Clasa de importanță a construcțiilor hidrotehnice pentru cuantificarea

riscului

Este reflectat în stabilirea clasei de importanță a obiectivului, adică dimensionarea acestuia

în raport cu apele mari. Referitor la încadrarea în clase de importanță a obiectivelor cu risc de
inundații, există două standarde: STAS 4273/-82 – Construcții hidrotehnice. Încadrarea în clasele de
importanță: STAS 4068/ 1-82 – Debite și volume maxime de calcul și verificare pe clase de
importanță. Primul standard stabilește criteriile de diferențiere și modul de încadrare a construcțiilor
și instalațiilor hidrotehnice în clasele de imporantanță, în funcție de importanța socio-economică a
obiectivelor apărate. STAS-ul prevede cinci clase de importanță, conform tabelului de mai jos:

Clasa de
Caracterizarea construcțiilor hidrotehnice aferente
importanță
Cele a căror avariere are urmări catastrofale, cum sunt
Construcții de
marile baraje, diguri care apără localitățile cu peste 10 000
I importanță
de locuitori etc.
excepțională
Exemple: barajul PF1, Vidraru, Bicaz, muncipii și orașe
Cele a căror avariere are efecte grave, conducând la
Construcții de
II pierderi de vieți omenești și la mari pagube materiale, cum
importanță deosebită
sunt cele de apărare a comunelor etc.
Care pun în pericol obiective social-economice fără
Construcții de
III apariție de victime omenești, cum sunt revărsările cu strat
importanță medie
mic de apă
Care au influență negativă redusă asupra obiectivelor
Construcții de
IV socio-economice, cum ar fi inundarea unor terenuri
importanță secundară
agricole
Construcții temporare, ca de exemplu balastiere, canale de
Construcții de
V deviere temporară a apelor în șantierele unor construcții
importanță redusă
etc.

Încadrarea în clasa de importanță se face pe bază de calcule economice al efectului

distrugerii, precum și din considerente sociale, de periol de victime omenești. De asemenea, se ține
seama de durata de exploatare proiectată și de efectul pentru alte construcții din aval.

Construcțiile hidrotehnice se împart în patru categorii:

- Construcții de barare – în funcție de înălțimea barajului;
- Construcții de regularizări de albii, inclusiv diguri și derivații de ape mari, după
importanța obiectivelor apărate;
- Construcții pentru producerea de energie, după puterea instalată;
- Construcții de îmbunătățiri funciare, în funcție de suprafața amenajată;
- Construcții de importanță piscicolă sau stuficolă în funcție de suprafața amenajată;
- Construcții de căi interioare de navigație (transport pe apă) în funcție de deplasamentul
navelor;
 - Construcții portuale, în funcție de traficul anual de mărfuri;
- Construcții aferente obiectivelor industriale (economice) în funcție de importanța acestora;
- Construcții pentru alimentări cu apă și canalizări în funcție de clasa de importanță a
localității (număr de locuitori);
- Construcții de apărare contra inundațiilor, a așezărilor omenești în funcție de pericolul și
valoarea pagubelor;
- Construcți hidrotehnice aferente căilor de circulație publică, poduri, traversări etc. în
funcție de importanța căilor de comunicație;
- Construcții pentru traversarea cursurilor de apă aferente rețelelor de transport a fluidelor,
energiei electrice și telecomunicații, după interesul național, județean sau local.
STAS-ul nr. 4068/1-82 stabilește metodele de determinare a debitelor și volumelor maxime
de calcul și verificare pe cursurile de apă necesare studiilor hidrologice care stau la baza proiectării
și dimensionării construcțiilor hidrotehnice, a întocmirii planurilor de apărare împotriva inundațiilor
și a regulamentelor de exploatare ale amenajărilor din schemele pe bazine hidrografice.
În STAS-ul nr. 4068/2-87 se stabilesc probabilitățile de aparișie a debitelor maxime și/sau a
volumelor undelor de viituri necesare proiectării construcțiilor hidrotehnice, precum și obiectivelor
care pot fi afectate de apele mari.
În STAS se prevăd probabilitățile în % pentru cele cinci categorii de clase de importanță,
pentru condiții normale de exploatare și condiții extreme, de verificare la baraje.
Prevederile acestui standard pot fi prezentate tabelar, după cum urmează:

Condiții normale de Condiții de verificare

Clase de exploatare (la baraje)
Exemple
importanță Probabilitatea (anuală) de apariție a debitelor
medii p%
I 0,1 0,01 Municipii și orașe mari
II 1 0,1 Orașe medii și poduri
III 2 0,5 Comune și căi de comunicație
Sate componente fără pericol
IV 5 1
de victime
Lucrări provizorii și
V 10 3
balastiere

Lucrările de îmbunătățiri funciare se încadrează în categoriile III-IV în funcție de suprafața

amenajată.
Asigurările de calcul și de verificare a construcțiilor hidrotehnice pe
clase de importanță în raport cu debitele maxime

Încadrarea în clasa de importanță atrage deci calculul la un debit mai mare sau mai mic
folosind datele statistice și curbele de distribuție a probabilităților calculate cu debite maxime
actuale de un anumit tip (din ploi, din zăpezi sau mixte).
Se iau cele mai periculoase valori. Dacă eroarea de calcul statistică depășește ± 10%, se
adaugă o corecție de siguranță ∆Qmax ≤ 0,2Q maxim calculat pe șirul prea scurt de valori.
Probabilitatea reprezintă implicit și gradul de asigurare al obiectivului apărat, dar poate fi
folosită și asigurarea = 1- p%.
Tipurile de construcții hidrotehnice prezăzute în schemele de amenajare pentru combaterea
inundațiilor pot fi grupate în următoarele categorii:
A - lucrări active de apărare pe cursul de apă, cum sunt acumulările frontale și laterale
permanente sau temporare, îndiguirile, regularizările pe cursuri de apă, devierile de ape mari și
apărările de maluri, precum și stingerea de torenți, ridicarea de construcții pe platforme, combaterea
alunecărilor de teren.
B – lucrări pasive de apărare – împăduriri în bazinul hidrografic, amenajări agricole
antierozionale prin evitarea culturilor prășitoare pe versanții cu înclinări peste 5%, amenajarea
antierozională în fondul agricol și silvic.
Clasificarea acumulărilor permanente se poate face după criteriul raportului între stocul
mediu multianual și volumul lacului (V util sau brut). Astfel, dacă avem cunoscut debitul mediu pe
mulți ani “Qmed”, calculăm stocul mediu anual cu formula:
Van = Qmed ∙ 31,56 ∙ 106 [m3/an]
Cu aceasta se poate calcula coeficientul de acumulare (care poate fi exprimat și procentual,
înmulțind cu 100, Ca%):
Ca = Vac/Van
Din acest punct de vedere avem acumulări în ordine crescătoare:
- Acumulări zilnice sau săptămânale, la care Ca ≈ 0,01 sau Ca = 1% → adică volumul
acumulabil este de numai circa 1% din stocul anual. Intră în această categorie: lacuri
piscicole, acumulările de priză de apă și lacurile unor microhidrocentrale.
- Acumulări sezoniere sau anuale sunt acelea la care Ca ≈ 0,6-07 sau Ca ≈ 69-70%, care pot
atenua neregularitățile debitelor pe râu cu cerințele, care de regulă sunt constante, cu
excepția irigațiilor.
 - Acumulări superanuale sau multianuale – acelea al căror volum depășește stocul mediu
anual, adică Ca >1 sau Ca > 100%., fapt ce le conferă capacitatea de a regulariza debitele
pe râu între anii ploioși și cei
secetoși.
Dacă avem o succesiune de ani ploioși și
secetoși, ca în Figura 1, acumularea poate
regulariza debitele în funcțe de cerințe, dacă
acestea nu diferă mult de debitul mediu.

Figura 1

Trebuie ca Qcerut ∙ T = Qmed ∙T;

Unde T = n ∙ 31,56 ∙ 106 sec; n – număr de ani.

Efectul acumulărilor permanente și temporare asupra regimului de

scurgere pe cursurile de apă. Amenajări în cascadă și evantai

Acumulările nepermanente
sunt cele care nu rețin apa în fiecare
an, ci numai în anii excedentari. Ele
au deci rol preponderent de atenuare
a viiturilor. Umplerea lor se face prin
Figura 2

deversări laterale controlate, cu sau

fără stavile ca în Figura 2.
Sistemul cu stavile pe deversor este
mai favorabil, deoarece se poate
menține mai mult timp lacul gol,
dacă debitele maxime prognozate nu
depășsesc o valoare critică admisibilă, și deci nu se inundă terenul din incintă, care astfel poate fi
folosit, de exemplu, ca pășune sau fâneață.
În unele situații se pot combina acumulări permanente cu acumulări temporare (denumite
impropriu poldere) – ex. Cazul acumulării Văcărești pe Dâmbovița aval de Târgoviște, care are un
volum permanent de ordinul 8 mil. m3 și un volum nepermanent de 23 mil. m3.
Construcția acestor acumulări mixte presupune de regulă o linie dublă de diguri de contur –
Figura 3.
 Deci, acumulările
termporare au avantajul că nu
ocupă permanent terenul cu luciu
de apă, dar nu permit culturi
Figura 3

piscicole. Volumul lacurior

nepermanente din țară reprezintă
15-17% din totalul volumului
acumulat permanent, care
însumate reprezintă circa 13,6 ∙
109 m3, adică 35% din stocul
mediu multiaual al râurilor care
este de circa 38 ∙ 109 m3.

În schemele de amenajare se pot diviza volumele de acumulare

necesare folosințelor de apă, prin realizarea unor acumulări mici pe
afluneți sau pe același râu în cascadă. Amenajarea pe afluenți este de
tipul ”evantai” ca în Figura 4.

Figura 4
Trebuie ca ∑Vi+ Vp = Vac cerut. Este evident că o astfel de
schema de amenajare trebuie exploatată coordonat, pe baza unor
programe și regulamente de exploatare, la care se pot face diferite
optimizări folosind modelele pe calculator. Este obligatorie existent unui dispecerat bazinal care să
asigure exploatarea coordonată.
Un exemplu de acest tip de amenajare este pe Someșul Cald și Someșul Rece. Acest gen de
scheme se aplică în bazinele hidrografice care nu reprezintă situații topografice avantajoase, fiind
necesară ocuparea unor suprafețe mari de teren, deci costuri mai mari. Amenajarea în cascadă este
de regulă aplicată pe râuri mai mari, cum sunt: Oltul, Argeșul etc., unde realizarea unor acumulări
mari ar necesita lucrări costisitoare și importante suprafețe de teren ocupate de apă. Schema tip se
prezintă în Figura 5.

Figura 5
 Există pericolul ca la viituri deosebite, digurile din zona capetelor amonte ale lacurilor
(coada lacului) să fie depozite și să se producă ruperea în lanț, cum ar fi o situație catastrofală.
Pentru evitare, se impun măsuri de dragare a depunerilor sau de pregolire a lacurilor pentru ca
viitura să spele depozitele încă necimentate din zona amonte a lacurilor. Exploatarea evită aceste
pregoliri din cauza pierderii de energie datorate diminuării căderii (presiunii) la turbine. Este o
concepție eronată pe termen lung.
Construcțiile de retenție executate din piatră, fără mortar sau lianți, constituie soluțiile cele
mai economice pentru amplasamentele îndepărtate de căile de comunicații, dar având în apropiere
posibilități de exploatare a pietrei naturale.

Baraje din ancoramente

În construcția barajelor, piatra naturală se utilizează fie sub formă de ancoramente-piatră

spartă brută, fie sub formă de zidărie uscată-piatră sortată, uneori chiar fasonată zidită cu rosturi
decalate. Atât ancoramentele, cât și zidăria uscată sunt materiale permeabile, astfel că pentru
asigurarea retenției este strict necesar un element special de etanșare. După natura și poziția
acestuia, se deosebesc următoarele tipuri de secțiuni ale barajelor din ancoramente:
a) cu mască-amonte (Figura 6 a), care poate fi
bituminoasă, din beton – mai frecvent din beton
armat – sau metalică. Masca este un element
expus contactului direct cu apa, cu atmosfera,
fără nicio altă protecție;
b) cu ecran amonte (Figura 6 b), format dintr-un
material deformabil și slab permeabil cum ar fi:
argila, betonul de pământ, betonul bentonitic
etc. și care, sub forma unui strat gros, asigură
etanșeitatea necesară;
c) cu nucleu central (Figura 6 c), constituit dintr-un
material similar ecranului amonte, de regulă un
pământ argilos, amplasat în centrul secțiunii,
unde deformațiile de încovoiere sunt mai
reduse;
d) cu diafragmă centrală (Figura 6 d), care poate fi
din beton, beton armat sau metalică, în general
Figura 6
 materiale care asigură etanșeitatea sub forma unui element subțire, ce poate sta în contact direct
cu ancoramentele;
e) secțiuni mixte (Figura 6 e), ancoramente-pământ, în care pământul formează partea din amonte,
cu funcția de etanșare, ancoramentele constituie sprijinirea din aval.
f) secțiuni mixte (Figura 6 f), ancoramente-beton.

Dimensiune, formă și stabilitate

Se analizează stabilitatea la lunecare pe terenul de fundare a unui baraj din ancoramente cu
ecran, de înălțimea h, cu taluzurile egale de pantă Ɵ și lățimea la coronament b ca în Figura 7.

Figura 7
La procesul de lunecare concură următoarele forțe:
- presiunea hidrostatică:
1
𝑊𝐻 = 𝛾 ℎ2
2 𝑤
- greutatea barajului:
𝐺 = 𝛾(ℎ2 𝑐𝑡𝑔Ɵ + 𝑏ℎ)
- greutatea apei deasupra ecranului:
1
𝑊𝑉 = 𝛾𝑊 ℎ2 𝑐𝑡𝑔Ɵ
2
Coeficientul de siguranță la lunecare η se exprimă astfel:
𝑓(𝐺 + 𝑊𝑉 )
𝜂=
𝑊𝐻
Din care impunând un coeficient de siguranță, se poate determina panta necesară:
2𝑏 𝛾
𝜂− 𝑓
ℎ 𝛾𝑊
𝑐𝑡𝑔Ɵ = 𝛾
𝑓(2 𝛾 + 1)
𝑊

Stabilitatea la lunecare nu este singurul criteriu ce determină panta taluzului. În primul rând
trebuie verificat dacă panta se înscrie în unghiul taluzului stabil; cum unghiul taluzului stabil
variază în general între 37° (corespunde la o pantă de 1:1,3) și 42° (corespunzător la o pantă de
1:1,1), pantele nu pot fi mai abrupte decât aceste valori. Pante mult mai drepte pot apărea numai la
utilizarea zidăriilor uscate.
 Un criteriu determinant asupra dimensiunilor și formei este siguranța la alunecare a
barajului, împreună cu terenul de fundare, care bineînțeles, se ridică numai la terenuri nestâncoase,
de rezistență slabă.
Ținând seama de aceste criterii, taluzul amonte se predeve, de regulă, cu panta de 1:1,2 –
1:1,4, taluzurile aval cu pante mai mici, între 1:1,5 și 1:2,0. În cazul în care este necesară îndulcirea
taluzului aval, se recurge la berme.
Barajele din ancoramente nu sunt atât de pretențioase în privința terenului de fundare ca cele
din beton, în schimb sunt mai pretențioase decât cele din pământ.

Ecrane și diafragme
Ecranele trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să fie realizate dintr-un material impermeabil;
- să preia presiunea apei;
- să fie elastice, adaptându-se la deformațiile barajului.
Ecranele din beton se toarnă direct pe patul compactat pregătit în mod special, sub formă de
dale mari armate. Ecranele metalice constituie o soluție foarte eficientă tehnic, cel al coroziunii s-a
înlăturat prin introducerea foilor de oțel inoxidabil. Ecranele de pământ se execută din argilă, beton
de argilă sau argilă nisipoasă și nu difer de ecranele de etanșare ale barajelor de pământ. La
racordarea între ecran și ancoramente trebuie să se prevadă un strat intermediar, sub formă de filtru
invers. Datorită pantei mai dulci impusă de materialul din ecran, acestea se fac de grosime mai
mare, economindu-se astfel ancoramentele (Figura 8). Ecranele de pământ se prevăd numai la
baraje cu înălțimi mici.

Figura 8

Diafragmele rigide nu au neajuns important prin condițiile defavorabile în care lucrează

diafragma. Diafragmele din beton sau beton armat sunt supuse la încovoiere, forfecare, rezultând
crăpături care anihiează etanșeitatea lor. Diafragmele care se execută prin tehnica pereților mulați și
care constituie un mijloc foarte eficient de remediere a barajelor exsitente, sunt realizate exclusiv
din betoane plastice, betoane bentonitice.
 Baraje filtrante
Un tip special de retenție (baraj, dig, batardou) se realizează prin aruncarea ancoramentelor în
ape curgătoare. În anumite condiții, la lucrările astfel realizate, permit deversarea apei deasupra
coronamentului, în felul următor (Figura 9):
Figura 9. Schema
- apa deversează deasupra
unui baraj filtrant
coronamentului, dar este
absorbită în cuprinsul unei
lungimi de absorbție Ia,
mai mică decât lățimea
coronamentului;
- apa infiltrată iese pe taluzul aval, la o înălțime puțin superioară biefului aval; taluzul aval
este stabil până la un debit critic, după care se distruge prin rostogolire;
- dacă lungimea de absorbție este mai mare decât coronamentul, barajul este deversat
complet. Taluzul aval este stabil în funcție de dimensiunile pietrelor.
Teoria barajelor filtrante se aplică la închiderea cursurilor de apă. Procesul de aruncare a pietrei
în ape curgătoare decurge din următoarele etape (Figura 10):
a) descărcarea pietrei la un profil apropiat de un triunghi;
b) datorită antrenării panta taluzului aval este micșorată,
o parte din apă trece prin ancoramente, alta deversează;
c) panta taluzului aval se micșorează în continuare,
vitezele superficiae cresc și nivelul amonte se ridică;
d) în momentul în care debitul este preluat și de un
descărcător, panta aval rămâne stabilă și lucrarea poate fi
ridicată în sus.
Barajele filtrante astfel realizate lasă să treacă un debit
important.
Figura 10

Descărcătorii barajelor din materiale locale

În corpul barajelor din materiale locale, pământ sau ancoramente, nu se amplasează dispozitive
de descărcare, din cauza deformațiilor mari ale materialelor din care este construit barajul.
Soluții posibile. În general, descărcătorii amplasați în corpul barajului constituie soluția cea mai
avantajoasă și cea mai economică, exceptând cazul barajelor din materiale locale, unde acest lucru
nu este admisibil. Rămân însă următoarele alternative: - prevederea unui tronson descărcător, sub
forma unui baraj de beton, amplasat în interiorul barajului din materiale locale; - executarea
descărcătorilor în exteriorul barajului.
 Deversorii
Aceste elemente trebuie să asigure evacuarea apelor mari pentru protecția barajului și atenuarea
viiturilor în vederea combaterii inundațiilor. Capacitatea lor de evacuare se stabilește ținând seama
de funcțiunile lacului de acumulare, de atenuarea urmărită, conform calculelor de gospodărirea
apelor care au dimensionat acumularea. Specific barajelor din materiale locale este faptul că
deversorii trebuie să asigure transportul debitelor de viitură, fără a recurge la manevre de vane sau
stavile. Dintre soluțiile curente fac parte: tranșeea de evacuare; deversorul frontal sau lateral;
descărcătorul turn.

Tranșeea de evacuare (Figura 11) constituie un canal tăiat în versant prin ocolirea barajului,
care, de regulă, servește și la descărcarea apei în perioada de execuție, când valea este barată de un
batardou. Ca lucrare cu caracter definitiv, tranșeea se închide cu un prag sau cu un deversor.
Tranșeea se realizează cu pantă continuă, fără constucții de racordare a biefurilor, cu o racordare
protejată la capătul aval, unde atinge albia văii. La conceperea acestor tranșee, se ține seama de
următoarele reguli:
Figura 11. Tranșeea de -raza de curură a traseului să
evacuare
fie mai mare de 10b, b fiind
lățimea la fund;
-viteza apei să nu depășească
viteza de neerodare a
terenului natural sau a
căptușelii prevăzute; - adâncimea apei să nu depășească 1,0 m.

Deversoarele sunt alcătuite dintr-un prag de intrare și un canal deversor, executat în

versantul care prezintă condiții morfologice și geotehnice mai avantajoase (Figura 12).
Canalul deversor ocolește unul
dintre umerii barajului și în aval de
acesta se racordează la firul văii printr-o
instalație de curent rapid sau prin căderi
în trepte. Dacă evacuarea apei se face pe
o direcție normală față de pragul de
intrare, acesta este un deversor frontal.

Figura 12. Elementele constituente ale

deversoarelor
Pragul de intrare se dimensionează după formulele deversoarelor cu prag lat. Acestea, spre
deosebire de deversoarele cu perete subțire sau cu profil practic, se caracterizează prin aceea că apa
curge pe o distanță dată pe suprafața orizontală a pragului. În funcție de regimul de curgere, acesta
poate fi un deversor înecat sau un deversor neînecat.
Un deversor este neînecat atunci când hn < hcr, unde hn este adâncimea de înecare (Figura 13 a).
În acest caz, nivelul apei prezintă două
căderi: z1 și z2. Adâncimea apei deasupra
pragului h se ia egală cu adâncimea critică,
care este:
h = hcr ≈ 0,6 Ho, unde:
𝑣02
𝐻0 = 𝐻 + 2𝑔

(dacă secțiunea amonte este mare, Ho ≈ H).

Figura 13. Schemele de calcul ale pragurilor

de intrare:
a – deversor neînecat; b – deversor înecat

Debitul deversorului se determină după formula:

𝑄 = 𝑚𝑏𝐻𝑜 √2𝑔𝐻𝑜
În care: m ≈ 0,35
Un deversor este înecat atunci când hn > hcr și există o singură cădere a nivelului z1 (Figura
13 b). Adâncimea apei deasupra pragului este adâncimea de înecare, deci h = hn,iar debitul se
obține din relația:
𝑄 = 𝜑𝑏ℎ√2𝑔𝑧𝑜
𝑣02
Unde: 𝑧0 = 𝑧 + , iar prin calcule aproximative 𝜑 = 0,92.
2𝑔

Dacă realizarea unui deversor frontal presupune un volum mare de terasamente, sau nu este
adecvată pentru circulație, atunci se impune realizarea unui deversor lateral (Figura 14).
Dimensionarea deversorului lateral se face prin stabilirea prelimiară a unor dimensiuni ale pragului
de intrare și ale canalului de evacuare și verificând dacă debitul deversat poate fi evacuat.

Figura 14. Alcătuirea unui deversor

lateral: vedere în plan, secțiune
longitudinală și secțiune transversală
 Racordarea deversorului cu firul văii printr-o instalație de curent rapid este reprezentată în
Figura 15. Rapidul (denumirea curentă) este racordat cu canalul deversor printr-un sector de
legătură convergent, cu fundul orizontal și
taluzuri variabile. Racordul cu canalul aval se
face prin două tronsoane: unul cu fundul de
lățime variabilă și taluzuri constante, al

Figura 15. Schița unei instalații de

doilea cu lățimea constantă (cea a canalului
curent rapid: de evacuare) și taluzuri de înclinare variabilă.
Profil longitudinal și vedere în plan

Când racordarea deversorului cu firul văii se face prin căderi, cădere totală, adică diferența
de nivel dintre radierul deversorului și al disipatorului), se împarte în mai multe trepte de 2,0 – 4,0
m înălțime. Pentru a se realiza disiparea energiei pe o distanță scurtă în aval de fiecare prag se
execută un disipator de dimensiuni adecvate (Figura 16).

Figura 16. Schema unei căderi în trepte

Descărcătorul turn este un turn prevăzut cu deschideri deversoare; din turn apa pătrunde în
conducta de golire care o evacuează în bieful aval. Din cauza dimensiunilor reduse ale turnului,
capacitatea de descărcare a unui asemenea deversor este redusă, ceea ce face să fie utilizat numai
pentru debite mici sau în combinație cu un alt tip de descărcător.De cele mai multe ori, construcția
pretențioasă a turnului este utilizată complet numai prin combinarea funcțiilor, adică, ca deversor și
ca turn de manevră a unei goliri de
fund. În acest caz și conducta de
golire deservește ambele tipuri de
descărcători, turnul și golirea de fund
(Figura 17).

Figura 17. Descărcător turn cu golire de fund

 Golirile de fund. Acești descărcători se caracterizează prin aceea că apa din lac este admisă
în gurile lor, așezate la adâncime, sub presiunea unei coloane mari. Golirile de fund nu se folosesc
pentru descărcarea surplusului de apă, ci ca prize pentru utilizarea apei în aval sau pentru coborârea
nivelului apei din lac, eventual golirea completă a lacului. Golire de fund cuprind următoarele
elemente constituente: conductele de golire, stavile sau vane, dispozitive pentru manevrarea
stavilelor și disipatorul de energie (Figura 18).

Figura 18. Elementele constituente ale golirii de fund

1 – conductă de golire; 2- stavilă plană; 3 – dispozitiv de manevrare stavilă; 4 – dispozitiv energie

Conductele de golire leagă lacul de acumulare de bieful aval și de aceea de cele mai multe
ori traversează amplasamentul barajului. Prevenirea infiltrațiilor de-a lungul conductelr se evită prin
prevederea unor reborduri, care creează obstacole față de infiltrația după calea preferențială pe care
o constituie contactul pământ-conductă.
Dispozitivul de la capătul amonte. Capătul amonte trebuie să pătrundă în lac, pentru a nu se
deteriora elementul de etanșare de pe taluzul amonte. Capătul amonte se execută pereat și cu pereți
de ghidaj, pentru a proteja terenul împotriva eroziunilor provocate de vitezele mari la funcționarea
golirii.
Disipatorul de energie nu trebuie să lipsească la ieșirea apei din golire. Capătul aval al
conductei trebuie să fie suficient de mult îndepărtat de baraj, pentru a nu exercita eroziuni asupra
taluzului aval. Înainte de redarea apei în albie, energia trebuie disipată în suficientă măsură ca să nu
producă modificări morfologice asupra acesteia.
Baraje de greutate

Barajele de greutate sunt construcții masive din beton, care rezistă la împingerea apei
datorită greutății proprii. Greutatea proprie asigură stabilitatea la răsturnare, la alunecare și
stabilitatea generală a ansamblului construcție-teren. Pentru a evita fisurarea provocată în principal
de contracția betonului și deformația terenului, corpul barajului se fragmentează prin rosturi
transversale, situate la distanțe de 12-18 m, care merg până la suprafața de fundare. Masivele astfel
separate se numesc ploturi.
Secțiunea transversală de înălțime maximă constituie profilul barajului. Linia orizontală,
situată la mijlocul coronamentului, care leagă un versant de celălalt, constituie axul barajului. La
barajele de greutate, în general, axul este rectiliniu.
Barajele de greutate au avantajul că pot fi realizate cu profile deversante. Totuși uneori se
preferă amplasarea descărătorilor de ape mari în afara construcției care devine un baraj nedeversant.
Pentru exemplificare, în Figura 19 este reprezentat profilul barajului Izvorul Muntelui-Bicaz, un
baraj nedeversant și al barajului Porțile de Fier, un baraj deversant.

Figura 19. a) profilul unui baraj deversant (Porțile de Fier); b) profilul unui baraj nedeversant
(Izvorul Muntelui Bicaz)

Analiza profilului de bază

Profilul teoretic al barajelor de greutate este un triunghi cu baza b și înălțimea h (Figura 20);
proiecția paramentului amonte pe orizontală este nb (n <1), cea a paramententului aval (1-n)b. În
afară de greutatea proprie G, asupra barajului mai acționează presiunea apei din bieful amonte și
anume:
- Orizontală:
1
𝑊1 = 𝛾 ℎ2
2 𝑤
- Verticală:
1
𝑊2 = 𝛾 𝑛𝑏ℎ
2 𝑤
 Figura 20. Profilul de bază al
unui baraj de greutate, cu
principalele forțe care îl solicită
și distribuția eforturilor
normale pe suprafața de
fundare

Se consideră cazul când presiunea apei din bieful aval este nulă. Dacă subpresiunea apei în
colțul amonte a fundației este o cotă parte α1 din presiunea hidrostatică, repartiția ei pe întreaga
suprafață se poate considera triunghiulară și forța verticală corespunzătoare va fi:
1
𝑊𝑓 =
𝛼 𝛾 𝑏ℎ
2 1 𝑤
Analiza profilului de bază constă în determinarea unei lățimi b minime, care pentru o
înălțime h dată, satisface condițiile de stabilitate și rezistență necesare. Ca în Figura 21.

Figura 21. Profilul teoretic al barajelor fundate

pe terenuri nestâncoase rezultate din condiția de
stabilitate la lunecare: a – în ipoteza
paramentului amonte vertical; b – în ipoteza
paramentului aval vertical

Eforturile normale la cele două extremități ale secțiunii orizontale se pot determina după
formula de bază a compresiunii excentrice:
∑ 𝑉 6𝑀
𝜎= ± 2
𝑏 𝑏
Unde:

∑ 𝑉 = 𝐺 + 𝑊2 − 𝑊𝑓

M – momentul tuturor forțelor în raport cu centrul secțiunii

 Stabilitatea generală a ansamblului baraj – teren de fundare
În afară de lunecarea pe suprafața de fundare, barajele fundate pe pământuri (terenuri
nestâncoase), își pot pierde stabilitatea prin rupere după o suprafață de alunecare situată în cuprinsul
terenului de fundare.
Metoda cea mai simplă de verificare a stabilității la alunecare pleacă de la ipoteza că terenul
este omogen, că ruperea are loc după o suprafață circular-cilindrică, cu centrul de rotație 0 și care
trece prin punctul A de la piciorul paramentului amonte (Figura 22).

Figura 22. Verificarea stabilității la alunecare a ansamblului baraj – teren de fundare

La alunecarea barajului și a prizmului de pământ aferent, participă următoarele categorii de

forțe:
1) Rezultanta forțelor verticale V, care mutată pe direcția ei până la intersecția cu suprafața
de alunecare, se poate descompune într-o componentă normală la cerc.
N1 = V cosβ
și alta tangențială:
T1 = V sinβ
2) Rezultanta forțelor orizontale H, considerată în punctul B, care se poate descompune și
ea în componentele:
N2 = H’ sinα
T2 = H’ cosα
3) Greutatea pământului din prizmul de alunecare este egală cu greutatea volumetrică γ’:
𝜋𝑅 2 𝛼𝜋
𝑃 = 𝛾 ′ (2𝛼 ° − 𝑅 2 𝑠𝑖𝑛𝛼 𝑐𝑜𝑠𝛼) = 𝛾 ′ 𝑅 2 ( − 𝑠𝑖𝑛𝛼 𝑐𝑜𝑠𝛼)
360 180
4) Presiunea hidrodinamică Wf cu brațul de pârghie rf;
 5) Forțele de frecare ale terenului, rezultând din înmulțirea forțelor normale cu tgφ, deci:
F = (V cosβ + H sinβ + P)tgφ
6) Forța de coeziune în lungul suprafeței de alunecare:
C = 2𝛼 ° Rc
Se definește un coeficient de stabilitate (de siguranță) ca raport dintre momentele de
stabilitate și cele de alunecare, față de punctul 0, deci:
𝑀𝑠𝑡𝑎𝑏
𝜂=
𝑀𝑎𝑙𝑢𝑛𝑒𝑐
sau explicit
𝐹𝑅 + 2𝛼 ° 𝑅𝑐
𝜂=
𝑇1 𝑅 + 𝑇2 𝑅 + 𝑊𝑓 𝑟𝑓

Descărcătorii hidraulici
Orice construcție de retenție cuprinde dispozitive și instalații de descărcare, care asigură:
- Evacuarea apelor mari care apar la viituri;
- Prelevarea debitelor de exploatare;
- Furnizarea debitelor de servitute în aval;
- Golirea lacului.
La dimensionarea descărcătorilor se are în vedere:
- Asigurarea evacuării debitului maxim, fără a periclita stabilitatea barajului;
- Amelioarea regimului de curgere a apelor mari în aval, prin atenuarea undei de viitură.