2016

Ion Borş, doctor în economie

Definirea, caracteristica şi metodele de analiză

a stabilităţii financiare a sistemului bancar
1. Argumentări teoretice privind sistemul bancar şi stabilitatea bancară
Stabilitatea financiară constă în menţinerea unui sistem financiar capabil să asigure o bază
durabilă, fără dezechilibre majore în alocarea eficientă a oportunităţilor de economii şi investiţii.
Stabilitatea financiară reprezintă sistemul financiar stabil prin lipsa crizelor bancare şi stabilitatea
preţurilor la active. Totodată, falimentul unei bănci nu denotă neapărat instabilitatea financiară, ci uneori
din contra, poate contribui la eficientizarea intermedierii financiare, menţinerea şi sporirea nivelului de
stabilitate.
Pentru a asigura stabilitatea financiară este necesar:
i) instituţiile de bază ale unui sistem financiar să fie stabile, să se bucure de credibilitate, să-şi poată
onora obligaţiunile în termenii prevăzuţi, să acorde la riscuri reduse servicii bancare clienţilor băncii.
ii) pieţele de bază să fie stabile şi participanţii acestora să-şi poată desfăşura tranzacţiile în condiţii de
confidenţialitate, la preţuri stabile ce nu variază substanţial pe termen scurt.
Instabilitatea bancară poate fi cauzată de riscul insolvabilităţii, iar pentru a depista sursele
instabilităţii este necesar de investigat sursele insolvabilităţii unei bănci. Abilitatea sistemului bancar de a
menţine situaţia stabilă şi sigură depinde de profitabilitatea şi capitalizarea băncilor. Astfel, la examinarea
sistemului bancar se abordează trei modalităţi de interconexiuni: „deplină”, în care fiecare bancă este într-
o dependenţă simetrică de alte bănci în sistem; „parţială”, în care băncile sânt în interconexiune doar cu
acele bănci care sânt implicate în activităţi adiacente şi „incomplete, în care băncile funcţionează
independent de alte bănci din sistem, şi nu sânt afectate de instabilităţile înregistrate într-o bancă.
Într-o piaţă cu interconexiune deplină, şocurile se pot răsfrânge asupra tuturor băncilor din sistem.
Atare sistem este mai vulnerabil la instabilitate bancară. Într-o piaţă cu interconexiune parţială,
instabilitate bancară va fi mai puţin pronunţată, pe când în cel de-al treilea model al sistemului bancar,
contagiunea se va răspândi doar asupra câtorva bănci şi nu va afecta întregul sistem.
Rezultatele financiare şi probabilitatea apariţiei instabilităţilor într-o bancă, depind în mare măsură
de managementul intern al băncii, sau de micro factori. Astfel, contabilitatea şi practicile de audit
necorespunzătoare, administrarea şi controlul intern insuficient pot constitui principalele cauze care
condiţionează problemele bancare. Instabilităţile macroeconomice nu pot cauza probleme serioase în
condiţiile acţiunilor prudente întreprinse la timp de către bancă. Pierderile şi falimentele bancare, precum
şi vulnerabilitatea pieţei sânt inevitabile şi chiar necesare pentru o piaţă economică dinamică. Un anumit
nivel de stres financiar poartă un caracter pozitiv şi impune băncile să-şi îndrepte eforturile spre
îmbunătăţirea şi consolidarea situaţiei economice, prin adoptarea noilor practici şi, ca rezultat, se
înregistrează progrese în domeniul politicii monetare, supravegherii şi managementului crizelor.
Stabilitatea reflectă şi capacitatea băncilor de a rezista în cazul apariţiei unor evenimente nedorite şi
a crizelor financiare. Economiştii au propus diverse definiţii pentru termenul de „criză financiară”. Astfel,
în primele definiţii, propuse de Friedman şi Schwarz în anul 1963 şi Bordo în anul 1986, crizele bancare
sânt caracterizate prin falimente şi panică bancară.

1
 Criza financiară este o situaţie în care instabilităţile devin atât de considerabile, încât sistemul
financiar al unui stat nu mai poate funcţiona stabil. Crizele financiare reprezintă schimbări majore în
funcţionarea pieţei financiare şi sistemului bancar al unui stat care implică criza bancară, valutară şi criza
datoriei externe. Pentru a limita sau a preveni crizele financiare politicienii trebuie să cunoască cauzele ce
pot conduce la survenirea acestora. Criza financiară poate fi definită ca o tulburare critică a pieţei
financiare, caracterizată printr-un declin brusc al preţurilor la active şi insolvabilitatea companiilor
financiare şi nonfinanciare.
Criza este abordată drept instabilitate, reflectată în ineficienta profundă, venituri şi capitalizare
scăzute, care în ansamblu conduc la crize bancare.
Criza bancară e o situaţie în care la un grup semnificativ de instituţii financiare obligaţiunile
depăşesc valoarea de piaţă a activelor, ceea ce condiţionează nerambursarea depozitelor, insolvabilitatea
instituţiilor financiare şi/sau intervenţia guvernului. În asemenea condiţii creşterea ponderii creditelor
nefavorabile, pierderilor financiare, descreşterea valorii investiţiilor băncii condiţionează probleme de
lichiditate şi falimente bancare, contopiri şi absorbţii, precum şi restructurarea sistemului bancar în
ansamblu.
Factorii cel mai des abordaţi drept cauzele macroeconomice ale crizelor bancare: scăderea bruscă a
ratei inflaţiei, “boom”-urile creditoare neîntemeiate, problemele balanţei de plăţi şi schimbarea bruscă a
preţurilor la active. De menţionat că, literatura economică se concentrează mai mult asupra premiselor
macroeconomice ale stabilităţii financiare şi într-o măsură mai mică asupra premiselor financiare.
Stabilitatea financiară a unei băncii presupune capacitatea acesteia de a-şi îndeplini adecvat
funcţiile, de a beneficia de încrederea deponenţilor şi de a garanta siguranţa depunerilor persoanelor
juridice şi fizice.
Un sistem bancar stabil presupune asigurarea efectuării neîntrerupte a tranzacţiilor de intermediere
financiară, menţinerea unui nivel înalt de credibilitate a participanţilor în sistem, precum şi monitorizarea
adecvată a riscurilor bancare pentru a evita vulnerabilitatea şi efecte adverse în activitatea desfăşurată de
instituţiile financiare, ce se pot transforma în crize bancare. Un sistem bancar stabil şi sigur trebuie să fie
susţinut printr-un mediu macroeconomic stabil, reglementare şi supraveghere prudenţială
corespunzătoare, management eficient al riscurilor, precum şi printr-un nivel înalt de transparenţă, etc.
Pentru menţinerea unui sistem bancar stabil şi sigur, capabil să aloce eficient resursele şi să absoarbe
şocurile, în practica financiară internaţională sânt implementate diverse metode de analiză şi de
promovare a stabilităţii şi siguranţei sistemului bancar.

2. Metode moderne de analiză şi asigurare a stabilităţii financiare a sistemului bancar

Indicatorii de Stabilitate Financiară (Financial Soundness Indicators - FSI) reprezintă parametrii
ce reflectă stabilitatea curentă a instituţiilor financiare din ţara examinată. Aceşti indicatori includ date
agregate ale instituţiilor individuale şi indicatorii caracteristici pentru piaţă în care funcţionează
instituţiile financiare şi sânt destinate estimării şi supravegherii punctelor forte şi vulnerabilitatilor
sistemului financiar. Indicatorii de Stabilitate Financiară reflectă starea “sănătatii” financiare curente şi
siguranţa instituţiilor financiare dintr-o ţară, fapt prin care şi se explică rolul major al acestora în
estimarea stabilităţii pieţei financiare dintr-o ţară. FSI sânt calculaţi cu scopul utilizării lor în
supravegherea macroprudenţială şi se împart în două categorii - indicatori de bază şi indicatori
suplimentari. Indicatorii de bază reflectă doar situaţia din sectorul bancar, astfel fiind accentuat rolul
central ce îi revine băncilor într-un sistem financiar. Aceşti indicatori au o important! majoră în procesul
de supraveghere bancară, iar calcularea lor nu este complicate de lipsa datelor necesare. FSI ce ţin de
sectorul bancar pot fi divizaţi în 6 grupe de indicatori (cadrul CAMELS: Suficienţa Capitalului, Calitatea
Activelor, Siguranţa Managementului, Venituri şi Profitabilitatea (Earnings), Lichiditatea, Sensibilitatea
la riscul de piaţă). Astfel, indicatorii ce ţin de suficienţa capitalului pot fi utilizaţi în aprecierea capacităţii

2
sectorului bancar de a absoarbe riscurile. Ţinând cont de faptul că riscul de solvabilitate al instituţiilor
financiare deseori reiese din calitatea insuficientă a activelor, cea de-a doua categorie a Indicatorilor de
Stabilitate Financiară este calitatea activelor. Indicatorii din această categorie monitorizează calitatea
creditelor şi concentrarilor expunerilor din portofoliul activelor băncilor. Indicatorii de apreciere ai
eficienţei activităţii băncilor sânt utilizaţi în primul rînd pentru evaluarea importanţei managementului
băncilor şi în scopul asigurării stabilităţii şi siguranţei acestora. Datele cu privire la venituri şi cheltuieli
se utilizează pentru evaluarea veniturilor şi profitabilităţii băncilor, deoarece acestea indică abilitatea lor
de a absoarbe pierderile fără a apela la capital. Totodată, creşterea rapidă a veniturilor în acelaşi timp
poate expune banca unor riscuri excesive, astfel, evaluarea lichidităţii demonstrează abilitatea sistemului
bancar de a absorbi şocurile fluxurilor de numerar. Aprecierea lichidităţii permite determinarea activelor
lichide disponibile ale unei bănci în cazul unor pierderi generate de riscul de piaţă şi de retragerea
depozitelor.
Prevederile Principiilor de Bază ale Comitetului Basel pentru supraveghere bancară efectivă

Principiului Conţinutul

Principiul 1. Un sistem eficient al supravegherii bancare presupune determinarea

Obiective, independente,
puteri, transparenţă şi
cooperare
Principiul 2.
Activităţi permise
responsabilităților şi obiectivelor clare pentru fiecare autoritate implicată în
supravegherea organizaţiilor bancare. Fiecare astfel de autoritate trebuie să
aibă independentă operaţională, prelucrări transparente, guvernare efectivă
şi resurse adecvate, și să fie explicit în îndeplinirea obligațiunilor. Este
necesar un cadru legal corespunzător, incluzând prevederi ce ţin de
autorizarea organizațiilor bancare şi supravegherea lor continuă; atribuţii
pentru a asigura conformitatea cu legislaţia, precum şi preocupări pentru
siguranţa şi soliditatea sistemului bancar; şi protecţie legală pentru
supraveghetori.
Activitățile permise instituţiilor care sunt autorizate şi supuse supravegherii
în calitate de bănci, trebuie să fie definite în mod explicit, iar utilizarea
cuvântului „banca” în denumiri trebuie să fie controlată.

Principiul 3. Autoritatea de licenţiere trebuie să dispună de dreptul de a stabili exigenţe

Criteriile de autorizare şi de a respinge cereri de înfiinţare care nu îndeplinesc standardele stabilite.
Procesul de autorizare trebuie să includă, cel puţin, evaluarea structurii şi
guvernării acţionarilor băncii şi a grupului, inclusiv corectitudinea şi
conformarea directorilor şi a conducerii superioare, a planului strategic sau
operaţional, controalelor interne şi managementul riscului, şi situației sale
financiare proiectate, inclusiv a bazei de capital. În cazul în care acționarul
propus sau instituția mamă este o bancă străină, este necesară obţinerea în
prealabil a acordului supraveghetorului din ţara de origine.
Principiul 4. Supraveghetorul are autoritatea de a analiza şi de a respinge orice
Transferul dreptului de propuneri, de a transfera drepturi de proprietate semnificative sau drepturi
proprietate semnificativ de control deţinute direct sau indirect în băncile existente altor persoane.
Principiul 5. Supraveghetorii dispun de autoritatea de a analiza achiziţiile sau investiţiile
Achiziţii majore majore a unei bănci, şi asigură că afilierile sau structurii corporaţiei nu
expun banca unor riscuri şi nu împiedică o supraveghere eficientă.
Principiul 6. Supraveghetorii trebuie să stabilească pentru toate băncile cerinţe prudente
Capital adecvat şi corespunzătoare minimului de capital adecvat, ce reflectă riscurile
asumate de bancă şi trebuie să determine componentele capitalului prin
prisma capacităţii lor de a absorbi pierderile. Pentru băncile active pe plan
internaţional, aceste cerinţe trebuie să nu fie mai mici decât cele stabilite în
acordul Basel.

3
Principiul 7. Supraveghetorii trebuie să urmărească ca băncile şi grupurile bancare să
Procesele de management a aibă un proces al gestiunii riscului (inclusiv controlul directorilor şi
riscurilor conducerii superioare) de identificare, evaluare, monitorizare şi control sau
atenuarea tuturor riscurilor materiale şi evaluarea capitalului adecvat în
raport cu profilul lor de risc.
Principiul 8. Supraveghetorii trebuie să urmărească dispunerea de către bănci a unor
Riscul de credit procese de gestiune a riscului de credit luând în consideraţie profilul de risc
al instituţiei, de politici prudente şi proceduri de identificare, măsurare,
monitorizare şi control al riscului de. Aceasta va include acordarea
împrumuturilor şi efectuarea investiţiilor, evaluarea calității acestor
împrumuturi şi investiţii, şi gestiunea continuă a portofoliului de
împrumuturi şi investiţii.

Principiul 9. Supraveghetorii trebuie să urmărească ca băncile să stabilească şi să adere

Activele problematice, la politici şi practici pentru gestiunea activelor problematice şi evaluarea
provizioane şi rezerve adecvării provizioanelor şi a rezervelor.

Principiul 10. Supraveghetorii trebuie să aplicarea de către bănci a unor politici şi practici
Limitele expunerilor mari ce permit gestiunea expunerilor mari şi stabilesc limite prudente de
restricţionare a expunerilor bancare unei persoane sau unui grup de
persoane.
Principiul 11 Pentru a preveni abuzurile cauzate de expunerile persoanelor afiliate şi
Expunerile adresarea conflictelor de interese, supraveghetorii trebuie să aplice cerinţe
părţilor asociate față de bănci, aferente persoanelor afiliate; aceste expuneri fiind eficient
monitorizate; luate măsuri mixte potrivite de control sau atenuare a
riscurilor; anularea acestor expuneri conform politicilor şi practicilor
standarde.
Principiul 12. Supraveghetorii trebuie să urmărească că băncile aplică politici şi
Riscul de ţară şi de transfer proceduri corespunzătoare pentru identificarea, calcularea, monitorizarea şi
controlul riscului de ţară şi a riscului de transfer în activitățile lor de
acordare a împrumuturilor şi efectuarea investiţiilor pe plan internațional şi
menţinerea provizioanelor şi rezervelor adecvate formate pentru acoperirea
acestor riscuri.
Principiul 13. Supraveghetorii trebuie să urmărească dispunerea de către bănci a unor
Riscul de piaţă politici şi proceduri care să identifice, să măsoare, monitorizeze şi să
controleze cu precizie riscurile de piață; supraveghetorii trebuie să aibă
atribuţii pentru a impune limite specifice și/sau o marjă specifică de capital
asupra expunerilor riscului de piață.
Principiul 14. Supraveghetorii trebuie să urmărească strategia băncilor de a gestiona
Riscul de lichiditate lichidității ținând cont de profilul riscului instituției, cu politici şi proceduri
prudente de identificare, măsurare, monitorizare şi control "al riscului de
lichiditate şi de gestionare zilnică a bazei lichidității. Supraveghetorii
solicit băncilor elaborarea planurilor pentru orice eventualitate pentru a
face fata problemelor de lichiditate.
Principiul 15. Supraveghetorii trebuie să urmărească dispunerea de către bănci a unor
Riscul operaţional politici şi proceduri de gestiune a riscului de identificare, estimare,
monitorizare şi control/atenuare a riscului operaţional. Aceste politici şi
proceduri trebuie să fie măsurabile conform mărimii și complexitatea
băncii.

4
Principiul 16. Supraveghetorii trebuie să urmărească dispunerea de către bănci a unor
Riscul ratei dobânzii în sisteme eficiente de identificare, măsurare, monitorizare şi control a
registrul bancar riscului ratei dobânzii în registrul bancar, inclusiv o strategie bine definită
aprobată de conducere reieşind din mărimea şi complexitatea acestui risc.

Principiul 17. Supraveghetorii trebuie să urmărească dispunerea de către bănci a unor

Controlul intern şi audit proceduri de control intern corespunzătoare mărimii şi complexității
activității lor. Acestea trebuie să includă angajamente şi responsabilități
clare pentru autoritatea delegată; separarea funcţiilor ce implică angajarea
băncii de a efectua plăți din fondurile proprii şi contabilizarea activelor şi
pasivelor sale; reconcilierea acestor proceduri; protejarea activelor băncii.
Principiul 18. Supraveghetorii trebuie să urmărească ca băncile să aplice politici şi
Abuzul serviciilor proceduri adecvate, inclusiv reguli stricte de tipul „cunoaşte-ţi clientul”,
financiare care promovează standarde etice şi profesionale în sectorul financiar şi care
previn utilizarea băncii, intenţionat sau involuntar, în activități criminale.
Principiul 19 Un sistem eficient de supraveghere bancară cere ca supraveghetorii să
Metode de supraveghere dezvolte şi să menţină o înţelegere completă a operaţiunilor băncilor
individuale şi a grupurilor de bănci, şi de asemenea a sistemului bancar la
general, bazând-se pe siguranță şi eficacitate, stabilitatea sistemului bancar.

Principiul 20. Un sistem eficient de supraveghere bancară trebuie să conţină

Tehnicile de supraveghere
Principiul 21.
Raportare de supraveghere
Principiul 22.
Contabilitate şi dezvăluire
Principiul 23.
Puterea de corecţie şi de
remediere a supraveghetorilor
supraveghere on-site şi off-site şi contacte permanente cu managementul
băncii.
Supraveghetorii trebuie să dispună de mijloace de colectare, verificare şi
analiză a raportărilor prudente şi a statisticii veniturilor băncilor, atât
individual cât şi pe bază consolidate şi mijloace de verificare independente
a rapoartelor, prin examinare on-site sau folosirea experţilor externi.
Supraveghetorii trebuie să urmărească ca fiecare bancă să menţină
înregistrări întocmite în conformitate cu politici şi practici care sunt pe larg
acceptate internaţional şi publicate pe o bază regulatorie, informaţie ce
reflectă în mod corect profitabilitatea şi situaţia sa financiară
Supraveghetorii trebuie să aibă la dispoziţia directive corespunzătoare de
măsuri de supraveghere, pentru a aplica din timp măsuri de corectare.
Aceasta include capacitatea, unde este adecvat, de a revoca licenţa bancară
sau de a recomanda revocarea ei.

Principiul 24. Un element esenţial al supravegherii bancare este că supraveghetorii

Supravegherea consolidată
Principiul 25.
Relaţiile transfrontaliere
trebuie să supravegheze grupul bancar pe o bază consolidate monitorizată
corespunzător şi, având posibilitate, să aplice norme prudente a tuturor
aspectelor a afacerilor conduse de către grupul din întreaga lume.
Supravegherea consolidată necesită cooperare şi schimb de informaţie între
supraveghetorii locali şi de alţi supraveghetori implicaţi, mai întâii
supraveghetorii băncilor-gazdă. Supraveghetorii bancari trebuie să solicite
ca operaţiunile locale ale băncilor străine să fie aduse la aceleaşi standarde
stabilite fata de instituţiile locale.

Sursa: Comitetul Basel, Basel Core principles Methodology, Bank for International Settlements

5
 3. Caracteristicile concepuale ale stabilităţii financiare a sistemului financiar

În sens larg, stabilitatea financiară poate fi considerată capacitatea sistemului

financiar:
(a) pentru a facilita atât o alocare eficientă a resurselor economice, atât în spaţiu şi în special în timp
cât şi eficienţa altor procese economice (cum ar fi acumularea de avere, creşterea economică , şi
în sfârşit a prosperităţii sociale);
(b) de a evalua, gestiona şi dispersa riscurile financiare;
(c) pentru a menţine capacitatea de a îndeplini aceste funcţii-cheie, chiar atunci când este afectat de
şocuri externe sau printr-o acumulare de dezechilibre- în primul rând prin mecanisme de
autocorectare.

Cu toate acestea, generalizând definiţiile academice ale conceptului de stabilitate financiară, se

poate de evidenţiat următoarele caracteristici ale acestui concept, dezvăluind esenţa lui:
1) caracterul sistemic al stabilităţii financiare. Stabilitatea financiară apare ca urmare a
interacţiunii sinergice a sistemului de instituţii financiare, pieţelor şi infrastructurii, precum şi a relaţiilor
financiare generate de economia reală;
2) multitudinea de stări posibile a stabilităţii financiare. Stabilităţii financiare - nu este o stare
unică exactă, dar un număr de valori posibile, fiecare dintre care corespunde unei marje de siguranţă a
sistemului financiar;
3) caracterul relativ al stabilităţii financiare. Stabilitatea financiară este o stare absolută.
Probabilitatea teoretică de apariţie a instabilităţii financiare există, chiar şi în cele mai sigure sisteme
financiare;
4) aspectul dinamic al stabilităţii financiare. În cazul unei stabilităţii financiare în perioada t0,
riscurile existente sunt identificate şi evaluate în mod corespunzător. Evaluarea adecvată a riscurilor, care
pot afecta viitorul, permit asigurarera stabilităţii financiare şi în perioadele t1, t2, dacă nu vor apărea
şocuri macroeconomice şi financiare neaşteptate;
5) încrederea în sistemul financiar. Fără încrederea în instituţiile financiare, pieţele financiare ,
instrumentele şi infrastructura financiară stabilitate financiară nu poate fi;
6) capacitatea de a absorbi şocurile interne din cadrul sistemului financiar. Lipsa impactului
negativ asupra economiei reale din partea sistemului financiare în stare de stabilitate financiară.

4. Metodologia evaluării stabilităţii financiare

Scopul final al analizei stabilităţii financiare, corespunzător se rezumă la identificarea situaţiei,

când se acumulează disproporţii, care pot conduce la o ulterioară corecţie a pieţelor, probleme în
instituţiile financiare şi a incapacităţii lor de a asigura funcţionarea continuă a sistemului financiar şi
totodată menţinerea activităţii de afaceri a sectorului real.
Punerea în aplicare a acestui obiectiv presupune rezolvarea următoarelor sarcini în cadrul
abordării metodologice, informaţionale şi organizaţionale:
1. identificarea şocurilor factorilor de risc şi de vulnerabilitate a economiei;
2. analiza factorilor determinanţi ai stabilităţii financiare şi situaţiilor în care riscurile inerente
sistemului financiar şi economiei în ansamblul pot duce la instabilitate;
3. evaluarea sustenabilităţii sistemului financiar, adică capacităţii asale de atenuare a dezvoltării
şocurilor negative;

6
4. determinarea dacă sistemul financiar se află în diapazonul stabilităţii financiare, se deplasează mai
aproape de limita stabilităţii financiare sau este instabil, în afara intervalului de stabilitatea financiară;
5. evaluarea caracterului adecvat al măsurilor de reglare a sistemului financiar în corespundere cu
riscurile existente şi cu ameninţările potenţiale;
6. identificarea necesităţii aplicării măsurilor preventive şi corective sau măsurilor anticriză;
7. iniţierea unor dezbateri largi a aspectelor stabilităţii financiare atât în cercurile profesionale cât şi
în publicul larg.

Aspecte cuprinse în metodologia de evaluare a stabilităţii financiare

• contextul economic şi financiar internaţional (pentru evaluarea stabilităţii financiare a oricărei ţări,
precum şi a Republicii Moldova, de la bun început e nevoie de aprecierea mediului economic şi
financiar internaţional din punct de vedere al amprentei climatul extern asupra economiilor naţionale)
Acest compartiment, la rândul său, ar trebui să includă următoarele:
- Factorii cererii economice globale;
- Tendinţe pe pieţele monetare şi de capital internaţionale;
• sistemul financiar şi riscurile acestuia ( în continuare evaluarea stabilităţii financiare necesită
analiza structurii sistemului financiar şi aprecierea riscurilor acestuia) ;
• riscurile aferente evoluţiilor macroeconomice interne (influenţa economiei reale asupra sistemului
financiar impune necesitatea evaluării riscurilor aferente evoluţiilor macroeconomice interne);
• sectorul companiilor şi al populaţiei (performanţa economică şi financiară a companiilor şi al
populaţiei un alt aspect extrem de important în cadrul metodologiei de evaluare a stabilităţii
financiare) ;
• infrastructura pieţelor financiare (stabilitatea sistemului de plăţi).

5. Sistemul indicatorilor de evaluare a eficienţei şi stabilităţii activităţii bancare

Indicatori de performanţă bancară

Obiectivul fundamental urmărit de managementul băncii este maximizarea valorii investiţiei
proprietarilor:

Pr ofit
(Formula nr.1) = maximizare
Capital propriu
Acest lucru presupune utilizarea eficientă a factorilor de producţie în vederea obţinerii unui profit
maxim, ceea ce din punct de vedere al eficienţei înseamnă:
Efect
(Formula nr.2) = maxim
Efort
În cazul băncilor, indicatorul este denumit ROE (return on equity) care se exprimă prin:

Pr ofit
(Formula nr.3) ROE = = max im
Capital propriu
Maximizarea ROE-ului este consecinţa utiizării eficiente a tuturor resurselor băncii (proprii şi
atrase)prin realizarea unor investiţii de calitate.
Analiza eficienţei presupune evaluarea performanţelor actuale ale băncii constituind primul pas necesar în
planificarea pe termen scurt, mediu şi lung. Calculul indicatorilor de eficienţă este necesar din
următoarele motive:

7
 - permite compararea indicatorilor aferenţi perioadei precedente cu valorile obiectiv,
planificate de către managementul băncii, precum şi stabilirea abaterilor;
- ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea compromisurilor
între risc şi profit la care banca poate fi rentabilă;
- comparând rezultatele obţinute cu rezultatele unor bănci asemănătoare, ajută la stabilirea
punctelor tari şi slabe ale băncii.

Profit net
(Formula nr.4) ROE = • 100 ,
Capital propriu
în care ROE măsoară rata de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii şi care trebuie comparată
cu rata medie a dobânzilor şi a inflaţiei aferente perioadei supuse analizei.
Creşterea inflaţiei duce inevitabil la scăderea câştigurilor aferente acţiunilor pe care acţionarii le
posedă, ceea ce face şi valoarea capitalului propriu al băncii să scadă, afectând dezvoltarea pe viitor a
băncii. De aceea se impune o analiză profundă a rentabilităţii capitalului propriu prin descompunerea
indicatorului în următoarele componente (indicatori):

Profit net Venit din exploatare Active

(Formula nr.5) ROE = ( • )• , adică
Venit din exploatare Active Capital propriu

(Formula nr.6) ROE = RPN x UA x GI sau ROE = ROA x GI în care:

RPN – rata profitului net,
UA – utilizarea activelor băncii,
GI – gradul de îndatorare,
ROA – rentabilitatea activelor.

Fiecare indicator include diferite aspecte ale eficienţei astfel:

RPN – reflectă eficienţa cheltuielilor făcute de managementul băncii, cheltuieli aferente gestionării
resurselor şi plasamentelor, a riscurilor şi asigurării funcţionării băncii.
Rata profitului net (RPN) trebuie să fie un indicator controlat atent de către managementul băncii printr-o
gestionare riguroasă a cheltuielilor, deoarece astfel băncile îşi pot creşte profiturile şi deci
dividendele acordate acţionarilor.
UA – reflectă capacitatea managementului de a investi în active care aduc câştig. Utilizarea activului
(UA) prin plasamente în active care aduc câştiguri mari şi sigure băncii, asigură în mod direct
creşterea profitului pe active obţinut de bancă şi deci creşterea ROE.
GI – reflectă capacitatea managementului de a concura cu celelalte bănci privind atragerea sumelor
disponibile din economie. Din cei trei indicatori gradul de îndatorare (GI) înregistrează valorile
cele mai mari ca urmare a faptului că băncile operează în principal pe seama resurselor atrase. Cu
cât gradul de îndatorare a băncii este mai amre, cu atât rentabilitatea capitalului propriu este mai
mare.
Dacă aceşti indicatori scad, managementul băncii trebuie să analizeze motivele care stau la baza
acestor diminuări.

Rentabilitatea activelor ROA (return of assets) este indiccatorul care reflectă capacitatea
managementului băncii de a folosi eficient resursele de care dispune banca în scopul maximizării
profitului.

8
 Profit net
(Formula nr.7) ROA = • 100
Active
Între ROA şi ROE există următoarea relaţie:
Active
(Formula nr.8) ROE = ROA • • 100 = ROA • GI • 100
Capital propriu
Din această relaţie se poate concluziona că o bancă chiar dacă are un ROA scăzut ea poate obţine
un ROE mare prin folosirea maximă a resurselor atrase şi minimă a capitalului propriu, cu alte cuvinte cu
cât gradul de îndatorare este mai mare, cu atât ROE este mai mare.
Deci, în timp ce eficienţa reprezentată de ROA scade, banca trebuie să-şi asume riscul de
îndatorare în aşa fel încât să satisfacă aşteptările acţionarilor.
Marja dobânzii, indicator ce exprimă eficienţa utilizării de către managementul băncii a
resurselor împrumutate sau câştigul obţinut de bancă din investiţiile făcute pe seama resurselor atrase.
Indicatorul se determină astfel:

(Formula nr.9) Md = ( Dobânzi_Dt - Dobânzi_Ct ) • 100

Active_cu_ % Pasive_cu_ %
Valoarea indicatorului depinde de următorii factori:
- calitatea investiţiilor făcute de bancă materializată în plasamente sigure (încasarea dobânzilor
la timp) şi profitabile;
- capacitatea managementului de a atrage resurse ieftine;
- utilizarea maximă a resurselor atrase în investiţii care aduc profit.
Marja netă din dobânzi (rata veniturilor din dobânzi Rvd) exprimă raportul dintre venitul net din
dobânzi (diferenţa dintre dobânzi încasate şi dobânzi plătite) pe de o parte şi activele valorificate, pe de
altă parte.
(Formula nr.10) Rvd = Dî - Dp • 100
Av (cu %)
în care:
Rvd - rata veniturilor din dobânzi;
Dî - dobânzi încasate;
Dp - dobânzi plătite;
Av - active valorificate
Av = TA – AN ; în care:
TA = total active;
AN = active nevalorificate (în activitatea de acordare a creditelor).
Activele valorificate, ca noţiune, reprezintă diferenţa dintre totalul activului bilanţier şi suma
următoarelor elemente de activ: casa, mijloace fixe, obiecte de inventar, decontări şi debitori, alte active,
care însumate formează activele nevalorificate. Conceptele active valorificate şi active nevalorificate se
referă la implicarea activului băncii în activitatea de acordare a creditelor.
O valoare mare a acestui indicator, deci un venit net din dobânzi cât mai mare la acelaşi nivel al
activelor exprimă o activitate profitabilă (colectare şi redistribuire de capital), deci un bun management al
activelor şi pasivelor. De asemenea, o marjă netă din dobânzi ridicată poate fi obţinută pe seama angajării
în activităţi riscante.
Un nivel redus al marjei poate reflecta cheltuieli mari cu dobânzile (dependenţă de pasive volatile,
pe termen scurt), dar şi o atitudine mai prudentă a băncii, care conduce la venituri din dobânzi mai mici.

9
 Marja din dobânzi ridicată este caracteristică băncilor de detaliu (retail), care au o largă reţea de
sucursale, filiale, agenţii în teritoriu, ce îşi procură resursele la un preţ scăzut, în timp ce băncile cu
ridicata (banca centrală) au o marjă mai scăzută datorită unui cost al procurării fondurilor mai ridicate.
Ponderea pierderilor din credite în total credite (Ppc) – indicator care exprimă eficienţa
activităţii de creditare a băncii şi se determină astfel:

Pierderi din credite

(Formula nr.11) Ppc = • 100
Total credite

Din punct de vedere al eficienţei acest indicator trebuie să fie cât mai mic, deoarece pierderile
sunt suportate în mod direct de către acţionari. Deci, valoarea lui ROE este afectată direct de calitatea
creditelor acordate de bancă.
Rata solvabilităţii patrimoniale(Rsp) – indicatorul este opus gradului de îndatorare al băncii.
Băncile care optează pentru un risc al capitalului mic şi efectul de levier al îndatorării va fi mai mic şi
profitul obţinut va fi mic, deci cu cât valoarea indicatorului Rsp este mai mică cu atât valoarea lui ROE
va fi mai mare.
Indicatorul se determină astfel:

Capital propriu
(Formula nr.12) Rsp = • 100
Active
Efectul de pârghie (multiplicatorul de fonduri proprii) sau gradul de îndatorare (Gî) exprimă
raportul intre activele totale (capitalul împrumutat) şi capital propriu. Este un indicator de structură şi are
în general valori mai mari de 10. Reflectă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte
creşterii rentabilităţii capitalului propriu (a rentabilităţii financiare). Acest indicator variază invers
proporţional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cât ponderea capitalului propriu este
mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic şi efectul de pârghie de asemenea. O pondere mai mică a
capitalului propriu semnifică un risc bancar şi un efect de pârghie mai mare. Cu alte cuvinte efectul de
pârghie compară activele cu fondurile proprii astfel că o valoare mare a acestui indicator arată un grad
mare de îndatorare. El sugerează că un randament mai mare al fondurilor proprii poate fi obţinut fie prin
majorarea acţiunilor, fie prin creşterea gradului de îndatorare. Relaţia de calcul este:

Active
(Formula nr.13) Gî = • 100
Capital propriu

În acelaşi timp administratorii băncii trebuie să efectueze un control riguros asupra riscurilor
bancare, care sunt factori importanţi de care depinde profitabilitatea băncii. Managementul riscurilor
presupune prevenirea, măsurarea şi gestionarea riscurilor.
Calculul indicatorilor de risc permite o interpretare a lor prin prisma cauzelor, consecinţelor şi
efectelor în timp asupra profitabilităţii băncii. Studierea atentă a structurii în dinamică a activelor şi
pasivelor băncii conduce la obţinerea unor informaţii suplimentare referitoare la profitul băncii şi
expunerea la risc.
Gestionarea eficientă a riscurilor impune o naliză cost/profit, pentru ca deciziile aplicate să fie
ieftine, în aşa fel încât profitabilitatea scontată prin asumarea riscurilor să nu fie afectată.
Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot si cuantificate prin intermediul unui sistem de
indicatori. Riscurile financiare sunt consecinţa dezechilibrelor permanente care apar între activele şi
pasivele băncii.

10
 Riscul de credit constă în probabilitatea ca dobânda şi (sau) împrumutul să nu fie rambursate de
împrumut conform contractului. Evalurea riscului de credit se determină prin intermediul indicatorului:

Credite restante
(Formula nr.14) Rata creditelor restante = • 100
Total credite

Rata creditelor restante evidenţiază calitatea portofoliului de credite a băncii, cu cât indicatorul
înregistrează valori mai mari, cu atât banca este expusă mai mult riscului de credit. Limita maximă
admisă (conform standardelor internaţionale) a acestui indicator este de 6%.
Riscul de lichiditate este consecinţa nerambursării creditelor şi dobânzilor la termen, precum şi a
necorelării pe scadenţe de către managementul băncii, sau a unor retrageri masive şi neaşteptate a
depozitelor de către clienţi. Riscul de lichiditate se determină astfel:

Active lichide
(Formula nr.15) Re = • 100
Pasive lichide

Se ştie că împrumuturile pe termen lung susţinute din resurse pe termen scurt sunt cele mai
profitabile pentru bancă. Acest lucru presupune o arbitrare permanentă a legăturilor dintre scadenţele
activelor şi pasivelor băncii.
Valoarea indicatorului trebuie să fie cât mai aproape de 100% pentru ca banca să facă faţă
evenimentelor pe care le-am expus. Un indice mare de lichiditate indică însă o bancă mai puţin riscantă,
dar mai puţin profitabilă.
Riscul ratei dobânzii (Rd) este consecinţa fluctuaţiei ratei dobânzii şi se determină astfel:

Active sensibile la fluct. ratei dobânzii

(Formula nr.16) Rd =
Pasive sensibile la fluct. ratei dobânzii

Menţinerea raportului în jurul valorii „1” diminuează riscul, dar poate să diminueze şi profitul
băncii. Asupra ratei dobânzii managerii îşi concentrează atenţia în mod deosebit, deoarece fluctuaţiile
ratei dobânzii pun în pericol atât câştigurile, cât şi întreg portofoliul băncii.
Variaţiile mari ale dobânzii din cauza inflaţiei şi conjunctura economică pot influenţa în mod
drastic costurile, rambursările şi valoarea activelor băncii. Băncile care dau împrumuturi cu rata dobânzii
fixă pe seama unor depozite pe termen scurt cu rata dobânzii fluctuante se condamnă la faliment.

Riscul insolvabilităţii este consecinţa calităţii proaste a portofoliului de investiţii al băncii.

Dacă banca se încarcă cu un volum excesiv de credite proaste sau dacă o parte din investiţiile
financiare scad generând pierderi, resursele proprii care sunt proiectate să absoarbă pierderile ar putea fi
insuficiente. În acest caz, managementul va trebui să atragă resurse suplimentare pentru a contracara
nerambursările din credite şi să ţină banca deschisă bonificând dobânzi mai mari pentru a atrage resurse
care să salveze banca - simptom specific băncilor care promovează ineficienţa în gestionarea resurselor şi
plasamentelor.
Indicatorul se determină astfel:

Fonduri proprii
(Formula nr.17) Ri = • 100
Active ponderate în func. de risc

11
 Diversificarea portofoliului de active reprezintă metoda cea mai eficientă de protejare a băncii
împotriva riscurilor. Este evident că profiturile băncii cresc prin asumarea unor riscuri mai mari. Cu
siguranţă că atât managementul, cât şi acţionarii preferă profituri ridicate la un nivel acceptabil al
riscurilor.
Desigur, rentabilitatea creşte prin asumarea unui risc mai mare dintre cele patru categorii de risc
financiar (credit, dobândă, lichiditate, capital). De exemplu, o bancă poate să atragă resurse pe termen
scurt, pe care să le plaseze pe termen lung la o rată a dobânzii mai mare, dar îşi asumă în schimb riscul de
lichiditate şi de dobândă.
De asemenea, pentru a-şi creşte rentabilitatea banca poate să-şi asume şi un risc de credit mai mare,
acordând credite riscante mai scumpe sau poate să-şi asume şi riscul de capital printr-o îndatorare mai
mare.
Prognoza profiturilor şi riscurilor viitoare în vederea evaluării relaţiei dintre profit şi risc
impune parcurgerea următoarelor etape:
1. Măsurarea ratelor de rentabilitate pentru fiecare din cele patru categorii de risc.
În această etapă se impun măsurători corecte asupra modului cum creşterea sau reducerea riscurilor
afectează rentabilitatea băncii.
Deşi o estimare a intensităţii cu care acţionează aceste categorii de risc este dificilă, este clar că
asumându-şi riscuri mai mari, în cazul în care celelalte variabile ale mediului rămân constante,
banca va obţine o rentabilitate mai mare.
Excepţie ar fi situaţia când banca îşi asumă mai multe riscuri a căror gestionare poate să conducă la
costuri mari şi deci să-şi micşoreze rentabilitatea.
2. A doua etapă este evaluarea corectitudinii managementului băncii, determinarea punctelor
forte şi slabe ale pieţei. Scopul acestei etape este acela de a determina riscurile pe care banca şi le
poate asuma în vederea atingerii rentabilităţii propuse, în funcţie de calitatea managementului şi
evoluţia pieţei.
3. A treia etapă constă în determinarea eterogenităţii obiectivelor de risc în condiţiile prognoză în
viitor, având în vedere faptul că riscul combinat trebuie să conducă la obţinerea unei rentabilităţi
pe care banca şi-a propus să o atingă. De exemplu, riscul de credit în viitor va fi determinat de riscul
curent al băncii, de evoluţia economiei şi de calitatea evoluţiei bazei de credit a solicitanţilor. Riscul de
lichiditate în viitor depinde de poziţia curentă a băncii, de capacitatea băncii de a contracta
lichidităţi şi de nevoile de lichidităţi viitoare ale băncii. Riscul ratei dobânzii este mai greu de
controlat datorită evoluţiilor neaşteptate ale variabilelor economice în special inflaţia. Dacă evoluţia
viitoare a ratei dobânzii diferă semnificativ de ceva ce banca a prognozat, atunci va trebui să-şi
menţină poziţia actuală de risc şi în viitor folosind o serie de tehnici specifice gestionării acestui risc.
4. A patra etapă constă în evaluarea calităţii managementului riscului. Cu un management bun al
riscului, o bancă poate să atingă nivelul prognozat de rentabilitate şi risc.

6. Sistemul indicatorilor de evaluare a eficienţei activităţii bancare

Un sistem al indicatorilor de eficienţă aplicabil instituţiilor bancare cuprinde:

1. Rentabilitatea activelor la nivelul instituţiilor, furnizează o informaţie globală asupra profitabilităţii
acestora.. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi activele producătoare de venit
(definite ca fiind plasamentele băncii în credite la care se adaugă excedentul de resurse considerat
plasament interbancar şi cota rezervei minime obligatorii). Rentabilitatea activelor reprezintă cea mai
bună măsură a eficienţei bancare. Tendinţa descrescătoare a acestui indicator arată că centrul de profit are

12
dificultăţi în realizarea veniturilor. O rată de creştere reflectă un efect pozitiv ca urmare a creşterii
veniturilor din alte servicii decât cele de efectuare a plasamentelor (care implică un grad de risc mai
mare).
2. Rentabilitatea resurselor atrase comensurează rentabilitatea globală. Indicatorul furnizează informaţii
privind profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de resurse). O rată
ridicată a indicatorului arată că resursele atrase de centrul de profit sunt mici, ceea ce limitează
posibilitatea acesteia de a acorda credite în continuare.
3. Randamentul economic reprezintă raportul dintre cheltuielile totale şi veniturile totale calculate
conform modelului de profitabilitate al băncii. Cu cât indicatorul înregistrează valori mai reduse, cu atât
eficienţa activităţii centrului de profit este mai ridicată. Un factor de influenţă asupra acestui indicator îl
reprezintă cheltuielile, altele decât cele bonificate la resursele atrase şi care trebuie în mod riguros
diminuate, astfel încât performanţele activităţii centrului de profit să se îmbunătăţească de la o perioadă la
alta.
4. Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii reflectă măsura în care plasamentele în
activele producătoare de venituri, în special plasamentele în credite se realizează pe seama resurselor
atrase sub formă de depozite la nivelul centrului de profit. Indicatorul are o latură cantitativă fiind un
raport între resurse proprii şi plasamente, dar şi una cantitativă care constă în principal în structura
elementelor de activ şi de pasiv ce influenţează nivelurile veniturilor şi respectiv cheltuielilor aferente
acestora, analiza calitativă reliefând efortul făcut de centrul de profit pentru atragerea resurselor necesare
acoperirii plasamentelor în credite.
5. Creditele restante în total credite reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în perioada de
timp analizată. Analiza nivelului şi tendinţelor ratei acestui indicator conduce la identificarea riscului
potenţial al portofoliului de împrumuturi al centrului de profit astfel încât o rată înaltă reflectă un risc
ridicat. De asemenea, o rată înaltă indică creşterea nivelului provizioanelor constituite de centrele de
profit ca urmare a deteriorării serviciului datoriei în relaţia bancă client, cu consecinţe directe asupra
cheltuielilor şi profitului calculat. Indicatorul se determină ca raport între creditele restante şi totalul
creditelor acordate de centrul de profit.
6. Gradul de încasare a dobânzii caracterizează capacitatea clienţilor băncii de a achita dobânzile
aferente împrumuturilor contractate cu banca, în funcţie de fluxul de lichidităţi (cash-flow) care reflectă
situaţia intrărilor de lichidităţi (încasări) şi a ieşirilor de lichidităţi (cheltuieli) în perioada raportată.
Totodată indicatorul reflectă modul în care sunt utilizate resursele existente la dispoziţia centrelor de
profit pentru care banca bonifică dobânzile corespunzătoare, dar nu încasează veniturile cuvenite la
împrumuturile acordate. O consecinţă directă a înregistrării de către centrul de profit a unei rate situate
sub 100% o reprezintă constituirea de provizioane pentru dobânzile neîncasate, cu afectarea cheltuielilor
şi respectiv diminuarea profitului. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile din dobânzi minus
veniturile neîncasate, pe de o parte, şi respectiv veniturile din dobânzi, pe de altă parte.
7. Profitul pe salariat caracterizează volumul şi eficienţa activităţii centrului de profit, dimensionarea
personalului în funcţie de activitatea şi complexitatea serviciilor oferite clienţilor, precum şi capacitatea
managerială de utilizare a personalului în funcţie de gradul de dotare şi informatizare al băncii. Valoarea
indicatorului este cu atât mai mare, cu cât volumul de operaţiuni şi calitatea acestora sunt efectuate în
numele clienţilor băncii, astfel încât veniturile obţinute să fie maxime în raport cu gradul de utilizare al
timpului de lucru de către salariaţii băncii. Menţinerea unui număr de personal supradimensionat în raport
cu volumul de activitate are un efect negativ pe termen mediu şi lung, prin efectuarea unor cheltuieli
suplimentare, nejustificate în raport cu veniturile realizate şi cu consecinţe directe asupra profitului
realizat. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat şi numărul mediu de personal angajat în
cadrul centrului de profit la data analizei.
8. Volumul resurselor pe salariat reflectă calitatea şi siguranţa serviciilor oferite de bancă astfel încât
clienţii, persoane fizice şi juridice, să devină interesaţi în derularea operaţiunilor prin bancă. Prin

13
îmbunătăţirea continuă a relaţiei bancă-client, apropierea îndeosebi faţă de clienţii mari care realizează
atât activitate internă cât şi de export, precum şi ca urmare a diversificării produselor bancare oferite
întreprinderilor mici şi mijlocii se creează posibilitatea atragerii de resurse acoperitoare pentru
plasamentele efectuate de centrul de profit. De asemenea, utilizarea eficientă a timpului de lucru creează
posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzătoare a personalului. Indicatorul reflectă, în
plus, poziţia băncii în mediul concurenţial în funcţie de zona de interes economic ca şi operativitatea
prestării serviciilor şi siguranţa resurselor atrase de la clienţii băncii. Indicatorul se calculează ca raport
între volumul resurselor atrase de centrul de profit şi numărul mediu de personal.
9. Rata profitului reflectă valoarea veniturilor obţinute pentru realizarea unei unităţi de profit şi prezintă
gradul în care centrul de profit realizează dezideratul maximizării veniturilor în condiţiile minimizării
cheltuielilor. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile totale şi profitul calculat.
10. Rata rentabilităţii reprezintă indicatorul care măsoară rezultatele managementului bancar, de
optimizare a fluxurilor elementelor de activ în corelare cu volumul şi structura resurselor atrase.
Optimizarea raportului între venituri şi costuri reprezintă o latură esenţială a managementului bancar,
fiind sursa principală a creşterii pe criterii calitative a profitului. Orientarea actuală a centrelor de profit se
manifestă în tendinţa de reducere a cheltuielilor, în special a celor cu funcţionarea băncii (salarii şi
cheltuieli aferente acestora, impozite şi taxe, amortizări de mijloace fixe, cheltuieli materiale, cu energia,
combustibilii, apa, cheltuieli de birou, cheltuieli cu prelucrarea electronică a informaţilor, cheltuieli cu
paza şi protecţia băncii etc.). Indicatorul se determină ca raport între profitul brut şi valoarea cheltuielilor
înregistrate de bancă pe o anumită perioadă. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare, cu cât o unitate
de profit se obţine cu un volum minim de cheltuieli.
11. Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcţionare din comisioane şi taxe reflectă măsura în care
veniturile obţinute din operaţiunile efectuate de bancă în numele clienţilor acoperă cheltuielile proprii ale
centrului de profit cu funcţionarea băncii (ce includ cheltuieli generale şi cheltuieli administrativ-
gospodăreşti). Dimensionarea cheltuielilor cu funcţionarea băncii se efectuează în strictă corelare cu
volumul de activitate, cu numărul optim de personal şi gradul de funcţionalitate şi utilizare a spaţiului în
care se desfăşoară activitatea bancară. Indicatorul se determină ca raport între comisioanele şi taxele de
servicii încasate şi cheltuielile cu funcţionarea băncii. O rată înaltă a gradului de acoperire a cheltuielilor
de funcţionare din comisioane şi taxe încasate indică o bună organizare a activităţii şi fluxurilor bancare
precum şi o poziţie importantă deţinută în sistemul concurenţial bancar ca urmare a calităţii şi diversităţii
serviciilor oferite clienţilor băncii.
Criterii de evaluare a performanţelor bancare. Evaluarea activităţii instituţiilor bancare pe
baza criteriilor de performanţă poate contribui la analiza calitativă a rezultatelor activităţii fiecărui centru
de profit, privind veniturile, cheltuielile şi rezultatele obţinute comparativ cu activitatea celorlalte centre
de profit, ca şi cu rezultatele obţinute în perioadele anterioare ale acestuia.
Evaluarea se efectuează pornindu-se de la indicatorii modelului de profitabilitate al băncii şi are
drept scop controlul şi coordonarea procesului de optimizare privind dimensionarea şi modernizarea
reţelei de bănci, în funcţie de contribuţia efectivă la realizarea profitului calculat şi a celui încasat,
înregistrat pentru o perioadă determinată.
Analiza performanţelor şi determinarea măsurilor ce trebuie avute în vedere pentru îmbunătăţirea
performanţelor unităţilor subordonate se poate efectua la nivelul centrului de profit, unde se pot aplica
soluţiile corespunzătoare de eficientizare a activităţii.

14