Cioplitorul din cetatea cea albă

de Vladimir Colin I

A fost odată – vai, tare-i mult de-atunci! – a fost odată o cetate mai mândră decât toate, o
cetate albă cu ziduri albe, o cetate însorită, ridicată la malul mării. A fost odată o cetate... Şi nu
s-a pomenit de-atunci una să-i semene, că zidurile cele albe ale cetăţii albe erau, din loc în loc,
împodobite cu câte o aripă albă, tot atât de albă ca aripa lebedei albe. Câtu-i anul de lung,
aripile cele albe fâlfâiau pe ziduri ca nişte năframe, fâlfâiau rar şi parcă ostenite, întocmai cum
flutură năframele albe în clipa despărţirii. Corăbierii le vedeau din largul mării şi mult se
minunau când pânzele corăbiilor începeau să fluture şi ele pe catarge, răspunzând parcă de
departe bătăii din aripi a cetăţii-nsorite!
Şi venea apoi o noapte, o noapte de sidef şi catifele-albastre, când aripile cele albe
prindeau a fâlfâi cu putere. Nici un străin de cetate nu mai putea rămâne între ziduri, şi porţile
cele albe se-nchideau atunci, scârţâind. Căci întreaga cetate, cu uliţi, şi case, şi oameni, căci
întreaga cetate se-nălţa îndată binişor, plutea peste marea verzuie şi nimeni, nimeni nu ştia
încotro o purtau sutele de aripi albe, nimeni nu bănuia ce se petrece în orele nopţii de sidef şi
catifele-albastre, de la asfinţit, când cetatea se ridica în slavă, şi până-n zori, când se-ntorcea pe
malul mării. Iar aripile urmau să fâlfâie un an de zile, rar şi fără putere, ca şi cum n-ar fi izbutit
să uite de osteneala îndelungatei călătorii...
Şi-n cetatea-nsorită se afla o piaţă mare, iar în piaţa cea mare se ridicau trei chipuri
cioplite în piatră albă, prin faţa cărora treceai şi te minunai. Erau acelea chipurile unor oameni
care trăiseră în urmă cu sute de ani şi care purtaseră în lumea largă faima cetăţii. Şi-aşa cum
fuseseră-n viaţă, aşa senălţau acu în piaţa cea mare, ciopliţi în piatră, Poetul, Luptătorul şi
Vraciul.
Şi-n cetatea cea albă trăia un flăcău înalt, cu zâmbetul cald. Şi flăcăul era cioplitor în
piatră.
– Ascultă, cioplitorule – îi spuseră într-o bună zi mai-marii cetăţii, arătându-i cele trei
chipuri cioplite în piatră. Să ne faci un al patrulea chip, vrednic să stea alături de acestea, şi
chipul să fie chipul Neguţătorului, care a fost, precum ştii, un dregător de seamă în cetate...
– Bine – răspunse flăcăul.
Şi-apăi din clipa aceea veni zi de zi şi privi lung, lung, la cele trei chipuri cioplite-n piatră
albă, care se înălţau în piaţa cea mare a cetăţii. Şi, din ce le privea, dintr-atât se-ncredinţa că
Neguţătorul nu era vrednic să le stea alături.
– Am să aşez lângă voi un alt chip – spuse cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald. Un chip
cum n-a mai fost, o să vedeţi...
Şi, dacă privi zile-n şir cele trei trupuri de piatră, se-nchise în casă şi prinse a dăltui o
bucată de marmură albă. Şi munci, singur, într-o înfrigurare ciudată, şi-n toată vremea cât ciopli
piatra i se păru că aude un cânt, mai frumos decât toate cântecele ştiute... Iar după trei zile şi trei
nopţi lepădă dalta şi ciocanul, deschise poarta casei şi strigă:
– Veniţi şi vedeţi!
Şi oamenii veniră şi printre ei îşi croiră drum mai-marii cetăţii şi cu toţii priviră chipul
tăiat în marmura cea albă.
– Ce-i asta? strigară mai-marii. Îţi baţi joc de noi, cioplitorule?
Căci în locul Neguţătorului mare şi gras pe care-l ştiau, văzură o Dănţuitoare. Marmura
netedă părea caldă şi vie, capul Dănţuitoarei se pleca uşor către umărul stâng, braţele-arcuite
păreau că pe dată se vor roti, iar trupul se mlădia pe măsura unui cântec neauzit.
 – Numai Dănţuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător şi de Vraci, ca una
ce-nchipuie frumuseţea – spuse cioplitorul.
– Ce să facem cu frumuseţea? strigară însă mai-marii. Neguţătorul a cumpărat şi a vândut
tot ce se poate cumpăra şi vinde pe lumea asta... a cumpărat, de bună seamă, şi frumuseţe.
Chipul lui să se-nalţe în piaţa cea mare!
– Avea un suflet pocit – se-mpotrivi cioplitorul, dar mai-marii tăbărâră asupră-i, strigând:
– Ce-ţi pasă? }i-am poruncit să-i ciopleşti sufletul?
– Nu pot dăltui un chip fără a-i dăltui în piatră şi sufletul...
– Nu fi prost – şopti către cioplitor unul dintre oamenii care se adunaseră să privească. Îl
vor pe Neguţător?... Fă-l aşa cum vor ei şi gata! Ai să primeşti bani buni...
– Numai Dănţuitoarea-i vrednică să stea alături de Poet, de Luptător şi de Vraci – spuse
însă cioplitorul. Acesta mi-i ultimul cuvânt.
Iar dacă văzură că flăcăul nu le dă ascultare, se sfătuiră mai-marii şi hotărâră pe dată că
cioplitoru-i numai bun de închisoare.
– Prea se crede isteţ – spuseră mai-marii. Şi-şi bate joc de noi...
– Dar cu Dănţuitoarea ce facem? întrebă careva.
– Dănţuitoarea?... Vârâţi-o şi pe ea la închisoare, să-i ţină de urât, râseră mai-marii.
Şi-ntr-adevăr, cioplitorul cel înalt, cu zâmbetul cald, fu dus la închisoare, şi-n beciul în
care-l zăvorâră fu-nchisă şi Dănţuitoarea. Şi zile după zile trecură şi, iacă, mai rămăsese doar
una singură până la noaptea de sidef şi catifele-albastre, sorocită tainicului zbor, când o corabie
opri în faţa cetăţii celei albe.
Era o corabie ciudată, cum nimeni nu-şi amintea să mai fi văzut cândva. Părea toată un
butoiaş înnegrit de vreme, şi-n loc de pânză o fâşie de piele neagră îi spânzura de catarg. Iar din
corabia aceea coborî un singur om scund, gros, cu picioare scurte şi-aducând mai degrabă a
broscoi.
– De unde vii, străine şi pentru care treburi? îl iscodi straja, care veghea pe zid, între două
aripi albe, ce fâlfâiau domol.
– Vin de departe şi-aduc mărfuri nemaivăzute – răspunse omuleţul cunfăţişare de broscoi.