1.

„După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din faţă, apare un călăreţ. S-a oprit ca o statuie pe un soclu.
Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, cu o tihnă ţărănească. E, între noi şi el, ca la trei-
patru sute de metri. După ce se uită liniştit la noi, îşi îndeamnă calul şi coboară vreo treizeci de paşi, spre destul de
înghiţita noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce şi urcă la pas pe dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la
Viena.
Numaidecât vin doi infanterişti. Se opresc şi ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului
verde. Se profilează pe cerul tare şi gol, ca nişte ciobani pe o culme. Coboară treizeci de paşi, se întorc apoi,
şi intră şi ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeaşi mişcare,
coboară aceiaşi treizeci de paşi, se întorc şi se afundă înapoi, dincolo de margine.
Revin acum şaisprezece inşi. Se opresc toţi aliniaţi, se desfăşoară în trăgători şi pornesc spre noi.
„Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba
vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, şi eu, deşi nu-l întreb niciodată nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu,
iată şi cei şaisprezece s-au oprit după treizeci de paşi, şi în loc să deschidă focul, stau şi se uită la noi. Ne
uităm unii la alţii, cum se uită vecinii, în faţa casei, unii la alţii, peste drum. Eu mă întreb însă ce dracu mai
cred ei despre noi. Chem pe Nicolae Zamfir.
- Ascultă, Zamfire, ia doi oameni şi târăşte-te prin pădure până spre ei într-acolo. Vezi ce mai e şi asta.
E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aş putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu
mormane de cadavre şi cu torente de foc, dar ştiu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să
cad - aşa cum stăm neadăpostiţi - la prima salvă. Totuşi nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în
încăpăţânarea de a rămâne.
Caporalul s-a întors cu urechi lungi:
- Domnule sublocotenent, nu ştiu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.”
(Camil Perescu – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

2.
„Privind în flăcări, cu picioarele întinse şi cu capul pe piept, viaţa mea toată mi se părea un fantastic
vis de nebun, fără înţeles şi fără ţintă, în limbile de flăcări vedeam pare-că arzând toate cugetările mele, zilele
mele, visele mele de fericire. Când focul nu mai era decât o grămadă mare de cărbuni acoperită [cu] flăcări
vinete, atunci astupai soba şi, aşezându-mă în faţa zgurei, îmi închisei ochii spre a adormi de moarte. Vântul
urla afară cumplit şi ploaia cădea măruntă şi rece pe geamurile ferestrei... Parcă vântul cu norii, tunetul şi
ploaia făceau nunta lor sălbatecă în regiunile cele negre a-nnoratului cer de noapte. Prin şuierul cel monoton,
deşi puternic, al vântului am adormit şi simţeam, pare-că, cum creierii mei se paraliză de carbon. Murisem!
M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape
vergine şi sânte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre diafane şi
fericite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dumbrăvilor sânte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur
care, cu freamătul frunzelor sale, cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate
umbrele sânte şi albe numai eu aveam corp... Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele
de argint, în mijlocul râului o insulă încungiurată de ape, cu păduri şi grădini din a căror mijloc se rădica la
ceruri o biserică naltă cu copole rotunde – toată de aur gravat ce strălucea astfel căci soarele cerului curat se
oglindea în copola cea mare a bisericii. La ţărm era o barcă de aur... Eu mă suii într-însa şi, spărgând cu
lopeţile undele de argint ale râului, ajunsei la malul insulei.”
(Mihai Eminescu – Geniu pustiu)

3.
„«Luaţi-vă lumea! A strigat Domnul; luaţi-o, oamenilor! A voastră să fie ca moştenire-n vecii vecilor! Şi
frăţeşte v-o-mpărţiţi!»
S-au repezit care mai de care cu mâinile-ntinse să-şi apuce partea; mişunau tineri şi bătrâni. Plugarul
se duse spre roadele câmpului; vânătorul porni să bată pădurile; neguţătorul îşi înfundă hambarele; viierul îşi
alese zeama nobilă; regele puse streji la poduri şi drumuri şi zise: «Daţi-mi dijma!»
Într-un târziu, după ce se isprăvise-mpărţeala, iată vine şi Poetul din depărtări...Nimic nu mai
rămăsese de apucat; pretutindeni toate aveau stăpân.
― Vai! Eu singur, strigă el cu mâhnire, eu singur fusei uitat, eu, cel mai supus copil al tău!
Şi-ngenunchie înaintea Domnului, care-i răspunse:
― Dacă te-ai desfătat în lumea visurilor, ce stric eu? Unde erai când s-a-mpărţit pământul?
 ― La tine eram! zise Poetul. Ochiul meu ţintea la faţa ta; urechea mea la armonia cerurilor...Iartă
sufletul care, îmbătat de lumina ta, nesocoti cele pământeşti!
― Ce-i de făcut? zise Domnul...Nimic de acolo nu mai e al meu; toate le-am dăruit! Vrei tu să
trăieşti în cerul meu?... Vino când doreşti: oricând, bucuros îţi va fi deschis!
Pe urmă i-a adăogat Domnul cu multă bunătate:
― Ei, acuma, mai du-te pe pământ şi te mai plimbă.
A mulţumit Poetul din fundul sufletului şi a plecat măgulit de atâta frumoasă atenţie din partea Domnului.
S-a coborât pe pământ... Acolo toată lumea forfotea în sus şi-n jos, alergând fiecare fără astâmpăr după treburile
sale: care mâhniţi, care mulţumiţi, toţi îngrijaţi... Poetul a salutat în dreapta şi-n stânga; unii tot i-au moţăit din cap;
dar alţii, parcă nici nu-l văzuseră. A dat să intre-n vorbă ici şi colo... Unul i-a răspuns:
― N-am vreme de fleacuri...am treabă!
Altul, după ce l-a ascultat puţin, zice:
― Îmi pare rău, dar nu-nţeleg deloc...Salutare... [...]
Poetul a căzut mâhnit pe gânduri – făr-a-nţelege cum poate avea o lume întreagă, stăpânind întreg
pământul, atâtea griji, atâta bătaie de cap şi atâta răutate – şi s-a hotărât să se întoarcă la Domnul. Când a
sosit sus, a dat la poartă de sf. Petre, care-i era binevoitor.
― Ei! zice sfântul, te-ai întors iar? atâta ţi-a fost plimbarea?
― Să-ţi spun drept, sfinte Petre, e tare urât pe pământ...şi am venit, după cum mi-a spus Domnul...
Dar sfântu-i taie vorba:
― Drăguţă, să ierţi, Domnul acuma are alte treburi; mai du-te şi te mai plimbă; vino aldată.”
(I.L. Caragiale – Partea Poetului)

4.
„Primarul mai ştia, tot din izvor oficial, că voluntarii au să fie liberaţi zilele acestea, spre a se
întoarce pe la căminuri, fiindcă războiul s-a sfârşit.
― Dar …întrebă distras d. Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu tâlharii prinşi astă-primăvară?
Tâlharii fuseseră osândiţi la diferite pedepse şi desigur acum erau şi aşezaţi la locurile de muncă.
«Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a fost la judecată despre popa, despre capul şi
gazda tâlharilor. Aoleu! ce mai judecători!
…Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă?
…Dar dacă îndrăzneşte şi se-ntoarce?…Atunci, ce-i de făcut?
…Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba!
…Dar dacă-i vine aşa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplă-se orice s-o-
ntâmpla! că odată a purtat barbă şi plete…
…Da, dar atunci procurorul îl rade şi-l tunde de-a binele.
...O veni?…n-o veni?…»” (I.L.Caragiale – În vreme de război)

Cerinţe:
Identifică, analizează, exemplifică:

- Perspectiva narativă
- Identitatea naratorului
- Modurile de expunere
- Spaţiul şi timpul (cronotopul)
- Personajele şi relaţiile dintre ele (unde e cazul)
- Atmosfera (unde e cazul)
- Timpul verbal în care se realizează discursul → motivează!
- Registrul vorbirii (calitatea limbajului)