Una dintre cele mai importante dovezi, arheologice descoperite, care atestă existența

Creștinismului în Roma la sfârșitul secolului II este un graffito descoperit pe Dealul Palatin în

1856 în timpul escavărilor Palatului Imperial. Înfățișează un om tânăr care pare că aduce urale
înaintea unei figurine cu cap de animal atașate de o cruce, cu un scurt subtitlu în greacă:
Αλεξαμενος σεβετε Θεόν, ”Alexamenos venerându-și Dumnezeul” (Figura 66.1).

Cea mai predominantă și plauzibilă interpretare a grafitto-ului, propusă de arheologistul

italian care a descoperit-o și publicat-o, Raffaele Garrucci, este că, credința Creștină e
caricaturizată printr-o zeitate crucificată.

Situat în acest mediu anti-creștin și cu polemică evreiască în primele secole, grafitto-ul a

fost considerat de cărturari ca explicatie a lui Paul adesea citată cum că în lumea greco-romană
crucificarea lui Iisus era văzută ca un scandal (σκάνδαλσν, Gal. 5:11), o piedică și o nebunie
pentru cei care nu îi erau adepți (Cor 1:23). În acest fel, a avut o influență puternică în modelarea
ideilor despre problematica luare în primire a Dumnezeului creștin crucificat de către lumea
greco-romană. Întradevăr, dovezile care au rezistat sugerează că, crucificarea a fost rar
reprezentată înainte de secolul cinci. Prin urmare grafitto-ul a ajuns să fie un pilon important pe
care se construiește teoria cum că pentru a prezenta credința creștină într-un mod cât mai
respectabil în fața romanilor educați și pentru a evita persecuțiile, primele comunități creștine au
evitat în mod conștient să creeze reprezentații cu ajutorul simbolurilor cum ar fi crucea sau
imagini cu moartea lui Iisus până după decretul pe care Constantin l-a dat.

Două noi mari evoluții în materie de școală de la începutul secolului al nouăsprezecelea

au adus dovezi în plus care să clarifice posibilele înțelesuri sau intenții ale grafitto-ului
Alexamenos, dovezi ce sugerează că replicile cu privire la crucificarea lui Mesia au fost mult mai
diverse în secolele doi și trei decât le era permis reprezentărilor anterioare. În primul rând
eforturile de a poziționa graffito-ul între granițele contextelor socio-istorice ale lumii greco-
romane, cu toate că erau ignorate în mare, au arătat că în timp era evocată insulta cum că,
creștinii divinizau un măgar, graffito-ul în același timp se aseamănă cu tradiția bine definită a
umorului și parodiei din antichitate, prin care atributele animalelor erau asemuite religiei sau
autorității pentru a le submina puterea. În ceea ce urmează, dovezile pentru această tehnică
satirică se vor stabili de-a lungul celei de a doua evoluție în școală: indentificarea unei mici dar
importante bucăți de dovadă vizuală ce atestă reprezentarea crucifixului înainte de secolul al trei-
lea. Cu această informație și cu o mai bună înțelegere, ambele despre contextul arheologic în
care graffito-ul Alexamenos a fost descoperit și despre funcția graffiti-ului în lumea romană, a
fost posibil să reevaluăm iconografia și motivul ei. Graffito-ul apare ca un martor important în
conștientizarea contemporană a puterilor lui Iisus ca o zeitate crucificată atât pentru creștini cât și
pentru non-creștini, și a răstignirii ca un simbol nu de umilire ci autoritate.

1.INTRODUCERE

Graffito-ul Alexamenos a fost găsit în peretele interior a unei clădiri numite

Paedagogium, localizată în zona de sud-est a Dealului Palatin (Figura 66.2). Mai exact, era
localizat în peretele de sud-est din camera 7 a structurii (Figure 66.3).

Câțiva cărturari i-au pus la îndoială autenticitatea. Garrucci inițial a spus că graffito-ul
provine din secolul al treilea, bazat pe data de pe ștampila cărămizii Handriatice de la sit și
presupunerea lui personală la când ar putea o imagine cu răstignirea să fie posibilă. Avansând și
analizând și mai îndeaproape datele arheologice aflate în sit o dată aproximativă , sfârșitul
secolului doi începutul secolului trei, a fost acceptată de majoritatea, ea fiind pusă de Marja
Itkonen-Kalia și Heikki Solin conform a patru criterii: structura zidului (domițianic, cu cărămide
ștampilate care indicau că reparațiile au fost continuate până în timpul lui Hadrian sau Antonius
Pius); pictura de pe zid ( la baza tipologiilor, cele găsite în camera 7 se spune că sunt de la
sfârșitul secolului al doilea, începutul secolului trei, paleografii ( care conform lui Solin arată
secolul doi sau trei pentru graffito); și onomastica (care adaugă și partea târzie a secolului trei).
Pe când această arie de date plasează graffito-ul aproape de perioada severană (193-235), timp în
care prezența creștinilor era cunoscută și în gospodăria imperială, nu e nici o cale prin care să
datăm graffit-oul mai precis. Tot ce poate fi zis este că a fost executat, conform picturilor de pe
pereți, în ultima parte a secolului doi respectiv începutul secolului al treilea.

După ce a fost descoperit graffito-ul, acesta a fost secționat de pe perete (38 cm x 1.33.5
cm) și afișat în muzeul din Roma, Kircheriano. Acum se află în Museo Palatino (inv. 3 81403).
Dat fiind faptul că interpretarea graffito-ului depinde de analizarea îndeaproape a detaliilor
iconografice, putem să începem examinarea cu design-ul însuși. O scurtă analiză a contextului
arheologic și a caracteristicilor generale și funcțiilor graffiti-urilor antice va fi necesară pentru a
stabili mai pe larg contextul cultural al producerii acestuia și a posibilelor semnificații pe care
oamenii de atunci le atribuiau.

Designul

Fragmentul de ghips a conservat un design compact și rudimentar care este găsit mai des
în schițe (Figure 66.5). Silueta principală ne este prezentată stând fix înspre crucea incizată în
formă de T, purtând o haină fără mâneci și o tunică fără curea. Stând pe ambele picioare pe un
suport fixat lângă cruce și ambele mâini întinse spre cruce.

Plasat la capătul compoziției cu formă piramidală, este capul care este cea mai
proeminentă trăsătură