Bazele moleculare ale expresiei genice

Informația genetică se transmite prin intermediul ADN-ului, polimer linear, bicatenar,

elicoidal, compus din baze pirinice și pirimidinice a căror secvențialitate determină secvența
tuturor aminoacizilor care formează proteinele organismului uman. Cele patru tipuri de baze se
aranjează câte trei, formând un codon specific fiecărui aminoacid.

Gena reprezintă totalitatea secvenței de baze din ADN care determină înșiruirea unui lant
de aminoacizi dintr-o moleculă de proteină. Informația genetică incodată in ADN-ul
cromosomial este transmisă într-o copie ARN. Ulterior informația genetică suferă un proces de
prelucrare și îmbinare. După prelucrare, ARN-ul editat (ARN mesager) părăsește nucleul și intră
în citoplasmă unde se cuplează cu ribozomii devenind un ”șablon” pentru sinteza ribozomală de
proteine. Fiecare 20 de aminoacizi se cuplează în citoplasma celulei la o moleculă specifică
numită ARN de transfer (ARNt). Fiecare ARNt conțime o secvență de baze purinice șu
pirimidinice complementare unui anumit codon din ARNm menținând astfel ordinea
aminoacizilor dictată de codul genetic. Sub acțiunea enzimelor citoplasmatice (fatori de inițiere,
elongație, terminare) peptidele înlănțuite sunt formate din variați aminoacizi și proteina completă
este eliberată de ribozom.

ADN-ul mitocondrial este singura formă de ADN extranuclear (1-2%) și se găsește în

mitocondrii și centrioli alcătuind = plasmotipul = ce controlează ereditatea citoplasmatică. ADN-
ul mitocondrial se aseamănă cu ADN-ul nuclear dar raportul bazelor este diferit, împiedicând
astfel hibridizarea cu ADN-ul nuclear. O mitocondrie conține 2-6 molecule de ADN circular,
asemănător procariotelor. Caracteristicile distincte ale ADN-ul mitocondrial sunt:
- se replică semiconservativ
- comandă sinteza unor proteine mitocondriale
- poate suferii mutații
- nu este autonom, depinde de ADN-ul nuclear.

Genomul reprezintă totalitatea materialului genetic pentru o individualitate structurală cu

capacități potențiale, de autonomie în exercitarea funcțiilor legate de ereditate, diversitate și
determinare a caracterelor. Caracterele codificate de acestea reprezintă fenotipul.
 Finalizarea proiectului genomului uman a fost un eveniment reper în studiul bolilor
umane. S-a stabilit că oamenii au doar aproximativ 25 000 de gene care codifică proteine, cu
mult mai puține decât cele estimate anterior și aproape jumătate din numărul de plantei de orez
slab (Oryza sativa)! Descoperirea acestei "arhitecturi genetice" promite să deblocheze secretele
bolii umane moștenite și dobândite, deoarece, în cele din urmă, toate bolile implică modificări în
structura sau expresia genei. Tehnologiile permit acum aplicațiile secvențelor genelor umane la
analiza bolilor umane. De exemplu, proiectul genomului uman a costat aproximativ 3 miliarde de
dolari și mulți ani pentru a-l finaliza; tehnologiile actuale de secvențiere de mare viteză pot face
același lucru în câteva săptămâni pentru mai puțin de 10.000 de dolari.

Viteza și costurile reduse ale secvențierii ADN facilitează din ce în ce mai mult aplicarea
"medicamentelor personalizate" la tratamentul cancerului și a altor boli cu componentă genetică.

Există mai multe tipuri de anomalii genetice care afectează structura și funcția
proteinelor, perturbând homeostazia celulară și contribuind la apariția bolilor.

Mutațiile genice implică alterări în structura cromosomului. După cum este bine
cunoscut, termenul de mutație se referă la modificările permanente ale ADN-ului. Cele care
afectează celulele germinale sunt transmise descendenților și pot genera boli moștenite. Mutațiile
în celulele somatice nu sunt transmise descendenților, dar sunt importante în cauzarea cancerelor
și a unor malformații congenitale. Tipuri de mutații genice sunt:

 Mutațiile punctiforme rezultă din substituția unei singure baze nucleotidice cu o bază
diferită, având ca rezultat înlocuirea unui aminoacid cu altul în produsul proteic. Ex.
mutația în lanțul β al hemoglobinei prin care acidul glutamic este înlocuit cu valina dă
naștere HbS în loc de HbC ceea ce duce la apariția Siclemiei, hemoglobinopatie
caracterizată prin pusee de hemoliză. Acesta este un exemplu de mutație punctiformă
există peste 90 de mutații posibile numai pentru sinteza Hb, mutații exprimate din punct
de vedere clinic. Astfel de mutații sunt numite uneori mutații de tip missense.
 Prin contrast, anumite mutații punctiforme pot schimba un codon de aminoacid cu un
codon de terminare a lanțului sau un codon de stop. Astfel de mutații "nonsens" întrerup
translația și, în cele mai multe cazuri, ARN este rapid degradat, fenomen numit
 dezintegrare mediată de nonsens, astfel încât să se formeze proteine în cantitate mică sau
deloc. (Ex. Beta-talasemia)
 Mutațiile Frameshift apar atunci când inserarea sau ștergerea unei perechi de perechi de
baze modifică cadrul de citire al lanțului ADN. Astfel de mutații conduc de obicei la
crearea unui codon de terminare prematur (stop) și rezultă un produs proteic trunchiat
(mai scurt decât normal).
 Mutațiile repetate de trinucleotide aparțin unei categorii speciale, deoarece aceste mutații
sunt caracterizate prin amplificarea unei secvențe de trei nucleotide. Deși secvența
specifică de nucleotide care suferă amplificare variază cu diferite tulburări, toate
secvențele afectate împărtășesc nucleotidele guanină (G) și citozină (C). De exemplu, în
cazul sindromului fragil X, prototip al acestei categorii de tulburări, există 200 până la
4000 repetări tandem ale secvenței CGG în cadrul unei gene numite FMR1. Expansiunile
secvențelor trinucleotidice împiedică exprimarea normală a genei FMR1, dând astfel
naștere unei retardări mentale. O altă trăsătură distinctivă a mutațiilor repetate de
trinucleotide este aceea că acestea sunt dinamice (adică gradul de amplificare crește în
timpul gametogenezei).

Alterarea ale proteinelor genice, altele decât mutațiile. În plus față de modificările din
secvența ADN, genele de codare pot, de asemenea, să suporte variații structurale, cum ar fi
modificările numărului de copii (amplificări sau deleții) sau translocațiile, având ca rezultat
câștig aberant sau pierderea funcției proteice. Ca și în cazul mutațiilor, pot apărea modificări
structurale în linia germinativă sau în țesuturi somatice. Cu disponibilitatea pe scară largă a
tehnologiei matricei pentru evaluarea variației numărului de copie a ADN-ului la nivel
genomic la o rezoluție foarte ridicată, alte modificări structurale patogene au fost acum
descoperite în tulburări comune cum ar fi autismul. Cancerul conține adesea structuri
structurale dobândite somatic alterări, inclusiv amplificări, deleții și translocații. Așa-numita
translocație cromozom Philadelphia t (9; 22) între genele BCR și ABL în leucemia mieloidăă
cronică este un exemplu clasic.

Modificările epigenetice implică modularea expresiei genei în absența modificărilor în

secvența ADN (a mutației) în legătură cu metilarea resturilor de citozină și modificări ale
proteinelor histone. Aceste modificări epigenetice sunt strâns legate de afectarea genelor
 supresoare tumorale ducând la creșterea și proliferarea celulelor necontrolate și sunt frecvent
observate în multe cancere umane. Amenințarea epigenetică fiziologică în timpul dezvoltării
se numește imprinting.

Modificări ale ARN-ului necodant. Spre deosebire de ARN-ul mesager, ARN-ului

necodant nu codifică proteine, ci în schimb inhibă translația ARNm-țintă în proteinele
corespunzătoare Studiile care au apărut evidențiază rolul ARN-ului necodant în diferite boli
umane, de la ateroscleroză la cancer.

Cu această scurtă analiză a naturii anomaliilor genetice care contribuie la patogeneza

bolilor umane, ne putem îndrepta atenția asupra celor trei categorii majore de tulburări genetice:
cele legate de genele mutante de mare efect (A), bolile cu complexă moștenire multigenică (B.)
și cele care rezultă din aberațiile cromozomiale (C).

Deoarece mai multe tulburări pediatrice sunt de origine genetică, trebuie să se țină seama
de faptul că nu toate tulburările genetice se manifestă în copilăriae și, dimpotrivă, multe boli
pediatrice nu sunt de origine genetică. În acest context, este util să clarificăm trei termeni folosiți
în mod obișnuit: ereditare, familiale și congenitale. Dificultățile ereditare, prin definiție, provin
din părinți, sunt transmise în gameți prin generații și prin urmare sunt familiale. Termenul
congenital înseamnă pur și simplu "prezent la naștere". De notat, unele boli congenitale nu sunt
genetice (de exemplu, sifilis congenital). Pe de altă parte, nu toate bolile genetice sunt
congenitale; expresia bolii Huntington, de exemplu, începe doar după a treia sau a patra decadă a
vieții.

Clasificarea bolilor genetice

A. Boli monogenice (mendeliene) – sunt determinate de mutații genetice unice cu

efecte mari.
B. Boli cu patogenie multifactorială (poligenice, influențate de factori de mediu)
C. Tulburări cromosomice (citogenetice) – anomalii de număr și/sau structură a
cromosomilor.
D. Boli monogenice fără caracteristici de ereditate (boli nemendeliene).
A. Boli monogenice (mendeliene) sunt rezultatul mutațiilor genice cu larga expresie
fenotipică. Mutațiile care implica gene unice urmează unul din cele trei modele de
mostenire: autosomal dominantă, autosomal recesiva, sau X-linkate
Două caracteristici sunt importante în studiul bolilor genetice: pleiotropismul și
heterogenitatea genică.
O mutație cu o singură genă poate conduce la numeroase efecte fenotipice (pleiotropism)
și, invers, mutațiile în mai multe loci genetice pot produce aceeași trăsătură
(heterogenitate genetică).
De exemplu, sindromul Marfan, care rezultă dintr-un defect de bază în țesutul conjunctiv,
este asociat cu efecte pe scară largă care implică scheletul, ochiul si sistemul
cardiovascular, toate provenind dintr-o mutatie in gena care codifica fibrillina, o
componenta de țesuturi conjunctive. Pe de altă parte, retinita pigmentosa, o tulburare
moștenită asociată cu pigmentarea anormală a retinei și afectarea vizuală a acesteia, poate
fi cauzată de mai multe tipuri diferite de mutații.
De fapt, recunoașterea heterogenității genetice este importantă nu numai în consilierea
genetică, ci și în înțelegerea patogenezei unor boli cum ar fi diabetul zaharat.
a. Bolile cu transmitere autosomal dominantă (DA) se manifestă fenotipic în stare
heterozigotă (una dintre cele două alele este anormală).
Anomalia poate afecta proteine structurale (de ex. spectrina, anomalii ale căreia au
ca rezultat sferociteoza ereditară) și proteine reglatorii (receptori membranari,
proteine de transport - de exemplu hipercolesterolemia familială, care rezultă din
mutația în gena receptorului lipoproteinelor cu densitate scăzută (LDL) dau NU și
proteiene enzime deoarece scăderea activității lor până la 50 % este compensată, deci
nu se exprimă fenotipic.
Acest tip de boli se manifestă frecvent la vârsta adultă prin simptome clinice cu
variabilitate largă.
Exemple: Neurofibromatoza, boala von Wilebrand, sindromul Marfan,
hipercolesterolemia familială.
b. Bolile cu transmitere recesiv autosomală (RA) afectează în special sinteza
proteinelor enzime, deci includ toate enzimopatiile. Simptomele clinice sunt uniforme
și se manifestă din copilărie.
 Acestea apar atunci când ambele alele la un anumit locus al genei sunt mutante; prin
urmare, aceste tulburări se caracterizează prin următoarele trăsături:
(1) Trăsătura nu afectează de regulă părinții, dar copii pot prezenta boala;
(2) riscul de recurență este de 25% pentru fiecare naștere);
(3) dacă gena mutantă apare cu o frecvență scăzută în populație, există o probabilitate
mare ca pacientul afectat să fie produsul unei căsnicii consangvinizate.
Exemple: Fibroza chistică, Talasemiile, deficitul de α1 antitripsina.
c. Toate tulburările legate de sex sunt legate de X. Încă nu sunt cunoscute afecțiuni
legate de Y. Cu excepția determinanților care dictează diferențierea masculină,
singura caracteristică care poate fi localizată pe cromozomul Y este atributul de
urechi păroși, care nu este cu totul devastatoare. Cele mai multe tulburări legate de X
sunt recesive legate de X și sunt caracterizate de următoarele caracteristici:
d. Bolile legate de crs. X sunt transmise de femei heterozigote numai la fii, care,
desigur, sunt hemizigoți pentru cromozomul X. Femeile heterozigote rareori exprimă
schimbarea fenotipică completă, deoarece au alela normală pereche. Un bărbat afectat
nu transmite tulburarea la fii, dar toate fiicele sunt purtătoare.
Exemple: Hemofilia, deficitul de G6PDH, Diabetul insipid.
In concluzie!
₌ Defectele dominant autosomale sunt caracterizate prin exprimare în stare
heterozigotă; ele afectează bărbații și femeile în mod egal, iar ambele sexe pot
transmite tulburarea. Proteinele enzimatice nu sunt afectate în tulburările
dominante autozomale; în schimb, sunt implicați receptorii și proteinele
structurale.
₌ Bolile recesiv autosomale apar atunci când ambele copii ale unei gene sunt
mutante; proteinele enzimatice sunt frecvent implicate. Bărbații și femeile
sunt afectați în mod egal.
₌ Tulburările legate de crs. X sunt transmise de femele heterozigote fiilor lor,
care manifestă boala. În general, purtătorii de sex feminin sunt protejați din
cauza inactivării aleatorii a unui cromozom X.
 B. Boli cu patogenie multifactorială (poligenice, influențate de factori de mediu).
Tulburările complexe multigenice - așa-numitele tulburări multifactoriale sau poligenice -
sunt cauzate de interacțiunile dintre formele variate de gene și factorii de mediu.
Grupul include cele mai frecvente boli în populația generală: boli cardiace, diabetul
zaharat, hipertensiunea arterială, psoriazis, boli tiroidiene etc.

Tulburările complexe multigenice apar atunci când multe polimorfisme, fiecare cu un

efect modest și penetrare scăzută, sunt co-moștenite. Diabetul de tip II are multe dintre
caracteristicile unei tulburări complexe multigenice. Este bine recunoscut clinic că persoanele
afectate au manifestări clinice ale acestei boli după creșterea în greutate. Astfel,
obezitatea precum și alte influențe de mediu, descoperă caracterul genetic al diabetului.
Atribuirea unei boli la acest mod de moștenire trebuie făcută cu prudență. Această atribuire
depinde de mulți factori, dar mai întâi de gruparea familială și de excluderea modurilor de
transmisie mendeliană și cromozomală.

C. Tulburări cromosomice (citogenetice) – anomalii de număr și/sau structură a

cromosomilor. Anomaliile cromosomiale frecvent, se estimează că aproximativ 1 din
200 nou-născuți are o formă de anomalie cromozomială. Cifra este mult mai mare la
fetușii care nu supraviețuiesc termenului. Se estimează că în 50% din avorturile spontane
de la primul trimestru, fătul are o anomalie cromozomală. Tulburările citogenetice pot
rezulta din modificări ale numărului sau structurii cromozomilor și pot afecta autozomii
sau cromozomii sexuali prin
a. Anomalii de număr prin mutații genomice sunt reprezentate de monosomii
respectiv trisomii. Monosomiile autosomale nu sunt viabile iar cele gonosomale
(45X) determină sdr. Turner. Trisomiile autosomale mai cunoscute sunt trisomia
21 (sdr. Down), 18 (Edwans) și 13 iar gonosomale sdr. Klinefelter (47xxy).
b. Anomalii de structură. Modificările structurale ale cromozomilor sunt de obicei
rezultatul ruperii cromozomiale, urmată de pierderea sau rearanjarea materialului
prin
i. Deleții - implică pierderea unei porțiuni dintr-un cromozom, rezultă
fragmente izolate, lipsit de centromere, aproape că nu supraviețuiește
niciodată și astfel multe gene se pierd.
 ii. Translocații - implică transferul unei părți a unui cromozom la un alt
cromozom. Procesul este de obicei reciproc (adică, fragmentele sunt
schimbate între doi cromozomi).
iii. Inversii - apar atunci când există două pauze interstițiale într-un
cromozom, iar segmentul se reuneste după o revenire completă.
iv. Isocromosomi - rezultă atunci când centromerele se divizează orizontal,
mai degrabă decât pe verticală. Unul dintre cele două brațe ale
cromozomului este apoi pierdut, iar brațul rămas este duplicat, rezultând
un cromozom cu două brațe scurte sau numai două brațe lungi
v. Cromosomi inelari – reprezintă o variantă a unei ștergeri. După pierderea
segmentelor de la fiecare capăt al cromozomului, brațele se unesc pentru a
forma un inel

În majoritatea cazurilor, tulburările cromozomiale rezultă din schimbările de novo (adică

părinții sunt normali și riscul de recurență la frați este scăzut). O excepție neobișnuită, dar
importantă față de acest principiu, este expusă de forma de translocare a sindromului Down.

D. Boli monogenice fără caracteristici de ereditate (boli nemendeliene). Trei grupe de

boli care rezultă din mutațiile unei singure gene nu respectă regulile mendeliene de
moștenire: Acestea sunt:
• Boli determinate de mutații cu triplete nucleotidice repetitive. Aproximativ 40
de boli sunt acum cunoscute ca fiind cauzate de acest tip de mutație, iar toate tulburările
descoperite până acum sunt asociate cu modificări neurodegenerative. În fiecare dintre
aceste condiții, amplificarea seturilor specifice de trei nucleotide din cadrul genei îi
întrerupe funcția. Anumite trăsături unice ale mutațiilor repetate ale trinucleotidelor, sunt
responsabile pentru modelul atipic de moștenire a bolilor asociate. (Ex. sdr. X fragil,
boala Huntington, distrofia miotonică, atrofia musculară spinală -
• Boli determinate de mutații ale genele mitocondriale. Moștenirea ADN-ului
mitocondrial diferă de cea a ADN-ului nuclear prin aceea că prima este asociată cu
moștenirea maternă. Astfel, numai mamele transmit gene genetice mitocondriale tuturor
copiilor lor. Boli cauzate de mutații în genele mitocondriale sunt rare. Deoarece ADN-ul
mitocondrial codifică enzimele implicate în fosforilarea oxidativă, bolile cauzate de
mutații ale unor astfel de gene afectează organele cele mai dependente de fosforilarea
oxidativă (mușchiul scheletic, inima, creierul). Neuropatia optică ereditară Leber este
tulburarea prototip din acest grup. Această boală neurodegenerativă se manifestă ca o
pierdere progresivă bilaterală a vederii centrale care duce, în timp util, la orbire.
• Boli asociate cu amprentă genetică parentală. Toți oamenii moștenesc două copii
ale fiecărei gene (cu excepția, desigur, genele cromozomului sexual la bărbați), purtate pe
cromozomi materni și paterni omologi. Se presupune că nu există nici o diferență între
genele omoloage normale derivate de la mamă și cele ale tatălui. Într-adevăr, acest lucru
este valabil pentru multe gene. S-a stabilit totuși că există diferențe funcționale între
copiile paterne și cele materne ale unor gene. Aceste diferențe se datorează unui proces
epigenetic numit imprimare genomică, prin care anumite gene sunt "inactivate"
diferențiat în timpul gametogenezei paterne și materne. Pentru astfel de gene există doar
o copie funcțională. Pierderea alelei funcționale (neimprimată) prin deleții dă naștere la
boli.
Sindromul Prader-Willi rezultă din ștergerea regiunii cromozomiale paterne
15q12 și se caracterizează prin retardare mentală, statură scurtă, hipotonie, obezitate și
hipogonadism.
Sindromul Angelman rezultă din ștergerea regiunii cromozomiale materne 15q12
și se caracterizează prin retardare mintală, ataxie, convulsii și râsete inadecvate.