ROLUL FORMATIV AL COMUNICĂRII SCRISE ÎN DEZVOLTAREA

GÂNDIRII, A DEPRINDERILOR DE EXPRIMARE CORECTĂ ORALĂ ȘI

SCRISĂ, A IMAGINAȚIEI CREATOARE A ELEVULUI

Profesor învăţământ primar Vidican Ligia,

Şcoala Gimnazială “Titus Popovici” Mişca

Un scop principal urmărit în ciclul primar este și acela de a lărgi orizontul intelectual al elevilor.
Pentru a forma trăsăturile de bază ale personalității, învățătorul trebuie să folosească acele metode care
ajute pe elevi să-și formeze un sistem logic de gândire.
Cunoscând particularitățile de gândire-limbaj cu care vin copiii în școală, învățătorul știe că nu
se poate trece brusc de la gândirea bazată pe stimuli senzoriali la o gândire abstractă, ci treptat.
Toate obiectele de studiu contribuie la dezvoltarea gândirii logice, dar mai ales Limba română
care are un conținut variat, conținut care contribuie atât la dezvoltarea gândirii, imaginației, limbajului,
cât și la lărgirea orizontului intelectual prin exerciții complexe și variate.
Prin îndrumarea sa, învățătorul îi va ajuta pe elevi să cunoască legătura logică și relațiile dintre
fenomene și lucruri, să raționeze, să tragă concluzii, să compare, toate acestea reflectându-se și în
vorbirea lor, care devine treptat corectă.
Posibilități largi pentru dezvoltarea gândirii logice a elevilor oferă folosirea materialului
intuitiv, excursiile, lecțiile intuitive, observațiile asupra și muncii oamenilor, asupra naturii precum și
lecțiile cu conținut practico-ştiințific.
Se folosesc cu succes în dezvoltarea gândirii logice exercițiile de clasificare, orientare, definire,
lecțiile de gramatică sunt recunoscute de specialiști ca mijloace proprii dezvoltării, gândirii logice.
Începând din clasa a II-a, exercițiile de limbă îi pregătesc pe elevi pentru înțelegerea
cunoștințelor in clasele următoare. Lecțiile de comunicare nu sunt exerciții mai puțin importante
pentru scopul de mai sus. Învățătorul trebuie să ceară ca elevii să arate condiționarea reciprocă dintre
fapte sau fenomene, să le explice, de aici marea frecvență pe care trebuie să o aibă întrebarea „De ce?"
pusă de învățător pentru ca elevii să înțeleagă cauza, legătura dintre cauză și efect. Munca depusă
pentru dezvoltarea gândirii logice la elevi trebuie dusă sistematic în toți anii de școală pentru că numai
astfel se va ajunge la o vorbire corectă, ceea ce constituie una din principalele sarcini ale educării
tinerei generații. Elevii trebuie să fie capabili să-și exprime gândurile, ideile și sentimentele într-o
formă închegată, logică și coerentă pentru a se face înțeleși de membrii societății cu care stabilesc
relațiile în mod direct și indirect.
Dezvoltarea exprimării se face prin exerciții care pun în acțiune gândirea logică, spiritul de
observație, imaginația, inițiativa și consecvența, ceea ce demonstrează rolul formativ pe care-l joacă
exercițiile în modelarea personalității elevilor. Orice educator trebuie să aibă în vedere fundamentarea
științifică a exprimării orale și scrise, unitatea dintre limbă, gândire și realitate precum și corelația și
interacțiunea dintre exprimarea orală ți cea scrisă. Procesul de însușire a limbii trebuie să fie indisolubil
legat de dezvoltarea gândirii. Această complexitate rezidă în faptul că se urmărește formarea de
deprinderi ortografice, ortoepice și de punctuație, deprinderi lexicale și de stil, precum și deprinderi
gramaticale. Formarea acestor deprinderi este o sarcină ce revine învățătorului la clasele mici, iar mai
târziu profesorului de Limba română.
Principalul mijloc de comunicare între oameni este limba, atât cea vorbită cât și cea scrisă, de
aceea este necesar ca învățătorul să țină seama de particularitățile diferitelor forme de exprimare și de
legătura dintre ele, pentru că numai așa nu va greși în activitățile pe care le va organiza in scopul
îmbunătățirii exprimării elevilor săi.
Între exprimarea orală și cea scrisă există deosebiri cum ar fi faptul că exprimarea orală este
aspectul sonor al limbii, iar cea scrisă aspectul grafic. Chiar dacă plecăm de la constatarea că, fiecare
dintre cele două forme de vorbire exprimă idei și sentimente, nu putem uita faptul că durata procesului
de exprimare este deosebită. În cea orală, trecerea de la idee la cuvânt se face aproape spontan si într-o
formă definitivă, spontaneitatea și discursivitatea fiind caracteristici ale limbajului oral. Exprimarea
orală poate fi însoțită de mijloace extraverbale cum ar fi gesturile, intonația, mimica, ce îl permit
vorbitorului să transmită, prin ele ce n-a reușit să exprime prin cuvinte.
Comunicarea verbală și comunicarea extraverbală (paraverbală și nonverbală) coexistă, se manifestă
simultan și nu numai că nu se exclud, ci se presupun.
Comunicarea paraverbală este reprezentată de elemente care însoțesc vorbirea, cum ar fi:
caracteristicile vocii, particularitățile de pronunție, intensitatea pronunției, ritmul și debitul vorbirii,
intonație, pauză. Se poate observa că tipul de comunicare paraverbală presupune o angajare auditivă,
sonoră determinând o anumită afectivitate afișată. Le reîntărim, afirmând că paraverbalitatea se
manifestă numai la nivelul fiind însoțită de intonație, accent, volum.
Rolul comunicării paraverbale este de a determina starea de emoție şi implicarea afectivă a elevilor.
„Relieful" vocii ține la rândul lui de o anumită educație, de o artă a vorbirii, de implicare afectivă în
ceea ce se rostește. Prin comunicarea paraverbală se exprimă nu numai atașamentul față de cele spuse,
ci și respingerea acestora. Mai mult decât celelalte tipuri de comunicare, paraverbalitatea ține de o
anumită educație a comunicării în școală, de angajarea și implicarea emoțională a elevilor. Vorbirea
afectivă, modulară ca tonalitate, atitudinea afișată prin timbrul vocii țin de paraverbalitate.
Tipurile de comunicare extraverbală se manifestă în comunicarea orală, adică în dialogul
educațional, în exprimările oralității limbajului, conversație, povestire, expunere ș.a.
O formă, a comunicării extraverbale este comunicarea nonverbală care "constă în toate de
comunicare ce nu conţin cuvinte sau simboluri care înlocuiesc cuvintele așa cum sunt paralimbajul,
expresiile faciale, gesturile, postura, ținuta capilară și îmbrăcămintea, proximitatea etc."
Comunicarea nonverbală presupune însoțirea vorbirii cu gesturi ce indică, confirmă și întărește
valoarea unui mesaj. De exemplu, un zâmbet înseamnă atașament și acceptare, mâna ridicată presupune
agresivitate, indicatorul mâinii presupune atenție, degetul mare ridicat în sus comunică faptul că totul
este în ordine. Există un veritabil cod nonverbal de comunicare pe care, de altfel, se bazează
comunicarea între surdo-muți. Cert este că, spre deosebire de comunicarea paraverbală, care angajează
auzul, comunicarea nonverbală angajează văzul, adică receptarea mesajului se realizează vizual.
Comunicarea nonverbală s-a dezvoltat concomitent cu limbajul oral: „Limbajul gestual a apărut și s-a
dezvoltat sub influența limbajului verbal, în comparație cu care este mai sărac (are doar câteva mii de
gesturi dar fără nici un fel de articulare morfologică) și are o sferă de acțiune mai limitată."
Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea condițiilor
interacțiunii (privirea, poziția și distanța dintre parteneri sunt esențiale pentru începerea, susținerea și
oprirea unei comunicări).
 „Exprimarea verbală este înlesnită, facilitată de prezența gestualității și mișcării. Interzicerea
acestora din considerații situațional-naturale sau experimentale, face să apară perturbări ale comunicării
verbale."
Dacă un cadru didactic stăpânește cum se cuvine plaja complexă de elemente comunicaționale
nonverbale, e un semn că va realiza optimizarea relațiilor cu elevi săi, învățându-i să utilizeze și ei
acest tip de relaționare.
Ținând seama de cele arătate mai sus, învățătorul va urmări:
- să formeze la elevi deprinderi de exprimare spontană, corectă;
- să formeze priceperea de a alege rapid cuvintele;
- să-i obișnuiască pe elevi să-și facă mintal un plan pe care să-l respecte în timpul redactării
textului scris
Am putea concluziona deci, că învățătorul trebuie să urmărească formarea la elevii săi a unei
exprimări spontane dar convingătoare, fără a devia de la subiect.
Primul mare avantaj de care se bucură exprimarea scrisă față de cea orală se datorează faptului
că beneficiază de mai mult timp de elaborare - de unde caracterul lent, face posibile intervenții
ulterioare, uneori chiar radicale. Fiind lipsită de mijloace extraverbale, comunicarea în scris se bazează
mai ales pe cunoașterea și respectarea în scris a sistemului limbii, a proprietății stilului și mai ales a
corectitudinii. Învățătorul va atrage atenția elevilor asupra așezării în pagină, asupra aspectului estetic
al lucrării. Comunicarea scrisă are un caracter viu, pregnant formativ, obligând la o accentuare a
spiritului de discernământ spre a fi cât mai clar și mai aproape de problema tratată. De aici eforturi mai
mari de redare și imaginație, mai ales în cadrul textelor libere compuse de elevi. Căutarea unei
exprimări alese îl apropie pe elev de înțelegerea valorilor artistice ce le conține o operă de artă.
Contactul cu modelele constituie o cerință indispensabilă în realizarea lucrărilor de compunere.
Principalele aspecte de care trebuie să se țină seama în redactarea unui text compus de elevi sunt:
- formarea deprinderii de a munci atent și stăruitor asupra textului,
- învățarea elevilor să pătrundă metoda și ordinea de transmitere a ideilor
- dezvoltarea capacităților de a alege cuvintele care să exprime ideile și sentimentele în modul
cel mai exact și mai limpede.

BIBLIOGRAFIE

Andrei Cosmovici, Luminița Iacob, (1998), Psihologia Școlară, Editura Polirom, Iași.
Anton Ilica, (2003), Comunicarea educațională, Editura Universități „Aurel Vlaicu”, Arad.
Bodiștean, Florica, (2007), Literatura pentru copii dincolo de „story”, Editura Casa cărții de știință,
Cluj-Napoca.
Chiru I., (2003), Comunicare Interpersonală, Editura Tritonic, București.