Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Source: Analele Ştiinţifice ale Universităţii »Alexandru Ioan Cuza« din Iaşi. Istorie
Location: Romania
Author(s): Cristina Preutu
Title: Cultură şi ideologie în România comunistă. Activitatea caselor de cultură
Culture and ideology in communist Romania. The activity of clubhouse
Issue: 61/2015
Citation Cristina Preutu. "Cultură şi ideologie în România comunistă. Activitatea caselor de cultură".
style: Analele Ştiinţifice ale Universităţii »Alexandru Ioan Cuza« din Iaşi. Istorie 61:569-584.
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=304994
CEEOL copyright 2020
Cristina PREUTU
Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, s.n., Istorie, LXI (2015), p. 569-584.
Organizare
1
Ioan Jinga, Cultura de masă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975, p. 6.
2
ANIC, fond CC al PCR-Secţia Propagandă şi Agitaţie, doar nr. 4/1969, f. 37 (Referat cu privire la
perfecţionarea activităţii cultural-educative la sate).
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
Ibidem, dosar nr. 3/1965, f. 112 (Notă privind rezolvarea unor probleme ale muncii culturale de masă).
7
Ibidem, f. 156 (Informare în legătură cu unele probleme actuale ale activităţii cultural-educative de
masă la sate).
8
Ibidem, f. 157.
9
Ibidem.
10
Adelina Ştefan, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în Enciclopedia regimului comunist.
Instituţii de partid, de stat, obşteşti şi cooperatiste, coord. Dan Cătănuş, Bucureşti, Institutul Naţional
pentru Studiul Totalitarismului, 2012, p. 155.
Investiţii
11
Rezoluţia Congresului Educaţiei Politice şi al Culturii Socialiste, în Congresul Educaţiei Politice şi
al Culturii Socialiste. 2-4 iunie 1976, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p. 10.
12
Ibidem, p. 11.
13
ANIC, fond CC al PCR- Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 38/1973, f. 4 (Decret privind
stabilirea normelor unitare de structură pentru instituţiile cultural-educative).
14
Ibidem, f. 5-6.
15
Anuarul statistic al Republicii Socialiste România 1977, Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti,
1977, p. 487.
16
ANIC, fond CC al PCR-Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 3/1965, f. 157 (Informare în
legătură cu unele probleme actuale ale activităţii cultural-educative de masă la sate).
17
Ibidem, f. 151.
18
Ibidem.
19
În unele case de cultură funcţionau şi biblioteci. În 1967 existau 29 de biblioteci ale caselor de cultură
şi 32 ale căminelor culturale, dintr-un total de 24.871 de biblioteci din toată ţara. Primele dintre ele
deţineau 266.664 de volume şi aveau 68.121 de cititori înregistraţi. Cele din căminele culturale aveau
48.135 de volume şi 5.968 de cititori înregistraţi; vezi ibidem, dosar nr. 19/1967, f. 31 (Situaţia pe ţară
privind numărul de biblioteci, volume existente, cititori înregistraţi şi volume eliberate).
20
Ioan Jinga, op. cit., p. 204.
Personal
O altă problemă a căminelor culturale era legată de personalul angajat. În
primul rând, exista o problemă de autoritate a conducerii acestor instituţii de cultură
asupra populaţiei. În 1965 se făcea observaţia că directorul de cămin21 nu avea
autoritatea necesară de a face ca toţi membrii consiliului să participe la viaţa culturală
în sat. Consiliile de conducere ale căminelor culturale nu asigurau răspunderea
directă şi participarea efectivă a instituţiilor, organizaţiilor de masă şi obşteşti, a
intelectualilor, la organizarea şi desfăşurarea diferitelor activităţi ale muncii culturale.
Prin urmare, nu exista o activitate generată şi susţinută de către cetăţenii respectivei
localităţi. Activitatea căminelor culturale se limita doar la activităţi realizate de către
formaţiile artistice de amatori. La această situaţie a contribuit şi Consiliul de Stat
pentru Cultură şi Artă prin limitarea atribuţiilor caselor raionale de cultură, numai la
îndrumarea formaţiilor artistice de amatori. Comisiile de răspândire a cunoştinţelor
ştiinţifice, cărora li se atribuise sarcina îndrumării metodice în domeniul propagandei
orale, acuzau că nu pot îndeplini această sarcină22. Pentru eficientizarea organizării
muncii politice, aceasta a fost subordonată Sfaturilor populare prin înlocuirea
consiliilor de conducere a căminelor culturale cu comitete şi consiliile culturale
comunale subordonate direct Sfaturilor populare. În acest fel, Sfaturile populare
puteau conduce şi organiza în mod direct întregul sector al muncii cultural-educative.
Membrii acestor comitete, formaţi din reprezentanţi ai tuturor instituţiilor,
organizaţiilor economice şi de masă din localitatea respectivă, aveau
responsabilitatea de a organiza şi de a veghea desfăşurarea activităţii culturale.
Directorul de cămin era şi el membru al acelei comisii23.
În ceea ce priveşte personalul angajat, anul 1973 a adus o schimbare pe acest
palier. Astfel, dacă până în decembrie 1973 existau 1.316 posturi în cadrul caselor de
cultură, după această dată nomenclatorul a fost redus cu 182 posturi. În cazul
căminelor culturale, numărul acestora a crescut în 1973 de la 1.623 la 2.70624.
O altă problemă legată de personal o constituia salarizarea acestuia.
Majoritatea activiştilor culturali din cadrul caselor de cultură veneau din rândul
cadrelor didactice. Acest lucru presupunea o muncă suplimentară a acestora, de
cele mai multe ori neplătită. Conform HCM 1040/1962, cele 4.290 de funcţii de
directori de cămine culturale cu normă întreagă au fost transformate în indemnizaţii
21
În comune, directorul de cămin era şi şeful Comisiei de Propagandă şi Cultură. Vezi în ANIC, fond
CC al PCR-Secţia Cancelarie, dosar nr. 3/1968, f. 246 (Organigrama Secţiei de Propagandă).
22
ANIC, fond CC al PCR- Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 3/1965, f. 149 (Informare în
legătură cu unele probleme actuale ale activităţii cultural-educative de masă la sate).
23
Ibidem, f. 156.
24
În cazul celorlalte instituţii subordonate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, în decembrie
1973 situaţia era următoarea: biblioteci comunale: 2706; biblioteci municipale şi orăşeneşti – 1.250;
muzee – 2.603; centre de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă – 387; instituţii
artistice – 11.619; comitete de cultură şi educaţie socialistă – 442; alte unităţi subordonate CCES –
1.055. A se vedea în ibidem, dosar nr. 38/1973, f. 2 (Situaţia personalului devenit disponibil din
instituţiile cultural-educative subordonate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi consiliilor
populare).
de 300-400 lei, acordate cadrelor didactice care cumulau această funcţie. Întrucât
principala sursă de recrutare a funcţionarilor din casele de cultură, din căminele
culturale, din casele regionale ale creaţiei populare şi din biblioteci era sistemul de
învăţământ, acest lucru a dus la o instabilitate a acestora pe posturile pe care erau
numiţi. Tendinţa generală, atât a directorilor de cămine culturale, cât şi a celorlalţi
activişti culturali era de a se întoarce la catedră, deoarece satisfacţia materială era
mai mare. De asemenea, în cazul posturilor din munca culturală de masă nu exista
perspectiva creşterii remuneraţiei materiale sau a avansării pe post. Salarizarea
cadrelor muncii culturale de masă era reglementată de Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr. 1325/1962 şi diferea de la o instituţie la alta. În contextul în care un
profesor de gradul I avea un salariu între 1.050-2.000 lei, iar un profesor de gradul
II, un salariu de 900-1700 lei, un bibliograf sau un îndrumător al casei de cultură,
deşi avea studii superioare, primea un salariu de 950-1250 lei. De aceea, peste 80%
din personalul din casele de cultură nu depăşea trei ani vechime 25. Lipsa unui
sistem propriu de recrutare şi de specializare al activiştilor culturali din aceste
instituţii nu dădea posibilitatea perfecţionării acestora şi nu oferea funcţionarea
optimă a instituţiilor respective26. Analiza acestei situaţii, de către Secţia de
Propagandă şi Agitaţie a dus la luarea deciziei de a institui un nou sistem de
salarizare al cadrelor din instituţiile culturale, similar celui din învăţământ, care să
aibă drept criterii de bază: pregătirea cerută de diversele funcţii, vechimea în
muncă şi gradul obţinut prin perfecţionarea profesională27.
Din cauza acestei situaţii, în 1965 s-a decis abrogarea HCM 1040/1962 şi
revenirea la încadrarea de directori salariaţi cu normă întreagă, în toate reşedinţele
de comună. Toţi directorii de cămine ce dispuneau de sedii corespunzătoare şi
aveau o populaţie de peste 1.000 de locuitori au primit indemnizaţii28. O altă soluţie
propusă a fost reevaluarea grupurilor de activişti culturali sau propagandişti din
cadrul căminelor culturale, astfel încât aceştia să nu mai facă parte din rândul
cadrelor didactice. Decizia nu a fost respectată întocmai. Rapoartele Secţiei în
teritoriu demonstrează faptul că decizia nu a fost uşor de aplicat. Lectorii
însărcinaţi cu selectarea noilor propagandişti s-au văzut nevoiţi să aleagă între a
aplica decizia întocmai, şi anume de a nu mai recruta cadre didactice pentru munca
de propagandist, dar de a scădea calitatea noilor cadre, sau de a păstra şi poate
chiar ridica calitatea propagandei prin recrutarea în continuare a noi cadre
didactice. Această decizie ne pune în faţa unei probleme foarte importante în întreg
procesul de propagandă. Ce interes aveau lectorii şi instructorii de teren să menţină
o metodă de recrutare sau să menţină calitatea procesului propagandistic, în
schimbul încălcării unor decizii ce veneau de la centru? Dacă procesul de educare
şi instruire al propagandiştilor ar fi devenit mai complex şi ar fi necesitat mai mult
25
Ibidem, dosar nr. 3/1965, f. 152 (Informare în legătură cu unele probleme actuale ale activităţii
cultural-educative de masă la sate).
26
Ibidem, f. 154.
27
Ibidem, f. 159.
28
Ibidem, f. 159.
efort material, financiar şi intelectual din partea celor de la centru, acest lucru ar fi
îngreunat întreg sistemul de transmitere al informaţiei. În plus, tradiţia recrutării de
propagandişti din rândul cadrelor didactice, făcea ca întreg procesul de recrutare şi
instruire să fie mult mai simplu29.
În normele de funcţionare, emise în 1973, personalul de conducere al caselor
de cultură era următorul: un director; un instructor pentru organizarea manifestărilor
informaţional-educative (propagandă economică, informare social-politică, educaţie
etică şi ştiinţifică)30; un post pentru organizarea a minimum cinci cercuri tehnico-
aplicative, un laborator foto şi un cineclub, un cenaclu literar sau cerc de artă
plastică, precum şi alte cercuri adecvate31; un post pentru organizarea manifestărilor
artistice, o echipă de teatru, o brigadă artistică de agitaţie la sediu, o formaţie de
dansuri şi un cor pentru spectacole cu cântece patriotice, revoluţionare, populare,
dansuri cu temă şi recitări32; un post de instructor pentru fiecare filială situată în
cartiere, care dispune de o sală de spectacole de cel puţin 300 de locuri, două, trei
încăperi pentru alte acţiuni culturale şi are un program zilnic de activitate33.
Tot ca o formă de modernizare şi de dezvoltare a acestei activităţi putem
interpreta şi observaţia pe care Ion Popescu Puţuri a făcut-o în 1976, într-o şedinţă
a Secţiei de Propagandă şi Presă. El a propus redefinirea activiştilor de partid din
căminele culturale, întrucât „lumea a mai evoluat” 34. Pentru aceştia, de cele mai
multe ori se folosise termenul de „îndrumător cultural” sau de propagandist.
Nicolae Ceauşescu a venit cu propunerea concretă, de folosire a termenului de
„educator politic”. Puţuri aprecia că ar merge mai bine, că este un „nume privit cu
stimă”. Leonte Răutu, însă, dorea păstrarea termenului de propagandist, apreciindu-
l ca pe un termen consacrat şi, în perspectiva lui, nu schimbarea denumirii actorului
ce transmite mesajul era importantă, ci calitatea activităţii 35.
29
Într-un raport asupra activităţii revistei „Îndrumătorul cultural” din 1965, se făcea precizarea că în
primele 10 numere ale revistei apărute în 1965, din 640 de pagini, doar 80 au fost dedicate activiştilor
culturali de la sate, ceea ce era văzut ca fiind prea puţin având în vedere faptul că directorii de cămine
culturale, majoritatea profesori, văd în această revistă un ajutor în munca lor în cadrul căminelor
culturale. De aceea, s-a recomandat o creştere a numărului de articole care să ajute pe activiştii
culturali de la sate în acest sens; vezi în ibidem, dosar nr. 52/1966, f. 4 (Câteva probleme privind
conţinutul şi nivelul publicistic al revistei „Îndrumătorul cultural”).
30
Un al doilea instructor se dădea caselor de cultură ce dispuneau de o universitate populară cu cel
puţin şase cursuri de cultură generală, patru lectorate ştiinţifice şi culturale, dintre care două pentru
femei în a căror competenţă revin şi programele locale ale staţiei de radioficare; vezi în ibidem, dosar
nr. 38/1973, f. 37 (Criterii de normare a personalului din unităţile cultural-educative).
31
Un al doilea post pentru organizarea de activităţi în cadrul a 1-2 cluburi cu profil distinct. Pentru
detalii ibidem, dosar nr. 38/1973, f. 38 (Criterii de normare a personalului din unităţile cultural-
educative).
32
Al doilea post se acordă caselor de cultură care dispun de teatru popular sau de o formaţie teatrală
cu program de stagiune permanentă, un ansamblu artistic, două sau mai multe brigăzi artistice de
agitaţie, orchestră de muzică uşoară sau de balet, expoziţii temporale (ibidem, f. 38).
33
Ibidem, dosar nr. 38/1973, f. 39 (Criterii de normare a personalului din unităţile cultural-educative).
34
Ibidem, dosar nr. 38/1976, f. 6 (Stenograma şedinţei Biroului Comisiei pentru probleme ideologice
ale activităţii politice, culturale şi de educaţie socialistă din 17-18 august 1976).
35
Ibidem, f. 7.
Activităţi
Activităţile organizate în aceste instituţii erau de cele mai diverse, de la
cele politice şi ideologice, la cele culturale şi de divertisment. Chiar dacă şi acestea
din urmă erau puse tot sub amprenta politicului şi grupate sub denumirea de
„activităţi cultural-educative”, ele nu aveau, de cele mai multe ori, nimic în comun
cu factorul politic. De aceea, la acest nivel putem vorbi despre existenţa unui
proces de negociere la nivel societal.
În activitatea de propagandă şi de educaţie politică se încadrau conferinţele
şi prelegerile ce se ţineau la diverse momente aniversare sau pentru popularizarea
unor momente politice de actualitate. De exemplu, pentru popularizarea
documentelor Congresului al IX-lea al PCR, în ianuarie 1966 au fost organizate în
cluburi, case şi cămine culturale activităţi precum: seri tematice, întrebări şi
răspunsuri, călătorii pe hartă, montaje literar-muzicale şi deplasări ale brigăzilor
ştiinţifice. Temele în jurul cărora trebuia să se desfăşoare aceste activităţi erau
următoarele: Congresul al IX-lea PCR eveniment de importanţă istorică în viaţa
poporului român; Bunăstarea poporului – ţelul suprem al politicii PCR; Tradiţiile
de luptă ale poporului nostru pentru eliberarea socială şi naţională; Evocarea unor
oameni de seamă din istoria patriei (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Mircea de
Bătrân, Tudor Vladimirescu ş.a.); Înaintaşi ai ştiinţei şi culturii româneşti; România
pe glob ieri şi azi. Temele pentru manifestările literare erau următoarele: Frumoasă
eşti patria mea, Monografia satului românesc oglindită în literatura noastră. De
asemenea, s-a propus popularizarea operelor unor scriitori precum: Mihail
Sadoveanu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi,
George Coşbuc, Costache Negruzzi ş.a36.
Programul căminelor culturale devenea mai bogat în special în perioada
iernii. În acest sezon aveau loc manifestări educative şi artistice precum expuneri,
conferinţe, informări politice, jurnale, seri de calcul, de întrebări şi răspunsuri,
şezători, spectacole de teatru de amatori sau festivaluri de muzică folclorică. Ele
erau organizate în funcţie de preocupările cetăţenilor şi erau împărţite pe grupe de
vârstă37. În anul 1963, de exemplu, în planul de activităţi al caselor de cultură era
precizată şi organizarea celei de-a XV-a aniversări a RPR, precum şi organizarea
pomului de iarnă, a Anului Nou şi a revelionului pentru toţi oamenii de la sate38. La
acelaşi punct de menţiona: „pentru a da un conţinut nou, progresist tradiţiilor şi
obiceiurilor poporului (pluguşorul, colinda), Casa Centrală a caselor regionale ale
creaţiei populare, revistele Albina, Îndrumătorul cultural39 şi Clubul vor elabora
materiale în ajutorul formaţiilor artistice de amatori” 40.
36
Ibidem, dosar nr. 52/1966, f. 2-3.
37
Ibidem, dosar nr. 3/1963, f. 6 (Informare cu privire la principalele acţiuni ale politice şi culturale
de masă la sate în lunile de iarnă).
38
Ibidem, dosar nr. 26/1962, f. 5 (Plan de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politice şi culturale
de masă de la sate în ultimele luni).
39
Revista „Îndrumătorul cultural” a luat fiinţă în 1951, ca revistă de specialitate a Consiliului de Stat
pentru Cultură şi Artă, cu scopul de a ajuta instructorii culturali în organizarea activităţilor specifice
în cadrul caselor şi căminelor culturale; vezi în ibidem, dosar nr. 52/1966, f. 4 (Câteva probleme
privind conţinutul şi nivelul publicistic al revistei „Îndrumătorul cultural”).
40
Ibidem, dosar nr. 26/1962, f. 5 (Plan de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politice şi culturale
de masă de la sate în ultimele luni).
41
Ibidem, f. 7.
42
Ibidem, dosar nr. 4/1969, f. 37-38 (Referat cu privire la perfecţionarea activităţii cultural-educative
la sate).
43
Ibidem, dosar nr. 2/1970, f. 46 (Informare).
Modele de activitate
În ceea ce priveşte moştenirea în direcţia relaţiilor culturale, legătura
tradiţională pe care o aveam cu Franţa a fost continuată, chiar dacă nu cu acelaşi
flux de schimburi culturale. În anii `50, legăturile cu Franţa sunt aproape
insesizabile, cele mai multe schimburi culturale realizându-se cu URSS. În 1962,
de exemplu, ansamblul folcloric al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti a
participat la cel de-al X-lea Festival Cultural Studenţesc Internaţional care s-a
desfăşurat la Lille, Franţa, în perioada 7-17 septembrie. La festival au participat 25
formaţii din 30 ţări: Bulgaria, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Scoţia, Vietnam, Italia,
Olanda, Danemarca, Groenlanda, Germania, Camerun, Turcia, Spania, Irak,
Belgia, Cuba, Austria, Cambodgia etc.
În 1965 a fost creată o nouă categorie a propagandiştilor, cea a lectorilor,
iar în 1967 a fost creat Sectorul de Lectori pe lângă CC al PCR. Principalul
obiectiv al acestora era să se ocupe de propaganda externă. În intervalul 1967-1974
se poate costata o activitate intensă a acestor actori ai propagandei, mai ales prin
schimbul cu care îl realizau cu alţi lectori din diferite state comuniste. Obiectivele
urmărite de către aceştia erau atât de ordin ideologic, cât şi cultural, economic şi
social, din perspectiva dorinţei unei reale dezvoltări în aceste domenii. În anul
1967, de exemplu, a avut loc un schimb reciproc de lectori, pe o durată de 10 zile,
pe linie de partid, cu state precum: URSS, Bulgaria, Ungaria, Polonia,
Cehoslovacia, Germania, Iugoslavia, Cuba, Coreea, Finlanda, Austria, Italia,
Franţa44.
Plecând de la aceste schimburi de experienţă atragem atenţia asupra a două
vizite, una efectuată în Franţa, în 1967 şi alta în Iugoslavia, în 1968. Interesaţi fiind
de viaţa culturală şi socială din cele două state, în ianuarie 1967, Comitetului de
Stat pentru Cultură şi Artă a trimis în Franţa, la invitaţia Federaţiei Franceze a
Caselor de Cultură a Tineretului, o delegaţie de trei persoane: Emil Iordăchescu,
secretar CSCA, Şerban Rădulescu, consultant al Consiliului Aşezămintelor
Culturale şi Ion Berciu, directorul casei de cultură din Sighet. Scopul era de a se
informa asupra modului de organizare şi de funcţionare al caselor de cultură şi
încercarea de a stabili o cooperare pe viitor, precum şi de a împărtăşi mai multe din
cultura română în aceste instituţii45. Programul a cuprins 22 de vizite oficiale, la
instituţii de cultură, inclusiv vizite la instituţii ce se ocupau de organizarea şi
îndrumarea activităţilor caselor de cultură: Ministerul Tineretului şi Sporturilor,
Ministerul Afacerilor Culturale, Federaţia Centrelor Sociale; Munca şi Cultură;
Federaţia franceză a cinecluburilor; Federaţia comunelor rurale. În afara acestor
vizite, lectorii români au participat la spectacole de teatru, muzică, şi au vizitat
muzee şi expoziţii. În concluziile acestor experienţe, lectorii au notat că „viaţa
culturală franceză este caracterizată de o diversitate de tendinţe care se
44
Ibidem, dosar nr. 8/1967, f. 99 (Situaţia schimbului de lectori cu partidele comuniste şi muncitoreşti
pe anul 1967).
45
Ibidem, f. 101 (Informare).
46
Ibidem, f. 102.
47
Ibidem, f. 115.
48
„Valiza culturală” era o metodă franceză aplicată în organizarea activităţii caselor de cultură şi
desemna un set de materiale pe un singur subiect produse în atelierele proprii şi puse la dispoziţia
caselor de cultură contra cost; vezi în ibidem, dosar nr. 8/1967, f. 124 (Informare).
49
Ibidem, f. 116.
50
Ibidem, f.117.
51
Les maisons de la culture (centres regionaux d action culturellle), Courrier hebdomaire du CRISP,
nr. 593/ 1973, f. 3.
52
Ibidem.
cultură erau construite pe regiuni şi avea drept principala obligaţie asigurarea unui
program de difuzare a operelor culturale. Foaierele culturale aveau drept scop doar
asigurarea animaţiei culturale53.
O a doua sursă de inspiraţie pentru activitatea acestor instituţii a fost R.F.S.
Iugoslavia. De această dată, vizita a fost făcută în 8-17 mai 1968. Delegaţia a fost
condusă de Gheorghe Pană, prim-secretar al biroului judeţean de partid Braşov şi
avea drept obiectiv, „studierea experienţei organizaţiilor de partid în conducerea şi
orientarea activităţii culturale de masă”54. În cadrul vizitei au avut loc şi convorbiri
cu Budislav Suskici, membru al Comitetului Executiv al CC al Uniunea
Comuniştilor din Iugoslavia, cu membri ai conducerii de partid din Serbia, Croaţia,
Bosnia şi Herţegovina, ai comitetului orăşenesc de partid din Zagreb, la Uniunea
sindicatelor din Bosnia şi comitetul de partid al Universităţii din Zagreb. În nota de
raport s-a precizat că au avut loc convorbiri la: redacţia revistei Kommunist din
Belgrad, ziarul Vesnik din Zagreb, Uniunea Scriitorilor din Bosnia şi Herţegovina,
Radioteleviziunea din Zagreb, Bosnia şi Herţegovina şi la comunitatea culturală a
oraşului Belgrad. De asemenea, au fost vizitate: Universitatea Muncitorească Moşa
Pijade întreprinderea Jadran-Film şi centrul de Informare culturală din Zagreb,
căminele culturale din comunele Buşeneţ şi Marclin, casa de cultură şi biblioteca
publică din Sarajevo. Prima observaţie pe care lectorii au făcut-o în aceste vizite a
fost că ele nu sunt „subordonate de sus în jos”55, adică nu exista o foarte strictă
ierarhie instituţională.
Pentru difuzarea propagandei culturale existau comunităţi cultural-
instructive de două categorii: o parte subordonate republicilor şi o altă parte
independente, de caracter local. Membrii acestora erau activişti obşteşti (muncitori,
scriitori, artişti ş.a.) şi doar secretarul comunităţii era salariat56. Pe lângă aceste
asociaţii funcţionau o serie de asociaţii culturale precum: asociaţia iubitorilor de
teatru, a iubitorilor de muzică, de artă plastică, prietenii filmului, prietenii cărţii,
uniuni ale scriitorilor, asociaţii republicane ale radioului şi televiziunii57. Această
măsură s-a aplicat şi la noi, dar singurele care au funcţionat cu adevărat au fost
asociaţiile de teatru de amatori. Un alt aspect, însă, care a atras atenţia lectorilor a
fost modul lor de finanţare. S-a precizat faptul că acestea nu erau instituţii
bugetare, aşa cum erau la noi. Finanţarea lor se făcea în raport cu numărul de
activităţi propuse şi amploarea acestora58. Ele funcţionau după principiul
autoconducerii, prin finanţare parţială, principiu ce va fi introdus şi de Nicolae
Ceauşescu câţiva ani mai târziu. Pentru a exemplifica organizarea şi funcţionarea
acestui sistem, delegaţia a dat exemplul Casei orăşenească de cultură din cartierul
53
Ibidem, f. 4.
54
Ibidem, dosar nr. 5/1968, f. 16 (Informare cu privire la vizita în R.S.F. Iugoslavia a delegaţiei de
activişti ai PCR pentru studierea experienţei în domeniul activităţii culturale de masă).
55
Ibidem.
56
Ibidem, f. 17.
57
Ibidem, f. 18.
58
Ibidem.
nou al oraşului Sarajevo, care avea în subordine 10 cămine culturale din satele
învecinate. În nomenclatorul de funcţiuni existau 6 organizatori de spectacole, 28
salariaţi tehnico-administrativi şi 22 de colaboratori externi de specialitate. Salariul
acestora nu era fix, ci se stabilea în raport cu numărul manifestărilor organizate. Se
sublinia faptul că se încerca o permanentă reducere a subvenţiilor de stat prin
rentabilizarea acţiunilor culturale. La unele manifestări, precum serile distractive,
spectacole muzicale, de teatru, cinematografice, se percep taxe de intrare. Toţi cei
care fac expuneri, participă la simpozioane sau instruiesc formaţii sunt remuneraţi.
Spre deosebire de modelul francez, cel iugoslav nu a plăcut la fel de mult
delegaţiei. Se făcea observaţia că activitatea culturală de la sate este mult mai mică
decât în România, iar resursele materiale sunt mult mai puţine. Activităţile din
aceste instituţii se rezumau mai mult la spectacole sau activităţi distractive şi mai
puţin pe activităţi cu caracter cultural-educativ care să răspundă problemelor
comunităţii59. Budislav Suşkici, membru al comitetului executiv al UCI, le-a
precizat că „activitatea cultural-artistică nu mai este tratată ca mai înainte ca o parte
a propagandei politice, nu mai este orientată spre problemele curente, politice,
economice, care ar putea să o stânjenească, să capete un caracter pragmatic, să fie
plată, cenuşie, uniformă. Uniunea Comuniştilor a căutat să se dezlege de
conducerea operativă a vieţii cultural-artistice, ferindu-se să deţină un rol de
arbitru, de amestec în treburile culturii, ale creaţiei literar artistice”60. Comparând
aceste observaţiile făcute de către lectori după vizita în aceste două state se poate
observa o apropiere faţă de politica culturală occidentală, mai mult decât de cea a
statelor comuniste.
***
Casele de cultură din regimul comunist au constituit instituţii de promovare
a culturii populare, de informare a cetăţenilor, dar şi de socializare politică prin
cursurile de partid şi prelegerile pe teme politice susţinute de către lectori. Această
ambivalenţă este dată de utilizarea acestei instituţii ca mod de difuzare a ideologiei
şi de educare a individului în direcţia principiilor de partid. Însă, dincolo de acest
scop, în cadrul acestor instituţii s-au continuat tradiţii populare şi practici populare,
ce puneau în valoare universul cultural şi valoric al individului, în special al celor
de la sate, ce nu puteau fi atinse de factorul politic. De altfel, pentru perioada
analizată, în activitatea acestor instituţii factorul puterii s-a resimţit foarte puţin.
De asemenea, în contextul direcţiei politicii interne şi a legăturilor externe din
domeniul cultural, de după 1965, activitatea acestor instituţii au urmat mai degrabă
un curs natural de dezvoltare. Activităţile şi încercările de rezolvare a unor
probleme legate de personal sau de finanţarea caselor de cultură punctează o nevoie
naturală a lor de dezvoltare şi de perfecţionare, ce a venit în concordanţă cu un
proces de modernizare şi perfecţionare instituţională, dar şi valorică, a regimului în
acea perioadă. Începând cu anii ’70, prin crearea unor noi instituţii, precum
59
Ibidem, f. 20.
60
Ibidem.
Anexa 1
Case de cultură şi cămine culturale ale Consiliilor populare
(la sfârşitul anului)
Abstract
One of the most important institutions in the communist regime was the clubhouse. It was
charged by the communist regime as an institution that had to deal with educating the
members of the society. But an analysis of its organization and program could reveal how
most of these institutions were affected by the ideological dimension. This analysis focuses
on the early days of Ceauşescu’s regime, a period characterized by a political
liberalization. This political context raise the question: did this context of domestic politics
affect the evolution of clubhouses? In order to answer this question, the analysis focuses on
topics such as: the financial investments made for the clubhouses, the employee or their
activities.
Beyond the vision of policymakers, those institutions could be perceived as a place
where popular culture developed. Was that a way of promoting those activities, was that a
way to preserve folk traditions? This study is based on documents from the National
Archives of Romania.