TEMA NR 1

Cunoaşterea modului de utilizare a mijloacelor de primă intervenţie

1.SCOP

Prezenta temă are ca scop aprofundarea cunoştinţelor şi deprinderilor vizând modul de utilizare a
mijloacelor de primă intervenţie: stingătoare, hidranţi interiori şi hidranţi exteriori.
2.DEFINIŢII

a) STINGATORUL. Este un dispozitiv de stingere care conţine un agent de stingere ce poate fi

refulat sub acţiunea unei presiuni interne şi poate fi direcţionat pentru inhibare şi stingere asupra
focului.
Presiunea de refulare poate fi înmagazinată sau realizată de un gaz auxiliar.
CLASIFICAREA STINGĂTOARELOR
a) Stingător cu apă înbunătăţită şi spumă aeromecanică tip A.P. şi S.M.
b) Stingător cu spumă chimică tip S.C.
c) Stingător cu CO2 tip G
d) Stingător cu pulbere tip P
e) Stingător cu hidrocarburi halogene.
STINGĂTORUL PORTABIL
Este stingătorul proiectat să fie transportat şi utilizat manual şi care în stare de funcţionare are o masă
nu mai mare de 20 kg.
STINGĂTORUL TRANSPORTABIL
Este stingătorul proiectat să înmagazineze o cantitate mai mare de agent de stingere decât cele
portabile şi care, pentru utilizare, poate fi deplasat pe cale proprie de rulare prin tracţiune.
STINGĂTOARELE CU PULBERE
Au ca agent de stingere pulberi stingătoare de diferite tipuri Durata de funcţionare a unui stingător cu
pulbere este perioada de timp în care este descărcat agentul de stingere fără nici o întrerupere,
stingătorul având valva complet deschisă, neincluzând în calcul gazul rezidual.
STINGĂTORUL CU SPUMĂ CHIMICĂ.
Are ca agent de stingere spuma chimică rezultată în urma combinării a două substanţe: una acidă şi una
bazică.
Durata de funcţionare a unui stingător cu spumă chimică este perioada de timp în care se refulează
spuma chimică fără nici o întrerupere.
STINGĂTORUL CU CO2 (dioxid de carbon)
Are ca agent de stingere CO2 sub forma zăpezii carbonice.
Durata de funcţionare a unui stingător cu CO2 este perioada de refulare a CO2 cu formarea zăpezii
carbonice neincluzând gazul rezidual.
Toate tipurile de stingătoare se utilizează la început de incendiu ţinând cont de clasele de
combustibilitate a materialelor folosite în procesele tehnologice, depozitate sau existente ca maşini,
utilaje, aparatură, precum şi mobilier.

Stingătoarele cu pulbere se pun în funcţiune prin acţionarea dispozitivului de percutare şi manevrarea

dispozitivului de refulare cu îndreptarea jetului de praf spre baza focului.
Punerea în funcţiune a stingătorului cu spumă chimică se face prin răsturnări repetate de 4-5 ori pentru
a iniţia reacţia chimică de producere a spumei chimice.
Pentru a evita disfuncţionalităţile în funcţionarea stingătorului sau posibile accidente prin înfundarea
orificiului de evacuare a spumei mecanice înainte de punerea în funcţiune se va desfunda orificiul cu
ajutorul cuiului ataşat.
b) HIDRANTUL INTERIOR.
Face parte din categoria instalaţiilor de stingere a incendiilor. Hidranţii interiori au în compunerea lor
următoarele:
- cutie hidrant interior cu sticlă;
- vârtelniţă;
- robinet hidrant interior;
- furtun tip C cu racorduri de asamblare şi garnituri de etanşare;
- ţeavă de refulare simplă tip C sau ţeavă de mână cu robinet care poate fi şi cu ajutaj de pulverizare
a apei;
- cheie pentru racord.
Utilizarea unui hidrant interior se face de către personalul ce îşi desfăşoară activitatea la locul de
muncă şi este nominalizat în planul de intervenţie, de regulă două persoane, una la derulat furtunul şi
care acţionează robinetul, iar a doua persoană la ţeava de refulare care acţionează cu jetul de apă
asupra focului.
c) HIDRANTUL EXTERIOR.
Face parte din categoria instalaţiilor de stingere a incendiilor. Hidrantul are în compunerea lui
următoarele:
- hidrantul propriu-zis - subteran sau suprateran;
- cutia hidrantului subteran.
Pentru a putea fi utilizat de către personalul de la locul de muncă este necesar a fi dotat cu următoarele:
- hidrant portativ tip A,B,C;
- cheie racord A B C;
- cheie hidrant cu mufă;
- furtun de refulare tip B şi C;
- ţevi de refulare;
- distribuitor;
- faşe pentru furtun.
Pentru a putea fi utilizat se stabileşte o echipă compusă din 3-5 utilizatori, care, cu dotările existente,
pot să creeze un dispozitiv de stingere echipând hidrantul după un plan bine stabilit.
Acţiunea de stingere se execută de obicei din afara spaţiului incendiat, dar se poate executa şi în
interior pe casa scărilor, geam, uşi etc.
Hidranţii exteriori se utilizează şi pentru alimentarea maşinilor de luptă.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR. 2

NOŢIUNI DESPRE APRINDEREA ŞI ARDEREA MATERIALELOR

FENOMENUL DE ARDERE
Dezvoltarea unui incendiu este un fenomen aleatoriu, o însumare de procese fizice şi chimice, care se
amplifică şi devin tot mai complexe pe măsură ce se înaintează, astfel încât nu este posibilă descrierea
lui prin scheme simple.
Arderea, ca fenomen fizic asociat unui incendiu, este definită, conform SR - ISO 8421/1 drept reacţia
exotermă a unei substanţe combustibile cu un comburant, însoţită în general de emisie de flăcări sau
incandescenţă sau emisie de fum.
Principii ale arderii:
Procesul de ardere este posibil numai dacă se întrunesc simultan, în timp şi spaţiu, următoarele
condiţii:
- existenţa materialului combustibil;
- prezenţa substanţelor care întreţin arderea (oxigenul din aer sau substanţele care pot ceda oxigen)
- sursă de aprindere cu energie capabilă să realizeze temperatura de aprindere;
- materialele combustibile trebuie să fie încălzite până la temperatura de aprindere, pentru ca
să ardă sau să susţină propagarea flăcării;
- arderea ulterioară a combustibilului este determinată de căldura disipată de flacără către procesul
de piroliză sau vaporizarea combustibilului; arderea va continua până când: materialul combustibil este
consumat, concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul necesar pentru a susţine
arderea, pierderile de căldură sunt atât de mari încât nu se mai asigură căldura necesară pentru piroliza
în continuare a materialului combustibil, flăcările sunt inhibate chimic sau suficient răcite pentru a
împiedica desfăşurarea reacţiilor în continuare.
Arderea are loc aproape întotdeauna în fază gazoasă, amestecul aer - gaz combustibil în reacţie cu
emisie de lumină, constituind o flacără. Combustia fără flacără a materialelor ce rămân în stare solidă
în timpul reacţiei, chiar dacă produsul arderii este parţial sau total un gaz, defineşte o ardere mocnită;
în urma arderii rezultă produse de ardere (gaze de ardere şi, în cazul arderii corpurilor solide, resturi
minerale - cenuşa), precum şi o mare cantitate de căldură disipată în mediul înconjurător. Dacă arderea
nu este completă, rezultă fumul, în ansamblul vizibil de şi/sau lichide în suspensie în aer.
Culoarea fumului este un indiciu al materialelor aflate în combustie. În cursul arderii complete se
formează, ca produs intermediar, oxidul de carbon, ce prezintă un pericol deosebit, provocând dese
cazuri de asfixiere şi intoxicaţie.
După viteza de reacţie, între oxigen şi combustibil se pot deosebi: arderi lente, normale, rapide.
Fenomenele ce se derulează în timpul unui incendiu sunt practic arderi normale, precedate de arderi
lente şi generarea căldurii prin reacţie chimică. Amestecul de combustibil este aprins într-un punct sau
zonă a sa cu ajutorul unor surse de aprindere de temperaturi sau energie înaltă, iar aprinderea întregului
volum se face cu viteza de propagare a frontului de flacără.
Temperatura de aprindere spontană este definită ca temperatura minimă până la care este necesar să
se încălzească o substanţă combustibilă gazoasă, fără a veni în contact direct cu o sursă de aprindere,
pentru a se produce aprinderea şi a arde în continuare, fără încălzire ulterioară.
Temperatura de aprindere reprezintă temperatura minimă la care o substanţă gazoasă combustibilă,
aflată în prezenţa aerului sau oxigenului, trebuie încălzită pentru a se aprinde - în contact cu o sursă de
iniţiere (de tip scânteie electrică, suprafaţă caldă) şi arde în continuare, după îndepărtarea sursei, de la
sine, fără aport de energie din exterior.
Energia minimă de aprindere este definită ca mărimea minimă a energiei unei scântei electrice sau
mecanice, suficientă pentru aprinderea unui amestec de gaz - aer la o anumită concentraţie.
Timpul de aprindere este un parametru important în evaluarea incendiilor. El poate fi determinat fie
analitic, prin calcule laborioase, fie experimental.

APRINDEREA CORPURILOR SOLIDE ŞI LICHIDE

Temperatura de inflamabilitate se defineşte ca temperatura minimă, la presiunea atmosferică normală,
la care vaporii degajaţi de un lichid combustibil formează cu aerul, deasupra suprafeţei sale, un
amestec de o anumită concentraţie, ce se aprinde la contactul cu o sursă de aprindere.
Temperatura de aprindere reprezintă temperatura la care un lichid, după ce s-au aprins vaporii,
întreţine arderea datorită evaporării ulterioare. Este o caracteristică esenţială pentru incendii.
Temperatura de aprindere spontană reprezintă temperatura până la care este necesar a fi încălzit un
lichid combustibil pentru a se produce aprinderea amestecului vapori - aer, fără a veni în contact direct
cu o sursă de aprindere.
În funcţie de modul în care se realizează încălzirea corpului până la temperatura de aprindere se
deosebesc:
- aprinderea normală - când încălzirea are loc de la un flux exterior de căldură, constant variabil;
- aprinderea pilot - când pe câmpul radiant există o sursă de flacără în apropierea corpului;
- aprinderea spontană - când corpul se autoîncălzeşte fără aport de căldură din exterior, căldura
necesară rezultând din reacţiile chimice sau biologice care se produc în însăşi masa substanţei
respective.
Comportarea la incendiu a substanţelor combustibile solide este caracterizată, în primul rând, de
temperatura de aprindere şi aprinderea spontană.
Sursa de aprindere cu temperatura de aprindere mai mare decât temperatura de aprindere a solidului
respectiv, va iniţia un proces de ardere ce se poate transforma în incendiu.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.3

Cauze potenţiale de incendiu, reguli şi măsuri de prevenire şi înlăturarea acestora

Pentru a putea identifica corect cauzele potenţiale de incendiu şi lua măsurile ce se impun pentru
înlăturarea acestora le putem discuta comparativ cu statisticile existente pe plan naţional plecând de la
sursele de aprindere ce pot fi ordonate, în funcţie de cauzalitatea incendiilor, astfel:
- arc sau scânteie electrică
- efectul termic al curentului electric
- scurt circuitul electric
- electricitate statică
- flacără deschisă
- flacără închisă (inclusiv ţigara)
- autoaprindere
- reacţie chimică
- explozie
- substanţe incendiare
- trăsnet
- radiaţie solară
- energie nucleară
- căderea unor corpuri cereşti incandescente din atmosferă etc.
Mijloacele care produc surse de aprindere :
- mijloacele electrice (aparate electrocasnice, conductori, mijloace de iluminat electrice etc.)
- sisteme care produc electricitate statică (curele de transmisie, frecarea unor corpuri în mişcare,
spălat în lichide inflamabile, vehicule, pulberi, lichide)
- mijloace cu flacără deschisă (brichetă, chibrituri, lămpi, torţe, lumânări, becuri de sudură etc.)
- foc în aer liber
- ţigări
- aparate de încălzit (cazane, cuptoare, aparate de gătit, sobe, etc.)
- utilaje, maşini şi sisteme de acţionare
- metale (care ard sau produc scurgeri topite)
- burlane, coşuri de fum şi gaze, conducte cu aburi sau alte fluide calde
- produse ce se pot aprinde spontan (fosfor)
- produse şi substanţe care pot produce explozii
- trăsnetul
- corpuri care focalizează radiaţia solară
- reactoare sau arme nucleare
- meteoriţi.
Dacă cunoaştem mijloacele şi sursele de aprindere, rămâne să eliminăm împrejurările determinante
(cauzele parţiale de incendiu) prin respectarea unor măsuri şi reguli de prevenire. Ca principale cauze
de producere a unor incendii enumerăm următoarele:
- instalaţii electrice defecte
- echipamente electrice improvizate
- aparat electric sub tensiune (reşou, radiator etc.)
- sisteme de încălzire defecte
- mijloace de încălzire improvizate
- mijloace de încălzire nesupravegheate
- coşuri, burlane de fum necurăţate, defecte
- jocul copiilor cu focul
- fumatul în locuri nepermise
- focul deschis
- sudura
- aprinderea spontană (autoaprindere)
- scântei mecanice, electrostatice sau de frecare
- scurgeri de produse inflamabile
- defecţiuni tehnice
- construcţii montaj
- nereguli organizatorice
- defecţiuni tehnice de exploatare
- explozie urmată de incendiu
- accidente tehnice
- trăsnete şi alte fenomene naturale
- acţiune intenţionată, alte împrejurări.
Cunoscând cauzele potenţiale de incendiu, legiuitorul face unele recomandări cu caracter obligatoriu
cuprins atât în N.G., cât şi în N.S., cum ar fi:
1. în cazul surselor de aprindere cu flacără:
- se interzice utilizarea focului deschis în locuri cu pericol de incendiu sau arderea deşeurilor şi a
altor materiale combustibile pe timp de vânt.
- utilizarea focului deschis se face în locuri special amenajate.
- efectuarea lucrărilor de sudură, tăiere, lipire se face numai în baza permisului de lucru cu foc şi a
celorlalte prevederi legale etc.

2. în cazul surselor de aprindere de natură termică:

- se interzice fumatul în locurile cu risc de incendiu
- se interzice folosirea instalaţiilor şi a altor mijloace de încălzire defecte
- se interzice la instalaţii de încălzire utilizarea improvizaţiilor
- se interzice depozitarea materialelor inflamabile sau cu pericol de explozie în imediata vecinătate a
instalaţiilor de încălzit
- se interzice utilizarea lămpilor cu incandescenţă, chibrituri, brichete, lumânări în zonele cu pericol
de incendiu şi explozii.
3. în cazul surselor de aprindere de natură electrică:
- se interzice orice intervenţie de către personal neautorizat, necalificat
- se interzice suspendarea corpurilor de iluminat pe cablul electric
- se interzice legarea împământării la conductele de gaz
- se vor înlătura deşeurile de materiale combustibile şi praf de pe instalaţiile electrice.
4. în cazul surselor de aprindere spontană (autoaprindere):
- se vor înscrie pe etichetă materialele care datorită naturii lor pot genera fenomenul de
autoaprindere
- nu se vor depozita în aceeaşi încăpere substanţe sau materiale incompatibile
- nu se va depăşi temperatura de...........
- atenţie nu utilizaţi apă! pericol de explozie.
5. în cazul surselor de natură mecanică:
- se interzice utilizarea sculelor care prin lovire produc scânteie
- se va evita pătrunderea în interior a unor piese metalice (cuie, şuruburi)
- Atenţie! Pe timpul transportului se vor evita şocurile şi frecarea.
6. în cazul surselor de aprindere naturală:
- Atenţie - nu se va expune la soare
- Atenţie - se vor îndepărta cioburile de sticlă sau alte obiecte ce pot focaliza razele solare.
- este obligatorie instalaţia de paratrăsnet.
Respectând normele generale şi specifice vizând cauzele potenţiale de incendiu putem evita
producerea unor incendii cu efecte negative.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.4

a) NOŢIUNI DESPRE EVOLUŢIA INCENDIILOR

Incendiul şi fazele sale
Incendiul este un proces complex de ardere, cu evoluţie nedeterminată, incluzând şi alte fenomene de
natură fizică şi chimică (transfer de căldură, formarea flăcărilor, schimbul de gaze cu mediul
înconjurător, transformări structurale produse în materialele de construcţie şi elementele de rezistenţă,
etc.).
Agenţii termici, chimici, electromagnetici ori biologici rezultaţi în urma incendiului acţionează asupra
construcţiilor, instalaţiilor şi utilizatorilor putând produce multiple efecte negative (deformaţii,
reducerea rezistenţei, instabilitate, prăbuşire, respectiv arsuri, intoxicaţii, traumatisme, panică, etc.).
Pentru definirea noţiunii de incendiu sunt necesare următoarele elemente care interacţionează între ele:
- existenţa substanţelor şi/sau materialelor combustibile şi acţiunea unei surse de aprindere;
- iniţierea şi dezvoltarea necontrolată în spaţiu şi în timp a procesului de ardere;
- necesitatea unei intervenţii organizate în scopul întreruperii şi lichidării procesului de ardere;
- producerea de pierderi, în urma arderii,de vieţi, de materiale sau de altă natură.
Prin urmare, nu orice ardere constituie un incendiu. De exemplu, nu sunt incendii:
- arderea produselor în cuptoare sau alte instalaţii similare;
- unele aprinderi rezultate în urma funcţionării instalaţiilor similare;
- arderea sub control a gunoaielor, ierburilor.
- fumigaţii care nu necesită intervenţii de stingere, ş.a.
Apariţia focarului iniţial
Este faza în care, datorită unor împrejurări favorabile, sunt puse în contact materialul combustibil cu
sursa de aprindere, a cărei energie, acumulată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea
incendiului.
Faza de ardere lentă
Această fază are o durată extrem de variată. Absentă în numeroase cazuri, ea poate dura câteva minute,
ore şi în unele situaţii, chiar zile şi săptămâni (în cazul arderii mocnite). Durata acestei faze depinde de
natura, cantitatea şi modul de distribuţie a materialelor combustibile în incintă, de dimensiunile şi
amplasarea surselor de aprindere şi de cantitatea de căldură transmisă de acestea; cu cât materialul
combustibil se aprinde mai uşor, cu atât căldura degajată este mai mare şi propagarea are loc mai rapid.
Faza de ardere activă
În această fază arderea se propagă la toate obiectele învecinate cu focarul, având aerul necesar încă în
cantitate suficientă.
Datorită diferenţei de densitate şi curenţilor de convenţie, gazele calde mai uşoare se acumulează sub
tavan şi ies din incintă pe la partea superioară a deschiderilor, fiind înlocuite de un
curent de aer rece care pătrunde prin partea inferioară. Există un anumit nivel în deschideri - plan
neutru - deasupra căruia gazele calde ies în permanenţă.
Radiaţia devine principalul factor al transferului de căldură, în principal prin stratul de gaze fierbinţi şi
fum acumulat sub tavan, propagând incendiul, şi, în zone mai îndepărtate de focar, prin încălzirea
materialelor din aceste zone la temperatura de aprindere. Natura şi finisajul pereţilor joacă un rol
esenţial datorită aportului suplimentar însemnat de radiaţia termică (radiaţie reciprocă între pereţi).
Faza de ardere generalizată
După producerea fenomenului de flash-over (sau, mult mai rar, backdraft), arderea se generalizează în
întreaga incintă. Temperaturile se uniformizează spre valori maxime, transferul de căldură prin radiaţie
devenind net preponderent. În cursul acestei faze, structurile de rezistenţă sunt cele mai afectate de
incendiu: se fisurează şi se dislocă pereţii, se lărgesc deschiderile ş.a., având ca urmare propagarea
incendiului în incintele alăturate şi apoi în întreaga clădire.
Faza de regresie
În cursul acestei faze, temperatura încetează să mai crească, apoi începe să scadă datorită epuizării
combustibilului, dar scăderea nu este bruscă, acţionând în continuare distructiv asupra structurilor.
Modelul dezvoltării spaţiale a incendiului într-o incintă
Principalele caracteristici ale acestui model sunt:
a) În zona focarului (în care s-a declanşat incendiul) arderea durează mai mult decât în spaţiile
învecinate şi deseori cu o intensitate mai mare.
b) Datorită greutăţii specifice mai mici decât a aerului, gazele de ardere şi fumul au o tendinţă naturală
de propagare ascendentă.
c) Aprinderea iniţială evoluează spre incendiul dezvoltat numai dacă deasupra flăcării iniţiale
ascendente se găsesc materiale combustibile în cantitate suficientă pentru creşterea volumului
proceselor de ardere.
d) Propagarea laterală a incendiului se produce până la limita spaţiului din mediul înconjurător, cu o
viteză mare atunci când există o obstrucţie pe direcţia ascensională.
e) Având în vedere tendinţa de propagare ascensională a incendiului toate focarele de ardere situate la
partea de jos a spaţiului investigat trebuie depistate şi analizate ca posibile focare de iniţiere a
incendiilor.
Factori care influenţează evoluţia şi amprenta incendiului
Faţă de schema evoluţiei unui incendiu, prezentată anterior, pot apare modificări ca urmare a influenţei
destinaţiei şi conţinutului clădirii, a rezistenţei la foc a compartimentului implicat în incendiu, a
măsurilor luate pentru preîntâmpinarea propagării incendiului. Investigatorul trebuie să analizeze
contribuţia la foc a elementelor, materialelor şi substanţelor combustibile aflate la locul incendiului, în
raport cu rezistenţa la foc asigurată prin proiect.
În incintele rezidenţiale o importanţă deosebită, pe lângă sarcina termică, o prezintă tipul materialelor
combustibile. De exemplu, amprenta este influenţată de tipul de mobilier existent în incinta incendiată.
Efectele materialelor asupra amprentei incendiului
Cunoaştere comportării materialelor la temperaturi ridicate poate furniza indicii asupra temperaturii şi
duratei incendiului, direcţiei de propagare, vitezei de ardere.
Substanţele pure se topesc la temperaturi specifice, care nu depind de presiunea atmosferică sau de
umiditate. Aceste valori de temperatură trebuie corelate întotdeauna cu masa de material topită. De
exemplu, un conductor de aluminiu poate fi topit şi de la flacăra unui chibrit, dar prezenţa în zona
respectivă a unor cantităţi mari de aluminiu topit poate să arate existenţa unei surse puternice de
aprindere.
Lemnul este un material neomogen şi anizotrop (proprietăţile lui variază cu direcţia). Astfel,
conductivitatea termică paralelă cu fibra este de cca. 2 ori mai mare ca cea perpendiculară pe fibră, iar
permeabilitatea la gaze de peste 100 de ori. De aceea apar iniţial jeturi de volatile şi flăcări la capetele
plăcilor din lemn.
În procesul încălzirii şi arderii lemnului se pot distinge mai multe etape:
- la 110°C are loc deshidratarea şi începerea degajării volatilelor;
- la 150°C lemnul capătă o culoare galbenă şi se intensifică degajarea volatilelor;
- între 150 - 210°C se carbonizează şi devine maroniu;
- la 210 - 280°C se degajă o cantitate mare de produse gazoase care se aprind în aer;
- la temperaturi mai mari de 300°C structura fizică începe să se rupă rapid.
Viteza de ardere şi carbonizare depinde de umiditate, densitate (creşte considerabil cu scăderea
densităţii) şi tipul lemnului (lemnul de conifer are viteza de ardere mai mare decât lemnul dur de
foioase).
Utilizarea produselor de ignifugare întârzie momentul aprinderii şi măreşte viteza de carbonizare.
Metalele
În cercetarea incendiilor sunt des întâlnite urme de topire şi deformare a metalelor. Deformările pot
apare atât ca efect al temperaturii, cât şi ca efect al eforturilor mecanice. Dintre metale şi aliajele lor,
cel mai des întâlnit în construcţii este oţelul.
Proprietăţile mecanice şi termice ale oţelului diferă în funcţie de compoziţia acestuia, modul de
elaborare, tratamentele speciale. De aceea este necesară cunoaşterea caracteristicilor oţelului utilizat în
clădirea incendiată. Oricare ar fi tipul de oţel utilizat, rezistenţa lui se diminuează rapid începând cu
350 - 400°C şi coeficienţii de siguranţă admişi în mod curent nu mai pot compensa această diminuare
începând cu 500 - 550°C, considerată temperatura critică, când elementele metalice încep să cedeze.
Betonul este un material de construcţii compus din ciment, agregat (pietriş şi nisip) şi apă.
Proprietăţile termice ale betonului variază în funcţie de o serie de factori: raportul apă-ciment, dozajul
de ciment, granulometria ş.a.. În cazul încălzirii betonului (inclusiv a betonului armat) fiecare
componentă va avea o comportare diferită, având coeficienţi de dilatare proprii, ceea ce conduce la
apariţia şi dezvoltarea unor microfisuri şi, în final, la fenomenul de degradare termică a betonului la
temperatură.
Cedarea la foc a elementelor şi structurilor din beton armat poate avea loc prin:
- atingerea temperaturii critice în armă tură (cca 550 °C la betonul armat şi 450 °C la betonul
precomprimat).
- pierderea aderenţei dintre beton şi armătură din cauza dilatărilor inegale ale armăturii şi betonului,
cu smulgerea armăturilor ancorate şi prăbuşirea bruscă a elementului.
- explozia betonului, fenomen care se manifestă prin desprinderea rapidă a unor bucăţi de material
de pe suprafeţele încălzite ale elementelor de construcţie după 5 -15 min., cu efecte sonore
caracteristice (bubuituri).
- corodarea rapidă a armăturilor din beton datorită acţiunii agresive a unor substanţe chimice
rezultate în urma intervenţiei pentru stingerea incendiului.
Sticla
Urmele de sticlă de la locul incendiilor prezintă mare importanţă, fiind legate de spargerea sau topirea
geamurilor ferestrelor, moment important în evoluţia oricărui incendiu. Spargerea geamurilor prin şoc
termic are loc la o diferenţă între faţa caldă şi cea rece de cca. 70°C. Urmele diferă de cele specifice
spargerii prin şoc mecanic (caracterizate prin urme concentric-radiale), prezentând în plus şi resturi de
funingine şi produse de piroliză pe faţa expusă termic.
Topirea sticlei depinde nu numai de compoziţia sa şi de temperatură, ci şi de timpul de expunere la
temperatură ridicată. În timpul încălzirii, sticla suferă transformări succesive:
- la cca. 700°C sticla prezintă uşoare deformări;
- la 800°C apar deformări mari şi rotunjirea colţurilor;
- la 850°C apar primele semne de topire;
- la 900°C sticla se topeşte şi se formează acumulări de topitură care se solidifică în timp.
Materiale plastice
Proprietăţile care caracterizează materialele plastice, îndeosebi gradul de inflamabilitate, depind de
modul de obţinere (prin polimerizare: polietilena, polistiren, policlorura de vinil sau prin condensare:
poliuretan, poliamide, ş.a.) dar şi de compoziţia reţetei, fiind înregistrate variaţii de comportament de
la un producător la altul. Prezenţa plastifianţilor (materiale de umplutură, de regulă esteri fosforici şi
esteri ai acidului propionic şi ai acizilor graşi) intensifică arderea.
O clasificare importantă a materialelor plastice este aceea după comportarea la temperaturi ridicate:
- materiale termoplastice - care se modifică reversibil, înmuindu-se prin încălzire şi întărindu-se prin
răcire.
- materiale termorigide - care odată prelucrate nu mai pot fi aduse în stare plastică prin încălzire.
Materiale textile
Mai mult de 80% din nomenclatorul articolelor textile se aprind cu uşurinţă. Pentru a realiza aceeaşi
temperatură în sistem, bumbacul, din care sunt confecţionate majoritatea materialelor textile
actuale, are nevoie de o absorbţie de căldură cca. 100 de ori mai mică ca la lemn. Ca urmare,
aprinderea textilelor poate fi realizată de la surse de nivel termic redus (muc de ţigară incandescent,
flacără de chibrit, particule incandescente).

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.5

b) Acţionarea cu stingătorul din dotare

Această temă este necesară formării deprinderilor pentru intervenirea la foc cu stingătorul din dotare.
La observarea unui început de incendiu, persoana desemnată să acţioneze pentru stingere, se aşează la
locul unde este amplasat stingătorul, îl ia din suport şi se deplasează la locul puţului de incendiu. În
acest loc pune stingătorul în funcţie şi acţionează pentru stingere. Jetul de substanţă de stingere se
îndreaptă spre baza focului având grijă să nu se irosească substanţa de stingere.
În cazul în care stingătorul poate fi utilizat intermitent, acţiunea de stingere se face în mod treptat până
la lichidarea focului. Chiar dacă focul a fost stins, în zona incendiată se pot deplasa şi stingătoare care
să ajute la o nouă intervenţie în cazul unei posibile răbufniri. După terminarea intervenţiei stingătorul
utilizat parţial sau total se trimite spre verificare, reparare şi încărcare la ateliere specializate şi
autorizate.
Este bine să avem acelaşi tip de stingătoare din punct de vedere al construcţiei.
Persoanele nominalizate să utilizeze stingătoarele din dotare trebuie să verifice la intrare în schimb
existenţa acestora la locul stabilit şi dacă nu s-a produs vreo defecţiune la acestea.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.6

Tematica generală
b)Surse de aprindere cu flacără
a) Chibritul:
Este cel mai obişnuit mijloc utilizat pentru a obţine o flacără. Un fenomen cu periculozitate deosebită îl
reprezintă jocul copiilor cu focul, în special cu chibritul. Flacăra de chibrit arde cca. 20 secunde şi
poate atinge o temperatură de peste 600°C. Aruncat din neglijenţă, un chibrit aprins poate iniţia
incendierea unor materiale uşor inflamabile (vegetaţie uscată, resturi de hârtie din coşurile de gunoi,
lichide inflamabile, inclusiv uleiul de gătit încins în vase).
Un risc deosebit îl reprezintă aprinderea unui chibrit într-o atmosferă explozibilă.
b) Lumânările:
Se utilizează ca mijloc de iluminat în practica religioasă, cu ocazia unor sărbători. Dacă nu sunt
utilizate cu respectarea tuturor măsurilor de prevenire poate genera incendii.
c) Bricheta:
Este un mijloc mai modern de producere a flăcării, acţionat manual sau electric, utilizând drept
combustibil hidrocarburi lichefiate (butan, izobutan, propan, neofalină). Accidental, brichetele
încărcate cu lichidul combustibil, expuse la temperaturi generate de razele solare pot exploda generând
accidente.
d)Focul în loc deschis :
Focul în loc deschis produs voluntar şi lăsat fără supraveghere poate produce incendii cu urme grave
(ex. arderea gunoaielor din curte, arderea miriştilor, arderea frunzelor uscate, focul în scop de
agrement, focul pentru încălzirea halelor în construcţii etc.).
Factorii favorizanţi în propagarea incendiului sunt reprezentaţi de prezenţa materialelor combustibile
în apropierea curenţilor de aer. Când temperatura atinge 700 - 800° C este sporit fenomenul de
propagare prin radiaţie termică.
e) Aparate de sudură, lipire, tăiere :
Flăcările acestor aparate au un nivel termic foarte ridicat, de la 1500° C, temperatura unei lămpi de
lipit, până la 3100° C, temperatura unui bec de sudură oxiacetilenică.
Prin acţiunea directă asupra unor materiale din apropiere poate aprinde instantaneu combustibilii
gazoşi sau solizi.
Prin conducţie termică se pot aprinde materialele aflate într-o legătură cu materialul incandescent.
f) Aparate termice (sobe, cuptoare, maşini de gătit):
Flacăra utilizată de acestea poate intra în contact cu îmbrăcăminte, uleiuri, grăsimi, cârpe, hârtie
impregnată cu grăsimi, provocând incendiu.
Incendiile pot surveni la aparatele termice şi din cauza unor defecţiuni.
g) Dispozitive de iluminat cu flacără (felinare, lămpi cu petrol sau carbid) :
Pericolul generat de acestea îl reprezintă conducţia termică sau utilizarea
necorespunzătoare.
Se interzice utilizarea focului deschis în locuri cu pericol de incendiu. Aceste locuri se marchează cu
indicatoare de avertizare.
Este obligatorie instruirea utilizatorilor la executarea lucrărilor cu foc deschis.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.7
a)Surse de aprindere naturală
În această categorie intră incendiile iniţiate independent de voinţa omului sau cauze tehnice, datorită
unor surse de aprindere naturale, cum ar fi descărcările electrice atmosferice şi radiaţia solară,
fenomene sau calamităţi naturale (cutremure de pământ, alunecări de teren, inundaţii, furtunile
puternice, meteoriţi etc.) pot favoriza producerea unor incendii prin distrugerea unor instalaţii, dar nu
constituie prin ele însăşi surse de aprindere.
TRĂSNETUL:
Este o descărcare electrică disruptivă aperiodică de mare intensitate, care se produce în timp de
furtună, între nori şi pământ, prin interiorul unor canale de aer izolat.
Se pot deosebi:
- trăsnet cald - descărcarea caracterizată prin intensitate moderată, dar cu durată relativ mare, astfel
încât sarcina electrică trecută prin canal este considerabilă; produce pagube, îndeosebi prin efecte
termice;
- trăsnet rece - descărcarea caracterizată prin intensitate foarte mare, dar durată mică, sarcina trecută
prin canalul de descărcare fiind relativ mică (câţiva coulombi); efectul termic este redus, dar produce
pagube prin efectele electrodinamice puternice. Trăsnetul se poate manifesta ca trăsnet simplu sau
multiplu (descărcare formată dintr-o succesiune de 3-4 până la 15 descărcări succesive pe acelaşi
canal, separate prin pauze scurte de până la 1 m/s); în esenţă, ca fenomen, trăsnetul nu se deosebeşte de
o scânteie electrică, însă este o descărcare electrică mult mai intensă din cauza acumulării unei sarcini
mari electrostatice.
Pentru apariţia trăsnetului sunt necesare procese favorizante de natură fizică şi aerodinamică: vara -
mişcarea ascendentă a aerului bogat în vapori de apă care ulterior compensează; iarna - curenţii
orizontali rapizi sau apropierea maselor de aer mai cald de masele de aer rece. Ca urmare a acestor
mişcări, se separă sarcinile electrice de sens contrar. La partea superioară a norului de furtună (la o
înălţime de 6-7 km) există sarcini pozitive, iar la bază (3-4 km) în general rândurile negative.Ca atare
se creează diferenţe de potenţial mari (20 la 100 milioane V) atât în partea superioară şi cea inferioară
a norului, cât şi între nor şi pământ.
Descărcarea electrică luminoasă produsă între nori sau interiorul unui nor constituie fulgerul, care
poate avea forme diferite: liniare, plate, sferice, perlate. Atât fulgerele, cât şi trăsnetele sunt însoţite în
cele mai multe cazuri de manifestări sonore - trăsnetul - care reprezintă zgomotul puternic produs prin
dilatarea bruscă a gazelor din canalul descărcării, aflate la temperaturi înalte. Spre deosebire de
fulgere, trăsnetul se produce când diferenţa de potenţial dintre nori şi pământ este atât de mare încât
poate străpunge aerul care joacă un rol de izolator.
TRĂSNETUL CA SURSĂ DE APRINDERE:
Fiind fenomen electric trăsnetul produce efecte asemănătoare cu orice trecere de curent printr-un
material. Efectele sunt amplificate de intensitatea deosebit de mare într-un timp scurt. Efectul termic
este cel care determină iniţierea unor incendii.
În cazul materialelor bune conducătoare cu secţiune mare, rezistenţa este mică, iar cantitatea de
căldură disipată redusă, pericolul de incendiu fiind diminuat.
În cazul unor conductori cu secţiune mică apar urme vizibile de încălzire sau de topire; în urma
descărcărilor extrem de puternice are loc chiar volatilizarea metalelor.
Contacte imperfecte, prin rezistenţa de trecere mare, favorizează disiparea unei cantităţi mari de
căldură ce poate topi metalul; în cazul deteriorării sau montării defectuoase a elementelor izolaţiei la
paratrăsnet se produce topirea acestora. Dacă în apropierea locului de producere a acestor fenomene se
găsesc materiale inflamabile, se pot aprinde cu uşurinţă la contactul cu metalul topit.
În cazul materialelor rău conductoare de electricitate o mare parte din energie este transformată în
căldură care încălzeşte superficial sau masiv corpul respectiv, producând fenomene ca: vaporizarea
conţinutului de apă, descompuneri chimice etc. Când nivelul termic ajunge la temperatura de aprindere
a materialului din care este confecţionat corpul, au loc aprinderea şi iniţierea incendiului, fenomen
favorizat îndeosebi de descărcările de mică intensitate şi lungă durată. Arborii sunt aprinşi doar
ocazional de trăsnet. Un trunchi bătrân şi uscat este mai predispus la incendiu decât un copac tânăr,
verde, care este atât un conducător electric mai bun, cât şi mai puţin combustibil. Căldura degajată la
trecerea curentului de descărcare prin fibra lemnoasă duce la evaporarea bruscă, explozivă a apei
conţinute. Emanaţia violentă de gaze formate duce la despicarea lemnului. La fel sunt sparte cărămizile
în urma loviturilor de trăsnet.
Descărcările atmosferice pot provoca aprinderea vaporilor de lichide inflamabile din rezervoare, prin
atingerea locală a unor temperaturi înalte la locul de contact cu lovitura de trăsnet. Alte efecte directe
ale trăsnetului, datorate contactului direct dintre obiectivul lovit de trăsnet şi canalul de descărcare a
trăsnetului, dar cu contribuţie redusă la apariţia unui incendiu sunt:
- efecte chimice (transformarea oxigenului în ozon şi producerea de oxizi de azot);
- efecte fizice (metale ca fierul, nichelul dobândesc proprietăţi magnetice deosebite);
- efecte biologice (electrocutarea oamenilor şi a animalelor);
- efecte mecanice, datorită forţelor electrodinamice ale curenţilor de durată relativ mică, dar de
intensitate foarte mare, care pot produce ruperea unor elemente. De exemplu într-o placă de beton
armat atracţia reciprocă dintre barele de oţel în interiorul plăcii poate provoca sfărâmarea ei.
Efectele indirecte ale trăsnetului se manifestă prin potenţiale înalte generate prin inducţie electrostatică
în elemente metalice, prin tensiuni înalte induse pe cale electromagnetică în circuitele electrice
deschise şi curenţi periculoşi în cele închise. Căderea trăsnetului pe liniile de înaltă tensiune poate
iniţia indirect incendiul. Dacă unda de supratensiune formată se propagă în interiorul unei instalaţii
electrice poate provoca arsuri, scurtcircuite, deseori urmate de incendiu.
RECOMANDĂRI PREVENTIVE :
Se recomandă:
- respectarea prevederilor Normativului I - 20 la proiectarea şi executarea instalaţiilor de protecţie
împotriva trăsnetului;
- acordarea unei atenţii prioritare clădirilor mai înalte decât celelalte clădiri din zonă, precum şi
furajelor în stive;
- verificarea periodică a instalaţiilor de paratrăsnet;
- verificarea periodică a prizelor de pământ;
- la clădirile cu pereţi din materiale combustibile, montarea conductorilor de scurgere în pământ la
distanţa de cel puţin 50 cm de elementele combustibile;
- executarea îmbinărilor la elementele unui paratrăsnet numai prin sudură şi nu prin nituire sau
şuruburi;
- evitarea pozării prizelor de pământ lângă reţelele de cablu;
- legarea la pământ a oricărui obiect metalic masiv din gospodăriile agricole;
- evitarea colurilor bruşte la conductorii de coborâre, precum si a deteriorărilor mecanice a acestora.
Radiaţia solară ca sursă de aprindere:
Incendiile datorate radiaţiei solare sunt rare, dar nu imposibile. Radiaţia solară poate iniţia incendiu
direct şi indirect (focalizată, prin efect de lentilă). În primul caz, razele solare încălzesc direct un
material până ce acesta ajunge la temperatura de aprindere spontană. O energie incidentă de 1 kw/m
poate ridica temperatura corpului negru în aer liber la 91° C. În situaţia în care condiţiile menţionate
mai sus sunt optime (factor meteo, de anotimp etc.), gradul de încălzire a unui obiect pe care cad razele
soarelui depinde şi de alţi factori:
- tipul suprafeţei (suprafeţele netede, şlefuite, reflectă o parte din radiaţia solară, cele ruguoase, se
încălzesc mai repede);
- culoarea: obiectele de culori închise, în principal negru, se încălzesc mai puternic.
Probabilitatea de aprindere directă apare astfel scăzută. Un pericol mare îl reprezintă totuşi:
- buteliile sau rezervoarele de gaze lichefiate expuse acţiunii razelor solare; prin încălzire la
temperaturi de 50 - 60° C, unele gaze lichefiate se dilată, presiunea creşte brusc, provocând explozia
buteliei;
- baloanele sau recipientele de sticlă care conţin substanţe ce se descompun sub acţiunea luminii
solare (fosfor alb, galben, amestecuri de clor etc.)
Acţiunea indirectă a razelor solare constă în concentrarea lor într-un punct (focalizare) la trecerea prin
lentile convexe. În acest caz, temperatura în focar poate ajunge la câteva sute de grade şi poate provoca
aprinderea unor materiale uşor inflamabile (paie, fân, aşchii de lemn etc.).
RECOMANDĂRI PREVENTIVE:
Se recomandă:
- îndepărtarea buteliilor şi recipientelor cu gaze sub presiune din locurile expuse la soare sau
protejarea lor prin copertine şi alte mijloace;
- îndepărtarea substanţelor care se pot descompune sau aprinde spontan din locurile expuse razelor
solare;
- îndepărtarea din locurile unde se află materiale uşor inflamabile a obiectelor optice ce pot acţiona în
anumite condiţii drept concentratori ai razelor solare;
- vopsirea în culori deschise a rezervoarelor, conductelor cu materiale uşor inflamabile ca şi a
obiectelor combustibile pozate sub acţiunea razelor solare;
- vopsirea în culori reflectorizante a geamurilor încăperilor în care sunt depozitate substanţe sensibile
la acţiunea razelor solare.
CALAMITĂŢI NATURALE CARE POT FAVORIZA PRODUCEREA UNOR INCENDII
CUTREMURELE DE PĂMÂNT:
Cutremurele de pământ au ca efecte negative principale pierderea stabilităţii şi prăbuşirea, parţială sau
totală, a unor construcţii, instalaţii tehnologice şi alte amenajări.Ca urmare, se pot deteriora sau
distruge: instalaţii electrice, instalaţii de transport, distribuţie şi alimentare cu gaze sau lichide
combustibile, sisteme de încălzire etc..
ALTE CALAMITĂŢI NATURALE:
Alunecările de teren şi inundaţiile pot, în unele situaţii, să creeze condiţii de producere a unor
incendii, cum sunt: fisurarea sau ruperea unor conducte de transport hidrocarburi şi gaze naturale ori
dislocare unor construcţii.
Ninsorile abundente şi depunerea într-un timp scurt a unui strat gros de zăpadă pe acoperişurile
clădirilor cu pantă redusă ori tip terasă, pot duce la prăbuşirea acestora, creând premise de izbucnire a
unor incendii.
Furtunile puternice, datorită debitelor foarte mari de apă căzute, ar putea, indirect, să producă
începuturi de incendii, pe care însă le şi pot stinge.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.8

Intervenţia personalului la locul de muncă

Intervenţia personalului la locul de muncă se realizează printr-un ansamblu de măsuri tehnico-
organizatorice menite să asigure atât datoriile necesare cât şi utilizatorii acestora. Pentru a putea realiza
o intervenţie eficientă este necesar a se întocmi cele trei planuri:
- Plan de evacuare
- Plan de depozitare a materialelor periculoase
- Plan de intervenţie.
Nu este suficientă întocmirea acestor planuri dacă nu sunt cunoscute şi însuşite de utilizatori.
Organizarea efectivă a intervenţiei se face prin nominalizarea celor care trebuie să utilizeze sau să pună
în funcţiune mijloacele tehnice din dotare, de stingere, de limitare a propagării incendiilor ori să
efectueze manevre sau alte operaţiuni. Toate operaţiunile de intervenţie se fac în ordine cronologică.
- alarmarea personalului pe locul de muncă prin buton de alarmare, sonerie, clopot etc..
- alarmarea forţelor de intervenţie, serviciul propriu de pompieri şi a forţelor care cooperează.
- anunţarea conducerii agentului economic sau instituţiei.
- manevrarea instalaţiilor şi dispozitivelor de limitare şi stingere concomitent cu evacuarea
utilizatorilor şi bunurilor materiale se acţionează cu dotările aferente asupra incendiului.
Conducerea activităţii de intervenţie se execută de persoana desemnată. După terminarea activităţilor
de evacuare şi intervenţie, personalul desemnat efectuează operaţiuni de îndepărtare a efectelor
negative prilejuite de incendiu şi punerea în stare de funcţionare în deplină siguranţă a maşinilor,
instalaţiilor şi a celorlalte spaţii afectate de incendiu.
Este de reţinut faptul că respectarea tuturor obligaţiilor înscrise în planurile de intervenţie precum şi
formarea reală, nu fictivă a echipelor de intervenţie şi evacuare pot limita cu succes producerea de
pagube şi pierderea de vieţi în cazul producerii unor incendii.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.9
a)SURSE DE APRINDERE DE NATURĂ TERMICĂ
Sursele de aprindere de acest tip se caracterizează prin nivelul termic ridicat, acţionând fie în contact
direct cu materialul combustibil (conducţie termică), fie la distanţă prin radiaţie şi convecţie, în ambele
cazuri ridicând temperatura materialului la valori superioare temperaturii de aprindere spontană. Este o
categorie foarte largă care include obiecte incandescente (ţigări, becuri electrice, topituri metalice etc.)
căldura degajată de aparate termice, căldura degajată prin efectul termic al curentului electric.
Prezentarea teoretică a fenomenului fizic
RADIAŢIA
Este o formă particulară a transferului de căldură, în care purtătorul de energie este reprezentat de
undele electromagnetice. Orice corp emite radiaţii electromagnetice. Emisia se face prin suprafaţă şi nu
depinde decât de natura acestei suprafeţe şi de temperatura sa.
CONDUCŢIA TERMICĂ
Reprezintă transportul direct al căldurii în interiorul aceluiaşi corp, lipsit de mişcări aparente, în masa
cărora există diferenţe de temperatură sau în corpuri diferite, atunci când între acestea există un contact
intim şi diferenţa de temperatură.
CONVECŢIA
Reprezintă transferul molar de energie între un curent de fluid şi suprafaţa unui corp solid. Este un
transfer de căldură macroscopic care are loc datorită unui fluid în mişcare, în care elementul conductor
vehiculează energia termică din zona de temperatură mai mare în locuri de temperatură mai mică.
Căldura degajată de corpuri incandescente
Corpurile incandescente - de natură diferită (ţigară, becuri, etc.) pot atinge temperaturi ridicate,
700 - 1500° C, prin acest nivel termic acţionănd ca surse de aprindere a materialelor
combustibile.
ŢIGARA
Incendiile datorate neglijenţei fumătorilor reprezintă 7 - 8 % din total . Mucul de ţigară reprezintă o
slabă sursă de aprindere şi nu generează întotdeauna arderea materialelor combustibile cu care intră în
contact, ci numai a unor tipuri de materiale în condiţii deosebite.
Teste efectuate au stabilit că materialele de bumbac 100% se pot aprinde de la resturi de ţigară în 30 de
secunde, arzând mocnit în întregime. Timpul de iniţiere a arderii depinde de tipul şi calitatea ţigării.
BECURI INCANDESCENTE
Spre deosebire de lămpile cu fluorescenţă, becurile incandescente se caracterizează prin temperatura
ridicată la suprafaţa balonului de sticlă. Temperatura suprafeţei depinde de puterea, mărimea şi poziţia
becului.
Incendiile de acest tip sunt posibile în magazii, depozite, pivniţe, unde prin aglomerarea mărfurilor în
deosebi prin aşezarea în stive înalte, ambalaje vechi sau alte materiale combustibile ajung în apropiere
de becuri incandescente.
TOPITURI DE METALE SAU ALTE SUBSTANŢE
Surse de aprindere datorate unor substanţe topite se întâlnesc rar, dar prezintă un nivel termic deosebit
de ridicat. În cazul în care cantitatea de material topit deversat este mare, propagarea incendiului este
rapidă, iar intervenţia dificilă.
BROCURI DE SUDURĂ ŞI PARTICULE INCANDESCENTE
Brocurile de sudură şi particulele de metal topit rezultate în urma operaţiunilor de lipire, tăiere, sudare
formează o categorie aparte, ce nu poate fi identificată cu scânteile mecanice sau particule
incandescente proiectate de gazele arse prin coşuri.
Cele mai multe metale au densitatea mare, particulele de metal cad repede, şi pot pătrunde în cele mai
mici fisuri sau crăpături. Un broc de sudură poate ajunge la o distanţă de 10 m şi o temperatură de 500
- 800° C.
Incendiile datorate acestei surse de aprindere au încă o frecvenţă mare şi provoacă deseori pagube
importante.
JAR, CENUŞĂ, ZGURĂ DE LA SOBĂ
În condiţiile în care depozitarea şi stingerea acestor reziduri solide ale arderii nu are loc conform
normelor şi instrucţiunilor, datorită potenţialului termic încă ridicat pe care-l posedă, pot avea loc, prin
contact accidental cu materiale combustibile, aprinderea acestora (fân, resturi vegetale, textile etc.).De
regulă, majoritatea incendiilor de acest tip sunt exterioare, dar pot fi şi interioare.
SCÂNTEI DE LA COŞURI
Scânteile care ies pe coşurile clădirilor sau ale unor ateliere au potenţialul termic necesar pentru a iniţia
aprinderea învelişului combustibil al acoperişului sau unei clădiri învecinate. Distanţa de acţiune este
de cca. 10 - 30 m.
CĂLDURA DEGAJATĂ DE APARATE TERMICE
În această categorie sunt incluse sobele, aparate de încălzit precum şi aparatele industriale care ating
un nivel termic ridicat. În acest ultim caz, eventualele incendii se datorează unor defecte sau manevre
greşite ce duc la supraîncălziri.
SOBE METALICE
Sobele metalice, îndeosebi cele cu combustibil lichid prezintă un pericol mai ridicat de incendiu decât
sobele cu acumulare de căldură.
COŞURI DEFECTE, BURLANE SUPRAÎNCĂLZITE
Coşurile se manifestă ca surse de aprindere îndeosebi prin scânteile şi particulele incandescente ce ies
prin coş. Pot fi menţionate următoarele cazuri în care sobele acţionează ca surse de aprindere:
- scântei şi particule aprinse ce ies pe coş; este situaţia care generează cel mai des incendii,
îndeosebi dacă acoperişul casei este combustibil sau prezintă depuneri de praf, funingine,
rumeguş etc.. Scânteile pot ajunge la o distanţă de 25 - 30 m.
- căldura, scântei prin fisurile unui coş deteriorat.
INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIRE CENTRALĂ
Acest risc devine semnificativ în cazul instalaţiilor de încălzire cu aburi din unele obiective economice,
în condiţiile favorizante ale depunerilor de praf, scame etc. sau a amplasării materialelor combustibile
timp îndelungat prea aproape de acest mijloc de încălzire. În acest caz ventilaţia insuficientă şi
temperatura ce poate ajunge la 150 - 170° C determină acumularea rapidă de căldură şi atingerea
temperaturii de aprindere spontană.
APARATE DE ÎNCĂLZIT ELECTRICE
Aparatele de încălzit electrice (aerotermă, calorifer, reşou etc.), cât şi aparatele electrocasnice (fier de
călcat, televizor etc.) pot iniţia incendii atât prin producerea unor defecţiuni de natură electrică, cât şi
prin căldura transmisă de aparatul respectiv - prin conducţie sau radiaţie - obiectelor şi materialelor
combustibile pe care sunt amplasate sau învecinate.
EFECTUL TERMIC AL CURENTULUI ELECTRIC
În cazul unor proiectări sau exploatări greşite (regim de supracurenţi), amplasarea pe materiale
combustibile favorizează aprinderea în timp a acestora, cât şi a unor lichide inflamabile sau a altor
materiale combustibile din apropiere.
RECOMANDĂRI PREVENTIVE
Conform normelor generale de prevenire şi stingere a incendiilor:
• Este interzis fumatul în locuri cu risc de incendiu, stabilite ca atare prin reglementări specifice
sau prin dispoziţii ale persoanelor fizice sau juridice abilitate.
• Locurile unde este permis fumatul se dotează (ladă de nisip, vas cu apă, stingător ş.a.) şi, după
caz, se marchează conform reglementărilor specifice.
• Produsele, materialele şi substanţele combustibile se amplasează la distanţă de siguranţă faţă de
sursele de căldură ori se protejează astfel încât să nu fie posibilă aprinderea lor.
• Se interzice folosirea sobelor şi a altor mijloace de încălzire defecte, supraalimentate cu
combustibil sau nesupravegheate, precum şi aprinderea focului utilizându-se lichide inflamabile.
• Este obligatorie verificarea, repararea, izolarea termică şi curăţarea periodică a coşurilor de
evacuare a fumului.
• Este interzisă exploatarea sistemelor, instalaţiilor, dispozitivelor, echipamentelor, aparatelor,
maşinilor şi utilajelor de orice categorie cu defecţiuni, improvizaţii sau fără protecţia
corespunzătoare faţă de materialele sau substanţele combustibile din spaţiul în care sunt utilizate.
INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR. 10

b)Prim ajutor în caz de electrocutare, intoxicaţii cu compuşi de ardere, arsuri

Pe timpul desfăşurării acţiunilor de intervenţie şi salvare pot apare accidente atât a personalului care se
află în încăperile cuprinse de incendiu, cât şi a persoanelor din cadrul forţelor de intervenţie.
Dintre elementele negative cele mai frecvente sunt:
- electrocutarea
- intoxicaţii cu compuşi de ardere
- arsuri.
a) Electrocutarea: are loc atunci când o persoană intră în contact cu instalaţii electrice sub tensiune. Se
face deosebire între curenţii de joasă tensiune (sub 1000 V) şi curenţii de înaltă tensiune peste 1000 V.
Tensiunea joasă se foloseşte la aparatele casnice şi motoare. În caz de electrocutare fluxul de curent
poate fi întrerupt prin întrerupătoare, scoaterea din priză, scoaterea siguranţelor. Salvatorul decuplează
mai întâi sursa de curent dacă acest lucru este posibil, dacă nu, va interveni cu materiale izolante
(mănuşi de cauciuc, reviste groase, cauciuc, lemn uscat) pentru scoaterea accidentatului de sub sursa
de curent. Măsuri de prim ajutor :
- liniştirea persoanei în cauză
- deschiderea ferestrelor
- deschiderea nasturilor de la îmbrăcămintea strâmtă
- culcarea accidentatului pe spate
- indicaţii de respiraţie adâncă
- respiraţie artificială dacă este nevoie
- apel de urgenţă la salvare 112.
Pericolele pe care le creează electrocutarea sunt:
- inconştienţa
- stop respiratoriu
- stop cardiac.
Măsuri de siguranţă:
- excluderea periclitării propriu-zisă
- întreruperea curentului
- efectuarea controlului de bază, apoi măsuri, după nevoi
- apel de urgenţă
- tratarea sterilă a arsurilor după înlăturarea pericolului vital
- interzicerea oricărui efort.
Instalaţiile de înaltă tensiune se semnalizează prin afişe speciale şi pot fi deconectate numai de
persoane calificate. Apropierea de o instalaţie de înaltă tensiune este periculoasă prin posibilitatea
formării unui arc voltaic. Persoanele nespecializate nu cunosc valoarea tensiunii şi în consecinţă vor
păstra o distanţă de siguranţă faţă de sursă de cel puţin 5 m, iar dacă sursa atinge solul distanţa de
siguranţă este de cel puţin 10 m.
b) Intoxicaţii cu compuşi de ardere:
În urma arderii unor materiale se degajă compuşi toxici pentru viaţă şi mediu care pot afecta negativ
persoanele surprinse de incendii provocând intoxicaţii.
Intoxicaţiile se clasifică după tipul toxinei, după calea de pătrundere:
1) Prin calea digestivă pătrund:
- alcoolul
- medicamentele
- alimentele alterate
- plantele toxice
- substanţe chimice
Z) Prin calea respiratorie pătrund:
- vaporii şi gazele toxice
- erbicidele
3) Prin intermediul circulaţiei pătrund:
- substanţele injectate
- muşcăturile de animale
4) Prin piele pătrund:
- otrăvurile de contact
Indiferent de calea de pătrundere prin circulaţia sanguină, toxinele afectează întreg organismul.
Intoxicaţiile se pot recunoaşte după următoarele simptome:
- greţuri, vărsături, diaree, dureri abdominale
- dureri de cap, ameţeli
- micşorarea pulsului şi tulburarea conştiinţei
- tulburări respiratorii, stop respiratoriu, stop cardiac.
Măsuri de prim ajutor:
- scoaterea pers. intoxicate din mediul toxic
- controlul funcţiilor vitale şi luarea unor măsuri după nevoi
- apel de urgenţă unde se menţionează: felul intoxicaţiei, momentul intoxicaţiei, semnele
intoxicaţiilor, vârsta intoxicaţiilor.
În toate cazurile se cere ajutor de urgenţă de la instituţiile de specialitate.
c) Arsurile:
Se produc atunci când persoanele surprinse de incendiu sau explozie intră în contact cu:
- flacăra material incandescent
- curent electric
- lichide fierbinţi şi aburi
- trăsnet
Arsurile sunt plăgi produse de căldură. În aprecierea plăgii se ţine cont de profunzimea plăgii, dar mai
ales de extinderea în suprafaţă. Prin arsuri extinse corpul pierde cantităţi mari de lichide din ţesuturile
pielii şi săruri. Pierderea de lichide asociată cu dureri duce la fel ca şi hemoragia la şoc.
Arsurile pot fi recunoscute prin:
- edem
- înroşirea pielii
- formarea beşicilor
- distrugerea pielii
Pericolele care se pot ivi în cazul unei arsuri sunt:
- şoc prin pierderea de lichide şi dureri
- infecţii
Măsuri generale:
- răcirea imediată cu apă până la dispariţia durerii
- combaterea şocului
- apel de urgenţă
- tratament steril
Măsuri suplimentare:
- îndepărtarea rapidă, dar cu grijă, a hainelor impregnate cu lichide fierbinţi
- răcirea plăgilor extinse cu compresă umedă şi nu cu apă rece
- în cazul arsurilor bucofaringiene (răcirea din exterior, gargară cu apă rece)
- în cazul arsurilor cu substanţe fierbinţi (respectarea protecţiei proprii, îndepărtarea substanţelor
fierbinţi de pe haine şi piele)
- la haine în flăcări (oprirea accidentatului, stingerea flăcării)
În toate cazurile de arsuri se va apela de urgenţă la personal de specialitate.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.11
a)Surse de aprindere de natură electrică
Incendiile provocate de instalaţiile electrice, au o pondere mare în totalul incendiilor cu pierderi
materiale importante şi, în unele cazuri, cu pierderi de vieţi omeneşti.
De aceea, la cercetarea incendiilor cu sursă de aprindere de natură electrică trebuie să se analizeze cu
discernământ împrejurările producerii acestora, să se conserve cu promptitudine şi în bune condiţii
amprenta incendiului, orice urmă găsită, pentru stabilirea unei soluţii finale reale.
Majoritatea incendiilor cu sursă de aprindere de natură electrică s-au produs ca urmare a defectelor
apărute în exploatarea cablurilor, montării necorespunzătoare pe materialele combustibile sau a
suprasarcinilor.
Prezentarea teoretică a fenomenului fizic
Producerea şi utilizarea energiei electrice
Asigurarea cu energie electrică a consumatorilor se realizează prin producerea, transportul şi distribuţia
energiei în cadrul sistemului energetic naţional. În structura acestuia sunt cuprinse totalitatea
instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice, având un regim comun şi
continuu de producţie şi consum de energie electrică.
Utilizarea energiei electrice se face în receptoare electrice, clasificate în:
- receptoare de lumină - cuprind toate corpurile de iluminat prevăzute cu surse electrice de lumină;
- receptoare de forţă - care pot fi:
a) electromecanice
b) electrotermice
c) electrochimice
Ansamblul instalaţiilor electrice pentru alimentarea receptoarelor ce servesc o construcţie civilă sau
industrială formează consumul de energie electrică. Consumatorii se racordează la reţeaua de
distribuţie a furnizorului de energie electrică.
Aparataj electric
În instalaţiile electrice se utilizează un mare număr de aparate electrice care, din punct de vedere al
funcţiunilor pe care le îndeplinesc, se clasifică în următoarele categorii:
- aparate de conectare (întrerupătoare, comutatoare ş.a.)
- aparate pentru pornirea motoarelor electrice (reostate, autotransformatoare de pornire ş.a.)
- aparate de semnalizare (relee, lămpi ş.a.)
- aparate de măsură (amoermetre, voltmetre ş.a.)
- aparate de protecţie (relee, siguranţe ş.a.)
Aparatajul electric poate fi clasificat şi după alte criterii: după tensiune, după felul curentului, după
modul de construcţie.
O deosebită importanţă o prezintă aparatajul utilizat în zonele cu pericol de explozie. În aceste zone,
instalaţiile electrice de orice fel trebuie să respecte prevederile normei departamentale ID-17.
Aparate de protecţie
Sunt aparate care sesizează situaţiile anormale în funcţionarea unor instalaţii (suprasarcini, scurt circuit
ş.a.) şi protejează instalaţia, fie dând o comandă pentru deconectarea automată, fie semnalizând
apariţia situaţiei anormale. Se împart în următoarele categorii:
- siguranţe fuzibile
- contactare cu relee
- întrerupătoare automate.
a) Siguranţele fuzibile - au rolul de a întrerupe circuitul în care sunt montate în serie prin topirea
(fuziunea) unui element conceput şi calibrat în acest scop (fir sau lamelă fuzibilă), când curentul care
le parcurge depăşeşte o anumită valoare pe o anumită durată. Curba duratei de topire, în funcţie de
curentul ce trece prin fuzibil, provocând topirea lui se numeşte caracteristica de protecţie a fuzibilului
şi poate fi :
• lentă - pentru circuite cu vârfuri de curent de scurtă durată
• rapidă - pe circuite fără vârfuri mari de sarcină
• ultrarapidă - pentru receptoarele care nu suportă încărcări termice mari.
b) Relee de protecţie şi semnalizare - sunt utilizate în instalaţiile electrice mai complexe pentru
protejarea acestora contra diferitelor situaţii anormale de funcţionare prin comanda deconectării
instalaţiei. Clasificarea releelor se face după mai multe criterii şi comportă în exploatarea lor o
specializare. Ex: relee maximale de curent, relee minimale de tensiuni, relee de gaze pentru
transformatoare.
c) Întrerupătoare automate - asigură protecţia împotriva suprasarcinilor, a curenţilor de scurtcircuit de
valori medii şi a lipsei tensiunii de alimentare, prin intermediul unei lamele bimetalice, dând un impuls
mecanic direct mecanismului de declanşare al întrerupătorului şi nu prin acţiunea asupra unui contact
electric din interiorul lor, ca în cazul releelor.
Arcul şi scântei electrice
Arcul electric este o descărcare distructivă, continuă, între doi electrozi sub tensiune.
Arcul electric apare în instalaţiile electrice şi în condiţii normale de funcţionare, în momentul
deschiderii unui circuit electric prin intermediul contactelor mobile ale întrerupătoarelor şi
separatoarelor. Dacă însă apare în alte puncte, unde în mod normal nu este prevăzut sau dacă depăşeşte
capacitatea de rupere a aparatajului, apar efectele sale devastatoare.
Suprasolicitări periculoase datorate arcului electric apar în următoarele cazuri:
• arc electric de sudură - curenţi de 100 - 1000 A, tensiuni până la 200 V.
• arc electric în urma scurtcircuitului din reţele de joasă tensiune -10 - 20 V
• arc electric de punere la pământ în reţele de medie tensiune, cu neutrul izolat - curenţi de 10 - 50 A,
tensiuni de 100 - 1000 V.
• arc electric în urma scurtcircuitului din reţele de medie şi înaltă tensiune - curenţi de 10-30 kA.
Efectele periculoase ale arcului electric ca sursă de aprindere şi de iniţiere a incendiilor rezultă din
temperatura mare ce se produce (3000 - 5000° C) şi cantităţile relativ mari de energie disipată în timp
foarte scurt. Datorită temperaturilor mari, arcul electric poate provoca topirea elementelor metalice ale
instalaţiilor şi aprinderea materialelor izolante combustibile.
Temperatura mare a arcului electric şi energia ridicată pot provoca şi deteriorări prin dilatarea bruscă a
materialelor, vaporizarea unor lichide şi expansiunea gazelor.
Scurtcircuitul
Scurtcircuitul - sursă de aprindere
Prin scurtcircuit se înţelege contactul accidental, fără rezistenţă sau printr-o rezistenţă de valoare mică
a două sau mai multe conductoare aflate sub tensiune. Scurtcircuitul se produce când izolaţia dintre
două conductoare ale unei instalaţii electrice, ale unei reţele sau ale unui aparat se degradează şi cele
două conductoare, între care există o diferenţă de potenţial, ajung în contact unul cu celălalt. Curentul
care trece prin circuitul astfel închis se numeşte curent de scurtcircuit şi este foarte mare în comparaţie
cu curentul nominal al instalaţiei. Valoarea curenţilor de scurtcircuit depinde de:
- puterea surselor care alimentează circuitul;
- distanţa dintre sursă şi locul de scurt circuit;
- timpul scurs de la momentul apariţiei scurtcircuitului;
- timpul scurtcircuitului (monofazat, bifazat, trifazat).
Dintre cauzele scurtcircuitului se pot menţiona:
- deteriorarea izolaţiei instalaţiei electrice;
- ruperea conductelor liniilor sub acţiunea unor sarcini mecanice sau factori atmosferici;
- manevre greşit executate de personalul de exploatare;
- contactul unor animale sau păsări cu elemente aflate sub tensiune;
- în cazul motoarelor electrice, unele obiecte metalice străine, căzute accidental în interiorul
motorului, deteriorează izolaţia înfăşurărilor, provocând scurtcircuite între spirele bobinelor.
Scurtcircuitul poate deveni sursă de aprindere iniţiind incendii sau explozii în anumite condiţii
favorizante:
- montarea instalaţiilor electrice direct pe elemente combustibile;
- străpungerea unor pereţi, platforme, panouri etc. combustibile fără luarea unor măsuri de protecţie
corespunzătoare;
- nerespectarea distanţelor faţă de elementele combustibile sau depozitarea de materiale
combustibile în apropierea circuitelor electrice poate duce la incendii prin aprinderea acestora de la
arcuri electrice, scântei, topituri de material ş.a..
Electricitatea statică
În timpul mişcării, prin frecare de alte corpuri, corpuri solide, lichide şi gazoase, îndeosebi cele cu
rezistivitate mare se pot încărca cu electricitate statică.
Electricitatea statică poate crea accidente urmate de explozie sau incendiu, în cazul în care apar
simultan trei condiţii:
- atmosferă ambiantă explozivă;
- curgerea sarcinilor prin descărcare disruptivă;
- energia eliberată prin descărcare, suficientă pentru aprinderea amestecului de aer - gaz
sau aer - pulbere.
Condiţiile atmosferice joacă un rol important în producerea descărcărilor electrostatice. În zilele
uscate, iarna sau vara, când umiditatea relativă este foarte scăzută, există scurgeri foarte reduse spre
pământ ale electricităţii statice formate şi astfel se acumulează sarcini masive. Materialele capabile să
producă descărcări electrostatice sunt:
- solide: cauciucul natural şi sintetic, masele plastice, fibrele artificiale, răşini sintetice şi, de
asemenea, părul uman;
- lichide - în ordinea periculozităţii: sulfura de carbon, eter, benzină, hidrocarburi, esteri,
hidrocarburi clorurate, cetone inferioare şi alcooli ş.a.
- gaze, vapori: dioxidul de carbon când este descărcat din stare lichidă dezvoltă sarcini puternice în
zăpada carbonică, la fel, jetul de abur de înaltă presiune.
Recomandări preventive
Protecţia împotriva sarcinilor electrostatice se bazează pe patru metode principale:
a) prevenirea formării sarcinilor electrostatice:
- adăugarea de aditiv în substanţe pentru mărirea conductivităţii electrice;
- viteze mai mici de curgere a fluidelor prin conducte;
- amplasarea conductelor de umplere a rezervoarelor mai aproape de fundul rezervorului;
- relaxarea prin dispozitive speciale - la intrarea în rezervoare, care menţin lichidul o perioadă de
timp suficient de mare, care să asigure scurgerea sarcinilor cumulate în lichid;
- transvazarea produselor petroliere prin furtunuri antistatice.
b) legarea la pământ - pentru dispersarea sarcinilor înainte de a ajunge la un potenţial înalt: puncte
colectoare pentru curele de transmisie;
- legarea la pământ a utilajelor, rezervoarelor, flanşelor conductelor de metal etc.; planşee şi
pardoseli conducătoare;
- îmbrăcăminte şi încălţăminte bune conducătoare de electricitate ş.a.
c) modificarea superficială a mediului:
- umiditatea relativă a aerului de peste 60 - 70 % sporeşte conductibilitatea suprafeţei corpurilor
izolante prin formarea unui film de apă care produce disiparea sarcinilor electrice;
- inertizarea utilajelor închise.
d) ionizarea atmosferei înconjurătoare:
- eliminatori radioactivi;
- dispozitive de ionizare prin inducţie;
- aparate cu emisie de raze a, p.
Particularităţi în cercetarea incendiilor datorate unor surse de aprindere de natură electrică
Investigatorul trebuie să urmărească:
- studierea şi compararea schemei proiectate a instalaţiilor electrice cu realitatea, în colaborare cu
specialişti în domeniu;
- verificarea gradului de protecţie a instalaţiilor electrice, în funcţie de pericolul de incendiu şi
explozie existent;
- determinarea univocă a instalaţiilor electrice aflate sub tensiune în momentul izbucnirii
incendiului, precum şi a celor care nu erau sub tensiune;
- examinarea dispozitivelor de siguranţă ale instalaţiilor electrice;
- examinarea comutatoarelor, cablurilor şi întrerupătoarelor, poziţia acestora şi urmele depuse pe ele
şi pe punctele de contact;
- examinarea consumatorilor, starea tehnică şi modul de supraveghere a acestora;
- examinarea conductoarelor şi cablurilor electrice, starea izolaţiei;
- verificarea integrităţii sistemului de descărcare continuă a sarcinii electrice şi a valorii
rezistenţei de legare la pământ;
- verificarea cablurilor pe traseu şi în secţiune;
- stabilirea tipurilor de manta al cablurilor utilizate la locul incendiilor, cablurile cu manta
incombustibilă nu pot contribui la propagarea incendiilor;
- inventarierea şi studierea punctelor în care se poate forma electricitate statică;
- evaluarea parametrilor ce caracterizează sursele de iniţiere a arderii de natură electrică;
- studierea modului de amplasare şi a naturii materialelor şi a substanţelor combustibile şi explozive
din zona incendiată;
- analizarea posibilităţilor de iniţiere a incendiului prin scurt circuit, arcuri şi scântei electrice
produse în mediul combustibil existent;
- examinarea condiţiilor de microclimat;
- efectuarea de experimente şi reconstituiri în condiţii similare.
Recomandări generale pentru evitarea incendiilor având surse de aprindere de natură electrică
Orice instalaţie electrică trebuie proiectată, executată şi montată conform normativelor în vigoare.
Întreţinerea unei instalaţii electrice presupune o urmărire atentă, permanentă. Orice defect descoperit
trebuie imediat notat şi urgent remediat. Urmărirea funcţionării corecte a instalaţiei electrice trebuie
efectuată nu numai de cadre tehnice special pregătite sau cu atribuţii în acest sens, ci şi, conform
practicii mondiale, de personalul de conducere sau patroni.
O inspecţie periodică în acest sens trebuie să urmărească următoarele obiective:
a) orice intervenţie efectuată de persoane neautorizate sau necalificate;
b) amplasări necorespunzătoare (umiditate, vecinătate deşeuri, acces dificil etc.)
c) tabloul de distribuţie (siguranţe necalibrate, conductori liberi, mai mulţi conductori într-o bornă,
etc.)
d) conductori (îmbinări incorecte, izolaţie deteriorată, dimensionare incorectă, solicitări mecanice -
îndoiri)
e) prize (siguranţe necorespunzătoare, contacte slăbite, conductori legaţi greşit)
f) aparate de comutare (legare incorectă conductor, contacte imperfecte, fixare incorectă,
supraîncălziri)
g) corpuri de iluminat (cordoane de alimentare cu defecţiuni, amplasare lângă materiale combustibile,
piese cu semne de îmbătrânire a izolaţiei)
h) alte aparate (cablul de alimentare deteriorat, conexiuni şi legături la pământ incorecte,
supraîncălziri, depuneri de praf, scame etc.)
i) legături la pământ (cleme fixate necorespunzător, legare de conducte de gaz care este interzisă)
j) aparate electrice de încălzit (amplasare, cordoane de alimentare, prize, conexiuni defecte etc.)

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.12
Activitatea practică
b)Evacuarea persoanelor şi a bunurilor
În cazul producerii unor evenimente negative (incendii, explozii, calamităţi naturale) o importanţă
deosebită trebuie acordată evacuării persoanelor şi bunurilor materiale.
În conformitate cu prevederile legale, nu se poate face evacuarea persoanelor şi bunurilor materiale
fără respectarea tuturor reglementărilor care asigură utilizarea căilor de acces şi evacuare, precum şi
intervenţia pentru stingerea şi limitarea pagubelor produse de evenimentele negative.
Ca prim pas în organizarea evacuării persoanelor şi bunurilor, trebuie respectate următoarele:
- emiterea unei decizii care să reglementeze asigurarea căilor de acces, evacuare şi intervenţie conform
DGPSI 001.
- căile de acces şi evacuare trebuie menţinute în permanenţă, în orice anotimp, practicabile şi curate.
- pe căile de acces şi evacuare se vor pune indicatoare de avertizare şi atenţionare având înscrieri,
însemne şi reguli.
- se interzice depozitarea unor materiale care reduc lăţimea sau înălţimea liberă de circulaţie ori care,
prin natura lor, pot crea pericol de incendiu sau explozie.
- este obligatorie amenajarea de podeţe peste şanţurile sau săpăturile efectuate pe căile de acces şi
evacuare.
- uşile încăperilor tampon vor fi, în permanenţă, în perfectă stare de funcţionare, iar cele de pe traseele
de evacuare vor avea dispozitive care să permită deschiderea lor uşor.
- cheile de la intrările în clădiri şi uşile de evacuare se vor păstra în locuri special amenajate, pentru a
putea fi identificate şi folosite când este nevoie.
Este foarte importantă întocmirea şi cunoaşterea planului de evacuare, depozitare şi intervenţie.
Referitor la tema noastră, evacuarea utilizatorilor şi a bunurilor se face prin întocmirea, afişarea şi
cunoaşterea planurilor specifice.
Conform DGPSI 005, planul de evacuare a persoanelor în caz de incendiu se întocmeşte pe nivel dacă
se află simultan mai mult de 30 persoane pe încăperi, dacă sunt mai mult de 50 pentru fiecare încăpere
de cazare şi dormitoare comune.
Planurile de evacuare se întocmesc pe baza schiţei nivelului sau încăperii pe care se marchează cu
culoare verde traseele de evacuare prin uşi, coridoare, casa scării sau scări exterioare, după caz.
Acestea se afişează pe căile de acces în locuri vizibile, astfel încât să poată fi cunoscută de toate
persoanele, iar în încăperi pe partea interioară a uşilor.
Pentru a stabili o cronologie a activităţilor ce urmează a fi efectuate, în acţiunea de evacuare trebuie
ştiut faptul că aceasta se face de către echipe instruite în acest sens.
În prima fază trebuie evacuate persoanele care datorită unor accidentări sau handicapuri nu se pot
evacua singure, urmând apoi copiii şi femeile.
Echipele destinate acestui scop vor evacua concomitent bunurile care prezintă pericol de incendiu sau
explozie, precum şi cele care pot crea prin descompunere gaze toxice.
În a doua fază vor evacua bunurile considerate valoroase pentru a diminua cât mai mult pierderile.
Echipele stabilite pentru evacuare nu se vor implica în intervenţie, aceasta fiind lăsată altor echipe,
având grijă să nu le stânjenească în activitatea lor. Atât persoanele, cât şi bunurile, vor fi evacuate la o
distanţă de siguranţă, ferite de efectele negative ale evenimentului, bunurile fiind depozitate în locuri
prestabilite, asigurându-se totodată şi paza acestora.
Toate activităţile de evacuare şi salvare se efectuează sub conducerea directă a persoanei desemnate a
coordona activităţile de intervenţie, salvare şi evacuare.
Echipele de salvare şi evacuare vor folosi, pe timpul intervenţiilor, accesoriile de protecţie personală
(mască, cască etc.), accesoriile de salvare (targa, coarde etc.), accesoriile de demolare (târnăcop, baros,
rangă etc.), precum şi accesorii speciale.
După terminarea activităţilor de salvare – evacuare se pot sprijini echipele de intervenţie în activităţi
colaterale.
INTOCMIT
Crisan Ovidiu
TEMA NR.13
a)Mijloace de protecţie, salvare şi demolare
Mijloace de protecţie- sunt destinate pentru protecţia utilizatorilor pe timpul intervenţiei la incendii sau
alte calamităţi. Din această grupă fac parte:
- casca
- aparat izolant
- cizme de cauciuc
- mănuşi din cauciuc
- masca pt.gaze şi fum
- diferite costume speciale de protecţie.
l.Casca apără utilizatorul de eventualele lovituri la cap pe timpul intervenţiei, prin căderea unor
obiecte sau elemente de construcţie. Casca poate fi cu vizor sau fără vizor.
2.Masca contra fumului şi gazelor are mai multe modele constructive şi se foloseşte la apărarea căilor
respiratorii şi ochilor de efectul nociv al gazelor de ardere. Se compune din:
- masca propriu-zisă
- tubul gofrat
- cartuş filtrant
- sac port mască.
Cartuşul filtrant are menirea să reţină compuşi de ardere şi este de mai multe feluri:
- contra fumului
- monoxidului de carbon polivalent.
3.Aparat izolant
Se găsesc în mai multe tipuri constructive. Asigură protecţia utilizatorului împotriva gazelor toxice
când procentul de oxigen scade sub 17% sau când se lucrează în medii cu vapori şi gaze toxice ce nu
pot fi reţinute de măştile de gaze. Se compune din:
- masca pentru faţă şi tuburile de legătură, unul pentru inspiraţie şi altul pentru expiraţie;
- blocul supapelor, împărţit în două camere, una pentru inspiraţie şi alta pentru expiraţie;
- cartuşul absorbant care are o săgeată ce indică sensul de circulaţie a aerului;
- sacul pulmonar cu capacitate de 5l prevăzut cu supapă de siguranţă şi un buton al automatului
pulmonar;
- butelia de oxigen cu capacitate de un litru încărcată cu 150l oxigen la o presiune de 150 bari;
- reductor de presiune;
- sistem de alarmare
- carcasă metalică.
Poate oferi funcţionarea în siguranţă timp de o oră.
4.Aparatul de respiraţie izolant cu aer comprimat asigură protecţia utilizatorului în medii nocive pe
timp de aproximativ o oră. Are în componenţă:
- mască
- cartuşul filtrant
- una sau două butelii cu aer comprimat prevăzut cu reductor de presiune
- un manometru pentru verificarea presiunii aerului.
Are o greutate de 14 kg.
5.CostumeIe de protecţie:
- costum contra apei şi focului făcut din material ignifugat şi impermeabil.
- costum anticalor, care este de două tipuri:
- de pătrundere normală P.M.
- de apropiere normală A.N.
Costumul anticalor de pătrundere normală asigură protecţia utilizatorului până la 250° C. Se utilizează
cu aparatul izolant fiind compus din:
- bluză cu cagulă prevăzută cu vizor şi protecţia capului
- pantaloni
- cizme
- mănuşi.
Costumul anticalor de apropiere normală asigură protecţia utilizatorului până în apropierea surselor de
căldură foarte intense suportând accidental şi contactul cu flacără sau materiale incandescente.Este
compus din:
- bluză
- glugă detaşabilă
- cască şi vizor
- duplex antisal
- mănuşi
- pantaloni
- cizme.
Accesorii de salvare:
- brâu cu cârlige de siguranţă
- cui pilon pentru susţinere
- coardă şi cordiţe de salvare
- dispozitiv de coborât şi urcat scări manuale
- coşuri de salvare
- saltea de salvare
- tărgi
- plase de salvare
Toate aceste accesorii se utilizează la salvarea persoanelor aflate în condiţii dificile sau care nu se pot
evacua singure în cazul producerii unor incendii sau explozii.
Mijloace de demolare:
- toporaş
- topor târnăcop
- rangă
- cange
- baros
- diferite accesorii mecanice şi pneumatice.
Mijloacele enumerate se utilizează la demolarea unor părţi din construcţiile afectate de efectele
distructive ale unor evenimente negative sau incendii, inundaţii, cutremure etc. pentru salvarea
bunurilor şi utilizatorilor blocaţi de elemente de construcţie sau prinşi în dărâmături.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.14
b) Activitatea practică privind modul de utilizare a mijloacelor de protecţie,
salvare şi demolare
După cum am învăţat, la tematica generală, mijloacele de protecţie sunt destinate atât utilizatorilor cât
şi echipelor de intervenţie. Cel mai cunoscut mijloc de protecţie este masca, cu accesoriile aferente.
Pentru a putea fi utilizată în condiţii normale, aceasta trebuie aleasă pe mărimea constructivă 1, 2, 3, în
funcţie de mărimea feţei fiecărui utilizator. Înainte de utilizare, masca se verifică să nu prezinte rupturi
sau găuri, tubul gofrat să fie intact (să nu aibă tăieturi, rupturi), la mască se verifică existenţa şi
funcţionarea supapelor de inspiraţie şi expiraţie.
Este foarte importantă alegerea cartuşului filtrant în funcţie de gazele şi substanţele ce se emană în
timpul procesului de ardere (cartuş pentru monoxid de carbon sau cartuş polivalent).
Aparatul izolant sau cel cu aer comprimat se foloseşte numai de personal instruit. Se interzic
activităţile de salvare - evacuare fără a fi asigurată protecţia individuală.
Cordiţa de salvare sau coarda se utilizează atât pentru asigurarea salvatorului, cât şi pentru asigurarea
altor persoane pe timpul activităţilor de salvare.
În cazul construcţiilor înalte se utilizează sacul de salvare, tubul de salvare sau perne pneumatice,
acestea fiind utilizate numai de personal instruit.
Este cunoscut faptul că în timpul producerii unor evenimente negative (incendii, explozii sau
calamităţi naturale etc.) elementele de construcţie cedează, producând blocarea căilor de acces şi
evacuare.
În aceste cazuri se utilizează mijloacele de demolare pe care le putem împărţi în trei categorii:
• manuale
• mecanice
• pneumatice.
Cele manuale utilizate sunt: ranga - cu care se pot disloca elemente de construcţie căzute, toporul
târnăcop - pentru degajarea unor uşi, ferestre sau elemente de construcţie din lemn, barosul - pentru
spargerea unor elemente de construcţie de pe căile de acces, sau crearea unor goluri în construcţie,
cangea - se utilizează la îndepărtarea de la distanţă a cablurilor electrice căzute sau afectate de
eveniment, conductelor, ţevilor sau a altor elemente suspendate, care prin modul lor de pozare pot
provoca blocări, căderi sau accidente.
Cele mecanice, având un potenţial de utilizare mai ridicat (drujba, escavatorul, macaraua, buldozerul)
se folosesc numai de personal abilitat, pentru îndepărtarea unor elemente de construcţie grele sau
moloz.
Dintre accesoriile pneumatice amintim: ciocan pneumatic, pernă pneumatică, cric pneumatic,
picamer, sunt utilizate în special la dislocarea şi îndepărtarea elementelor de construcţie masive.
Cunoscând modul de utilizare a mijloacelor de protecţie, salvare şi demolare, putem interveni eficient
în caz de necesitate.
Este important de reţinut faptul că mijloacele de protecţie, salvare şi demolare destinate numai acestui
scop, pentru a le putea utiliza în condiţii bune în caz de necesitate, nu vor fi folosite în alte scopuri.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.15
Surse de aprindere de natură mecanică
Frecarea
Este un proces de natură moleculară - mecanică - energetică, care are loc între două suprafeţe în
contact, în mişcare relativă, supuse la o forţă normală de apăsare. Frecarea este întotdeauna însoţită de
încălzirea corpurilor în contact - căldura disipată fiind rezultatul lucrului mecanic depus pentru
învingerea rezistenţei de frecare.
Situaţiile în care frecarea poate duce, prin căldura disipată, la iniţierea unor incendii sunt:
- lipsa lubrifiantului sau ungerea necorespunzătoare a unor piese din diverse mecanisme
- gripajul - un fenomen periculos care se manifestă sub formă de puncte de sudură locale şi smulgeri
cu rizuri adânci sau blocaj total;
- prezenţa, între suprafeţele în contact, a unor corpuri străine;
- montarea defectuoasă a lagărelor şi a arborelui, ce poate duce la frecare arborelui pe carcasă;
- montarea necorespunzătoare a elementelor aflate în rotaţie poate duce la lovirea lor de elemente
fixe;
- frecarea în ferodoul autovehiculelor sau blocarea sabotului de frânare pe tambur dezvoltă căldură
suficientă pentru aprinderea cauciucului.
Scântei mecanice
Scânteile mecanice sunt particule mici de metal preluat, care se încălzesc până la incandescenţă în
traiectoria pe care o parcurg. Dacă în zona în care se produc aceste scântei există materiale
combustibile sau amestecuri explozive, nu poate fi neglijată posibilitatea iniţierii unor aprinderi sau
explozii.
După modelul de prelucrare, scânteile de acest tip se pot clasifica în:
- scântei de şoc;
- scântei de frecare;
- scântei de abraziune.
Scântei de şoc - se produc la contactul brusc între diferitele obiecte metalice, la operaţiuni cum ar fi:
- operaţiuni mecanice cu dălţi, dornuri, ciocane, târnacoape etc.;
- căderea sculelor pe pardoseli de beton sau metal;
- proiectarea pe suprafeţe metalice a obiectelor sau a bucăţilor metalice rupte în urma unor
defecţiuni;
- pătrunderea accidentală a pieselor metalice în maşini şi aparate în funcţiune; căderea sau
manevrarea obiectelor la încărcarea şi descărcarea navelor, autovehicolelor, mijloacelor de
transport intern, macaralelor;
- lovirea pardoselii de beton cu încălţăminte cu blacheuri în timpul mersului ş.a..
Scânteiele mecanice pot provoca şi aprinderea unor amestecuri de aer cu diferite pulberi.
Experimentările în laboratoarele din Germania, dar şi din alte ţări, au dus la următoarele rezultate:
- pulberile de aluminiu, magneziu, titan, zirconiu, aliaje de metale uşoare, unele pulberi de fier, se
aprind uşor;
- pulberea de zinc se aprinde numai uneori;
- pulberea de sulf se aprinde cel mai uşor dintre pulberile nemetalice, inclusiv de la scânteile de oţel
produse de dispozitivele de rectificat;
- scântei cu energia de minimum 3,5 J pot iniţia explozia unor compuşi pirotehnici pulverulenţi;
- aprinderea amestecurilor cu aerul hidrocarburilor saturate, alcoolilor, altor compuşi organici de la
energia scânteilor mecanice nu a putut fi reprodusă în laborator.
Scântei de frecare
Aşa cum s-a arătat în paragraful precedent, scânteile însoţesc un număr redus de procese de frecare.
Potenţialul lor termic este mai scăzut decât al scânteilor de şoc sau abraziune. Determinări
experimentale au stabilit o valoare medie a temperaturilor produse prin frecare de 900° C, cu valori
maxime în jur de 1600° C. Scânteile de frecare pot aprinde numai amestecurile cu aer a hidrogenului,
acetilenei, etilenei, oxidului de carbon, sulfurii de carbon.
Scâtei de aşchiere şi abraziune
În urma operaţiunilor mecanice de aşchiere şi polizare a metalelor se produc cantitativ mai multe
scântei decât în celelalte cazuri. Scânteile generate au diametrul între 50 şi 200 um şi temperaturi peste
800°C. În cazul unor traiectorii mai lungi şi la durate de 2 - 3 s pot fi atinse temperaturi mai ridicate
care pot iniţia aprinderea unor amestecuri combustibile gazoase.
Particularităţi în cercetarea incendiilor datorate surselor de aprindere de natură
mecanică
Investigatorul trebuie să urmărească:
- identificarea instalaţiei, utilajului, uneltelor de muncă etc. care pot produce scântei;
- starea tehnică şi modul de amplasare, utilizare şi supraveghere;
- examinarea punctelor în care poate apare frecarea;
- examinarea urmelor de ardere;
- compararea capacităţii de aprindere a scânteii cu energie minimă de aprindere a materialelor
combustibile din zonă;
- determinarea caracteristicilor de aprindere şi ardere a materialelor sau substanţelor combustibile
aflate în zona incendiului;
- examinarea lagărelor, arborilor, identificarea urmelor de tocire, a rizurilor, sudurilor locale,
fisurilor, urmelor de topire a cuzineţilor, arderea vopselelor, suprefeţelor cu ruguozităţi pronunţate;
- examinarea condiţiilor de microclimat (umiditatea, temperatura şi compoziţia mediului).
Recomandări preventive
Conform Normelor generale de prevenire şi stingere a incendiilor:
- este interzisă folosirea dipozitivelor, aparatelor, uneltelor şi sculelor neprotejate corspunzător sau
care pot produce scântei prin funcţionare, lovire sau frecare, în spaţii sau în locuri cu risc de incendiu
sau explozie.
- se recomandă luarea următoarelor măsuri:
a) în încăperile în care este posibilă formarea amestecurilor explozive:
- se vor utiliza numai scule speciale, din metale sau aliaje care nu produc scântei capabile să aprindă
amestecuri explozive (bronz, cupru, beriliu);
- protejarea zonelor probabile de impact sau frecare cu diferite materiale care nu produc scântei
(garnituri de cauciuc, mase plastice), imerste în lichide de răcire;
- înlocuirea, din zonele probabile de impact cu aluminiu, a oţelului, cu un alt material sau, în condiţii
limită, chiar cu aluminiu;
- suiprimarea sau substiturea unor operaţii şi manevre periculoase şi combaterea neglijenţelor în
efectuarea acestora;
- paletele ventilatoarelor să fie executate din materiale neferoase;
- pardoselile trebuie să fie de tip antiscântei (calupuri de lemn, mozaic, marmură);
- piesele şi elementele în contact trebuie protejate cu carcase nemetalice, menţinute curate, lubrifiate
frecvent şi supuse unor inspecţii periodice;
- evitarea sau înlăturarea scurgerilor ori scăpărilor de gaze combustibile sau de vapori inflamabili
înainte de efectuarea unor operaţii sau lucrări ce pot genera scântei.
b) la maşinile şi aparatele cu piese în mişcare:
- se va evita pătrunderea în interior a unor piese metalice: cuie, şuruburi ş.a.
- se va asigura lubrifierea corectă a pieselor, precum şi a lagărelor;
- se vor înlătura operativ cauzele ce provoacă fenomene sau zgomote neobişnuite în lagăre sau zone
de contact;
- se vor înlătura materialele combustibile din apropiere.
c) operaţiuni mecanice cum ar fi:
- polizarea, rectificarea ş.a. nu trebuie efectuate în locurile în care scânteile rezultate ar putea intra în
contact cu materiale combustibile sau amestecuri explozive.
d) se va asigura transportul în condiţii de siguranţă, fără şocuri şi frecări, a materialelor care se
descompun uşor .
INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEMA NR.16
b) Mijloace de încălzire locală
Cele mai folosite mijloace de încălzire sunt sobele, cu şi fără acumulare de căldură.
- Sobele cu acumulare de căldură au un volum activ mai mare de 0,2 m3 şi pereţii exteriori de cel
puţin 6 cm în zona focarului şi de 4 cm în celelalte porţiuni.
- Sobele fără acumulare de căldură: sobele metalice, precum şi sobele din zidărie (cărămidă sau alte
materiale) care au un volum activ sub 0,2 m3 sau pereţi cu grosimi mai mici decât cele prevăzute
pentru sobele cu acumulări de căldură.
Sobele, cu sau fără acumulare de căldură, sunt construite din materiale incombustibile rezistente la
acţiunea corozivă a gazelor de ardere şi a fumului.
Focarele se realizează din materiale incombustibile termorezistente. Cadrurile se vor executa din
zidărie sau fabricate conform prevederilor legale. Este interzisă racordarea burlanelor pentru evacuarea
fumului şi a gazelor fierbinţi la canalele de ventilaţie.
La exploatarea sobelor cu sau fără acumulare de căldură, a maşinilor şi aparatelor de gătit, se vor
respecta următoarele reguli:
- materialele sau elementele combustibile situate în faţa focarelor şi cenuşarelor să fie la o distanţă faţă
de acestea de minimum 1,25 m, iar cele greu combustibile, la o distanţă de minimum de 1 m.
- în încăperile în care sunt amplasate sobele nu se admite depozitarea materialului combustibil care să
depăşească consumul pentru 24 ore.
- depozitarea şi amplasarea materialelor combustibile se face la o distanţă mai mare de 1 m de sobele
fără acumulare de căldură şi de 0,5 m la sobele cu acumulare de căldură.
- maşinile şi aparatele de gătit cu combustibili solizi sau cu gaze, precum şi rezervoarele de consum
ale sobelor care utilizează combustibili lichizi a căror protecţie termică a fost asigurată de producător
pe baza încărcărilor efectuate şi acceptată la omologarea produsului, pot fi amplasate la distanţe mai
mici decât cele prevăzute mai sus dacă acest lucru este menţionat în instrucţiunile de folosire.
- este interzisă depozitarea materialelor combustibile deasupra sobelor, maşinilor şi aparatelor.
- în faţa uşiţei de alimentare (focarelor, cenuşarelor), pardoseala combustibilă se protejează cu tablă
metalică cu dimensiunile de 70 x 50 cm.
- înainte de utilizare, sobele, maşinile, aparatele şi coşurile de fum trebuie amănunţit verificate,
reparate, curăţate şi date în exploatare în perfectă stare de funcţionare.
- nu se utilizează sobe şi maşini fără uşiţe la focare şi cenuşare, defecte sau izolate necorespunzător
faţă de elementele combustibile ale clădirilor.
- în timpul funcţionării sobelor şi maşinilor, uşiţele de alimentare ale focarelor şi cenuşarelor trebuie
menţinute închise şi zăvorâte.
- se interzice aprinderea focului în sobe prin stropire cu benzină, petrol sau cu alte lichide inflamabile.
- se interzice uscarea hainelor sau a altor materiale combustibile pe sobe, maşini şi aparate sau în
imediata apropiere a lor.
- nu se admite să se folosească lemne mai lungi decât vatra focarului sau cărbuni cu o putere calorifică
mai mare decât cea stabilită în instrucţiunile de folosire.
- se vor numi persoane care să răspundă de aprinderea şi stingerea focului.
- cenuşa se va evacua periodic într-un loc stabilit şi amenajat în acest scop, fără pericol de incendiu şi
numai după ce se vor stinge resturile de jar.
- la sobele, maşinile şi aparatele supraîncălzite se va opri imediat alimentarea cu combustibil.
- se interzice montarea dispozitivelor şi clapetelor de reglare a tirajului.
La utilizarea sobelor fără acumulare de căldură, se vor respecta şi următoarele reguli:
- distanţa dintre sobe sau burlane şi materialele combustibile învecinate să fie de cel puţin 1 m, iar faţă
de cele greu combustibile de 0,70 m.
- la sobele amplasate pe pardoseli combustibile, cu înălţimea picioarelor de cel puţin 25 cm, pardoseala
de sub acestea se protejează astfel: printr-un strat izolator de cărămidă plină având grosimea de 6 cm,
cu mortar de argilă; prin două straturi de pâslă îmbibată cu soluţie de argilă; printr-un strat de asbest
acoperit cu tablă ori cu alte materiale incombustibile cu rezistenţă termică echivalentă.
- postamentul termoizolator trebuie să depăşească perimetrul sobei cu 25 cm, iar în faţa focarului cu
50 cm.
- când sobele nu au picioare sau picioarele sunt mai scurte de 25 cm, pentru a izola faţă de pardoseli
combustibile, sobele se vor aşeza pe un testament format din patru rânduri de cărămidă cu mortar de
argilă, din care ultimele două rânduri pot fi executate pe goluri sau înlocuite cu un strat de nisip, având
aceeaşi grosime sau pe un postament format din două rânduri de asbest şi unul din tablă metalică;
postamentul poate fi alcătuit şi din alte materiale incombustibile termoizolatoare cu aceeaşi echivalenţă
termică.
- burlanele se vor racorda la coşuri executate din zidărie sau prefabricate; nu se admite, în nici un caz,
racordarea burlanelor la canalele de ventilaţie.
Pentru a se evita ieşirea gazelor fierbinţi şi a scânteilor în încăperi prin care trece coşul, zidăria lor
trebuie să fie bine întreţinută şi rosturile bine umplute cu mortar. Nu se admite sub nici un motiv
existenţa fisurilor în zidăria coşurilor. Coşurile de fum vor fi curăţate periodic, în funcţie de calitatea şi
cantitatea combustibilului folosit, iar uşile pentru curăţare vor fi bine etanşate.
Pentru instalaţiile cu alimentare cu gaze naturale a sobelor, se vor respecta:
- verificare şi întreţinerea în bună stare de funcţionare a instalaţiei (conducte, robinete, arzătoare etc.),
înlăturându-se orice posibilitate de scurgere a gazelor.
- în cazul în care se constată existenţa gazelor, înainte de a se aprinde focul, în mod obligatoriu se va
face aerisirea încăperii respective şi se vor depista şi înlătura defecţiunile care au provocat scăpările de
gaze.
- aprinderea şi stingerea focului se vor executa numai de către personalul instruit în acest scop; la
fiecare sobă, maşină sau aparat se va pune câte o etichetă pe care se va menţiona, pe lângă ora de
aprindere şi stingere, următorul text : "Pentru aprinderea şi stingerea focului la această sobă, răspunde
domnul..................".
- înainte de aprinderea arzătorului de gaze, robinetul trebuie să fie închis şi uşa cenuşarului să fie
deschisă în timpul cât arzătorul este în funcţie.
- aprinderea focului se face cu o torţă aprinsă, respectându-se principiul “Gaz pe flacără”.
- este interzisă aprinderea arzătorului de gaze cu material sau deşeuri combustibile care pot astupa
orificiile de refulare a gazului.
- atât la aprindere, cât şi la stingerea focului, gazele vor fi închise mai întâi de la robinetul principal,
apoi de la cel al arzătorului.
- persoana stabilită pentru aprinderea şi stingerea focului va controla periodic dacă tirajul sobei este
bun, cu ajutorul unei lumânări aprinse, apropiată de uşa întredeschisă a cenuşarului, îngrijindu-se însă
ca gazul să fie închis.
- dacă flacăra lumânării nu se îndreaptă spre interiorul sobei, se interzice aprinderea focului, luându-se
măsuri de remediere a defecţiunilor.
- reglarea tirajului, când acesta este prea puternic, nu se va face decât de către întreprinderea autorizată
sau de către un instalator autorizat, interzicându-se în acest sens orice improvizaţie (şubere, clapete
etc.).
- se interzice folosirea gazelor în sobele defecte şi neetanşe.
- depistarea scăpărilor de gaze se va face numai cu soluţie de apă şi săpun şi în nici un caz cu flacără.

INTOCMIT,
Crisan Ovidiu
TEST GRILĂ DE VERIFICARE
a cunoştinţelor dobândite în urma tematicii parcurse
Anul...........
1. Cine are obligaţia de a anunţa prin orice mijloace observarea unui incendiu şi
să ia măsuri după posibilităţile sale pentru limitarea şi stingerea incendiului ?
□ pompierii
□ poliţia
□ primarul
□ orice persoană
2. Care sunt planurile de protecţie împotriva incendiilor ?
□ planul de intervenţie
□ planul de evacuare
□ planul de depozitare
3. Care sunt sursele de aprindere cu flacără ?
□ căldură solară, trăsnet
□ scântei mecanice, frecare
□ arcuri şi scânteie electrică
□ chibrit, lumânare, brichetă
4. Care sunt mijloacele de primă intervenţie ?
□ autospeciale de stins incendii
□ stingătoarele
□ instalaţiile speciale de semnalizare şi stingere
5. Ce produşi de ardere rezultă în urma arderii corpurilor solide ?
□ gaze de ardere, cenuşă, fum
□ cărbune
□ apă
6. Care sunt cauzele potenţiale de incendiu ?
□ focul deschis
□ ţigara
□ instalaţia electrică improvizată
7. Cum se marchează căile de acces şi evacuare ?
□ cu indicatoare de securitate şi iluminat
□ cu steguleţ şi panouri
□ prin semne şi semnale
8. Când se colectează deşeurile şi reziduurile rezultate din procesul tehnologic ?
□ la terminarea schimbului
□ la sfârşit de săptămână
□ când s-au umplut containerele
9. Pentru executarea unor lucrări cu foc deschis este obligatoriu permis de lucru
cu foc. În câte exemplare se întocmeşte ?
□ în două exemplare
□ în trei exemplare
□ într-un singur exemplar
10. Unde este interzis fumatul ?
□ în curte
 □ în toate locurile unde nu se admite folosirea focului deschis
□ în locuri special amenajate
11. Ce este arderea ca fenomen fizic ?
□ reacţie exotermă
□ reacţie endotermă
□ reacţie chimică
12. Cine acţionează cu stingătoarele din dotare ?
□ patronul
□ maistrul, tehnicienii
□ echipele de intervenţie
13. Cine sunt vizate de efectele negative provocate de caniculă sau secetă?
□ culturile agricole, depozitele de furaje
□ sursele naturale de apă
□ clădirile înalte din oraşe
14. Care sunt sursele de aprindere cu flacără ?
□ chibrit, lumânare
□ bricheta, aparat de tăiere şi sudare
□ ţigara
15. Care sunt sursele de aprindere naturale ?
□ descărcări electrice, atmosferice şi radiaţii solare
□ focul aprins voluntar
□ focul deschis pentru arderea miriştinilor
16. Care sunt atribuţiile personalului de la locul de muncă în caz de incendiu ?
□ să anunţe pompierii
□ să intervină pentru stingere
□ să părăsească locul de muncă
17. Care sunt sursele de aprindere de natură termică ?
□ scurtcircuitul
□ radiaţia, conducţia termică, convecţia
□ focul deschis
18. Care sunt efectele nocive ale unui incendiu asupra sănătăţii omului ?
□ pierderi materiale irecuperabile
□ intoxicaţii, arsuri
□ înec, electrocutări

"tema nr.11"