DOGMELE CA ADEVĂRURI REVELATE, PĂSTRATE,

PROPOVĂDUITE, EXPLICATE ȘI DEFINITE DE BISERICĂ

PENTRU MÂNTUIRE

KEY: DOGMA ESTE COMUNIUNEA ŞI DESCRIEREA EXISTENȚEI

ȘI A PERSOANELOR DUMNEZEIEȘTI ȘI OMENEȘTI

A. GENERAȚITĂȚI: etimologie și evoluție istorico-filologică și

teologică

Δόγμα – vb. δοκέω / δέδογμαι ( medio-pasiv, perfect compus) –

ceea ce a fost determinat, hotărât, definit, stabilit/dogmatizat
- Ceea ce a a fost întemeiat ca un adevăr logic, „ adevăr
incontestabi” Sf. Iustin Popovici
a. Era folosit cu referire la:
- concepții filosofice
- credințe religioase
- hotărâri seculare

”Aceste dogme nu sunt opinii sănătoase; aceste dogme nu sunt în

acord cu Biserica, îmbrăcând cu cea mai mare necuviință/necredință
pe cei ce sunt mărturisitori ai acestora” (Sf. Irineu, Epistole)

”Hristos a zădărnicit dogmele cele cu privire la idoli ale păgânilor”

(Origen, Fragmente la Profetul Ieremia)

”Despre absurditatea dogmelor iudaice…” (Sf. Eusebiu al Cezareii,

Contra lui Marcel)

Luca 2,1 VEge,neto de. evn tai/j h`me,raij evkei,naij evxh/lqen do,gma
para. Kai,saroj Auvgou,stou avpogra,fesqai pa/san th.n oivkoume,nhn/////
///// ”În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie
toată lumea”.

b. În VT – decrete politice, legi şi reglementări statale

- poruncile din legea lui Moise
- dispoziţii ce ţin de viaţa religioasă în general
c. În Noul Testament sunt folosite pentru prima dată cu
referire la Sinodul de la Ierusalim : w`j de. dieporeu,onto ta.j
po,leij( paredi,dosan auvtoi/j fula,ssein ta. do,gmata ta. kekrime,na
u`po. tw/n avposto,lwn kai. presbute,rwn tw/n evn
~Ierosolu,moi/?? Fp. 16:4 // ”Şi când treceau prin cetăţi, învăţau
să păzească învăţăturile rânduite de apostolii şi de preoţii din
Ierusalim…”
- Sf. Ap. Pavel spune: „prin dogme a desfiinţat legea poruncilor
lu Moise” (Ef. 2, 15).
d. În primele secole creștine noțiunea primește conținutul
semantic și teologic care se păstrează până astăzi:
- Veacul apostolic - dogma era un adevăr de credinţă
incontestabil, absolut şi obligatoriu. Sf. Iganatie
Teoforul
- Origen în tratatul lui Despre principii (4,1,1), pentru a
nu fi confundate cu dogmele filosofiei și religiilor păgâne,
vorbește de dogme mântuitoare (τα σωτήρια δόγματα)
ale Bisericii.
-”Potrivit cu dogmele Evangheliei așa să și lucrați”
(Didahia I, 3)
- ”Dogmele bunei-cinstiri/dreptei-credințe” (Constituțiile
Apostolilor, 3.5.3)
- ”Fiind îndemânatici în ceea ce privește inițierea noastră în
teologia dogmelor celor de negrăit” Sf. Grigorie de
Nyssa
- - ”Râvna cu privire la dumnezeieștile dogme și a iubirii de
înțelepciune a acestora” (Sf. Vasile Mare, Epistole)
- ”Dogmele sunt adevăruri de credință pe care creștinii
trebuie să își zidească viața lor virtuoasă” Sf. Grigorie
de Nyssa
- ”Viețuirea creștinilor se împarte în două : în partea etică
și în păstrarea cu acrivie a dogmelor ; dogma mântuirii se
păstrează predania ce vine prin Botez, iar viața creștină
prin ținerea poruncilor lui Hristos.” Sf. Grigorie de
Nyssa

e. Teologii ortodocși moderni numesc dogma:

 - ”Definiție a credinței” (Zico Rossis)
- ”Adevăruri descoperite, păzite, definite și explicate de
sinoadele ecumenice” (M. Malinovski)
- ”Didascalia sau învățătura de credință constantă a
Bisericii, adevărurile eterne și revelate” (Ion Bria)
- ” Punctele planului de mântuire și îndumnezeire a
omului; sensuri ultime ale existenței” (Dumitru
Stăniloae)

DOGMA:

 Un adevăr viu, neschimbabil, revelat de Dumnezeu,

formulat de Biserică și predicat creștinilor în vederea
mântuirii.
 Dogma nu este numaidecât un principiu teoretic, ce
trebuie aplicat practic, ci este viaţa dreaptă, sau
evaluarea credinţei în acord cu criteriile vieţii
dumnezeieşti mărturisită de purtătorii ei- sfinţii
(Nikos Matsoukas).

B. GENEZA DOGMEI

a. Premisele și procesul proclamării dogmatice:

- Contextul istoric, dinamica firii umane, necesitatea cognitiv-

rațională a ființei umane.
- Întrucât viața Bisericii nu este ceva static, ci este un parcurs
dinamic către viitor, și prin urmare o desfășurare istorică, pentru
acest motiv dogma este determinată de parcursul istoric al
Bisericii.
- Dogmele apar la început ca propuneri prelucrate sau simple ale
conținutului credinței Bisericii, apoi sunt receptate și asumate de
Biserică ca hotărâri (oros) sau definiri ale adevărurilor absolute
ale omologhiei creștine.

b. Criteriul de definire și „proclamare” al dogmelor

- Vechimea învățăturii, universalitatea și consensul (Vincențiu de

Lerini).
- Dogmele sunt declarate oficial norme de credință ale Bisericii pe
temeiul: consimțirii de către pleroma Bisericii și pe tăria
experienței pe care o are Biserica cu privire la istoria
dumnezeieștii iconomii.
- Sinodul ecumenic autoritatea cea mai înaltă în materie de
credință, definește credința și gândirea Bisericii, iar corpul
ecclesial o receptează în acord cu Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție.
- Definirile dogmatice care provin: trăirea creștină, școlile
teologice, pot fi numite adevăruri de credință dacă sunt în acord
cu învățătura revelată a Bisericii, dar nu dogme pentru că nu
sunt proclamate de un sinod ecumenic și receptate de Biserică.
- În acest sens putem face o diferență formală între dogma
hristologică proclamată în cadrul sinoadelor ecumenice și
învățătura dogmatică despre Sfintele Taine ce nu a fost definită
în cadrul unui Sinod Ecumenic.
- Învăţătura de credinţă în virtutea căreia se formulează dogmele,
nu este o abstracţiune sau teoria oficială a credinţei, ci viaţa
Bisericii, Sinod Ecumenic nefiind o instanţă supremă cu
autoritate ultimă în materie de credinţă, ci este viaţa Bisericii în
desfăşurarea ei cea mai intensă.
- Hotărârile învăţăturii de credinţă pentru o dogmă sau alta a
Bisericii, provin din nevoile vieţii însăşi;
- Învăţătura dogmatică slujind organismul comunitar al Bisericii,
angajează limbajul ca element al mediului necesar oricărei
analize şi ştiinţe.
- Credinţa nu constituie o acceptare naivă şi neverificată a unor
păreri, ci este comuniunea cu conţinutul vieţii; această
comuniune presupune şi existenţa unor elemente de judecare,
discernere, încercare şi evaluare.
- Conţinutul credinţei cu care se îndeledniceşte teologia
dogmatică este ceva viu şi concret, normă şi hotar al comuniunii
cu adevărul şi viaţa.
- Conţinutul dogmei ca viaţă harismatică se poate apropria doar
printr-o minte luminată, experiată prin har ce mijloceşte
participarea la adâncimea tainelor dumnezeieşti; însuşirea
 dogmei se face prin toate funcţiile sufleteşti: minte, raţiune,
inimă, voinţă etc.

b. Fomularea sau etapele definirii dogmatice

- Dogmele nu au luat naștere datorită mitologiei sau a cugetării

creștine ca proces exclusiv uman, ci din nevoia firească de
înțelegere a Revelației, dar şi ca nevoie de delimitare faţă de
neadevăr.
- Factorii principali ce stau la temelia procesului de precizare și
definire dogmatică, sunt Biserica și Duhul Sfânt.
- Morala creștină și liturgica au avut nevoie de lămurire şi
desluşire ceea ce a condus la începutul definirii dogmatice
creștine. Viața primilor creștini în plan liturgic și moral era plină
de seva revelației dumnezeiești care a trebuit a fi explicitată și
definită.
- Ereziile au constituit prilejul și contextul ce a obligat Biserică să
îşi prezinte în plan dogmatic învăţătura de credinţă,
delimitându-se de neadevăr.
- Etapele formulării dogmatice:
-asumarea adevărului revelat (contact direct cu
Mântuitorul Hristos, sau din sfintele Scripturi – kenoza,
euharistia, desăvârșire etc.)
- fermentarea acestui adevăr sau dezbaterea teologică
care până la stabilirea printr-un Sinod al unui temei de
credință este necesară și obligatorie
- definirea sau proclamare de dogme survine în urma
unui proces amplu ce privește un adevăr de credință sau
altul, adevăr analizat și exprimat sintetic și dogmatic în
cadrul unui Sinod Ecumenic
- recepția Bisericii

- Ex: În Sfânta Scriptură există mărturisiri de credință, care au devenit

reguli ale credinței și apoi simboluri de credință.

- Acest parcurs și dezvoltare a învățăturii de credință revelate a fost

foarte folositoare în contactul cu ereziile și în contact cu gândirea seculară
din fiecare moment istoric.
 c. Dogma, teologumena și părerea teologică – raport calitativ
teologic

- Teologumena (θεολογούμενα) își are întemeiere în Revelație, dar

nu are consensul unanim al Bisericii (crearea îngerilor, modul
creării sufletului, ridicarea cu trupul al cer a Maicii Domnului
etc.
- Ele pot constitui baza unei dezvoltări și învățături teologice, dar
nu pot fi introduse formal în tezaurul dogmelor credinței.
- Părerea teologică - dacă nu are o întemeiere în Revelație ea
rămâne o simplă părere particulară.
- Dacă sunt justificate pe temeiul izvoarelor Revelației, nu
contrazic dogmele și se apropie de teologumne din punct de
vedere calitativ ele sunt admise în teologia dogmatică.
- Criteriul de cernere a acestor trei sunt recepția pleromei și
consensul Bisericii.
- Toate trei (dogma, teologumena și părerea teologică) constituie
conștiința teologică și doctrinară a Bisericii.
- Δογματικώς / αγωνιστικώς / διαλεκτικώς=
dogmatic/militant/dialectic: Sf. Ioan Gură de Aur și Sf. Vasile cel
Mare, dimpreună cu sf. Ieronim – fac diferența între dogmă,
dezvoltările dogmatice personale și expresiile dialectice ale
credinței.

C. ELEMENTELE CARACTERISTICE ALE DOGMEI:

a. Dogma este un adevăr descoperit de Dumnezeu oamenilor.
Conținutul revelat face deosebirea între dogmele creștine de
cele păgâne.
b. Are un caracter divino-uman: dogme dumnezeiești, dogme
evanghelice, dogme creștine, dogme apostolice.
c. Dogmele sunt aplicarea Evangheliei în diferite momente ale
istoriei.
d. Dogma înseamnă în principiu o realitate autentică anume din
învățătura Bisericii, ce face trimitere la adevărul Revelației
celei în Hristos.
 e. Dogmele modelează viața noastră după modul divin:
”Cunoașterea dogmelor presupune o experiență religioasă” (G.
Florovski).
f. Dogmele alcătuiesc „un sistem” deschis şi stabil, în Hristos, ca
Dumnezeu şi Om, prin care se realizează planul de mântuire
al omului.
g. Dogmele nu sunt numaidecât definiţii, sau concluzii teoretice
care au funcţionalitate determinată şi puternică prin sine în
spaţiul Bisericii, ea este ”analiza descripătivă a conţinutului
credinţei aşa cum se manifestă în viaţa şi monumentele revelate
ale Bisericii” (N.Matsoukas)

D. NATURA DOGMEI

a. Are o natură neschimbabilă, dar dinamică.

b. Dogma este o realitate antinomică ce se poate aborda și
înțelege numai prin trăire creștină și prin contemplație:
theologhisire.
c. Are un caracter finit și un conținut infinit. Absolutul nu a
putut fi cuprins prin definirea a nici unui eveniment istoric
mântuitor, astfel dogma ca realitate istorică nu poate
cuprinde în ea întreaga Revelației.
d. Dogma presupune o relație personală a omului cu Persoanele
Sfintei Treimi. Proclamarea dogmelor se face în urma unor
experiențe adânci a tainelor dumnezeiești.
e. Dogmele nu au ca temei o reflexie și lucrare exclusiv
intelectuală, ci o experiență existențial- personală și ecclesială
a lui Dumnezeu.
f. Ea are o structură quasi-logică, în acord cu natura logică a
omului: ”proiecții logice, ale unor principii supralogice”.
g. Dogmele sunt dumnezeiești prin adevărul pe care în cuprind
și o formă dumnezeiască și umană, acesta fiind produsul unui
act sinergic.
h. Dogma este o realitate istorică și metaistorică.
i. Există un punct sensibil în privința ”istoricității dogmei”.
Sigur că dogma este și realitate istorică, accentuată excesiv,
 însă, face ca dogma să fie redusă la un act social și decret
istoric-secular.
j.
E. DOGMA ȘI REVELAȚIE

a. Iisus Hristos a spus: ”Eu sunt adevărul”. Pe temeiul Revelației

dogmele explicitează adevărul sau pe Hristos în lucrarea lui de
recapitulare și mântuire a tuturor în El
b. Ea este structura generală ce întrupează conținutul Revelației,
privită în ansamblul ei.
c. Dogmele pe temeiul revelației supranaturale exprimă sensurile
ultime ale existenței.
d. Părintele Stăniloae pe temeiul Revelației: Dogme naturale și
dogme supranaturale.
e. Revelație-Biserică-Cincizecime (dogme).
f. Adevăruri teoretice ale credinței, principii fundamentale ale
Revelației lui Hristos primind autoritate valabilă din partea
Bisericii.
g. Se cuprind tot adevărul Revelației aflat în Sfânta Scriptură și în
monumentele/izvoarele scrise ale Sf. Tradiții: în definițiile și
simbolurile de credință ale sinoadelor ecumenice, canoane, scrieri
ale Sf. Părinți.
h. Dogmele devin ulterior realități mistagogice și sacramentale,
adevăruri vii și prezente în viața spirituală a omului, norme ce
definesc drumul istoric al Bisericii către destinația ei finală.

F. CARCTERUL ECLESIOLOGIC ŞI SOTERIOLOGIC AL DOGMEI.

a. Dogma este un adevăr formulat, apărat și impus de Biserică.

b. Biserica are în ea puterea creatoare a Duhului Sfânt pe temeiul
căreia poate definii și proclama dogme și definiri ale credinței în
diferite momente istorice.
c. Biserica și caracterul ei sinodal și sobornicesc asigură caracterul
infailibil al dogmelor.
d. Potrivit Sf. Iustin Popovici: „Biserica este trupul prin care
adevărurile dogmatice curg ca sângele, dând viaţă veşnică tuturor
mădularelor organismului divino-uman. Cel care prin nevoinţă se
 va uni cu trupul dumnezeiesc şi omenesc al Bisericii, acela simte
cu toată fiinţa sa că dogmele sunt puteri sfinte şi dătătoare de
viaţă, care îl renasc ca nemuritor şi veşnic...”
e. Dogmele nu se păstrează într-un tezaur esoteric accesibil numai
celor aleși, ci constituie viața Bisericii pe care sunt chemați să o
trăiască toți creștinii. De aceea ele sunt numite și ”Dogmele ale
Bisericii”.
f. Dogmele sunt adevăruri ce conduc pe creștin la mântuire,
întrucât îl exprimă pe Hristos în lucrarea Sa mântuitoare
g. Dogmele reprezintă conținutul credinței creștine mântuitoare.
h. Ele sunt temelia întregii trăiri creștine, a relațiilor cu Dumnezeu
și cu semenii.
i. Dogmele constituie principiile vieții duhovnicești, chezășia
învierii noastre.
j. Negarea dogmelor, a adevărului, reprezintă ruperea de
comuniunea credinței și a iubirii Trupului tainic al lui Hristos-
erezia.
k. Caracterul eclesial şi mistagogic al dogmelor: „Dogmele păzite
păzite de Biserică pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe
altele în mod tainic le-am primit prin Tradiţia apostolică” Sf.
Vasile cel Mare.
l. Biserica gândeşte prin dogme: conştiinţa dogmatică a Bisericii
m. Chiar dacă dogma a fost pricinuită de cele mai multe ori de
erezii, ea dă un răspuns mulțumitor năzuințelor sufletului
omenesc, răspunzând în chip satisfăcător rațiunii omenești.

G. DOGMĂ, CUNOAȘTERE și VIAȚĂ SPIRITUALĂ

a. Rațiunea nu a fost niciodată neglijată în creștinismul ortodox,

ci a avut locul ei și importanța ei procesul cunoașterii în
general și în cunoaștere dogmatică în special.
b. Dogma răspunde unei nevoi de cunoaștere rațională a omului.
c. Formularea dogmelor cu ajutorul rațiunii, face ca adevărul
dumnezeiesc să fie inteligibil.
d. Pentru a fi înțeleasă și a juca un rol important în cunoașterea
dogmatică, dogma are nevoie de a fi cunoscută prin inimă
curată.
e. Duhul Sfânt este cel care ridică mintea noastră la o înțelegere
supranaturală a dogmelor dumnezeiești.
f. Formularea dogmatică survine în urma unei experiențe
dumnezeiești în Duhul Sfânt, iar pătrunderea lor se face doar
de cei ce sunt pregătiți pentru aceasta.
g. Formularea și cunoașterea dogmei se realizează pe temeiul
unei lucrări teandrice între om și Dumnezeu.
h. Dogma inspiră și conduce pe creștin în viață, petrecând un
proces duhovnicesc de osmoză și asumare organică a
realităților dogmatice.
i. Dogma îl călăuzește pe creștin spre mântuire, nu îl închide,
nu îl limitează, ci îl deschide spre realitățile dumnezeiești.
j. Viaţa duhovnicească înţeleasă drept comuniune cu viaţa
dumnezeiască, este o stare raţională a întregii fiinţe umane
(de la simţurile trupului până la cele mai subtile mişcări ale
minţii, integritatea şi pura şi dumnezeiasca simplitate); prin
dogmă se realizează restaurarea raţiunii în cadrele
funcţionării ei în conformitate cu firea; dogma nu este un
principiu abstract ce se explică şi cercetează printr-o raţiune
autonomă şi izolată.

Studiu caz terminologic:

1.HOROS, EKTHESIS, SYMBOLON, DOGMA, OMOLOGHIA.

2.DOGMĂ, DOGMATICĂ, DOGMATIZARE, ADOGMATISM.