Curs 7,8

CARACTERIZAREA ŞI SISTEMATICA INSECTELOR

Clasa Insecta se clasifică în două subclase: Apterygota (insecte lipsite de aripi)

şi Pterygota (insecte cu aripi) şi cuprinde 32 de ordine. Dintre aceste ordine numai
câteva prezintă importanţă pentru plantele cultivate.
Subclasa Apterygota grupează 3000 de specii de insecte inferioare care se
divizează în 4 ordine: Protura, Diplura,Thysanura, Collembola.
Subclasa Pterygota cuprinde peste un milion de specii de insecte inferioare
care se grupează în mai multe ordine. Principalele insecte care prezintă importanţă
pentru plantele cultivate aparţin următoarelor ordine: Thysanoptera, Orthoptera,
Heteroptera, Coleoptera, Hymenoptera, Lepidoptera şi Diptera.
Ordinul Thysanoptera include specii care au corpul de dimensiuni mici,
aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt, aripile înguste, franjurate,
metamorfoză incompletă. Reprezentanţi: tripşii.
Ordinul Orthoptera se caracterizează prin metamorfoză incompletă, aparat
bucal pentru rupt şi masticat, aripi tegmine şi membranoase, larve postoligopode.
Reprezentanţi: lăcuste, cosaşi, coropişniţe, greieri.
Ordinul Heteroptera cuprinde specii care au o metamorfoză incompletă,
aripile sunt hemielitre şi membranoase, aparatul bucal este adaptat pentru înţepat
şi supt, larva este postoligopodă. Reprezentanţi: ploşniţele.
Ordinul Homoptera include specii care au metamorfoză incompletă, aripi
membranoase, aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt, larva este
postoligopodă. Reprezentanţi: păduchii de frunze, păduchii ţestoşi, cicadele.
Ordinul Coleoptera prezintă următoarele caractere generale: metamorfoză
completă, aripi chitinizate (elitre) şi membranoase, aparatul bucal adaptat pentru
rupt şi masticat, larve oligopode, apode, iar pupele libere. Reprezentanţi: gândaci,
cărăbuşi, gărgăriţe.
Ordinul Hymenpotera se caracterizează prin următoarele: metamorfoză
completă, aripi membranoase, fine, aparatul bucal adaptat pentru rupt şi supt sau
rupt şi lins, larve protopode, polipode şi apode, iar pupele libere, regimul de
hrană este fitofag sau zoofag. Reprezentanţi: viespi, albine, bondari.
Ordinul Lepidoptera cuprinde specii cu metamorfoză completă, aripi
membranoase acoperite cu solzi, aparatul bucal adaptat pentru supt, polipode
(omizi), iar pupele obtecte. Reprezentanţi: fluturi.
Ordinul Diptera se caracterizează prin următoarele: metamorfoză completă,
aripi membranoase, aripi rudimentare (balansiere), aparatul bucal adaptat pentru
lins, înţepat şi supt, înţepat şi lins, larve apode, iar pupele coarctate sau libere.
Reprezentanţi: muşte, ţânţari.
 Caracterizarea altor dăunători animali
Încrengătura Nemathelminthes
Cuprinde viermi cilindrici, filiformi (nema = fir, aţă; helminthos = vierme), cu
corpul lung şi nesegmentat. Viermii cilindrici sunt răspândiţi pe întreaga suprafaţă
a globului, populând mediul acvatic sau terestru, unii fiind paraţiţi ai plantelor
sau animalelor.
Din această încrengătură clasa Nematoda este cea mai bine reprezentantă în
agricultură. Nematodele sunt viermi cu corp cilindric filamentos, adesea subţiat la
capete, uneori piriform sau sferic. Spre deosebire de formele parazite la om şi
animale, care pot atinge în lungime câteva zeci de cm, nematodele fitofage au
dimensiuni reduse (0,1 mm - 5 mm). Nematodele au un regim de viaţă parazit în
corpul animalelor sau în plante provocând acestora modificări ale ţesuturilor. Pot
fi nematode endoparazite (depun ouăle în ţesuturile vegetale ale rădăcinilor sau alte
organe subterane, inflorescenţe), semiendoparazite (Manolache şi col., 1978). Sexele
sunt separate, foarte puţine specii sunt hermafrodite. Larvele sunt asemănătoare
cu adultul, diferenţiindu-se totuşi prin dimensiunile mai mici şi prin lipsa
organelor reproducătoare. Speciile fitofage sunt ovipare. O femelă depune 500-
1000 de ouă. De regulă, acestea sunt depuse în ţesuturile parazitate, dar există
cazuri când rămân în corpul femelei protejate de un înveliş rezistent, numit chist.
În cursul perioadei de vegetaţie sau în decursul unui an, nematodele pot avea una
sau mai multe generaţii, în funcţie de condiţiile de mediu şi de specie.
Speciile dăunătoare plantelor aparţin fam. Tylenchidae, reprezentant: Anguina
(Tylenchus) tritici - viermele boabelor de grâu şi fam. Heteroderidae reprezentant:
Heterodera schachti - nematodul sfeclei). Cele din genul Thylenchus sunt în general,
filiforme, iar cele din genul Heterodera sunt sferice sau piriforme. Sunt specii
polifage, care produc vătămări prin leziuni pe diferite organe ale plantelor
(rădăcini, boabe de cereale). Pot intermedia transmiterea unor boli ale plantelor
(vectori).

Schema generală a corpului unui nematod fitoparazit (după Ritter, 1961, din Iacob şi col., 1978)
 Încrengătura Mollusca
Se cunosc cca. 105000 de specii cu dimensiuni, de la 1 mm la 18 m. Ca o
caracteristică generală a reprezentanţilor acestei încrengături este corpul moale, de
unde şi numele lor de moluşte (gr. mollis = moale).
Corpul lor nu este segmentat, la majoritatea se disting trei regiuni: cap, picior
şi masa viscerală. La nivelul capului, care la unele moluşte poate să lipsească (ex.
bivalve), se găseşte orificiul bucal şi îşi au locul unele organe senzitive (tentaculele
şi ochii). Piciorul este musculos, prezintă forme variate şi serveşte la deplasare.
Masa viscerală este acoperită de o răsfrângere a tegumentului, mantaua, care
secretă o cochilie calcaroasă. Cochilia este o formaţiune dură, calcaroasă cu rol în
protecţia masei viscerale şi ca suport de fixare pentru muşchi. Dintre moluştele
amintite în cadrul clasificării sistematice, unii reprezentanţi ai clasei Gasteropoda
sunt adaptaţi la viaţa terestră, o parte din aceştia fiind consideraţi dăunători
importanţi ai plantelor agricole (MANOLACHE şi col., 1978).
Reprezentanţi: Arion empiricorum - melcul fără cochilie (fam. Arionidae);
Helix pomatia - melcul de grădină (fam. Helicidae); Deroceras agreste - limaxul
cenuşiu (fam. Limacidae).

Morfologia externă a unui gasteropod (Helix pomatia) (după Radu, 1967 din Iacob, 1978)

Dimensiunile corpului variază de la 3 mm la 25 mm.

Mediul umed şi cald favorizează dezvoltarea, în timp ce un mediu uscat frânează
dezvoltarea şi totodată activitatea lor. Când temperaturile sunt prea ridicate, iar
umiditatea este scăzută, melcii se închistează în cochilie şi intră în diapauză
estivală. În timpul iernii, când condiţiile devin nefavorabile prin temperaturile
prea scăzute, aceştia intră în diapauză hiemală. Înmulţirea se realizează prin ouă,
din care apar larve asemănătoare cu adulţii. În cursul perioadei de vegetaţie pot
avea una sau mai multe generaţii.
Increngătura Arthropoda
Clasa Arachnida
Clasa Arachnida (gr. arachne = păianjen) cuprinde specii în marea lor majoritate
terestre, adaptate la respiraţia aeriană prin plămâni (invaginaţii ale tegumentului)
sau prin trahei. Există însă şi specii adaptate la viaţa semiacvatică (hidracarienii).
Corpul este împărţit în două părţi, prosoma şi opistosoma, care uneori pot fi
contopite. Antenele lipsesc. Nu au aripi. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat
şi supt; piesele bucale au uneori forme de trompă sau ac. Sexele sunt separate.
Reproducerea este de regulă sexuată, excepţie făcând speciile de arahnide la care
reproducerea este partenogenetică facultativă sau obligatorie. Majoritatea speciilor
din această clasă sunt ovipare; scorpionii şi unii acarieni sunt vivipari sau
ovovivipari.
Cuprinde 10 ordine, din care ordinul Acarina prezintă importanţă în agricultură.
Din ordinul Aranea fac parte specii prădătoare (cu un pronunţat caracter zoofag),
care pot fi utilizate cu succes în combaterea acarienilor ce dăunează pomii
fructiferi şi forestieri.

Morfologia externă a acarianului tetranichid Eotetranychus sp.; p I, p II, p III, p IV –

picioare; I – setae; II – s. scapulares; III – s. humerales; IV – s. dorsales; V – s. lumbales; VI – s.
sacrales; VII – s. clunales (prelucrare după Iacob şi col., 1978)

În dezvoltarea lor, acarienii trec prin stadiile: ou, larvă, nimfocrisalis, protonimfă,
deutocrisalis, deutonimfă, teliocrisalis şi adult. Stadiile de larvă şi adult sunt active
(se deplasează, se hrănesc), iar cele de nimfă sunt imobile. Răspândirea acarienilor
se face cu ajutorul păsărilor, insectelor, omului, curenţilor de aer. În ultimul timp,
acarienii fitofagi s-au înmulţit intens, devenind specii dăunătoare de o importanţă
primordială. Pot fi întâlniţi în culturi de plante diferite. Se hrănesc cu frunzele
plantelor, lăstari şi flori.
Speciile de teranichide (acarianul roşu comun - Tetranychus urticae) produc
depigmentări, în timp ce speciile de eriofide (erinoza viţei de vie - Eriophyies vitis)
determină apariţia galelor. Acarienii fitofagi aparţin următoarelor familii:
Tetranychidae, Eriophyidae, Acaridae şi Tarsonemidae.
 Clasa Crustacea
Clasa Crustacea (lat. crusta = cochilie) cuprinde artropode primitiv acvatice, cu
respiraţie branhială, al căror corp este acoperit cu o crustă (cuticula impregnată cu
săruri de calciu). La formele adaptate secundar la viaţa terestră, apar organe
respiratorii secundare. Originea lor este acvatică, majoritatea fiind specii de apă
dulce şi marină. Sunt răspândite în toate regiunile globului, în diverse condiţii
(uneori şi în sere) (Săvescu şi col., 1978).
La multe specii corpul este împărţit în două părţi: cefalotorace şi abdomen.
Prezintă 2 perechi de antene şi 2 ochi compuşi. Sexele sunt în general separate,
partenogeneză există numai la crustaceele acvatice şi la unele izopode terestre. In
majoritatea cazurilor dezvoltarea se realizează prin metamorfoză.
Crustaceele sunt importante din punct de vedere economic prin valorificarea în
hrana animalelor şi a omului. Există specii parazite şi de asemenea specii
dăunătoare plantelor cultivate.
Din clasa Crustacea fac parte 28 de ordine. Din acestea, ordinele Phyllopoda (Triops
cancriformis - racul de orezării) şi Isopoda (Porcellio scaber - molia de zid), (fig. )
prezintă importanţă pentru agricultură.

Morfologia externă la Porcellio scaber; A-vedere dorsală; B- vedere ventrală (după Iacob şi
col., 1978)

Clasa Miriapoda
Denumirea de clasă provine din cuvintele greceşti “myrias” = mii şi “podos” =
picior. Cuprinde artropode terestre, variate din punct de vedere morfologic.
Corpul este alungit, împărţit în cap şi trunchi. Capul prezintă o pereche de antene
şi o pereche de mandibule. Trunchiul este distinct separat de cap şi este format din
mai multe segmente. Fiecare segment prezintă câte una sau două perechi de
picioare articulate, excepţie făcând ultimul segment care nu prezintă picioare sau
alte apendice articulate. Au un regim de hrană diferit (fitofag sau carnivor). Sunt
frecvente în frunzarul pădurilor unde se hrănesc cu resturi vegetale în
descompunere, sub trunchiurile copacilor căzuţi sau sub pietre. Unele diplopode
(miriapode din subclasa Diplopoda) şi simfile (miriapode din subclasa Symphyla)
sunt considerate dăunătoare plantelor cultivate: sfeclă, porumb, grâu, cartof,
legume, flori etc. Aceste miriapode dăunătoare sunt întâlnite atât în câmp cât şi în
spaţii protejate (solarii). Pe lângă daunele directe pe care le produc, pot crea daune
indirecte datorită transmiterii unor spori de ciuperci de la o plantă la alta (vectori).
Reprezentanţi: Blanjulus guttulatus - şarpele orb, Scutigerella immaculata.

Fig. Julus hungaricus (după Matic şi Dărăbanţu, 1965)

ÎNCRENGĂTURA CHORDATA

Cordatele sunt metazoare celomate deuterostomiene, cu simetrie bilaterală, al

căror corp este susţinut de un schelet axial intern constituit din coarda dorsală sau
notocord.
Subîncrengătura Vertebrata
Vertebratele sunt animale deuterostomiene cu simetrie bilaterală, cu un schelet
axial alcătuit din vertebre şi encefalul protejat de craniu. În prezent se cunosc peste
43.000 de specii de vertebrate (peşti, amfibieni, reptile, păsări, mamifere) care
populează cele mai variate biotopuri. Dintre toate vertebratele, peştii împreună cu
ciclostomii deţin cea mai mare pondere (cu peste 20.000 de specii ceea ce
reprezintă cca. 48,1%), fiind urmaţi în ordine de păsări - cca. 8.600 de specii
(20,7%), reptile - 6.000 de specii (14,4%), mamifere - 4.500 de specii (10,8%) şi
amfibieni - 2.500 de specii (6,0%)
Clasa Mammalia
Clasa Mammalia (lat. mamma = sân) cuprinde peste 4500 de specii de vertebrate
tetrapode, homeoterme (gr. homois = egal, acelaşi fel; therme = căldură), cu corpul
acoperit cu păr şi care nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte produs de glande
mamare. Mamiferele sunt diferite prin aspectul exterior al corpului, dimensiunea
corpului (de la 4 cm la chiţcani până la 31 m la unele specii de balene), culoarea
părului, forma generală, forma capului etc. Majoritatea sunt specii patrupede duc
o viaţă terestră. Mamiferele nasc pui vii, care sunt hrăniţi cu laptele produs de
glandele mamare. Reprezentanţi: Cricetus cricetus – hârciogul (fig), Citellus
citellus – popândăul (fig ), Microtus arvalis – şoarecele de câmp (fig c).
 A B
Fig. hârciog - Cricetus cricetus (Cricetidae); B – popândău - Citellus citellus (Sciuridae)
(după Zahradnik şi Cihar, 1996).

Fig. şoarecele de câmp -

Microtus arvalis (Microtidae) (după
Zahradnik şi Cihar, 1996).

DAUNE, PAGUBE ŞI EVALUAREA LOR

Dăunătorii plantelor agricole acţionează pe diverse căi asupra ţesuturilor

plantelor, direct prin hrănire sau indirect prin galerii, dejecţii, etc. Ei pot fi
dăunători primari care atacă plantele sănătoase, dăunători secundari care atacă
plantele debilitate de alte specii dăunătoare sau boli şi dăunători vectori care pe
lângă vătămările directe transmit diferite boli (viroze, bacterioze, micoze).

DAUNE ŞI PAGUBE
Dauna (vătămarea) reprezintă distrugerea unui organ vegetal sau a întregii
plante în urma acţiunii agresive a dăunătorilor, care se manifestă prin modificări
antomo-fiziologice ce duc la scăderi cantitative şi calitative a recoltei.
La nivelul organelor plantelor există mai multe tipuri de vătămări:
La frunze (fig.): rosături lineare în lungul nervurilor (viermele vestic al
rădăcinilor de porumb); roaderea parţială sau totală a limbului - (omizi defoliatoare);
scheletuirea - este roasă porţiunea dintre nervuri a limbului foliar (gândacul ţestos);
roaderea sub formă de figuri - limbul foliar este consumat marginal (gărgăriţa
frunzelor de mazăre ); perforaţii - pe limb sunt roase orificii de diferite mărimi
(buha verzei); bucle - este consumat parenchimul dintre nervuri, rămân numai
nervurile care sunt lăsate brusc, astfel că se usucă şi se strâng, formând bucle
(gândacul ghebos); înţepături - perforaţii fine în limbul foliar (păduchele verde al
cerealelor); ciuruiri - limbul foliar al plantelor tinere, prezintă numeroase orificii
mici, dese (purecii de pământ); pseudocecidii - răsuciri sau deformări ale limbului
foliar (păduchii de frunze); gale (cecidii) - hipertrofieri ale ţesutului limbului foliar
(filoxera, erinoza); mine - galerii foliare între cele două epiderme (omida mineră).
 Fig. Tipuri de dăunări la frunze;
a - roaderea totală a limbului foliar; b, sub formă de scheletuire; c, sub formă de figuri; d,
perforaţii; e, ciuruire; f, minare; g, pseudocecidii; h, gale (Boguleanu şi col.)

La muguri şi flori (fig.) există următoarele vătămări: roaderea organelor florale

(gândacul păros); roaderea parţială sau totală a mugurilor (gărgăriţa bobocilor de
măr); înţeparea sevei din muguri şi flori (afide).
La fructe şi seminţe (fig.): galerii în interiorul fructelor sau seminţelor (viermele
prunelor, gărgăriţa fasolei); rosături externe sub formă de orificii (gărgăriţa fructelor;
deformări şi decolorări (păduchele din San José, ploşniţele cerealelor, tigrul părului).
La tulpini şi ramuri (fig.): deformări canceroase (păduchele lânos); rosături
externe care se continuă sub formă de galerii (cariul lemnului); roaderea la colet a
bazei tulpinii (buha semănăturilor); galerii (sfredelitorul ramurilor, sfredelitorul
tulpinilor).
La rădăcini şi alte organe subterane (fig. ): galerii (viermii sârmă); rosături de
la exterior spre interior (cărăbuşul de mai, cărăbuşul de stepă, coropişniţa); gale
(gărgăriţa galicolă a verzei).
 Fig. Tipuri de dăunări
A, la muguri; b, c , la fructe; d, la tulpini; e, f, la rădăcini; g , la tuberculi; h,- la bulbi
(Boguleanu şi col.)

Paguba este un indicator tehnic care reflectă concret un prejudiciu produs

culturilor agricole.
Pierderea este un indicator economic care se referă mai ales la recoltă,
reprezentând diferenţa dintre recolta obţinută într-o cultură neatacată şi cea dintr-
o cultură atacată.

ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR

Pentru a putea decide care este nivelul atacului şi a pierderilor probabile se
efectuează observaţii şi calcule în urma cărora se stabileşte frecvenţa, intensitatea
şi gradul de atac.
Frecvenţa atacului (F%) reprezintă raportul procentual între numărul de
n
plante sau organe atacate (n) şi nr de plante analizate (N), F% = x 100
N
Intensitatea atacului (I%) exprimă procentul în care planta sau organul unei
plante este atacat de dăunători, I% =  (i x f ) ; în care: i = procentul de plante
n
sau organe atacate; f = numărul de plante sau organe atacate; n = numărul total de
plante sau organe analizate
Gradul de atac (GA%) se exprimă prin produsul procentual dintre frecvenţă
F% x I%
şi intensitate, GA% =
100
 A  a
Pierderea de recoltă (P%) se calculează după formula: P% = x 100,
A
în care A = recolta medie a plantelor neatacate; a = recolta medie a plantelor
atacate şi neatacate. Pragul de dăunare reprezintă densitatea la care sunt evidente
daunele, iar pragul economic de dăunare reprezintă densitatea la care pierderile
sunt justificate economic fiind necesare măsuri de combatere.

PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA

PROGNOZA DE LUNGĂ DURATĂ

Se stabileşte pe baza unor observaţii asupra stării fitosanitare a culturilor
(frecvenţă, intensitate şi grad de dăunare) precum şi asupra densităţii speciilor
respective. Densitatea dăunătorilor se poate exprima prin scări de estimare.
Scara de estimare reprezintă gradarea densităţii numerice a gradului de
atac, pe intervale de clasă, în funcţie de limitele critice de dăunare. Cea mai uzuală
scară este cea cu 4 clase: I- atacul lipseşte (0 indivizi/m2, nu există risc); II- atac slab
(număr redus de indivizi, nu se planifică tratamente), III - atac mijlociu (număr
mijlociu de indivizi/m2, se planifică tratamente), IV - atac puternic (număr mare de
indivizi/m2, risc mare, se planifică tratamente).
În prognoză se utilizează următoarele elemente: hărţile de răspândire şi de
prognoză şi biotermogramele.
Harta de răspândire marchează zonele în care specia dăunătoare este
prezentă.
Harta de prognoză reflectă densitatea numerică în funcţie de condiţiile
meteorologice şi de activitatea zoofagilor.
Biotermogramele sunt cartograme care prezintă grafic răspândirea şi gradul
de înmulţire a unei specii în funcţie de temperatura efectivă. Temperaturile
constante care au aceleaşi valori stabilite în diferite localităţi din ţară şi unite între
ele constituie bioizotermele. Se calculează după formula:
  tn  t 0
t′n = t0 + n

în care t′n = temperatura constantă; t0 = pragul inferior; tn = temperatura

medie lunară, n = numărul lunilor anului.
Biotermogramele au o deosebită importanţă pentru prognozele de lungă
durată , cunoaşterea răspândirii şi a gradului de înmulţire.

PROGNOZA DE SCURTĂ DURATĂ

Prognoza de scurtă durată (avertizarea) constă în stabilirea termenelor de
intervenţie în combaterea unui dăunător cu câteva zile sau săptămâni înainte de
declanşarea atacului. Avertizarea aplicării tratamentelor se face după trei criterii:
fenologic, ecologic şi biologic.
 Criteriul fenologic constă în stabilirea termenelor de avertizare după o
anumită fază fenologică a plantei. Acest criteriu are la bază corelaţia care există
între apariţia stadiului dăunător şi o anumită fază fenologică a plantei.
Criteriul ecologic constă în stabilirea datei avertizărilor după durata
dezvoltării, suma temperaturilor efective, ciclul biologic, bioclimograme,
prognograme,etc.
Durata dezvoltării în zile (Xn) este definită ca raport între constanta termică (K)
şi temperatura efectivă (tn -t0), respectiv:
K
Xn = tn  t 0
Prin calculul sumei temperaturilor efective se poate prevedea data apariţiei
diferitelor stadii. Ciclul biologic reprezintă grafic activitatea biologică şi
caracteristicile ecologice (apariţia şi succesiunea stadiilor şi generaţiilor în funcţie
de suma temperaturilor efective) pentru o zonă dată într-un anumit an şi este
apreciată ca fiind cea mai bună metodă de avertizare datorită preciziei în fixarea
epocilor de aplicare a tratamentelor. Bioclimogramele reprezintă grafic legăturile
dintre cerinţele populaţiei unei specii şi condiţiile meteorologice dintr-o anumită
localitate. Acestea pot fi: termohigrograme, termopluviograme şi
termohigropluviograme.
Prognogramele sunt diagrame de termograf, higrograf, termohigrograf
prevăzute cu constantele biologice pe care dispozitivele de scriere ale aparatelor
înscriu condiţiile meteorologice.
Criteriul biologic constă în stabilirea datei avertizărilor şi epocilor optime de
combatere după anumite particularităţi biologice ale dăunătorilor: curba de
apariţie, curba de zbor, ecloziunea larvelor, etc.
Curba de apariţie se stabileşte pe baza observaţiilor asupra materialului
biologic recoltat direct din culturi. Prin înscrierea datelor într-un sistem de
coordonate rectangulare se trasează curba care evidenţiază începutul, maximul şi
sfârşitul apariţiei, elemente care permit stabilirea perioadelor optime de aplicare a
tratamentelor.
Curba de zbor se întocmeşte după aceleaşi principii ca şi curba de apariţie, pe
baza capturilor realizate cu ajutorul diferitelor tipuri de capcane (luminoase, cu
feromoni sexuali). Tratamentele se avertizează în anumite faze de zbor, în funcţie
de mijloacele pe care le folosim în combatere.
Incubaţia poate servi ca mijloc de avertizare prin observarea unor
particularităţi biologice, în timpul dezvoltării embrionare, la diferite specii.
Ecloziunea larvelor se foloseşte ca moment pentru avertizarea tratamentelor la
multe specii; prin urmărirea pontei se poate stabili cu câteva zile înainte data
ecloziunii primelor larve.
Densitatea numerică este un criteriu de avertizare care se bazează pe
principiul pragului de dăunare. Avertizarea prin acest mijloc constituie o metodă
de mare precizie deoarece se bazează pe existenţa în cultură a speciei dăunătoare
la o densitate critică la care este necesară aplicarea tratamentelor.
 În avertizarea tratamentelor se ţine cont de cel puţin două criterii, din care
criteriul biologic este obligatoriu. Aplicarea tratamentelor se face în raport cu
pragul economic de dăunare. Mijloacele de înştiinţare a tratamentelor de
combatere a speciilor dăunătoare sunt buletinele de avertizare, telefonul, radioul,
etc.
Evidenţa biologiei dăunătorilor constituie elementul principal pentru
stabilirea ciclului biologic şi constă în întocmirea fişei biologice şi a tabelului de
sinteză. În fişa biologică se trec stadiile de dezvoltare observate, prin semne
convenţionale, iar în tabelul de sinteză se trec datele centralizate calculate după fişa
biologică (primele apariţii, ultimele apariţii). Pe baza datelor din tabelul de sinteză
se întocmeşte schema ciclului biologic care este alcătuită din bioclimogramă şi ciclul
propriu-zis sau biociclul.
Biociclul cuprinde desfăşurarea proceselor de creştere, dezvoltare şi
înmulţire şi include curba sigmoidă, curba de apariţie, succesiunea stadiilor pe curbă şi
termenele de avertizare.

Material realizat de Prof. dr. IOANA Grozea