin cel Mare (306 - 337) renunţă la tetrahie, dar continuă reformele
introduse de Diocleţian, măreşte numărul de provincii şi dioceze. Acesta
oficializează creştinismul prin Edictul de la Milano (313). Pentru a nu mai fi
expuşi atacurilor migratorilor, mută capitala la Constantinopol. „ Evenimentul
demonstrează preponderenţa dobândită de provinciile orientale ale Imperiului.”7
Cu ajutorul acestor reforme Imperiul se transformă într-o autoritate regală.
Sfârşitul secolului IV marchează pierderea definitivă a unităţii Imperiului. Fiii
împăratului Teodosius (395) împart teritoriul , după moartea acestuia, în Imperiul
Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.
Formele de organizare politică ale Romei au fost diversificate în fiecare an, secol,
epocă, ceea ce au condus la o organizare a populaţiei romane bine gândită, stabilă,
modernă, contemporană.Acestea au avut o mare importanţă în fiecare moment din
istorie.