1

Un licurici grăbit
după Dumitru Toma

Într-o bună zi, spre înserat, la marginea pădurii apăru un licurici. Era obosit
și plin de praf. Abia aștepta să ajungă acasă și să se culce.
- Unde fugi așa, frate? îl întrebă un arici foarte curios.
- Acasă, i-a răspuns mohorât micul licurici.
- Dar ce-i cu tine, dragă?!... Ești bolnav? întrebă un cărăbuș drăguț, dar cam
grăsuț.
- Ia uitați-vă în urmă, îi îndemnă licuriciul. Vedeți voi norul acela cum se
grăbește să mă ajungă? Vine toamna!
- Te-ai speriat de un nor? se veseliră cărăbușul și ariciul. Ha!...ha!... ha!
- Apropiați-vă, să vă arăt ce-am adus.
Licuriciul scoase din desagă o frunză mare de tei, îngălbenită.
- Și asta ce înseamnă?
- Aoleu, vine toamna! se sperie ariciul.
- Și eu am o țiglă spartă pe casă, se îngrijoră brusc și cărăbușul.
- Iar eu nu mi-am reparat fereastra, își aminti ariciul și o luă la fugă.
Licuriciul își îndesă frunza în desagă.
- Vine toamna, ce mai tura-vura! Treaba lor ce fac. Eu mă închid în casă.

Tâlharul pedepsit
de Tudor Arghezi

Într-o zi, spre asfințit, Roiul, cum de l-a zărit

Șoarecele a-ndrăznit C-a intrat, l-a copleşit.
Să se creadă în putere Socoteală să-i mai ceară?
A prăda stupul cu miere. Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă
El intrase pe furiș, Tăbărate mii, grămadă,
Strecurat pe urdiniș, Şi l-au strâns cu meşteşug,
Se gândea că o albină-i Încuiat ca-ntr-un coşciug.
Slabă, mică și puțină,
Pe când el, hoț și borfaș, Nu ajunge, vreau să zic,
Lângă ea-i un uriaș. Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Nu știuse, ca nerodul, Din toţi micii împreună.
Va da ochii cu norodul
2
 Și-și pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.
Greierele și furnica
de Jean de La Fontaine

Și-a pierdut vara cântând ........................................

Greierele, și, flămând, Uite ce ți-aș fi cerut,
A văzut așa, deodată, Niscai boabe de-mprumut
Pornind viscolul să bată. Până pe la Mărțișor...
Vreau să rabd, dar să nu mor.
Nu se pomenea fărâmă .........................................
De gânganie sau râmă, Ce păcat că gospodina
Și nemaigăsind nimica, E zgârcită, bat-o vina!
Dete fuga-mpleticit În loc să ia din cămări
La vecina lui, furnica. Și să dea, pune-ntrebări!
Că așa o fi bogatul,
Mușuroiul sta clădit, Darnic mai vârtos cu sfatul.
Plin cu tot ce-ai fi râvnit. - Cum de ceri cu împrumut?
Magazia cu făină Astă vară ce-ai făcut?
Era subt o rădăcină; Zise potrivindu-și baba
Și, la rând, în multe caturi, Negri-i ochelari cu laba.
Erau saci cu mei pe paturi. - Ce să fac? De mi-e iertat,
......................................... Astă vară am cântat.
Nopți cu nopți și zi cu zi.
- Mă rog, maică, - Ai cântat? Îmi pare bine!...
Sunt în picioarele goale, Acum joacă dacă-ți vine!
Am rupt opinci și obiele, Și calica de mătușe
De calc de-a dreptul pe piele. Trânti ivărul la ușe.
Straie, ce mai am pe mine.
De gol ce-s, mi-e și rușine.
Am rămas de capul meu,
M-a uitat și Dumnezeu.

3
 POVESTEA NUCII LĂUDĂROASE
de Vladimir Colin

A fost odată o nucă, o nucă ... ei, ca toate nucile! Şi nuca asta creştea într-un nuc.
Dar nucul nu mai era ca toţi nucii... Şi ştiţi de ce? Pentru că nucul ăsta se pomenise
crescând în pădure. Nu ştiu cum ajunsese acolo, printre stejari şi fagi, dar ce ştiu, e că
acolo trăia de ani şi ani de zile. Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca
noastră.
Ei, şi într-o bună zi, vine un urs mare şi se întinde sub nuc să tragă un pui de somn.
-Ah, ce bine o să dorm! spuse ursul şi se puse cu burta în sus, cu labele pe după
ceafă şi începu să sforăie: Sfârrrr-mârrr! Sfârrr-mârrr!
Tocmai atunci, creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă veselă :
-Ei, nucă-nucuşoară! Gata, poţi să-ţi dai drumul, că eşti coaptă bine!
Fireşte, nuca nu aşteptă să i se spună de două ori. Se aruncă de pe creanga ei, fără
umbrelă sau paraşută, se aruncă vitejeşte, aşa cum se aruncă nucile şi... drept pe nasul
ursului se opri.
-Văleu! răcni ursul, deşteptat fără veste, dar nepricepând ce-l izbise tocmai de nas
(care e partea lui cea mai simţitoare) se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa.
-Ehei, aţi văzut cine sunt eu? strigă atunci nuca. Se pare că sunt nespus de puternică
dacă până şi ursul se teme de mine!
Iepurele, care văzuse tot ce se petrecuse, se apropie tremurând de nucă şi o rugă cu
glas stins:
-Puternică nucă, milostiveşte-te de un biet iepure!... Să nu mă mănânci!
-Bine, îi răspunse nuca. De astă dată te iert, dar vezi să nu mă superi prea tare şi să
nu-mi mai ieşi înainte că de! nu ştiu, zău...
Veveriţa se rugă şi ea, plângând:
-Of şi of, puternică nucă! Îndură-te şi de o biată veveriţă... N-o mânca nici pe ea!
-Ia ascultaţi, făpturi neroade! se supără de astă dată nuca. Ce, vreţi să mă lăsaţi să
mor de foame?... Păi, mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ, apoi mistreţul, apoi cine
mai ştie care alt neisprăvit... Şi eu? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc? Doar sunt
o nucă adevărată, o nucă puternică, o nucă... Ehei, ce ştiţi voi!
Iepurele şi veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea
pădurii. S-a ivit o dihanie cumplită, una care pare mică şi neînsemnată, dar care mănâncă
urşi, lupi şi mistreţi, cum ai înghiţi un fir de iarbă!
Toate sălbăticiunile se zăvorâră în vizuinele lor, aşteptând cu inima strânsă ca
dihania cea cumplită să li se ivească înaintea porţilor. În pădure se lăsase o tăcere grea şi
nici măcar păsările nu se mai încumetau să cânte.
Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave:
-Unde-s lupii, urşii şi mistreţii? Unde-s leii, zmeii şi balaurii?... Vreau să le trag o
mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate!
Aşa striga nuca de răsuna pădurea, şi nici lupii, nici urşii, nici mistreţii, ba nici chiar
leii, zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească.
Dar într-o zi veni un băieţel, se plimbă prin pădure, găsi nuca şi, după
ce-i sparse coaja, o mâncă.

4
 Steagul cu cap de lup
de Dumitru Almaș

Cel mai viteaz și mai înțelept rege al dacilor, strămoșii noștri, a fost Decebal.
Încă de când era băiețaș, era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferință. Și
vreau să vă spun că nu numai cu oamenii, ci și cu animalele se purta cu grijă și
milă.
Într-o zi, umblând cu prietenul său Duran prin
pădurile din preajma Sarmizegetusei, a găsit un
pui de lup căzut într-o prăpastie. Era mic, abia
făcea ochi și în cădere își rupsese un picior. Tremura,
scheuna, părea gata să moară.
Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul
rupt între lopățele și l-a adăpostit într-o șură. Când
s-a vindecat, a crescut mai mare și mai voinic decât
un câine ciobănesc. Era domesticit, blând cu cei buni și aprig cu cei răi. Avea părul
sur, aspru, gât gros, picioare puternice și colții ascuțiți. Când se înfuria, scotea un
scheunat subțire, ca un șuier, de care toți câinii și chiar oamenii se înspăimântau.
Poate de aceea Decebal l-a numit Șuier și l-a învățat să adune vânatul săgetat de
el în pădure.
Odată, pe vreme de iarnă cu nămeți mari, Decebal s-a răzlețit de ceata
vânătorilor. Și iaca, într-o poiană, s-a năpustit asupra lui o ceată de lupi flămânzi.
În primele clipe Șuier și-a sticlit ochii, parcă bucuros că-și vede frații. Decebal,
lângă tulpina unui fag, și-a tras sabia cu vârful curbat, să se apere de fiare. L-a
chemat pe Șuier să-i fie de ajutor. Lupul îmblânzit i-a venit la picioare. Dar haita
de lupi a înconjurat copacul.
Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tânărul prinț și
crestat în ceafă. Ceilalți lupi se pregăteau să sară. Deodată, Șuier s-a repezit între
lupi, începând o luptă aprigă cu ei, scurmând și spulberând zăpada. Dar lupii erau
numeroși și au prins să-l sfâșie cu colții. Decebal, urcat în fag, îi străpungea cu
săgețile și haita s-a retras în pădure, urlând a pagubă.
Scorilo, tatăl lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului său.
- Tata, șuier m-a salvat!...
Atunci toți l-au văzut pe Șuier zăcând între cei patru lupi săgetați, care
înroșiseră zăpada.
Șuier n-a mai trăit. A murit privindu-și stăpânul pe care l-a apărat cu
credință.
Tânărul i-a cerut unui meșter fierar să-i făurească din aramă, un cap de lup,
cu gura căscată, un cap ca al lui Șuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un
fel de pungă lungă de trei coți care, prinsă de capul de lup de aramă pus într-o
prăjină de fier, șuieră în bătaia vântului.
Așa s-a făcut steagul de luptă al dacilor.

5
 Povestea balenei
de Rudyard Kipling

Odată, demult, draga mea, trăia în mare o Balenă,

și Balena aceasta mânca tot soiul de pești. Mânca și
steaua-de-mare, și pisica-de-mare, și crabul, și crapul,
și morunul, și barbunul, și calcanul, și ciortanul, și cega,
și păstruga, și homarul, și țiparul. Toți peștii pe care-i
găsea pe unde umbla, îi înfuleca – uite-așa!
Dar tot hăpăind, se pomeni într-o zi că nu mai
rămăsese în toată marea decât un singur peștișor: un
peștișor mic de tot, dar tare isteț, care înota la
adăpostul urechii drepte a Balenei, ca să fie în afara oricărei primejdii.
Nemaigăsind nimic de mâncare, Balena se ridică în coadă și spuse:
- Mi-e foame.
Auzind vorbele acestea, peștișorul cel isteț răspunse cu o voce mică, dar
șireată:
- Nobil și generos cetaceu, ai gustat vreodată om?
- Nu, răspunse Balena. Ce gust are?
- Are gust bun, spuse peștișorul cel isteț. E bun, dar cam greu de mistuit.
- Atunci fă-mi rost de câțiva, spuse Balena plesnind din coadă, de se
înspumă marea cât vedeai cu ochii.
- Ți-ar ajunge și câte unul, din când în când, răspunse peștișorul cel isteț.
Dacă înoți până la cincizeci de grade latitudine nordică și patruzeci de grade
longitudine vestică (asta e ceva mai complicat, draga mea), o să afli în mijlocul
mării, șezând pe o plută, un marinar naufragiat, îmbrăcat doar cu o pereche de
pantaloni de pânză albastră, cu o pereche de bretele (nu care cumva să uiți
bretele, draga mea) și înarmat cu un cuțit. Trebuie însă să-ți mărturisesc că
marinarul este un om grozav de înțelept și de priceput.
Așa că Balena se așternu la drum și înotă, și iar înotă, cât putu de repede,
până ce ajunse la cincizeci de grade latitudine nordică și patruzeci de grade
longitudine vestică. Acolo, pe o plută, în mijlocul mării, îmbrăcat doar cu o
pereche de pantaloni de pânză albastră și cu o pereche de bretele (neapărat să ții
minte bretelele, draga mea) și înarmat cu un cuțit, ședea singur-singurel un
marinar naufragiat, bălăcindu-și picioarele în apă. (Mămica lui îi dăduse voie să se
bălăcească, pentru că altfel nu s-ar fi încumetat niciodată, fiind un om grozav de
înțelept și de priceput).
De îndată ce-l zări, Balena deschise gura mare, atât de mare, încât colțurile
buzelor i se lăsară până aproape de coadă. Îl înghiți pe marinar cu pantaloni,
bretele (pe care nu trebuie să la uiți), cuțit și cu plută
cu tot. Îl înghiți și-i dădu drumul în cămara caldă și întunecoasă a pântecului ei.
Apoi plescăi din buze – așa - și făcu trei tumbe.

6
 Dar, de îndată ce se văzu în pântecul Balenei, marinarul, care era un om
grozav de înțelept și priceput, se porni pe țopăit și trântit, pe sărit și bușit, apoi
lovi și izbi, se smuci, se răsuci, trosni și plesni, mușcă și pișcă, se învârti, se
zvârcoli, urlă și strigă, se târî și ocărî, chiui și sudui, se stropși și hăuli, și se puse
pe dănțuit tocmai unde nu trebuia și, nu mai încape vorbă, Balena se simți cum
nu se poate mai nenorocită. (Mai ții minte bretelele?)
Așa că îi spuse peștișorului celui isteț:
- Omul ăsta e greu de mistuit, și unde mai pui că din pricina lui și sughit. Ce
să fac?
- Spune-i să iasă, își dădu cu părerea peștișorul cel isteț.
Zis și făcut, Balena strigă în josul gâtlejului către marinarul naufragiat:
- Ieși afară și poartă-te cuviincios! Din cauza ta sughit întruna.
- Nu, nu, răspunse marinarul, nu merge așa. Altul o să fie târgul nostru. Du-
mă acasă, până la stâncile albe ale Albionului și pe drum o să mă mai gândesc.
Și se porni să dănțuiască mai dihai decât până atunci.
- Ai face mai bine să-l duci acasă, o sfătui peștișorul cel isteț. Trebuia să te
fi prevenit că-i un om grozav de înțelept și de priceput.
Așa că Balena se puse iarăși pe înotat și înotă, și iar înotă cu aripioarele și
coada, atât de repede cât o lăsa sughițul. În sfârșit, zări țărmul de baștină al
marinarului și albele stânci ale Albionului. Ajunsă acolo, se săltă cu jumătate din
trup pe plajă și deschise o gură cât o șură, strigând:
- Aici coboară cei care merg la Winchester, Ashuelot, Nashua, Keene și
celelalte stații dinspre Fitchburg. Și când rosti Fitch, marinarul sări afară la lumină.
Dar, pe când Balena înota de zor spre țărm, marinarul, om grozav de
înțelept și priceput, pusese mâna pe cuțit și, spărgând lemnele plutei, făcuse o
mulțime de așchii pe care apoi le legase strâns cu bretelele într-un fel de grătar
(acum știi de ce nu trebuia să uiți de bretele!). Odată treaba terminată, înțepenise
grătarul în gâtlejul Balenei. Și acolo rămase! Apoi recită următoarele versuri, pe
care, tu nemaiauzindu-le până acum, o să ți le spun eu:
„Un grătar ți-am pus în gât,
Să nu mai mănânci atât!”
Și marinarul, de felul său, era lipsit de scrupule.
Odată ce păși pe mal, se duse acasă la mămica lui, care-i dăduse voie să se
bălăcească; mai târziu se însură și trăi fericit încă mulți ani. Și tot așa de fericită fu
și Balena. Dar, din ziua aceea, grătarul din gâtlej, pe care nu putu nici să-l scuipe,
nici să-l înghită, n-o lăsă să mănânce decât pești foarte, foarte mici.
Iată de ce, în zilele noastre, balenele nu mănâncă oameni, nici băieți și nici fetițe.
Peștișorul cel isteț fugi și se ascunse în mâlul de sub pragul Ecuatorului. Se
temea ca nu care cumva Balena să se fi mâniat pe el.
Marinarul luă cu sine cuțitul când ieși la lumină.
Mai purta pantalonii de pânză albastră, dar nu mai avea bretele, pentru că, după
cum știi, legase cu ele grătarul.
Și cu asta, povestea s-a terminat.

7
 Scrisoare către iepure
de Ion Gheorghe

Dragă domnule fricos, Vreau să văd de poți s-asculți,

Astă-noapte tu mi-ai ros Cum plâng pomii mei desculți,
Cu perechea și cu puii, Că i-ai ros tot pe la glezne,
Prunii, merii și gutuii. Unde v-a fost vouă lesne.

Ți-am văzut, fără tăgadă, Și doar sunt atâtea ierburi

Urma prinsă în zăpadă.
Dacă știi că n-ai vreo vină,
Vino mâine în grădină,
Când răsare luna plină.
De-astă toamnă, pentru iepuri.
Și sunt foarte dulci acum
Toți vlăstarii de salcâm!...
Dacă te gândești la blană,
Caută-ți altfel de hrană!

Povestea zăpezii
după Apostol Culea

Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, iarbă, buruieni și flori, a
dat fiecăruia, drept podoabă, o rochiță în frumoase culori. Tot atunci, Dumnezeu a
făcut și zăpada, pentru ca iarna plantele să aibă o învelitoare caldă.
- Pentru că tu umbli peste tot, să-ți cauți singură și să-ți alegi culoarea ce-ți
place.
Mai întâi, foarte bucuroasă că are libertatea de a alege, zăpada s-a dus la
iarbă:
- Dă-mi și mie din culoarea ta verde atât de frumoasă!
Dar iarba a refuzat-o. S-a dus atunci mai departe și a rugat un trandafir
să-i dea culoarea roșie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea-
soarelui să-i dea culoarea galbenă. Nici una nu asculta rugămintea zăpezii și nu
vroiau să-și împartă culoarea cu ea.
Tristă și amărâtă, Zăpada ajunge în dreptul ghiocelului, căruia îi spune și
lui necazul:
- Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă și-și bat joc de
mine!
Înduioșat de soarta Zăpezii, ghiocelul i-a spus:
- Dacă-ți place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine.
Zăpada primi cu mulțumire darul ghiocelului.
De atunci, ea poartă veșmântul alb ca al ghiocelului. Drept recunoștință,
zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară de cum începe să se arate primăvara. Îl
apără de frig și îl ajută să fie cel mai iubit vestitor al primăverii.

8
 Chipul mamei
de Lucia Muntean

Chipul mamei minunat,

Astăzi singur l-am pictat:
Pentru părul ei frumos,
Inelat și mătăsos,
Am luat raza de soare
Și am pus-o în culoare;

Pentru ochii arămii,

Frunza toamnelor din vii;
Pentru gura zâmbitoare,
Rozul parfumat din floare;
Pentru fața ei cea fină,
Puful caisei din grădină.

Cu a inimii culoare
Am pictat și-o sărutare
Pe obrazu-i luminos,
Ca să-i mulțumesc frumos
Pentru toate câte face,
Pentru că mă crește-n pace!

Izvorul fermecat
de Călin Gruia

Cică demult, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, trăia undeva la
poalele munților, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea caii
lui Făt-Frumos. Trebuie să știți că nu cu una cu două
se potcovește un cal năzdrăvan. De aceea, câți ucenici
veneau la el să învețe meșteșugul, nici unul nu rămânea
mai mult de o zi.
Nu știu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină
la ucenicie un băiat îndrăzneț și priceput, care învăță
mesteșugul într-un ceas și, după aceea, el singur, într-o
zi, potcovi o herghelie de cai.
Meșterul se bucură de ucenic și îl îndrăgi ca pe
copilul său. O singură slăbiciune avea băiatul: poveștile. Dacă vreun călător
începea o poveste, apoi ucenicul se așeza pe o buturugă, își proptea tâmplele în
palme și se uita în ochii drumețului fără să clipească.

9
 Într-o seară, pe când meșterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după
podoabe de aur și de argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume, și care
începu să vorbească cu grai omenesc:
- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meșterul?
- Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?
- Aș vrea să mă potcovească!
- Nu cumva ești puricele năzdrăvan?
- Da, eu sunt!
- Purice, n-am potcoave, dar cred că nu-i așa de greu.
- Dar nici ușor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci și nouă ocale.
- Fii fără grijă, te potcovesc îndată.
Nu trecu multă vreme și prinse a-i potcovi puricelui potcoavele. După fiecare
potcoavă de nouăzeci și nouă ocale, puricele spunea că se simte din ce în ce mai
ușor și că abia așteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu cea din urmă
potcoavă, nu-l mai întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl încălecă cu nădejde.
Îl purtă puricele peste ape, munți, prăpăstii, cetăți, împărății, zburând ca
vântul și ca gândul, chipurile să-l sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de povești,
dar ucenicul nu se da bătut.
- Ori mă duci să-mi arăți de unde iei poveștile, ori rămân călare pe tine până
ți s-or toci potcoavele de nori și de văzduh.
Și au ajuns în Valea Poveștilor. Și tot umblând băiatul prin acele locuri
necunoscute, se pomeni în fața unui izvor. Dar ce izvor! Avea șipotul cu totul și cu
totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când să bea, din
șipot nu curgea apă. Auzi din el un glas. Setea-i piei îndată. Prin șipotul de aur
curgeau povești și legende. Glasul fermecat spunea legendele florilor și ale
păsărilor, poveștile munților și ale voinicilor. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă și uită de
sine, uită de tot! Și cum se sfârșea o poveste începea alta și el n-avea de unde să
știe că în jurul izvorului răsăreau flori în fiecare primăvară.
Într-o zi se ridică în picioare și voi să plece, dar picioarele îi rămaseră
nemișcate. Glasul fermecat tocmai începuse: „Povestea izvorului cu șipot de aur”.
Se rezemă din nou să asculte. Și din poveste află el ce trebuie să facă pentru a
scăpa de vraja acelor locuri, ca să ducă mai departe poveștile în lume. Începu să
sape, ca să vadă adâncimea șipotului de aur în trupul pământului. Glasul fermecat
se opri. Ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi, se văzu la
marginea unui râu. Se aplecă să ia apă. Scoase un strigăt de uimire. Își văzu
chipul în apă: părul alb și obrajii zbârciți. Își duse aminte de meșterul potcovar.
Porni să-l caute. Nimeni nu auzise de acel meșter potcovar, nici chiar bătrânul
satului care ducea o sută de ani în spinare.
Ucenicului nu i-a fost greu să priceapă că vremea măturase demult cenușa
meșterului. În cele din urmă, el porni prin țară să spună poveștile auzite în valea
aceea minunată.

10
 Dumbrava minunată
III. Sfat cu Sora-Soarelui
de Mihail Sadoveanu

Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi și juca rotind ca
răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Ulița ridica, pustie și
singuratică, spre strălucirea asfințitului. Clopotele începură a bate dulce și trist, de
la bisericile târgului. Fetița se opri o vreme în loc, ascultând.
- Așa sunau clopotele și atunci... șopti ea cu ochii duși.
Cei doi tovarăși trecură domol pe cărarea din marginea uliții, până sus în
deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca băgă de seamă că s-a isprăvit cenușa.
- Patrocle, ce facem noi acum?
Patrocle își scutură urechile mari și o privi țintă:
- Nu știu, stăpână.
Prin plopii tremurători străbătu un freamăt prelung. Duduia Lizuca zise:
- De aicea trebuie să apucăm pe drumușorul de la stânga. Chiar și frunzele
plopilor se întorc într-acolo. Pe urmă avem să trecem prin livezi și prin
dumbrava Buciumenilor - și îndată dăm de căsuța
bunicilor. Dacă am isprăvit cenușa, mergem până acolo și înapoi nu ne mai
întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni și bunicuța are să plângă și are să se bucure
că am venit. Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
- Nu.
- Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel și
îngust, da-i mai frumos decât în târg. Și la dreapta și la stânga s-au adunat
păpușoi. Se mișcă și sună ca niște săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă
înainte și ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? Păpușoii au și împărăteasă,
Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zice că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne
oprim aici, lângă ea.
- Ce mai faci, mata, Sora-Soarelui?
Floarea cu coroana aurie se clătină lin spre copilă, la adierea vântului.
- Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne ducem
la bunicuța și la bunicul.
- Foarte bine, aprobă Sora-Soarelui.
- Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din picior la bunici și nu mă mai
lasă la dânșii. Și când era tata acasă, mămica se dădea cu dânsul; țipa subțire,
cerea să vândă livezile și pădurea. Tata nu voia și zicea că sunt ale mele, rămase
de la mama. Iar mămica tropăia mărunțel și se uita holbat și a căzut pe scaun
leșinată; și tata a sărit și a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a dus; iar mămica mă
tot bătea, dar eu nu mă plângeam. Mă strecuram la Patrocle, în cușca lui și stam
ascunsă acolo și mă gândeam la mama, care s-a dus și nu s-a mai întors. Mama
mea a murit, Sora-Soarelui.
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de lumină
și clătină întristată din cap.

11
 - Așa-i că pe aici e drumul la bunicii mei? Atunci hai să mergem, Patrocle, că
altfel întârziem.
La doi pași de duduia Lizuca, cățelul scurma ușurel cu o labă un mușuroi de
furnici, apoi își vârî botul în el, mirosind. Îndată începu să scuture din cap și să
pufnească, țopăind la dreapta și la stânga.
Lizuca începu a râde:
- Vezi, Patrocle, dacă nu le lași în pace, ele te mușcă. Stăi cuminte, să ți le
iau eu de pe bot și să le dau drumul în iarbă. Nu știi mata că aici este și
împărăteasa furnicilor? Și dacă o scăpăm de primejdii, ea ne dă un fir de pai; și
când avem nevoie de dânsa îndată vine să ne ajute, cu toate furnicile ei. Așa. Uite
paiul. Hai să mergem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.

Creionul
de Elia David

A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.

Era bine ascuțit, dar dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea
să scrie. Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie. Și copiii îl dădeau de colo-colo,
fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspunse fericit:
- Da, îmi place mult! Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întrebă pe cel roșu:
- Dar ție, ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de
case.
Creionul albastru se lăudă cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni
altul. Cel maro ajuta la înălțarea copacilor. Și, fiindcă era foarte bun prieten cu cel
verde, îl chema să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăța în
toți merii, prunii și cireșii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca
un frate mai mare și făcea câte un contur de toată frumusețea acolo unde era
nevoie de el.
Numai creionul nefolosit nu-și găsea rostul și suferea zi de zi, văzând cum
celelalte pleacă la plimbare pe hârtia atât de albă...
Într-o zi însă, când stătea cu ochii închiși numai ca să nu mai vadă că e
singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică și îl strânge cu grijă între degete. Era
atât de emoționat!... Așa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.
Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai
întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.

12
 Creanga de alun
de Lev Tolstoi

A fost odată un negustor bogat, care avea trei fete. Într-un rând s-a pregătit
el să plece după marfă şi a întrebat pe fete ce vor să le aducă. Cea mai mare l-a
rugat să-i aducă mărgele, a doua a cerut un inel, iar cea mică a spus:
- Nu-mi trebuie nimica. De-ţi vei aduce aminte de mine, adu-mi şi mie o
creangă de alun.
A plecat negustorul. Şi-a terminat treburile şi a cumpărat fetei celei mai mari
mărgele, iar celei de-a doua un inel.
Trece el la întoarcere printr-o pădure mare şi-şi aduce aminte că fata cea mică
n-a cerut altceva decât o creangă de alun. Coboară din căruţă să rupă una.
Deodată zăreşte într-un tufiş o creangă de alun, dar nu una obişnuită, ci cu alune
de aur pe ea. Îşi spune atunci negustorul: “Iată un dar frumos şi pentru fata mea
cea mică şi cuminte”. A aplecat creanga şi a rupt-o. Pe dată a răsărit, ca din
pământ, un urs, l-a apucat pe negustor de mână şi i-a spus:
- Cum ai îndrăznit să rupi creanga mea? Acum am să te mănânc.
Negustorul s-a speriat şi i-a răspuns:
- N-aş fi luat creanga, dacă nu m-ar fi rugat fata mea cea mai mică.
Se răzgândi atunci ursul:
- Du-te acasă, dar ţine minte: cine te va întâmpina întâi, pe acela ai să mi-l
dai mie.
Negustorul i-a făgăduit şi ursul i-a dat drumul. Pe urmă, negustorul a pornit
mai departe şi a ajuns acasă.
Cum a intrat în curtea casei sale, i-a ieşit fuga înainte fata lui cea mică şi iubită.
Negustorul şi-a adus aminte de făgăduiala dată ursului şi i s-au muiat picioarele.
El a povestit apoi tot ce s-a întâmplat şi... toţi au început să plângă.
- Nu plângeţi – spuse atunci mama – ştiu eu ce-i de făcut. Când o să vie ursul
după fata noastră, noi o să gătim pe fata ciobanului şi i-o dăm pe ea în loc.
Într-o zi pe când se aflau cu toţii acasă, iată că intră în curte o trăsură. Şi ce să
vezi? Se coboară din ea un urs, se apropie de negustor şi îi spune:
- Dă-mi fata.
Negustorul nu ştia ce să răspundă. Mama însă a priceput îndată ce are de
făcut. A gătit-o pe fata ciobanului şi a dus-o ursului. Acesta a aşezat-o în trăsură
şi a plecat. Cum au pornit, ursul a început să mormăie şi a vrut să o mănânce.
Atunci, ea a mărturisit că-i fata ciobanului şi nu a negustorului. Ursul s-a întors la
negustor şi i-a spus:
- M-ai înşelat, dă-mi-o pe fata cea adevărată!
Din nou s-au pornit cu toţii pe plâns. Au gătit fata, şi-au luat rămas bun de la
ea şi au dat-o ursului. Ursul a aşezat-o în trăsură şi au plecat. Au mers ei cât au
mers, au ajuns într-o pădure mare şi s-au oprit. Ursul s-a dat jos din trăsură şi a
spus:
13
 - Aici e casa noastră, vino după mine!
Ursul a coborât într-o groapă, iar fata s-a dus după el. După aceea, ursul a
deschis o uşă mare, a tras-o pe fată într-un beci întunecos şi a spus:
- Vino după mine!
Fata tremura de spaimă şi se gândea că i-a sosit sfârşitul, dar tot s-a dus după
urs. Deodată se auzi un bubuit ca un tunet. Se făcu lumină şi fata văzu că nu-i
într-un beci, ci într-un palat bogat. Peste tot lumini, muzică; oameni frumos
îmbrăcaţi o întâmpină şi i se închină, iar lângă ea – un prinţ tânăr. Prinţul s-a
apropiat de fată şi i-a spus:
- Nu sunt urs, sunt prinţ şi vreau să mă însor cu tine.
Pe urmă au trimis după părinţii fetei, au poftit oaspeţi şi au făcut nuntă.
Şi au trăit fericiţi, iar creanga de alun au păstrat-o cu mare grijă.

Copiii din crâng

de Konstantin D. Ușinski

Doi copii, un frate și o soră, au pornit într-o zi spre

școală. Drumul lor trecea pe lângă un crâng cu umbră
deasă. Pe drum era cald și praf, iar în crâng – răcoare și
veselie.
- Știi ce? spuse băiatul surorii sale. Mai avem destul
timp să ajungem la școală, acolo e cald acum, plictiseală,
pe când în crâng trebuie să fie tare plăcut. Ia ascultă cum
cântă păsărelele! Și ce multe veverițe sar din creangă în Konstantin D. Ușinski
1824–1871, pedagog rus
creangă! N-ar fi mai bine să mergem acolo, surioară?
Fetiței îi plăcu îndemnul fratelui ei. Aruncară
amândoi abecedarele în iarbă, se luară de mână și se afundară în desiș, printre
tufele verzi, pe sub metecenii pletoși. Într-adevăr, în crâng era larmă și veselie.
Păsărelele zburau din loc în loc, ciripind necontenit; veverițele săreau de pe o
creangă pe alta, iar gâzele mișunau prin iarbă.
Primul lucru pe care l-au zărit copiii a fost un gândăcel auriu.
- Joacă-te cu noi, i-au spus ei gândăcelului.
- M-aș juca cu plăcere, răspunse gândăcelul, dar n-am timp: trebuie să-mi
adun mâncare pentru prânz.
- Joacă-te cu noi, i-au spus copiii unei albine galbene și pufoase.
- N-am timp să mă joc cu voi, răspunse albina, trebuie să adun miere.
- Dar tu n-ai vrea să te joci cu noi? o întrebară copiii pe furnică.
Furnica însă n-avea timp nici să-i asculte; trăgea un pai de trei ori mai mare
decât ea și se grăbea să-și construiască locuința-i măiastră.

14
 Copiii au încercat atunci să intre în vorbă cu veverița, îndemnând-o și pe ea
să se joace cu dânșii, dar veverița a dat din codița ei stufoasă și le-a răspuns că
trebuie să strângă alune pentru iarnă.
Porumbelul le-a răspuns și el:
- Eu clădesc un cuib pentru puișorii mei.
Iepurașul cafeniu alerga spre pârâu să-și spele botișorul.
Nici florile albe de fagă n-aveau vreme de pierdut cu copiii. Se bucurau că
timpul e frumos și se grăbeau să adune razele în fructele gustoase și zemoase.
Copiilor li se făcu urât, fiindcă în jurul lor toți aveau treabă și nimeni nu
vroia să se joace cu ei. Au alergat atunci la pârâu. Clipocind printre pietre, pârâul
șerpuia prin crâng.
- Tot n-ai tu nicio treabă, îi ziseră copiii, hai, joacă-te cu noi!
- Cum? Eu n-am nicio treabă? clipoci supărat pârâul. Copii leneși ce sunteți!
Uitați-vă la mine: muncesc zi și noapte și nu am nicio clipă de odihnă. Cine le dă
de băut oamenilor și animalelor? Cine spală rufele, învârtește roțile morilor, poartă
bărcile și stinge focurile? Cine, dacă nu eu? Nu-mi văd capul de treabă, adăugă
pârâul și prinse a curge printre pietre.
Copiilor le era din ce în ce mai urât și se gândiră că ar fi făcut mai bine dacă
s-ar fi dus mai întâi la școală și la întoarcere spre casă ar fi intrat puțin prin crâng.
Dar tocmai atunci băiatul zări pe o creangă verde o pitulice mică și frumoasă.
Părea că șade foarte liniștită și nu are altceva de făcut decât să fluiere un cântec
vesel.
- Ei, cântăreațo! îi strigă băiatul. Cred că tu chiar n-ai nicio treabă. Hai,
joacă-te cu noi!
- Cum? fluieră supărată pitulicea. Eu n-am nicio treabă? Oare n-am prins eu
toată ziua musculițe ca să-mi hrănesc puișorii? Mă simt atât de obosită, încât nu
sunt în stare să-mi mișc aripile, și totuși, chiar în clipa aceasta nu stau degeaba, ci
cânt ca să-mi adorm puișorii mei dragi. Dar voi ce-ați făcut astăzi, leneșilor? La
școală nu v-ați dus, n-ați învățat nimic. Alergați prin crâng, ba îi mai împiedicați și
pe alții să lucreze. Duceți-vă unde v-au trimis părinții voștri și nu uitați că
odihna și joaca nu sunt plăcute decât pentru acela care a dus până la
capăt tot ce a avut de făcut.
Pe copii i-a cuprins rușinea. S-au dus la școală și, cu toate că au ajuns
târziu, au fost sârguincioși la învățătură.

Prinţul Miorlau
de Nina Cassian

...Părinții nu știau ce să-i mai facă

- numai să tacă... ...Doar mâțele sosiră toate
Îi aduceau în fiecare zi cu cozile încârligate,
o mie-o sută una jucării. torcând de zor, la prințișor.
15
 Crăișori de lemn, Sfârr... sfârr...
puști de tras la semn, Ce pisici
gume și creioane, cu ochii mici!
rațe dolofane Ce motani
de celuloid, năzdrăvani!
și căței, și mâțe, Și-ncepură să-l ațâțe:
și păpuși semețe, „Miau-miorlau!
cu ochi ce se-nchid, Hai cu noi!
și iar se deschid... Nu ești prinț.
Ah, dar prințul nostru nu tăcea defel. Ești pisoi.
El voia ceva știut numai de el: Nu mai sta! Vino-ncoa!
ceva rotund, dar și pătrat, De-acum, șoareci vei mânca.
mai mult subțire, dar și lat, Colții tăi vor ști să roadă
bun și la spart, și la mâncat, și-o să-ți crească-o coadă-coadă,
de o culoare gheare-gheare
(nu știu care) la picioare,
dar nu aceea pe care-o are... blană moale,
Miorlau! – de ce e luna mare? pe spinare,
Miorlau! – friptura nu e bună! sfârr... sfârr...
Miorlau! – vreau să mănânc compot! ochi ceacâri,
Nu vreau compot, că nu mai pot! și mustăți –
Miorlau! – că nu mă plac deloc! și-o să te ferești de băț
De ce am nas și nu am cioc? și de cei cu colții răi,
(Ei, și pe urmă, ține-te:) de dulăi și de potăi...”
De ce-s cocoși, cocoșii? Atunci prințișorul, de frică
De ce sunt roșiile roșii? Să nu se prefacă-n pisică,
și vinetele vinete? Uită de miorlăitul lui,
...Albi și împăratul, albi și-mpărăteasa, Dragi copii, povestea-i gata.
De-atâta miorlăială, se-mbolnăvise casa. Să vă duceți imediat
Canarii asurziseră, cățeii leșinară, firește, și la mama, și la tata,
iar caii se mutară cu totu-n altă țară. să le spuneți răspicat:
Bostanii și verzele „Iubiții mei părinți, nu vreau
părăsiră grădinile. să fiu și eu un prinț Miorlau!”
Fugiră găinile.
Zburară și berzele.
Și se făcu – pe câte știu –
în jurul prințului – pustiu.

Povestea ursului cafeniu

de Vladimir Colin

Urșii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune
urși albi (dar, firește, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte
pricini, îl rog să-mi dea de știre și să nu mă mai lase să scriu minciuni). Așa...

16
 Ei, și iată că printre urșii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs
cafeniu, un urs mare și frumos, care venea tocmai din munții noștri. Cum a ajuns
el la pol să nu mă întrebați, că nu știu. Ce știu e că s-a pomenit acolo și că a
început să caște ochii la munții de gheață și la focile care se zbenguiau pe ei.
- Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, și toate surorile ei începură să
chicotească, să hohotească și să se prăpădească de râs.
- E mânjit tot!
- De la gheare pân’ la bot!
- Vai, vai, ce caraghios!
- Parc-a fost muiat în sos!
Uite-așa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur,
gata să râdă și el de ursul cel murdar (pentru că urșii, se știe, se spală pe dinți în
fiecare dimineață și seară, ba mai fac și baie) când, spre marea lui mirare, nu
văzu niciun urs.
- Nu cumva râdeți de mine? întrebă el supărat.
- Păi de cine, măi Martine?
- Eu sunt curat, spuse și mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi-
dimineață.
Dar focile nu-l crezură și râseră mai departe, așa că bietul urs își luă
tălpășița, mormăind. Și nu merse el cine știe cât, că se întâlni cu niște urși albi.
- Fraților! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...
- Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreț un urs alb.
- Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.
De ciudă, bietul Martin simți că-i dau lacrimile.
- Dar bine, fraților, nu vedeți că sunt urs, ca și voi?
- Urșii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, și fără a-l mai
învrednici cu o privire, toți urșii albi plecară, legănându-și îngâmfați blănurile albe.
Martin se așeză pe un sloi și începu să plângă.
- Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se
întrebă el. Vai, ce urși răi trăiesc printre munții de gheață!
Și cum plângea așa, un pinguin se apropie încetișor.
- De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
- Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urșii albi mă disprețuiesc și focile râd
de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toți urșii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasăre tare isteață.
- Și numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine.
Îl duse pinguinul într-un loc ferit și, cât ai bate din palme, aduse o bucată de
săpun.
- Ia săpunește-te bine, de sus și până jos! îl îndemnă ea pe Martin.
- Și tu? se supără ursul. Le-am spus și focilor că sunt curat. M-am spălat
chiar azi-dimineață.
- Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta.
Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă și prinse a se săpuni. De
mânios ce era se frecă bine, bine, bine, și – iată – curând toată blana îi era plină
de clăbuci albi și strălucitori.
17
 - Așa, destul, spuse pinguinul.
Martin lăsă jos săpunul și voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl
opri.
- Stai! Rămâi așa!
Apoi îl luă de mână și-l duse în mijlocul urșilor albi.
- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.
- Ce blană albă! se minună al doilea.
- Și ce mândru strălucește în soare! șopti al treilea.
Bietul Martin nu mai înțelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea pe
care i-o făceau urșii albi, că nici nu-și bătu capul să înțeleagă. Îi mulțumi
pinguinului și rămase printre urșii albi cu care jucă „bâz” și „baba-oarbă”, uitând
de toate.
Deodată însă, un munte de gheață se apropie de sloiul pe care se jucau.
- Fugiți! Fugiți! strigă un pui de urs și se aruncă în apă, înotând voinicește.
Urșii se opriră din joacă, văzură muntele și pricepură că se va ciocni de sloiul
lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheață. Speriați, săriră în apă și se
depărtară degrabă, în vreme ce Martin – neobișnuit cu viața de la pol – rămase pe
sloi. Când înțelese ce primejdie îl paște, voi să sară și el în apă, dar chiar în clipa
aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice.
- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!
Niciunul dintre urșii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, niciunul nu
cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi și începu să caute ursulețul. Îl află
pe o moviliță de zăpadă și-l luă în brațe, dar în clipa aceea se auzi un trosnet
cumplit și muntele de gheață izbi sloiul.
Totul pârâia, se prăbușea, valurile țâșniră înalte cât muntele.
Cu puiul în brațe și ferindu-l de bucățile de gheață, mari cât o casă, Martin
se pomeni în apă. Fusese rănit de sulițele de gheață. Dar puiul era nevătămat.
O lespede grea îl împidica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai
sparse lespedea și, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte
primejdii. Mama ursulețului se repezi să-i mulțumească, dar, când ajunse lângă
Martin, încremeni. Și la fel încremeniră și ceilalți urși albi. Clăbucii de săpun din
blana lui Martin se topiră în apă, și ursul nostru era din nou cafeniu...
- Alb sau cafeniu, ești un urs bun și viteaz, spuse mama ursulețului, văzând
cum puiul se prinsesecu lăbuțele de gâtul lui Martin. Îți mulțumesc... Niciunul
dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...
- Nu blana îl face pe urs, încuviințară și ceilalți urși albi, adunându-se în
jurul lui Martin și strângându-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-și împodobească blana cu
clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat strașnic căci săpunul uscat îi pricinuia
mâncărimi cumplite și-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu
era deloc frumos și nici plăcut nu era).
Cât a rămas printre urșii albi s-a bucurat de cinste și prietenie, iar când
s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveștile pentru copii,
și i-a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin și-n ziua de azi:
Crezi că-mi pasă că te știu
18
 Negru, alb sau cafeniu?
Inima să-ți fie dreaptă.
Eu te judec după faptă!

Banul muncit
de Alexandru Mitru

Numai ce-i dobândit prin muncă are temeinicie!

Numai ce-i câștigat cu cinste are preț!
A fost odată într-un colț de țară un potcovar, pe nume Petcu. Toată lumea îl
cunoștea și-l prețuia. Petcu muncea din zori și până-n noapte; nu se da-napoi de
la vreo muncă.
Avea Petcu și un fecior: pe Iliuță.
Și cât era ziua de mare, Iliuță nu știa altceva să facă decât să se tolănească
prin pădure, să strângă mure și să doarmă.
Privea la ceilalți cum muncesc și nu se rușina. Vorba cântecului:
„La toată casa
bate coasa,
dar la mine
n-are cine!...”
Privea la tatăl său cum cădea frânt de oboseală și îi mânca bucatele, îi bea
vinul... La o astfel de muncă era totdeauna cel dintâi. Cum spune o zicală: „De e
muncă, nu se vede; la mâncare e cât șapte!”
Mânca deci, precum spun, bucatele tătâne-său și nu se rușina deloc.
Le mesteca alene sau le sorbea pe îndelete și pleca iară să se culce.
Mai auzea din depărtare cum bocănea tatăl pe nicovală și-adormea liniștit.
De la o vreme s-a luat însă părintele de gânduri. Azi, mâine, n-o mai fi nici
el pe lume... Băiatul a crescut destul de mare. Și n-are niciun rost. L-a chemat
tatăl pe Iliuță lângă nicovală și a rostit:
- Să știi, băiatule, că acul mic îmbracă toată casa și hărnicia singură îți dă de
mâncare... Te du dară în lume și muncește, deprinde o meserie, vină apoi acasă
cu banii dobândiți, să mă mândresc cu tine! De nu câștigi, să nu te mai întorci la
pragul părintesc!
Aude astfel de cuvinte și se mâhnește Iliuță.
Să-și lase odihna, bucatele de-acasă, să muncească? Nu prea-i vine la
socoteală! Stă, se gândește și pe dată-i vine-n minte:
„O să mă duc degrabă la măicuța. Ea nu-i așa de rea ca tata. Și-o să-i cer
un galben.”
Se duce-n fața mamei și o roagă:

19
 - Măicuță, nu vrei tu să-mi dai un galben? De mult nu mi-ai mai dat! Și-mi
trebuiește...
Stă măicuța-n cumpănă, dar vede pe băiatul ei cel drag posomorât și
întristat și-o doare inima să-l știe astfel.
Caută sub pernă, unde-și ține bărbatul ei banii adunați prin muncă și-i dă
băiatului un galben.
A doua zi, ia Iliuță bucate în traistă. Pornește spre pădure și stă acolo ziua
întreagă. Numără frunzele, doarme bine, mănâncă zdravăn și se întoarce seara
acasă.
Intră la tatăl său sub șopru. Potcovarul, cu fața asudată, c-un șorț de piele
înainte, murdar tot de funingine și zgură, nu se-ndura să lase lucrul, mai ciocănea
încă pe nicovală.
Cum și-a văzut fiul venind, l-a întrebat:
- Ce-ai făcut toată ziua, Iliuță? Ai câștigat ceva?
Băiatul se preface că-i trudit:
- Ehei, tătucă, abia mai pot merge. Mă doare și grumazul și spatele. Am
muncit mult. Și iată galbenul pe care l-am câștigat.
Potcovarul a luat în mână banul, l-a cântărit și într-o mână și într-alta...
În fața lui luceau cărbunii aprinși. S-a dus spre ei. A aruncat banul în foc și l-
a lăsat să se topească.
Apoi l-a privit drept în ochi pe fiul său, pe Iliuță. Flăcăul a tăcut, a privit în
jos.
- Mă minți, flăcăule – a rostit tare potcovarul – banul acesta nu-i câștigat de
tine, ci de altul. Te du din nou. Să nu te întorci, de n-ai să-nveți să-ți câștigi banul
prin muncă.
A plecat Iliuță, da-n gândul lui se învârtea minciuna mai departe.
„Ea e mai bună – chibzuia feciorul - și o să se-ndure să mai îmi dea un
galben!”
- Mămucă – a început să se prefacă Iliuță – să vezi... am pierdut galbenul ce
mi l-ai dat. Dă-mi altul.
O doare inima pe mamă când își vede copilul său mâhnit, o doare inima
când vede umbrele ce i se strâng pe frunte.
Se înduplecă din nou sărmana mamă. Caută sub pernă unde-și ținea banii
cei dobândiți prin muncă, scoate un galben și i-l dă.
A doua zi de dimineață Iliuță, cu traista de mâncare după gât, porni iarăși la
drum. Plecă pe malul râului, numără peștii ce-i vedea prin apă, se scăldă ziua
întreagă, dormi, mâncă și pe înserate o luă spre casă.
Intră la tatăl său, făcând din nou pe obositul:
- Nu mai pot de spinare, nici de picioare, tată. Poftim ce-am dobândit.
Tatăl luă galbenul, îl azvârli în foc, își privi în ochi feciorul și glăsui:
- Să pleci! Nădăjduiesc că-i cea din urmă oară când mă mai minți. Minciuna-i
gogoneață, măi băiatule, e greu s-o ții în mână, scapă iute. Să nu te-ntorci până
nu vei aduce un galben câștigat de tine! grăiește tatăl cu blândețe. Da-n ochii lui
nu e decât durere! Și-alături se ivește mama plânsă și întristată.

20
 Ce slabi sunt amândoi! Cum a putut să mintă așa fără rușine? Cum nu i-a
fost milă de ei? Îi veni lacrimi în ochii lui Iliuță. Ar vrea să cadă în genunchi, să le
ceară iertare. Dar vorbele, de astă dată, nu vor avea de bună seamă vreo cătare.
Își pleacă ochii Iliuță și pornește. Din depărtare mai privește o dată spre
casa părintească.
Umblă prin sate. Se tocmește. Muncește și la plug, și la semănat, taie și
lemne în pădure. Acum are mâinile zdrelite, fața arsă de vânt și de arșiță. Se
simte însă bine. E vesel cum n-a mai fost vreodată!
Și stă așa o lună încheiată. Pe la sfârșitul lunii vine acasă.
Tatăl e tot la muncă, mama i-alăturea de el. Vorbesc. Și poate chiar pe el îl
pomenesc.
- Te uită, tată, zice Iliuță, și îi întinde un galben lucitor, cu zimții noi. E
câștigat de mine.
Tata îl cântărește iară-n palmă și-l zvârle-n foc.
- Nu, tată – strigă Iliuță – nu-l arunca! Și se repede cu mâinile în flăcări, se
arde, însă scoate galbenul de acolo. E galben muncit, tată. În el sunt strânse zile
multe și nopți trudite, la arătură, la cărat de lemne. Îmi pare rău de el...
Se luminează fața tatălui.
- Acum știu că rostești adevărul, grăiește Petcu potcovarul. De bani străini
nu-ți pare niciodată rău, de aceea nici nu te-ai mișcat să scapi galbenii pe care i-
am aruncat în foc mai înainte. Dar de ăsta, care-i dobândit din truda ta, vezi cum
te doare inima? Vezi cum îți pare rău, măi Iliuță?
- Așa-i banul muncit! adăugă mama. Îl prețuiești cu-adevărat, și-are
temeinicie, măi copile.
Așa-i banul muncit!...

Povestea anotimpurilor
de Maria Dorina Pașca

Andreea e prietena mea. De câte ori ne întâlnim îmi spune tot ce

născocește. Iată ce mi-a spus acum câteva zile:
- Știi ce-am găsit azi? O poveste. Stai să ți-o spun:
„Cică a fost odată un împărat ca toți împărații și o împărăteasă ca toate
împărătesele. Pe împărat îl chema Anul, iar pe împărăteasă o chema Ziua. Și
aveau patru fete. Prima era Primăvara. Când s-a născut ea, pământul s-a
acoperit cu o rază de soare, ghioceii și-au scos capul din fulare, iar pomii râdeau
de înfloriți ce erau. Când s-a ivit pe lume Vara, pământul s-a îmbrăcat în holde,
iar soarele și-a prins cercei de cireșe la urechi. Toamna s-a ivit după suratele ei,
atunci când livezile s-au înmiresmat de roade, iar viile purtau ciorchini mari de
struguri. Iarna, sora cea mică, și-a urmat surorile, albă ca un mărgăritar.

21
 Au crescut toate ca-n povestea aceea pe care mi-ai spus-o tu: într-o zi, cât
altele în nouă...
Și nu peste multă vreme le-a venit și rândul la măritat, că nu le era ușor
părinților cu atâtea fete. Primăvara își găsi mire pe Mugur. La nunta lor au venit
toți ghioceii, toporașii și brândușele, nuntind șapte zile și șapte nopți. Vara prinse
drag de Soare și holda de grâu le-a fost casa. Toamna îl îndrăgi pe Belșug,
când crengile pomilor se aplecau să mulțumească pământului pentru roade.
Iarna luă de bărbat pe Crivăț, făcând mare bucurie la curtea împărătească.
Primăvara și Mugur au avut trei flori: Martie, Aprilie și Mai. Vara și
Soarele, trei raze aurii: Iunie, Iulie și August. Toamna și Belșug, trei mere
roșii: Septembrie, Octombrie și Noiembrie. La urmă, Iarna și Crivăț, trei
flori de gheață: Decembrie, Ianuarie și Februarie.”

22
23
24
I.L. Caragiale - Vizită ...

M-am dus la sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche prietină,
ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu, un copilaş foarte
drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus
băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte elastică. Atenţiunea mea a
făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat
ca maior de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de rigoare, am
început să convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii - d. Popescu tatăl
este mare agricultor - despre criză ş.cl (și celelalte). Am observat doamnei
Popescu că în anul acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri...
Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu petrecerile,
mai ales când are copii.

-Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a făcut
băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv.
bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea
să-l lase fără educaţie!
-Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa educaţiei
copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie bătrână:
-Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!
-Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

Apoi, cătră mine încet:

-Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... Dar vocea de dincolo adaogă:
-Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !... Astâmpără-te, că te arzi!

-Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!

-Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!
-Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe când vrea
să iasă pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea,
luând o poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l sărută...
-Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca te-
aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?
-Dar - întrerup eu - pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?
-Pentru dumneata.
-Da de ce vă mai supăraţi?
-Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l deoache,
şi-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge într-un colţ al
salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite
25
fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de
gât, suie pe un superb cal vânăt rotat, pune trâmbiţa la gură şi, legănându-se
călare, începe să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam Popescu îmi
spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu cred să mai ţie mult gerul
aşa de aspru; ea n-aude nimica.
-Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! Nu e
frumos, când sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:
-Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.
-Maior! strigă mândrul militar.
-Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa; cu
trâmbiţa cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea
soldaţilor cu sabia scoasă.
Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe care o
trânteşte cât colo; asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:
-Înainte! marş!
Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În momentul
acesta, jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o
vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se reculeagă fiind surprins
de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet
suprem de asalt, se repede asupra inamicului. Inamicul dă un ţipăt de desperare.
-Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!
Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia atacului, nu
mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar madam Popescu,
deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război,
primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică lovitură de spadă.
-Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi-ar fi plăcut să mă omori?
Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce am luat
dulceaţa, mă pregătesc să sorb din cafea...
-Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
-Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... şi... dumnealui... mi se
pare că-i cam place.
Şi zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.
-A! zic eu, şi dumnealui?
-Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te prăpădeşti de
râs... ca un om mare...
-A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...
-Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua de
dulceaţă...
-Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu
26
cheseaua în vestibul.
Unde te duci? întreabă mama.
-Viu acu! răspunde Ionel
După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se apropie
de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale, scoate una, o
pune în gură şi mă salută milităreşte, ca orice soldat care cere unui ţivil să-i
împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, îmi face cu ochiul şi
mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde
pe a lui şi, fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu
nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi îmi zice:
-Scuipă-l, să nu mi-l deochi!
Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe care i-am
adus-o eu şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la policandrul din tavanul
salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal.
-Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei să moară
mama?
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din mână: o
trânteşte cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba
francezului, entre la coupe et les lèvres… 4 mingea îmi zboară din mână ceaşca,
opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de vizită, coloarea oului
de raţă.
-Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ţi-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat pe
domnul!... aldată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-se către mine,
cu multă bunătate:
-Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!... Dar n-apucă
să termine, şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o adâncă groază. Apoi
dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe scaun:
-Ionel! mamă! ce ai?
Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa lui figură
strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat.
-Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!
Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la piept.
-Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!
Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.
-Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu ţi-am spus
eu că tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu mai fumezi!
Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior afară din orice stare
alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat. Când am ajuns
acasă, am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în vestibul — ca
să-mi toarne dulceaţă în şoşoni.

27
 Ionică mincinosul
Alexandru Mitru

1. Trăia odată un băiat căruia nu-i plăcea să-şi ajute părinţii. Îi spunea tatăl său:
- Ionică, vezi de fă cutare sau cutare lucru!
- Îl fac îndată, tătucă! răspundea băiatul
Se prefăcea că ajută. Şi n-ajuta. Merge treaba asta o dată, de două ori, de trei ori.
Începe să simtă tătâne-su că umblă cu lucruri necurate. Pune la cale să-l lecuiască.
*

2. Odată vine feciorul înaintea tatălui său şi rosteşte cu glas mieros:

- Tătucă! Mi-ai făgăduit că-mi vei face şi mie nişte opincuţe, dacă oi fi vrednic. Uite
opincuţele astea vechi s-au ponosit!
-Păi, eu, băiete mi-am ţinut făgăduiala. Acum rămâne să-mi arăţi şi tu cât eşti de
vrednic. Urcă-te chiar acum în pod şi vântură bine grâul de acolo, apoi o să-ţi primeşti
răsplata.

*
3. Se urcă-n pod băiatul. Se pitulează sub scară şi stă acolo un ceas. Pe urmă se
întoarce.
- Am vânturat grâul, tătucă, să-mi dai opincile!
- Aleei, măi băiete, ţi-am spus să vânturi grâul. Fă treaba cum se cuvine, apoi îţi vezi
opincile făgăduite.
Aşa că pleacă, se suie-n pod, se joacă cu mâţele şi se întoarce.
- Ai vânturat, măi, grâul, ori ba? întrebă tatăl.
- L-am vânturat, zise băiatul bucurându-se dinainte de opincuţele
cele noi.
- Nu e adevărat! se amărăşte tatăl. Haide cu mine şi-am să-ţi arăt.

*
4. Se urcă amândoi în pod. Vântură tatăl grâul înaintea lui Ionică. Şi
ce credeţi? Sub grâu el ascunsese o pereche de opincuţe cum nu se văd pe oriunde.
S-a plecat băiatul să pună mâna pe opinci. Tatăl nu l-a lăsat. Le-a pus într-un cui,
deasupra laviţei pe care dormea Ionică. Să vadă, să înţeleagă bine, că minciuna are
picioare scurte şi întotdeauna o ajunge din urmă adevărul.

28
 Pestisorul de aur, de Fratii Grimm

A fost odată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia lui în
apropierea ţărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat,
iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia-şi mai ţinea zilele. Nu mai ieşea pe
mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţă valurilor mai puternice.
Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe
ţărm, de unde îşi arunca-n apă undiţa. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu
prea reuşeau să-şi astâmpere foamea.

Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreaţă şi mereu nemulţumită. Zi de zi se

plângea de viaţa pe care o duceau şi nu contenea să-şi învinovăţească bărbatul
pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undiţa-n apă,
nădăjduind să prindă cât mai mult peşte. Trecu o bună bucată de vreme de când
stătea chircit cu undiţa-n mână. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un
peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse
ceva asemănător: era poleit cu aur.

Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă.
Pescarul era un om milostiv, însă-i era teamă de gura spurcată a nevestei,
gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţă viaţa
bietei vietăţi, hotărându-se s-o lase să se întoarcă-n împărăţia apelor. Peştişorul,
drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul,
trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi
mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu.

Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru
a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de
promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva clipe, nevasta bătrânului se arată
neîncrezătoare. Îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta
trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum
era, se hotărî să pună la-ncercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci
bătrânului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să-i
îndeplinească o dorinţă.

Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişorul de aur.
Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce-i ceruse nevasta să-i
poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului
nu i se păru greu să-i îndeplinească dorinţa şi-i promise pescarului că soţia lui va
fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici,
spre uimirea lui, văzu-n odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i
fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată,
29
clătinându-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite
a peştişorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de
lăcomia ei.

Gândindu-se că aceasta covăţică nu-i este de ajuns, îşi trimise din nou bărbatul la
malul mării, pentru a cere peştişorului de aur să-i îndeplinească cea de-a doua
dorinţă. De astă-dată, femeia vroia o casă frumoasă şi împodobită, în locul celei
dărăpănate. Zbiera cât o ţinea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase
se auziră până departe şi pescarul n-avu de ales decât să-l cheme din nou pe
peştişorul auriu.

Om cinstit, cumpătat şi modest, îi era ruşine de lăcomia soţiei sale. Se temea că

peştişorul se va supăra dacă-l caută după atât de puţin timp. Poate îşi va spune
că este şi el la fel de necinstit şi de lacom ca şi nevasta lui. Îşi ascunse ruşinea, îşi
lua inima-n dinţi şi-l chemă din nou pe peştişor. Şi-i spuse cea de-a doua dorinţă a
femeii sale. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită - la întoarcere va
găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.

Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că-n locul bordeiului
dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă. Nevasta lui însă stătea în prag,
scrâşnind din dinţi de nemulţumire. „Te pomeneşti că nu-i sunt de ajuns toate
bogăţiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Şi câtă dreptate mai avea!

Căci de îndată ce-l văzu, bătrâna îi porunci moşului să facă din nou cale întoarsă
şi să se-nfăţişeze înaintea peştişorului. Urma să i se-ndeplinească cea de-a treia
dorinţă: vroia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa, deşi părea deja sătul şi
plictisit de lăcomia lor. Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă
ochilor. În locul casei era un palat care se înălţa falnic în ţinutul acela părăsit ce
până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.

Nevastă-sa era acum împărăteasă şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala
mare a palatului. Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară,
izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet
muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să-şi caute norocul în altă parte. Îl
izgoni ca pe un duşman şi-i spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să
mai pună piciorul în palatul ei.

Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i
se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi-l
batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici
nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur
putea să-i dea vreun sfat. Cobora din nou la ţărm şi-l chema încă o dată deşi cele
30
trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arată şi acum. Bătrânul îi
povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale.

Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie
palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe
nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească
pacea şi împăcarea.

Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se

îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă
dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi-
l trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de
mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să-i facă pe plac stăpânei.

Când bătrânul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru îşi găsi
nevasta, cea veşnic nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de
bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi
toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul undiţei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar
pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să-l dojenească pe nedrept în
fiecare zi.

Batranul si nepotul,
de Fratii Grimm

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se

tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la
masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă,
iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.
Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură
de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ,
lângă vatră.

Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât
să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui
lăcrimau de amărăciune.

Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se
făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se
închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai,
scăpa câte-un oftat adânc.
„Asta e prea de tot!..." îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară

31
din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce
de aici înainte doar din strachina de lemn.

Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul - să tot fi
avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori - începu a-şi face de joacă cu nişte
scândurele.
-Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
-Fac şi eu o covăţică - îi răspunse copilaşul - din care să mănânce tata şi mama,
când n-or mai fi în putere, ca bunicul!

Sâmburele

Lev Nikolaevici Tolstoi

Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prânz si le-a aşezat pe o
farfurie. Vania, care nu mai mâncase până atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai
plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste! Tot dându-le aşa târcoale, băieţelul
pândi clipa când nu era nimeni în odaie şi, nemaiputându-se stăpâni, înhăţă o prună şi o
mâncă. Când s-a apropiat ora prânzului, mama a numărat prunele şi văzând că lipseşte
una, i-a spus tataăui. Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:

- Ia să-mi spuneţi, copii. Nu cumva a mâncat cineva dintre voi o prună?

- Nu, au răspuns copiii în cor.

Vania, roşu ca un rac, a spus şi el:

- Nu, n-am mancat-o eu!

- Că unul dintre voi a mâncat pe ascuns o prună, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar
nu despre asta-i vorba. Nenorociera-i alta. Fiecare prună are un sâmbure. Şi dacă cineva nu
ştie cum să le mănânce şi înghite sâmburele, a doua zi moare. De asta mi-e frică.

Atunci Vania, galben la faţă, a zis repede:

- Ba nu, că sâmburele l-am aruncat pe fereastră.

Toţi au izbucnit în râs, iar Vania a început să plângă.

Hainele cele noi ale împăratului

de Hans Christian Andersen

Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi
încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.

32
 Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar
ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune
despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că "se îmbracă", asta fiind
îndeletnicirea lui de fiecare clipă.

Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau
drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi
desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi
anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de
dădeau în gropi nu puteau să le vadă.

- Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care
din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt
proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime
de parale să înceapă să lucreze.

Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau
nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar
şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.

"Oare unde or fi ajuns cu lucrul?", s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era
cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea
vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum
stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în
slujbă sau de prost este vecinul.

- Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât
oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.

Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.

- Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic!

Dar n-a spus că nu vede.

Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot
îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu
era nimic de văzut. "Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-
oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa."

- Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.

- Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate!
Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.

- Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa.
Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus.

Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până
acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca
şi până acum la stativele goale.

Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu
ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a
uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
33
 - Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel
era stofa care nu se vedea nicăieri. "Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru
slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni."

- E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.

Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era
în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a
dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut.

- Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele
goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. "Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd
nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?"

- Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!

Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi
curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: "O,
ce frumos!". Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care
tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. "Minunat, frumos, măreţ!", spuneau toţi şi se bucurau grozav.
Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al
curţii imperiale.

În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea
să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au
făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: "Hainele sunt gata".

Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi
au spus: "Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!" şi aşa mai departe. "Hainele sunt uşoare ca
pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea."

- Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.

- Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi
chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.

Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi
împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.

- Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se
poate ceva mai frumos!

- E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii.

- Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că
îşi vede hainele.

Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat
ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.

Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: "Ce
minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!" Nici unul nu voia să spună că nu vede
nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină
de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.

34
 - Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.

- Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.

- E dezbrăcat! a strigat tot poporul.

Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: "Acuma nu mai pot să dau
înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început". Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o
vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.

DATA................ ......................
FIŞĂ DE LUCRU

TITLUL............................................................................................................................
AUTORUL......................................................................................................................
PERSONAJE...........................................................................................................................
.................................................................................................................................................
...................................................................................................................................
ÎNSUŞIRI ALE FIECĂRUI
PERSONAJ..............................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
........................................................................................................................
............................................................................................................................................PR
EZENTAREA PE SCURT A
CONŢINUTULUI...................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.........................................................................

35
EXPRESII ...............................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.................................................................................................................................................
.
.................................................................................................................................................
........................................................................................................................................

36