SISTEMUL OSOS AL OMULUI

SISTEMUL OSOS, Scheletul axial și APENDICULAR al omului

CUPRINS:
 OASELE:
• Structura histologică a oaselor;
• Tipologia;
• Articularea;
 SCHELETUL AXIAL AL OMULUI:
• Funcţiile;
• SCHELETUL APENDICULAR AL OMULUI:
• SCHELETUL CENTURII SCAPULARE ȘI AL MEMBRULUI
SUPERIOR;
• SCHELETUL CENTURII PELVIENE ȘI AL MEMBRULUI
INFERIOR.
Oasele
----sînt organe dure şi rezistente ale sistemului osos. Ele sînt compuse din substanţe
chimice de natură organică, în special oseina (colagen) care le conferă elasticitate,
şi anorganică – fosfat de calciu, carbonaţi, citraţi, sodiu, magneziu, potasiu, apă
care dau osului duritate impozabilă. Conţinutul substanţelor organice şi anorganice
variază în funcţie de vîrstă. În oasele copiilor prevalează oseina, de aceea ele
posedă o flexibilitate sporită şi se fracturează rar. Oamenii în vîrstă au oase cu o
cantitate sporită de substanţe anorganice, din care cauză fracturile sînt mai
frecvente.
 FUNCTIILE:
- susţin greutatea corpului,
- protejează organele interne,
- servesc ca puncte de inserţie a muşchilor,
- participă la locomoţie şi mişcare,
- asigură hematopoieza,
- menţin nivelul optimal al Ca2+ şi fosforului în sînge.
Structura histologică a oaselor
Ţesutul osos este format din matrice (substanţa fundamentală) şi celule osoase.
Matricea ţesutului osos reprezintă un ansamblu de lame osoase alcătuite din fibre
de oseină impregnate cu substanțe minerale.
În funcție de dispunerea lamelor osoase dierențiem:
- ţesut osos compact,
- ţesut osos spongios.
Ţesutul osos compact are lamele osoase aranjate în formă de cilindre îmbrăcate
unul în altul, în jurul canalului, numit Havers. Această construcţie reprezintă
unitatea morfofuncțională a țesutului osos compact. Ea oferă osului rezistenţă și
este numită osteon.
Ţesutul osos spongios (cu aspect de burete) este modelat din lame osoase numite
trabecule, care printr-o aranjare distantă formează înte ele alveole umplute cu
măduvă roşie sau galbenă. Acest țesut formează epifizele oaselor tubulare, oasele
plate.
Celulele osoase sînt de trei tipuri: osteoblaste, osteocite şi osteoclaste, care diferă
după morfologie, structură și funcție.
 Osteoblastele au formă stelară și activitate metabolică intensivă.
 Osteoclastele reprezintă celule mari, polinucleale, care distrug osul şi
cartilajul.
 Osteocitele sînt localizate în lacunele dintre plăcile osoase (cavităţi în
profunzimea matricei) şi reprezintă osteoblaste „îmbătrînite”, deoarece au o
activitate metabolică redusă.

Tipuri de oase
Oasele se deosebesc morfostructural şi au funcţii diferite. Suprafeţele oaselor,
care servesc pentru articulare cu alte oase, se numesc suprafeţe articulare şi sînt
tapetate cu cartilaj articular. La exterior (cu excepţia suprafeţelor articulare) toate
oasele sînt acoperite cu o membrană rezistentă, numită periost, la nivelul căruia are
loc creşterea osului în grosime.
În corespundere cu dimensiunile (lungimea, grosimea, lățimea) şi forma,
oasele sînt de tip:
 tubular,
 plat,
 neregulat.
Oasele tubulare reprezintă pîrghii cilindrice, care formează scheletul membrelor.
• lungi (lungimea depăşeşte esenţial lăţimea şi grosimea)
• scurte (valorile celor trei dimensiuni sînt aproape egale).
Extremităţile acestora, numite epifize, sînt îngroşate şi au diferite forme, iar partea
lor medie, numită diafiză, formează canalul medular care găzduiește măduva.
Oasele plate au formă de lamă, la care grosimea este considerabil mai mică
comparativ cu celelalte două dimensiuni, au rol de protecţie, suport şi constituţie
(conferă un anumit aspect exterior diferitor regiuni scheletale).
Oase neregulate sînt acele care au formă și dimensiuni diferite (vertebrele, osul
sfenoid etc.).
Articularea oaselor
Totalitatea elementelor care unesc între ele două sau cîteva oase constituie o
articulaţie (joncţiune). După gradul de mobilitate diferențiem articulații:
 Imobile/sinartroze,
 Semimobile/amfiartroze,
 Mobile/diartroze.
Sinartrozele reprezintă articulațiile în care oasele sînt unite între ele prin ţesut
cartilaginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. Rezistența acestor articulații se
datorează faptului că periostul unui os continuă cu periostul osului articulat
(articularea oaselor craniului).
Amfiartrozele prezintă feţe articulare slab concave sau plate, la care alunecarea
reciprocă este redusă (articularea vertebrelor, osului coxal).
Diartrozele (articulaţii sinoviale) asigură o amplitudine şi varietate mare a
mişcărilor. Fiecare diartroză este formată dintr-o capsulă care acoperă cavitatea
articulară.
Pereții interni ai capsulei sînt tapetați cu o membrană subțire numită membrană
sinovială, iar cavitatea ei este umplută cu lichid synovial.
Capsula și membrana sinovială sînt irigate de o rețea densă de vase sangvine care
asigură producerea lichidului sinovial. Rețeaua de fibre nervoase care inervează
capsula și membrana sinovială, controlează activitatea motorie a articulației.
Lichidul sinovial conține proteine și acid hialuronic, care lubrifiază și amortizează
loviturile și comoțiile, facilitînd mobilitatea articulară. El este o sursă de substanțe
nutritive pentru cartilajul hialin.
Suprafețele articulare ale oaselor sînt acoperite cu cartilajul hialin care reduce
forța de frecare în timpul mișcării.
După numărul axelor în jurul cărora se produc mişcările, diartrozele sînt de tip:
uniaxial (articulaţiile mîinii, ale cotului şi degetelor de la picioare), biaxial şi
triaxial. Acestea din urmă asigură mişcarea în mai multe planuri şi în jurul a mai
multor axe (articulațiile coxofemurală și scapulo-humerală). După numărul oaselor
ce formează articulația ele sînt simple, formate din două oase (articulația șoldului)
și compuse (articulația cotului, formată din trei oase). Diartrozele realizează
următoarele tipuri de mișcări: flexia – extensia, abducția – adducția, circumducția
(de ex. răsucirea palmei în sus), pronația – supinația, rotația (mișcare realizată la
nivelul capului, membrelor anterioare), inversia – reversia (mișcări efectuate de
laba piciorului), protracția – retracția (ridicarea și coborîrea mandibulei), glisarea
(mișcare prin alunecare a oaselor carpiene).
 IGIENA , DISFUNCTII SI MALADII ALE SISTEMULUI LOCOMOTOR.
Aparatul locomotor format din oase, muschi, tendoane si articulatii asigura
mobilitatea corporala. Orice limitare a acesteia, resimtita in timpul desfasurarii
activitatilor noastre cotidiene ne creeaza o senzatie de disconfort, afecandu-ne in
mod evident calitatea vietii si a sanatatii.
Cauzele aparitiei bolilor aparati locomotor:
Cu toate ca suprasolicitarea poate duce la artroza timpurie, cele mai multe boli
ale aparatului locomotor iau nastere din cauza lipsei de miscare. Cealalta extrema
este sportul de performanta unilateral, care suprasolicita ligamentele de sprijin, si
astfel duce la tablouri de boala similare.
Articulatiile sunt formate din oase, cartilagii, ligamente si tendoane. Leziunile sau
deteriorarile acestora duc la dureri intense, umfaturi, inrosire.
Iata cateva afectiuni ale articulatiilor:
1. Artroza
Este deformarea cartilajelor care unesc oasele scheletului. Ea afecteaza soldurile,
bratele, genunchii sau coloana vertebrala si nu doar la persoanele varstnice o putem
intalni ce si la tineri.
2. Artrita
Este inflamarea articulatiei, ea produce mari dureri si probleme motrice, aceasta
boala a articulatiei produce dureri puternice care daca nu sunt tratate la timp, ajung
sa duca la o deformare a osului.
3. Guta
Este o boala care se produce prin inflamarea articulatiilor. Guta se manifesta prin
inmagazinarea acidului uric sub forma de depozite de cristale care dauneaza foarte
mult articulatiilor si produce durere puternica celui care este bolnav de ea.
4. Luxaţia
constituie lezarea articulaţiei, manifestată prin deplasarea suprafeţelor articulare,
micşorarea mobilităţii, dureri şi hematoame. Luxaţiile sînt de căteva tipuri (tab.
4.1, pag 79). Primul ajutor în cazul luxaţiilor dobîndite constă în imobilizarea
extremităţii luxate şi transportarea accidentatului la punctul traumatologic. În cazul
luxaţiei traumatice deschise, pe rană se va aplica un pansament aseptic pentru a
opri hemoragia.
Maladii ale oaselor
Rahitismul este o tulburare cauzata de o deficienta a vitaminei D, calciului sau
fostatilor. Rahitismul duce la o inmuiere si slabire a oaselor si se regaseste la copiii
care au varsta cuprinsa intre 6 si 24 de luni.
Osteoporoza este caracterizata prin rezistenta osoasa scazuta, consecinta diminuarii
masei osoase si a alterarii calitatii osului, astfel crescand fragilitatea osului si
implicit riscul de fractura. Capitalul osos maxim este atins pana la varsta de 20-30
de ani, fiind conditionat de numerosi factori: factori genetici (rasiali, ereditari),
factori de mediu: aportul proteic si mineral in copilarie si adolescent, aportul de
sinteza de vitamina D, exercitiul fizic; afectiuni endocrine, metabolice si digestive.
Dupa varsta de 35 ani, densitatea osoasa incepe sa scada.
Febra musculara descrie un fenomen de durere musculara resimtita la 24-72 de ore
dupa efort, mai ales in cazul practicarii unui nou program de exercitii, dupa o
schimbare a sportului practicat sau dupa o crestere a duratei si intensitatii
antrenamentelor.
Distrofia musculara reprezinta un grup de boli genetice care implica slabiciune
progresiva si degenerare muschilor care controleaza miscarea. In unele forme de
distrofie musculara, muschii inimii si alti muschi care se contracta involuntar,
precum și alte organe, sunt afectati. Există 9 tipuri distincte de distrofie musculara.
Distrofia musculara miotonica este forma cea mai comuna in randul adultilor, in
timp ce distrofia musculara Duchenne este forma cea mai comuna in randul
copiilor (care afectează doar băieți). Distrofia musculara este o boală incurabilă, de
multe ori fatala.