SCURT ISTORIC AL FABRICĂRII HÂRTIEI

Hârtia a fost inventată în anul 105 d. H de către T’sai Lun, un curtean al împăratului Chinei.
Cea mai veche hârtie descoperită până acum a fost găsită de către sir Aural Stein în marele zid
chinezesc. Era fabricată din materiale textile (deşeuri din bumbac şi mătase). Chinezii au păstrat
secretă ştiinţa producerii hârtiei timp de mulţi ani. Japonezii au început să o fabrice abia după anul
610 d.Hr., tot pe atunci fiind cunoscută şi la Mecca. Prin anul 793 fabricarea hârtiei a ajuns la
Bagdad, fiind experimentată de prizonierii chinezi, iar 7 ani mai târziu era adusă în Egipt. În Spania
se pomeneşte de ea în anul 950. Cronicarii afirmă că aceasta este cea mai bună hârtie din lumea
arabă.
Pentru că hârtia era asociată cu lumea arabă, Occidentul creştin o privea cu neîncredere. Nu
este o simplă coincidenţă faptul că prima utilizare a hârtiei într-o ţară creştină s-a petrecut în anul
1109 în Sicilia unde creştinii şi musulmanii convieţuiau paşnic (este vorba despre un act semnat de
regele Roger, scris în arabă şi în greacă). În Germania hârtia a fost folosită în jurul anului 1228, iar
în Anglia prin 1309, deşi prima oară, hârtia engleză a fost fabricată în 1495 de către John Tate în
Hertfard Shire.
În ceea ce priveşte compoziţia, hârtia orientală era fabricată din materiale textile şi din coajă
de copac, pe când hârtia europeană folosea numai materiale textile mai ales din in, iută, bumbac,
cânepa fiind utilizată mai târziu. Lemnul a devenit sursa principală de materie primă abia pe la
începutul secolului al XIX-lea.
Materiale textilele erau adunate şi sortate după culoare şi calitate, apoi erau tăiate în bucăţi
mai mici pentru înmuiere şi macerare. Macerarea era necesară pentru a da supleţe deşeurilor şi
pentru a le pregăti pentru defibrare. Calitatea hârtiei depindea deseori de gradul de macerare.
Hârtiile franceze considerate în general cele mai bune din Europa, până către sfârşitul secolului al
XVIII-lea, erau lăsate să se macereze chiar câteva luni. În secolele XV- XVI pentru a accelera
macerarea se adăuga adeseori var, şi deşi în acea vreme nu se înţelegea aceasta, varul ca bază ajuta
la tamponarea hârtiei împotriva deteriorării ei de către acizi /Probleme de Patologia Cărţii, 1992/.
Foaia de hârtie se obţinea pe o formă: într-o cuvă mare, pasta era amestecată cu apă călduţă
nu mai mult de circa 2% fibre în raport cu apa; lucrătorul stătea pe o platformă în faţa cuvei ţinând
forma între cele două laturi înguste (împrejurul formei se afla o ramă detaşabilă care funcţiona în
maniera unui grilaj scund de jur împrejurul muchiilor sale, iar peste ramă era întinsă bine o sită

1
foarte deasă din sârmă), apoi cufunda forma la un unghi perpendicular în lichid, şi când forma era
bine afundată o întorcea cu faţa în sus şi o ridica orizontal din cuvă. Prin această acţiune forma este
acoperită uniform cu pastă, fibrele se împâslesc formând o reţea care permite apei să se scurgă ca
printr-o sită. Existau două tipuri de reţele de sârmă, folosite pentru forme cablate şi ţesute. După ce
se lăsa forma să se scurgă era trecută celui de al doilea muncitor din echipa de trei persoane care
lucrau la formarea hârtiei. Storcătorul răsturna forma cu faţa în jos şi presa stratul de pastă pe un
aşternut de pâslă, făcând aceasta printr-o mişcare de rostogolire, hârtia fiind depusă pe pâslă. Se
forma o stivă de aproximativ 144 de foi de hârtie intercalate cu bucăţi de pâslă. Stiva era dusă la o
presă unde era stoarsă apa în exces. Al treilea membru al echipei, stivuitorul, separa hârtia şi pâsla
înainte de a le stivui şi o presa după şablon. Hârtia uşor umedă putea fi presată şi rotită de multe ori
timp de două zile în funcţie de tipul de suprafaţă dorit pentru hârtie înainte de a fi atârnată să se
usuce în uscătoare. Aici hârtia era agăţată să se usuce peste funii groase din păr apoi era lăsată în
stive să se matureze. Acest proces de maturare era foarte important pentru calitatea hârtiei ajutând la
reducerea deformărilor. În acest stadiu, hârtia era cunoscută sub denumirea de foaie de apă, adică
nu era nici încleiată, nici tratată. Mai târziu, hârtia era încleiată astfel ca materialele fluide să poată
sta la suprafaţa ei, fiind acoperită cu o substanţă hidrofobă cum ar fi gelatina. Iniţial hârtia era
încleiată prin scufundarea întregii foi într-o soluţie fierbinte de gelatină. Mai târziu, pentru a grăbi
operaţia de încleiere şi pentru a creşte rezistenţa hârtiei se adaugă în soluţia de încleiere, alaun. În
zilele mai calde se adăuga mai mult alaun pentru a bloca descompunerea cleiului, însă aceasta
contribuie la degradarea hârtiei pentru că formează acid sulfuric. După uscare suprafaţa hârtiei
putea fi finisată pentru a o face mai netedă sau pentru a-i conferi un satinaj. La început erau folosite
pietrele şi ciocanele de satinare, dar mai târziu a fost introdus calandrul /Probleme de Patologia
Cărţii, 1992/.
Vedeti si: https://www.youtube.com/watch?v=lVJe2G2dUiE
https://www.youtube.com/watch?v=Ni-6wyP0A6w
https://www.youtube.com/watch?v=E4C3X26dxbM

Nevoia presantă de hârtie mai bine finisată şi mai ieftină a condus la inventarea în 1798 a
maşinii de fabricat hârtie de către francezul Nicolas Luis Robert. Doi bancheri francezi, fraţii
Fourdrinier au cumpărat brevetul lui Luis Robert şi au construit primul prototip al maşinii cu sită
plană. Astfel, maşina cu sită plană este denumită şi în prezent ca maşină Fourdrinier. Odată cu
evoluţia industrială, în Europa s-a petrecut şi o dezvoltare a culturii generale. Inventarea maşinii

2
Fourdrinier a făcut ca noua societate cultivată să poată benficia de cantităţi tot mai mari de cărţi şi
ziare.
Elementul determinant pentru identificarea hârtiei este filigranul, marca de fabricare
fundamentală pentru diferenţierea fabricilor între ele. Prima apariţie a filigranului în Europa a avut
loc în Italia pe la anul 1282. Filigranul era format dintr-un fir metalic care conturează un anumit
desen, este plasat puţin mai sus faţă de împletitura formei astfel încât în timpul curgerii pastei,
aceasta se subţia în dreptul desenului permiţând vizualizarea acestuia în transparenţă.
Utilizarea lemnului ca sursă de celuloză a fost propusă pentru prima dată de un naturalist
Rend Antonie Ferchaut de Reaumur. Teoria lui a fost pusă în practică mai întâi în Germania prin
1840. Iniţial pasta din lemn obişnuită era amestecată cu 40% fibre din materiale textile pentru a-i da
rezistenţă. Procedeul a dat hârtie ieftină în cantităţi foarte mari, dar aceasta era de o cantitate foarte
slabă datorită substanţelor chimice distrugătoare aflate în pastă de lemn, mai ales cea a ligninei; era
deci necesară o purificare chimică a pastei folosindu-se acidul sulfuric pentru eliminarea ligninei şi
a răşinilor. Procedeul era acid şi cerea de asemenea înălbirea hârtiei; el rezolva o problemă, dar în
schimb crea altele cu mult mai grave. Abia în secolul al XX-lea a fost produsă o pastă chimică de
lemn de bună calitate prin adăugarea de substanţe alcaline la pasta iniţială pentru neutralizarea
tuturor acizilor.
Vezi si: https://www.youtube.com/watch?v=lVJe2G2dUiE
https://www.youtube.com/watch?v=P9bHBBxwodY

Primele mori de hârtie pe teritoriul românesc au fost instalate la Braşov (1546), Cluj (1562)
şi Sibiu (1574). Prima menţiune despre o fabrică de hârtie înfiinţată în 1640 în Ţara Românească de
către Matei Basarab pe lângă Călimăneşti, datează din 1646. Cea dintâi fabrică de hârtie a cărei
existenţă este certă a fost deschisă în 1775, când Alexandru Ipsilanti a dat un hrisov lui Nicolae şi
Ion Lazaru, negustori de cărţi şi tipografi, să înfiinţeze o „harturghie” pe apa Leuta a moşiei
Batiştei, lângă Snagov. Moara a fost construită mai întâi la Fundeni, pe malul Colentinei, şi apoi
mutată la Batiştea. În 1841, Gheorghe Asachi a înălţat o fabrică de hârtie în Moldova la Cetăţuia,
lângă Piatra Neamţ. În a doua jumătate a seolului al XIX-lea, numărul fabricilor de hârtie a crescut
prin înfiinţarea unor noi fabrici la Zărneşti (1853), Buşteni (1882), Scăeni (1883), Letea (1885),
Câmpulung (1888) /Olteanu,V.,1992/.