Capitolul II - FINAL

Capitolul II – Ecuatiile constitutive pentru deformarea plastic atipica
CAPITOLUL II.
ECUAŢIILE CONSTITUTIVE PENTRU PLASTICITATEA ATIPICĂ
2.1. Ecuaţiie constitutive pentru comportamentul elastic şi

inelastic al materialelor.
2.1.1. Noţiuni generale privind formularea ecuaţiilor constitutive.
Fie “S3” spațțiul mațricelor simețrice 3×3, pențru care puțem definii
produsul scalar dințre “σ” şi “τ” asțfel:
3
σ ×τ = ∑σ ij ×τ ij
i, j=1
Adopțaă m convențția caă gradiențul “ ∇ϕ ”, al unei funcțții reale ϕ:R6→R,

esțe un vecțor coloanaă . Noțaă m țranspusa unei mațrici “A” cu “AT”.
Dacaă Ω ⊆ R3 esțe o mulțțime deschisaă , delimițațaă de o limițaă (granițțaă)

conținuaă , faă raă îînțreruperi, puțem spune caă aceasțaă mulțțime reprezințaă
puncțele mațeriale ale unui corp.
De asemenea se admițe:
‐ u(x,ț)∈R3 deplasarea unui punct material “x∈Ω” la țimpul “t ≥ 0”
‐ “ρ>0” densitatea materialului, pe care o consideraă m consțanțaă îîn

țimp şi spațțiu
‐ T(x,ț)∈S3 tensorul tensiune Cauchy.
îîn funcțție de care se obțține [80]:

45
ρ × utt (x, t) = divxT (x, t) (2.1.1)
)]
T ( x ,t) = D[ε (∇xu(x,t))− ε (x,t
(2.1.2a)
zt ( x ,t) = f [ε (∇xu(x,t))+ z(x,t

)]
(2.1.3a)
unde avem: ‐ ∇ x u(x, t) ‐ esțe matricea Jacobi;
‐ divxT ( x , t) ‐ esțe funcţia divergent de T.
Acesțe douaă funcțții sunț definițe prin [81]:

∂
∇xu( x ,t) = ui ( x ,t) (2.1.4)
∂x j
i, j =1,2,3
3 ∂
divxT ( x ,t) = ∑ ∂x Tij ( x ,t) ∈ R3 (2.1.5)
j =1 j
i, j =1,2,3
îîn care indicele “t” denoțaă variațția îîn țimp iar tensorul deformaţiei liniare
(elastice) va fi:
ε [∇xu( x ,t)]= 1 ∇ u( x ,t) + (∇ u( x ,t))T ∈ S (2.1.6)

2
x [ x ] 3
îîn acelaşi țimp
ε p ( x ,t)∈ S3 (2.1.7)
esțe tensorul deformaţiei plastice, care esțe de alțfel o mațrice simețricaă ,
(2.1.8)
(x,t)]∈ S
3× N −9 N
~ ⊆
R R
[
z( x ,t) = ε p ( x ,t), z
esțe vectorul variabilelor interne.
46
Primele nouaă componențe ale lui “z” sunț dațe de elemențele lui “εp”.
Fie D:S3→S3 o aplicațție liniaraă simețricaă , care mai esțe denumițaă şi

tensor de elasticitate, îîn care presupunem caă “D” esțe pozițiv definițaă şi caă
“D” esțe independențaă de “x” şi “t”.
Ațunci f:D(f)⊆S3×RN→RN esțe o funcțție dațaă , unde “D(f)” denoțaă

domenmiul lui “f”. Aceasțaă funcțție (f) îîmpreunaă cu țensorul de elasțicițațe
definesc comporțamențul mațerialului.
Ecuațțiile (2.1.2a) şi (2.1.3a) sunț ecuațții consțițuțive, iar ecuațția

(2.1.1) reprezințaă legea de conservare a momentului liniar.
Ecuațția diferențțialaă (2.1.3a) esțe invarianțaă numai îîn cazul parțicular

“f(ε,z)≡0” şi de aceea îînțodeauna defineşțe un model dependenț
proporțțional, dar poațe fi considerațaă caă esțe şi un caz special al relațției
consțițuțive generale:
zt (x,t) ∈ f [ε (∇xu(x,t)), z(x,t)] (2.1.9)
O generalizare a ecuațțiilor consțițuțive poațe fi obțținuțaă prin

îînlocuirea ecuațției consțițuțive (2.1.3a) prin relațția consțițuțivaă (2.1.9).
Dacaă generalizaă m ecuațția (2.1.2a) şi o îînlocuim, rezulțaă :
T ( x ,t) = D[ε (∇xu(x,t))− B × z(x,t)] (2.1.10)
unde: B:RN→S3 esțe un operațor liniar.
Mațricea simețricaă “εp” din relațția (2.1.2a) conțține primele nouaă

componențe ale lui “z”, deci puțem obțținem relațția (2.1.2a) şi ca un caz
special al relațției (2.1.10) dacaă , spre exemplu, definim pe “B” prin:
47
z → B × z = ε × zp = 1 z + zT (2.1.11)
p ( p )
2
unde “zp”denoțaă mațricea 3×3 formațaă din primele nouaă componențe ale lui
“z”.
Problema inițțialaă luațaă îîn sțudiu devine:

ρ × utt = divxT (2.1.1)
T = D[ε (∇xu)− B × z] (2.1.2)
zt ∈ f (ε (∇xu), z) (2.1.3)
care îîmpreunaă cu relațțiile (2.1.4) ÷ (2.1.9) face ca relațția (2.1.9) saă devinaă
acum:
ρ × ∇zψ (ε , z)× ξ ≤ 0 (2.1.12)
pențru orcare ar fi “ξ∈f(ε,z)”.
Din relațțiile (2.1.8), (2.1.2) şi din simețria lui “D” obțținem:
ρ ×ψ (ε , z) = 1 [D(ε − B × z)]× (ε − B × z) +ψ1( z ) (2.1.13)

2
cu subfuncțția: ψ 1 : D(ψ 1 ) ⊆ R N → [0, + ∞).
2.1.2. Exemple de ecuaţii constitutive.
ÎÎn conținuare sunț prezențațe caî țeva exemple de ecuațții consțițuțive

pențru cele mai uțilizațe modele reologice, respecțiv modelele Prandțl‐
Reuss şi Maxwwll, dupaă care sunț prezențațe îîncaă țrei modele, țoațe acesțea
48
fiind uțilizațe îîn caracțerizarea comporțamențului mațerialelor, şi care au

fosț desvolțațe îîn ulțimii 10 ÷ 15 ani.
Modelele prezențațe sunț îîncaă îîn discuțții îîn comunițațea şțiințțificaă

ințernațționalaă , dar sunț foarțe uțile îîn țeoria mațerialelor [80].
Toațe acesțe modele ce vor fi prezențațe sunț cele mai imporțanțe îîn
țeoria comporțamențului mațerialelor, acesțea puțaî nd fi exținse şi
parțicularizațe pențru țoațe cațegoriile de mațeriale, fie acesțea cu
propriețaă țți normale caî ț şi pențru acelea cu aşa zis propriețaă țți “anormale”.
2.1.2.1. Modelul PrandtlReuss.
Acesț model esțe cel mai cunoscuț îîn lițerațura de specialițațe [82, 83].
Pențru acesț model ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) au urmaă țoarea formaă :
ρ × utt = divxT (2.2.1)

(2.2.2)
[
T = D ε (∇xu)− ε p ]
∂
ε p ∈ gK (T ) (2.2.3)
∂t
unde “εp∈S3” esțe țensorul deformațțiilor plasțice şi “K∈S3”esțe

subdomeniul îînchis, nevid. Funcțția “gK:S3→P(S3)”, care defineşțe legile de
curgere (de deplasare), esțe dațaă prin:
(2.2.4)
{n ∈ S 3
}
∀τ ∈ S 3 : n × (σ −τ ) ≤ 0 ,σ ∈ K
g K (σ ) =
3
\K
∅,σ ∈S
49
Aceasțaă definițție implicaă caă “gK(σ)” esțe o mulțțime conicaă din “S3”
pențru oricare ar fi “σ∈S3”, “gK(σ)={0}”.
Pențru “σ∈ K ” şi pențru “σ∈∂K” domeniul “gK(σ)” esțe alcaă țuiț din
țoțți mulțiplii “λn(σ)” ai vecțorului normal unițațe, exțerior, “n(σ)” la “∂K”
pențru “σ” cu “λ≥0”, dacaă limița “∂K” esțe linaă (faă raă îînțreruperi,
disconținuițaă țți) îîn vecinaă țațea lui “σ”. Mulțțimea convexaă “K” esțe specificațaă
de crițeriul de curgere.
Pențru crițeriul de curgere Von Mises aceasțaă mulțțime esțe [82, 84]:
(2.2.5)
{
K = σ∈S3 (P0σ )× (P0σ ) ≤ c}
unde “c>0” esțe o consțanțaă şi unde “P0:S3→S3” esțe proiecțția orțogonalaă pe

subspațțiul {σ∈S3 țrace(σ)=0}. Un scurț calcul arațaă caă “P0” esțe daț de
relațția:
Pσ=σ− 1 trace(σ )× I (2.2.6)

0
3
unde “I” denoțaă idențițațea pe “S3”. Dacaă “T” denoțaă țensiunea, ațunci
“P0(T)” esțe denumiț deviatorul tensiunii.
Pențru crițeriul de curgere Tresca, domeniul convex esțe definiț prin

[85]:
K = σ ∈S3 sup σ i − j ≤c (2.2.7)

σ
1≤i, j≤3
unde “σi” esțe valoarea proprie a lui “σ∈S3”.
Pențru a scrie ecuațțiile (2.2.1) şi (2.2.2) sub forma ecuațțiilor (2.1.2) şi

(2.1.3) puțem admițe caă “N=9”, alegem îîn conținuare pențru vecțorul
50
variabilelor ințerne: “z(x,ț)=εp(x,ț)∈RN” şi selecțaă m pențru “B:RN→S3”orice

proiecțție a lui “RN” pe subspațțiul “S3” din “RN”. ÎÎn funcțție de acesța definim:
(2.2.8)
( )
f : S3 × RN → P S 3 ⊆ P RN ( )
prin:
f (ε , z) = gK (T ) = gK [D(ε − B × z)] (2.2.9)
Ca dațe inițțiale pențru “z” se adopțaă o funcțție “z(0)=εp(0)”, ale caă rei
valori sunț îîn “S3”. Pențru “Bz = z, z∈S3” se observaă caă “f” şi “B”, definițe cu
relațțiile (2.1.2) şi (2.1.3) sunț echivalențe cu relațțiile (2.2.1) şi (2.2.2).
Acesțe definițții au ințrodus îînsaă prea mulțe variabile ințerne.
Pențru “f” şi “B”, expresia “ [ε (∇ x u(x,•), z (x))→ ]

(0)
T (x,•) ” definițaă
prin (2.1.2) şi (2.1.3) nu esțe influențțațaă de componențele lui “z∈R9”,

conțținuțe îîn subspațțiul complemențar “ker(B)∈S3”. Exisțențța acesțui
subspațțiu “ker(B)” necesițaă o considerațție specialaă şi îîn foarțe mulțe
invesțigațții ințroduce dificulțaă țți țehnice. De aceea esțe mai convenienț saă
evițaă m ințroducerea de variabile ințerne nenecesare şi aceasța se poațe face
prin alegerea pențru aplicațția liniaraă “B”, a unui izomorfism îînțre “R6” şi
subspațțiul şase‐dimensional “S3⊂R9”, iar îîn acesț caz puțem spune caă N=6.
Vecțorul variabilelor ințerne “z = εp” esțe un elemenț din “R6” şi se

poațe admițe caă : “ f (ε , z) = B−1 × gK [D(ε − B × z)]” esțe definiț pe spațțiul
“S3×R6” şi are rangul îîn “P(R6)”:
(2.2.10)
B
−1
( )
: P S3 → P R6( )
şi esțe daț prin:
(2.2.11)
{
B−1V = B−1 ×σ σ ∈V }
51
Precizaă m caă nu esțe faă cuțaă demonsțrațția izomorfismului dințre “S3” şi

“R6” îîn aceasțaă lucrare, dar aceasțaă afirmațție esțe adevaă rațaă . Asțfel se poațe
indențifica pe “S3” cu “R6” şi se obțține:
f (ε , z) = gK [D(ε − z)] (2.2.12)
Modelul Prandțl‐Reuss esțe proporțțional independenț, verificaă

condițția prezențațaă mai sus, adicaă “f(ε,z)” şi sațisface condițția enunțțațaă ,
pențru oricare ar fi “(ε,z)”.
Schema reologicaă pențru acesț model esțe araă țaț îîn figura 2.1 [82].
1 2
εp
Fig. 2.1. Schema reologică a modelului PrandtlReuss 1 – element elastic de tip

Hoockeian; 2 – element de fricţiune uscată (proporţional independent).
Pențru elemențul elasțic, comporțamențul acesțuia esțe descris de

ecuațția (2.2.1), iar pențru elemențul de fricțțiune uscațaă ecuațția (2.2.2)
descrie comporțamențul acesțuia.
2.1.2.2. Modelul lui Maxwell.
Dacaă îîn figura 2.1 îînlocuim cu un elemenț hidraulic, elemențul de

fricțțiune uscațaă , ațunci obțținem un model proporțțional dependenț, numiț
52
modelul lui Maxwell [80], care are schema reologicaă prezențațaă îîn figura
2.2.
1 2
εp
Fig. 2.2. Schema reologică a modelului lui Maxwell

1 – element elastic; 2 – element hidraulic.
Pențru acesț model ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) devin:

ρ × utt = divxT (2.2.13)
(2.2.14)
[
T = D ε (∇xu)− ε p ]
∂ ε p = g(T ) (2.2.15)
∂t
unde “εp ∈ S3” esțe țensorul deformațțiilor plasțice şi țținaî nd conț caă
modelul esțe proporțțional dependenț, puțem numii acesț țensor ca tensorul
deformaţiilor vâscoase, iar funcțția “g:S3→S3” esțe de forma:
g(T ) = Γ( P T )× PoT (2.2.16)

0
1 Po T
cu PoT = ( PoT × PoT ) 2 şi cu funcțția “Γ” de forma:

Γ :[0,+∞)→ [0,+∞) (2.2.17)
Admițțaînd:
53
(i ) Γ(ξ ) = C × ξ n (2.2.18)
(ii ) Γ(ξ ) = C(ξ − k )n (2.2.19)
îîn care “(ξ)=max(ξ,0)”, iar “C>0”, “k>0”, “n>0” sunț consțanțe de mațerial.
Cu “Γ” din (i), ecuațția consțițuțivaă (2.2.15) reprezințaă legea lui

Norton. ÎÎn reologie un mațerial descris de aceasțaă lege se numeşțe dilatant
pențru “n∈(0;1]” şi pseudoplastic pențru “n∈[1,+∞)”.
Cu “Γ” din (ii) ecuațția consțițuțivaă (2.2.15) reprezințaă legea lui

Bingham, iar un corp a caă rui comporțare poațe fi modelațaă prin aceasțaă
legea se numeşțe corp Bingham pențru n=1 sau corp Bingham generalizat
pențru n≠1.
Reprezențarea graficaă pențru “Γ”, corespunzaă țoare legilor lui Norțon

şi Bingham esțe prezențațaă îîn figura 2.3.
Pențru a modela comporțamențul mațerialelor cu ajuțorul legilor lui

Norțon şi Bingham, îîn model se va uțiliza coeficiențul exponențțial “n” cu
valoarea: “n =3 ÷ 9”. Dacaă T esțe suficienț de mic, ațunci valoarea lui
“Γ( P0T )” esțe şi ea foarțe micaă pențru “n =3 ÷ 9”, iar “ ∂ ε p = g(T ) ” esțe
∂
t
de asemenea foarțe mic, aceasța esțe regiunea unde mațerialul manifesțaă un

comporțamenț elasțic.
Pențru țensiuni ridicațe, unde graficul “Γ( P0T )” creşțe puțernic iar
valoarea lui “ ∂ ε p = g(T ) ” esțe mare, aceasța va corespunde curgerii

∂t
vaî scoase a mațerialului.
54
Pențru acesț exemplu ecuațția (2.2.15) poațe fi scrisaă şi îîn forma

(2.1.3) dacaă admițem caă :
p p
(2.2.20)
f (ε )= g(T ) = g(D(ε − ε ))= Γ( P T )× P0T
,ε
0
P0 T
unde “ f : D( f ) = S 3 × S 3 ≅ S 3 × R N → S 3 ≅ R N ”, unde “N=6” şi s‐a indențificaț

“S3” cu “R6”.
a b
Fig. 2.3. Reprezentarea grafică a funcţiei Γ pentru:
a – legea lui Norton;
b – legea lui Bingham.
Un alț model consțițuțiv mai complicaț esțe obțținuț, dacaă folosim şi o

combinațție de elemenț elasțic cu elemenț hidraulic, conform figurii 2.4.
ÎÎn acesț caz “εp, εn ∈ S3” şi sunț deformațții, iar “Y ∈ S3” esțe o țensiune.
Ecuațția consțițuțivaă pențru resorțul (arcul) liniar 3 esțe:
Y = M (ε p − ε n ) (2.2.21)
îîn care “M” esțe un scalar pozițiv.
55
T 2 T-Y
1 Y
εn
3 εp
ε
4
Fig. 2.4. O altă schemă reologică a modelului lui Maxwell 1 –

element elastic; 2 – element hidraulic; 3 – element elastic; 4 –
element hidraulic.
Ecuațțiile consțițuțive pențru elemențele “2” şi “4” sunț urmaă țoarele:

ˆ P ( T−Y)
∂ ε p = gˆ(T − Y ) = Γ ( P0 (T − Y ))× 0 ( ) (2.2.22)
∂tP0 T − Y
∂ ~ ~ Y
εn = g (Y)= Γ(Y )× (2.2.23)
∂t Y
~
ˆ
cu funcțțiile dațe Γ şi Γ :[0, +∞) → [0, +∞), sațisfaă caî nd condițția:
~
ˆ() ()
Γ0 =Γ0 =0
Acesțe funcțții sunț similare cu cele prezențațe îîn figura 2.3.
Y – se numeşțe tensiune inversă.
Combinaî nd relațțiile (2.2.21) ÷ (2.2.23) obțținem:
ρ × utt = divxT (2.2.24)
[
T = D ε (∇xu)− ε p ] (2.2.25)
56
∂ ε = gˆ(D(ε (∇ u)− ε )− M (ε − ε )) (2.2.26)

p x p p n
∂t
∂ ~
(M (ε p − εn ))
∂t εn = g (2.2.27)
Pențru a scrie acesțe ecuațții sub forma ecuațțiilor (2.1.1) ÷ (2.1.3), se

indențificaă “S3” cu “R6”, sețaă m “N=12”, şi se alege pențru vecțorul
variabilelor ințerne “z=(εp, εn)∈S3×S3≅RN”, obțținaî ndu‐se:
( )3 ≅ S3 × RN → (S3 )2 ≅ RN
f : D( f ) = S3
prin:
f (ε , z) = f (ε ,ε p ,εn )= g[D(ε − ε p )− M (ε p − εn ),−M (ε p − εn )]=

=[ˆ[ (ε −ε )− (ε −ε )] ~[ (ε −ε )]]
gD p M p n ,gM p n
De asemenea “B:S3×S3→S3”, va fi definițaă prin:
(2.2.28)
Bz = B(ε p ,εn )= ε p
Cu acesțe definițții pențru “f” şi “B” ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) sunț

echivalențe cu ecuațțiile (2.2.24) ÷ (2.2.27) [83, 84].
2.1.2.3. Modelul lui Chaboche.
Pențru acesțe model schema reologicaă esțe prezențațaă îîn figura 2.5
[86, 87], iar schemaă elemențul “2” modeleazaă îîn acesț caz ecriusarea
(durificarea) izoțropaă .
Pențru acesț model ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) au urmaă țoarea formaă

[88]:
57
ρ × utt = divxT (2.2.29)
[
T = D ε (∇xu)− ε p ] (2.2.30)
∂ P0 (T −Y) − ξ n P (T −Y)
(2.2.31)
× P (T −Y)
0
∂ εp = C
t 1 0
∂ ε n = C ×Y m × Y + C × ∂ ε p × Y
(2.2.32)
∂t 2 Y 3 ∂
t
∂ ξ =C4 × ∂ ε p ×(ξ0 −ξ) (2.2.33)
∂ ∂
t t
cu condițția adițționalaă : (2.2.34)
Y = M (ε p − εn )
T 2 T-Y
1 Y
3
εn
εp
ε 4
Fig. 2.5. Schema reologică a modelului lui

Chaboche 1 – element elastic; 2 – element hidraulic;
3 – element elastic; 4 – element hidraulic.
ÎÎn relațțiile de mai sus “ ξ = max(ξ,0)”, “m, n, M, C1, ξ0 > 0” şi “C2, C3, C4
≥ 0”, sunț paramețrii de mațerial, “ξ(x,t)” esțe variabila de durificare
izoțropaă , dețerminațaă de maă rimea regiunii elasțice îîn spațțiul țensiunilor.
Aceasțaă regiune esțe limițațaă de suprafațța “ P0 (T − Y ) = ξ ”.
58
Relațția (2.2.33) esțe ecuațția de evaluare pențru “ξ”, iar dațele inițțiale
țrebuie alese asțfel îîncaî ț:
0 < ξ (x,0) ≤ ξ0
pențru oricare ar fi “x”, din ecuațția (4.1.16) rezilțaă caă :
ξ (x,0) ≤ ξ (x,t) ≤ ξ0
Ecuațția (2.2.32) esțe ecuațția consțițuțivaă pențru elemețul hidraulic

“4” (din figura 2.5). Aceasțaă ecuațție diferaă îînțr‐un mod evidenț de ecuațția
(2.2.23), pențru acelaşi elemenț hidraulic din precedențul exemplu, prin
fapțul caă ulțimul țermen din parțea dreapțaă a ecuațției (2.2.32) depinde de
rața (proporțționalițațea) de curgere (vițeza de curgere):
n
∂ P (T −Y)−ξ
= (2.2.35)
0
∂t εp C
1
ÎÎn lucrarea [88] valorile paramețrilor “m” şi “n” din ecuațțiile (2.2.31)
şi (2.2.32) pențru acesț model, valori obțținuțe pențru mațerialul mețalic
numiț INCONEL 718 (care esțe un superaliaj pe bazaă de Ni), au fosț
urmaă țorii: “n=5,10” şi “m=7,00”.
Pențru acesț model se poațe lua îîn calcul mai mulțe variabile ințerne,
au fosț sțudiațe de caă țre Nouailhas [89] dar ecuațțiile se complicaă foarțe
mulț.
2.1.2.4. Modelul BodnerPartom.
Schema reologicaă a acesțui model esțe prezențațaă îîn figura 2.6 [90,
91]. ÎÎn aceasțaă figuraă elemențul “2” reprezințaă durificarea izoțropaă .
59
1 2
εp
Fig. 2.6. Schema reologică a modelului BodnerPartom

1 – element elastic;
2 – element hidraulic.
ÎÎn acesț model ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) iau urmaă țoarea formaă :
ρ × utt = divxT (2.2.36)
[
T = D ε (∇xu)− ε p ] (2.2.37)
∂ ξ n P
T
ε = d × exp −α 0
(2.2.38)
∂ p P PT
t T
0 0
2r
∂ ∂ ξ− (2.2.39)
ξ
ξ=m× ξ −ξ ×
∂t ( 1 ) ∂t ε p × P0T − A×ξ1 × ξ
1
unde paramețrii de mațerial sunț: “n>1”, “r>1”, “α, d, m>0”, “A≥0”, “ξ1>ξ2>0”.
Variabila de durificare izoțropaă esțe “ξ(x,t)”, iar dațele ințțiale au fosț

alese asțfel:
ξ2 ≤ ξ (x,0) ≤ ξ1
60
pențru oricare ar fi “x”.
Ecuațția (2.2.39) implicaă urmaă țorul fapț:
ξ2 ≤ ξ (x,t) ≤ ξ1
pențru oricare ar fi “(x,t)”.
Valorile paramețrilor “n” şi “r” pențru acesț model, îîn cazul mațerialui
mețalic INCONEL 718 sunț “n=6,00” şi “r=7,00” [86].
Dacaă “A” nu esțe nul ațunci ulțimul țermen din parțe dreapțaă esțe
negațiv. Acesț țermen modeleazaă recuperare sțațicaă pențru mațerial.
Modelul Bodner‐Parțom diferaă de alțe modele prin aceea caă parțea

dreapțaă a ecuațției (2.2.38) esțe o funcțție legațaă îînțre “T” şi “ξ”. Dealțfel
pențru valori mici sau medii ale lui “ T ”ecuațția (2.2.38), care de alțfel esțe
ecuațția consțițuțivaă a elemențului “2”, diferaă foarțe puțțin de alțe modele [92,
93].
2.1.2.5. Modelul lui Hart.
Harț propune un model consțițuțiv cu schema reologicaă prezențațaă îîn

figura 2.7 [94]. ÎÎn acesț model elemențul hidraulic “4” esțe numiț element
Hart, el are o ecuațție consțițuțivaă mai diferițaă , deoarece el modeleazaă
durificarea izoțropaă .
Pențru modelul lui Harț ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) au urmaă țoarea

formaă :
61
ρ × utt = divxT (2.2.40)
[
T = D ε (∇xu)− ε p (T −Y)] (2.2.41)
∂ ε = C × P − Y ) n × P0 (2.2.42)
p (T (T −Y)
∂t 1 0 P 0
1
m −
∂ ξ
ξ λ Y
∂t εn = C2 × C × ln Y ×Y (2.2.43)
3
∂ ξ =γ(ξ× Y )× ∂ εn ×Y (2.2.44)
∂t ∂t
cu ecuațția adițționalaă :
Y = M (ε p − εn ) (2.2.45)
unde “C1, …, C3” sunț consțanțe pozițive dependențe de țemperațuraă ,

“ξ(x,t)>0” esțe variabila de durificare izoțropaă , iar “λ” esțe o consțanțaă
pozițivaă .
“ξ” şi “Y” țrebuie saă sațisfacaă condițția:
Y (x,t) < ξ (x,t)
pențru oricare ar fi “(x,t)”.

T
2T-Y
1 3 Y
4 ε
εp n
Fig. 2.7. Schema reologică a modelului lui Hart 1 –

element elastic; 2 – element hidraulic; 3 – element
elastic; 4 – element hidraulic (element Hart).
62
Funcțția “γ” esțe dețerminațaă experimențal şi depinde de țipul

mațerialului. De exemplu Harț a demonsțraț caă pențru 1100Al se obțține
[94]:
γ( ξ × )= C 4 Y k ξ −m
Y ×ξ × (2.2.46)
C
3
pențru o țemperațuraă de “1/3 din ½ Ttopire”, cu o consțanțaă de mațerial “C4”

pozițivaă şi “k=7,80”.
Pențru ceilalțți coeficiențți de mațerial se dau “n≅9”, “λ=0,15”, “m= 4 ÷

5”. Ecuațția (2.2.43) esțe ecuațția consțițuțivaă pențru elemențul “4” din fig.
2.7.
a b
Fig. 2.8. Dependenţa vitezei de durificare de valoarea tensiunii inverse:
a –pentru valori mici ale parmetrului ξ;
b –pentru valori mari ale parametrului ξ.
Dependențța membrului drepț al ecuațției (2.2.43) îîn funcțție de

valoarea absoluțaă a țensiunii inverse “|Y|” cu paramețrul de durificare “ξ”
fixaț, esțe araă țațaă îîn figura 2.8 [95].
63
Harț noțeazaă caă acesțe ecuațții descriu comporțamențul nonelasțic la

deformare al monocrisțalelor şi policrisțalelor îînțr‐o gamaă de țemperațuri
şi de țensiuni îîn care limițele graă unțților conțribuie foarțe puțțin la
observarea influențței țensiunii.
2.2. Ecuaţiile constitutive pentru deformarea pseudoelastică şi

pseudoplastică
2.2.1. Componentele pseudoelastice şi pseudoplastice ale

deformaţiei.
Pențru mațerialele aşa zis “normale” componențele deformațției țoțale

sunț urmaă țoarele [1, 96]:
εtot (σ ,T ) = εel (σ ) + ε pl (σ ) + σT (T ) (2.3.1)
unde avem urmaă țoarele componențe:
‐ ε tot (σ ,T ) ‐ reprezințaă deformațția țoțalaă , care depinde de σ şi T;
‐ ε el (σ ) ‐ reprezințaă deformațția elasțicaă , care depinde de σ;
‐ ε pl (σ ) ‐ reprezințaă deformațția plasțicaă , care depinde de σ;
‐ εT (T ) ‐ reprezințaă deformațția dațorațaă dilațaă rii sau conțracțției
țermice;
Pențru mațerialele care manifesțaă propriețaă țți de plasțicițațe

“anormală” componențele deformațției țoțale sunț urmaă țoare [1, 96]:
ε tot (σ ,T ) = ε el (σ ) + ε pl (σ )+ σ T (T )+ ε p _ el (σ )+ ε p _ pl (σ ,T ) + σ 2W (σ ,T )
(2.3.2)
64
unde avem urmaă țoarele componențe:
‐ ε tot (σ ,T ) ‐ reprezințaă deformațția țoțalaă , care depinde de σ şi T;
‐ ε el (σ ) ‐ reprezințaă deformațția elasțicaă , care depinde de σ;
‐ ε pl (σ ) ‐ reprezințaă deformațția plasțicaă , care depinde de σ;
‐ εT (T ) ‐ reprezințaă deformațția dațorațaă dilațaă rii sau conțracțției
țermice;
‐ ε p _ el (σ ) ‐ reprezințaă deformaţia pseudoelastică, care depinde de σ;
‐ ε p _ pl (σ , T ) ‐ reprezințaă deformaţia pseudoplastică, care depinde ațaî ț
de eforțul de îîncaă rcare (σ) caî ț şi de țemperațuraă (T), aceasțaă

componențaă a deformațției mai esțe cunoscuțaă şi sub denumirea de
efectul simplu de memorie a formei;
‐ ε 2W (σ ,T ) ‐ reprezințaă efectul dublu de memorie a formei, care
depinde ațaî ț de eforțul de îîncaă rcare (σ) caî ț şi de țemperațuraă (T).
Pențru acesțe mațeriale care manifesțaă efecțe de plasțicițațe

“anormalaă ” esțe necesar saă se cunoascaă legile de dependențțaă eforț –
deformațție şi pențru componențele pseudoelasțice şi pseudoplasțice, asțfei
îîncaî ț saă fie posibilaă caracțerizarea complețaă a procesului de deformare.
2.2.2. Ecuaţiile constitutive pentru deformarea pseudoelastică.
2.2.2.1. Noţiuni generale privind deformarea pseudoelastică.
Deformarea mațerialelor care manifesțaă efecțe de plasțicițațe

“anormalaă ” esțe un proces foarțe complex, la care îîn cadrul componențței
deformațției țoțale ințraă şi componența pseudoelasțicaă , care mai esțe
65
cunoscuțaă şi sub numele de superelasticitate. Aceasțaă componențaă poațe fi

prezențațaă schemațic aşa cum se vede îîn figura 2.9.
σ B
σt_el
σp_1 1
σp_2 2
σel A
εp_el
O ε
el
ε ε
t_el
Fig. 2.9. Reprezentarea schematică a pseudoelasticităţii.
ÎÎn aceasțaă figuraă se observaă caă pe secmențul “OA” deformarea esțe

liniaraă , respecțaî nd legea lui Hooke, îîn țimp ce pe țronsonul “AB” (țronsonul
de îîncaă rcare) dependențța “σε” nu mai esțe liniaraă . La îîncaă rcare evoluțția
dependențței σ‐ε are loc dupaă țraseul “1”, îîn țimp ce la descaă rcare
dependențța “σε” esțe descrisaă de țraseul “2”. Acesțe douaă țrasee, de
îîncaă rcare respecțiv de descaă rcare, indicaă exisțențța unui ciclu de hisțerezis îîn
cadrul deformațției pseudoelasțice.
Ciclul de hisțerezis esțe delimițaț verțical de douaă eforțuri numițe

praguri, respecțiv pragul de îîncaă rcare (σp_1) şi pragul de descaă rcare (σp_2),
îîn țimp ce delimițațea orizonțalaă a ciclului de hisțerezis esțe faă cuțaă chiar de
maă rimea deformațției pseudoelasțice (εp_el).
2.2.2.2. Ecuaţiile constitutive pentru deformarea pseudoelastică.
Pențru deformarea pseudoelasțicaă se propune urmaă țoarea schemaă

reologicaă , schemaă care esțe prezențațaă îîn figura 2.10.
66
ÎÎn figura 2.10 se observaă caă modelul reologic propus are îîn
componențța țrei elemențe şi anume:
‐ elemențul 1 – esțe un elemenț liniar elasțic care modeleazaă

deformarea elasțicaă , deformare care respecțaă legea lui Hooke;
‐ elemențul 2 – esțe un elemenț neliniar elasțic care ajuțaă la

modelarea deformaă rii pseudoelasțice;
‐ elemențul 3 – esțe un elemenț de țip cuplaă de frecare, rolul acesțuia

esțe de a ințroduce limița de prag, pesțe care are loc deformarea
pseudoelasțicaă . Ansamblul elemențelor 2 şi 3 modeleazaă deformarea
pseudoelasțicaă .
T K1 T-Tp
1 3 K2
εp_el
εt_el
Fig. 2.10. Reprezentarea schematică a modelului reologic pentru deformarea

elastică şi pseudoelastică.
Pențru aceasțaă schemaă reologicaă ecuațțiile prezențațe îîn capițolul 2.1

(2.1.1) ÷ (2.1.3) vor avea urmaă țoarea formaă :
ρ × utt = divxT (2.4.1)

[
T = D ε t _ el (∇ x u) − ε p _ el ] (2.4.2)
67
∂ε = C × Γ(T )× T − Tp (2.4.3)
p _ el 1
∂t T − Tp
Ecuațțiile (2.4.1) ÷ (2.4.3) prin prelucrare mațemațicaă duc la obțținerea

ecuațțiilor consțițuțive pențru deformațrea pseudoelasțicaă ațaî ț pențru ciclul
de îîncaă rcare caî ț şi pențru ciclul de descaă rcare.
2.2.2.2.1. Ecuaţiile constitutive pentru ciclul de incărcare.
Pențru ciclul de îîncaă rcare se poațe spune caă :
ε =ε +ε (2.4.4)
t _ el _ i el p _ el
Dacaă pențru funcțția “ Γ(T )”, funcțție care descrie țipul de deformare
(elasțicaă sau plasțicaă ) alegem o funcțție de forma:
Γ( T ) = ∂ T (2.4.5)
∂t K
unde “T” esțe eforțul de îîncaă rcare iar “K” esțe o consțanțaă , aceasțaă funcțție
sațisface condițțiile de exisțențțaă ale funcțției “Γ(T)” (condițții care au fosț
prezențațe îîn capițolul precedenț).
Asțfel, pențru un anumiț eforț de solicițare “σ”, se obțține:
ε σ = σ +C1× σ × σ − σ p _ i (2.4.6)
t _ el _ i ( ) σ−σ
K1 K2 p_i
dacaă se admițe caă :
σ = σ el + dσ (2.4.7)
rezulțaă :
68
ε t _ el _ i (σ)= σ + dσ + C × σ × σ − σ
el p_i
(2.4.8)
1
K1 K1 K2 σ−σp_i
Dacaă se fac noțațțiile:
σ el = ε
el (2.4.9)
K1
dσ = ε
(2.4.10)
pe _1
K
1
C × σ × σ−σp_i pe _ 2
=ε (2.4.11)
1
K2 σ−σp_i
rezulțaă caă deformațția țoțalaă va fi:
ε
=ε +ε +ε (2.4.12)
t _ el _ i el pe _1 pe _ 2
unde componența țoțalaă a deformațției pseudoelasțice esțe:
ε =ε +ε (2.4.13)
p _ el pe _1 pe _ 2
2.2.2.2.2. Ecuaţiile constitutive pentru ciclul de descărcare.
Dacaă țținem conț şi de deformațția țoțalaă elasțicaă la îîncaă rcare (εt_el_i)

rezulțaă caă deformațția țoțalaă îîn cazul descaă rcaă rii esțe dațaă de relațția:
σ σ σ−σp_d
ε =ε −
t _ el _ d t _ el _ i +C2× × (2.4.14)
K 1 K 2 σ − p_d
σ
îîn care:‐ σ ‐ esțe eforțul de descaă rcare;
69
‐ C2 – esțe o consțanțaă de descaă rcare;
‐ σ −σ p _ d ‐ esțe o funcțție care dețerminaă ințervalul de exisțențțaă a

σ −σ p _ d
componenței pseudoelasțice, “σp_d” fiind chiar valoarea pragului de

descaă rcare.
Dacaă nu se țține conț de deformațția țoțalaă la îîncaă rcare puțem

dețermina ecuațția consțițuțivaă a ciclului de descaă rcare dupaă acelaşi
rațționamenț ca la ecuațția consțițuțivaă a ciclului de îîncaă rcare, asțfel pențru
un anumiț eforț de solicițare “σ”, se obțține:
ε σ = σ + C2 × σ × σ − σ
t _ el _ d ( ) p_d
σ−σ (2.4.15)
K1 K2 p_d
dacaă se admițe caă :
σ = σ el + dσ (2.4.16)
ațunci rezulțaă :
σ
σ σ −σp_d
εt _ el _ d (σ ) = el + dσ + C 2× ×
K1 (2.4.17)
−σp_d
K1 K2 σ
Dacaă se fac noțațțiile:
σ = ε el , dσ = ε ,
el pe _1
(2.4.18)
K1 K1
× σ
σ−σ
K2 × p_d
Cd =ε (2.4.19)
σ−σ pe _ 2
p_d
70
se obțține caă deformațția țoțalaă va fi:
ε =ε +ε +ε (2.4.20)
t _ el _ d el pe _1 pe _ 2
Ecuațțiile (2.4.15) ÷ (2.4.20) exprimaă deformațția pseudoelasțicaă

pențru ciclul de descaă rcare, nețținaî nd conț de deformațția maximaă rezulțațaă
îîn urma deformaă rii.
2.2.3. Ecuaţiile constitutive pentru deformarea pseudoplastică.
2.2.3.1. Noţiuni generale privind deformarea pseudoplastică.
Una din componențele deformațției țoțale pențru deformarea

mațerialelor care manifesța efecțe de plasțicițațe “anormalaă ” esțe şi
componența pseudoplasțicaă . Aceasțaă componențaă a deformațției țoțale
depinde de țemperațuraă şi de eforțul de solicițare, asțfel caă se poațe admițe:
ε p _ pl = f (σ ,T ) (2.5.1)
unde avem: ‐ σ ‐ eforțul de îîncaă rcare, iar T ‐ esțe țemperațura.
Dacaă reprezențaă m schemațic aceasțaă componențaă , ațunci

reprezențarea graficaă a evoluțției σ‐ε pențru deformarea pseudoplasțicaă are
evoluțția prezențațaă îîn figura 2.11.
ÎÎn figura 2.11. se observaă caă pențru un ciclu de îîncaă rcare, la o anumițaă
țemperațuraă T, rezulțaă o deformațție plasțicaă εpl. Dacaă dupaă deformare proba
esțe îîncaă lzițaă sau raă cițaă la o anumițaă țemperațuraă T’, ațunci are loc o variațție
a maă rimii deformațției εpl, asțfel îîncaî ț se poațe admițe:
ε =ε ±ε (2.5.2)
t _ pl pl p _ pl
71
Componența pseudoplasțicaă a deformațției (εp_pl) nu esțe dațaă de

dilațarea sau conțracțția țermicaă a mațerialului, dar ea include şi
componența deformațției dațorațe dilațaă rii sau conțracțției țermice. Semnul
componenței pseudoplasțice depinde de sensul țransferului de caă lduraă , şi îîn
acesț sens semnul esțe “+” pențru îîncaă lzire, iar semnul esțe “‐” pențru
raă cire.
σ
T C
σmax
T’>T
T’’>T’>
-εp_pl
T’<T
+εp_pl
T’’<T’
B D’
ε
εpl
Fig. 2.11. Dependenţa σ ε pentru deformarea pseudoplastică.
2.2.3.2. Ecuaţiile constitutive pentru deformarea pseudoplastică.
Pențru deformarea pseudoplasțicaă se propune urmaă țorul model

reologic prezențaț îîn figura 2.12.
ÎÎn figura 2.12 se observaă caă acesț model reologic are in componențțaă
pațru elemențe şi anume:
‐ elemențul 1 ‐ esțe un elemenț de țip ciclindru hidraulic;
‐ elemențul 2 ‐ esțe țoț un elemenț de țip cilindru hidraulic, acesța

îîmpreuna cu elemențul hidraulic 1 modeleaza deformarea plasțicaă ;
72
1 T-Y
4
Y
3 2
εpl εp_pl
ε
Fig. 2.12. Reprezentarea schematică a modelului reologic

pentru deformarea pseudoplastică.
‐ elemențul 3 ‐ esțe un elemenț de țip resorț liniar elasțic, acesța

face ca sisțemul alcaă țuiț de elemențele 1, 2 şi 3 saă fie un sisțem
compațibil (asțfel îîncaî ț acesț sisțem saă sațisfacaă condițțiile impuse
in capițolul 2);
‐ elemențul 4 ‐ esțe un elemenț de țip resorț neliniar, care nu se

comporțaă ca un resorț clasic, el acumulaî nd energie pe parcursul
ciclului de îîncaă rcare ‐ descaă rcare şi esțe acțivaț de schimbarea
țemperațurii probei (de aparițția unui gradienț de țemperațuraă ).
Acesț elemenț modeleazaă componența pseudoplasțicaă a
deformațției.
Din figura 2.12 se mai observaă caă ansamblul elemențelor 1, 2 şi 3 esțe

aproximațiv echivalenț, din puncț de vedere al elemențelor consțițuțive, cu
ansamblul care modeleazaă deformarea plasțicaă a modelului reologic al lui
Maxwell sau Chabouche, dar elemențele consțițuțive din acesțe modele sunț
descrise de alțe legi de evoluțție a dependențței eforț ‐ deformațție, deci
73
ecuațțiile consțițuțive ale acesțor modele sunț diferițe de ecuațțiile modelul

nosțru.
Pențru aceasțaă schemaă reologicaă ecuațțiile inițțiale (2.1.1) ÷ (2.1.3) vor

avea urmaă țoarea formaă :
ρ × utt = divxT (2.5.3)

(2.5.4)
[
T = D εtot (∇xu) − εt _ pl ]
∂ ˆ P0 (T −Y)
ε pl = Γ( P (T −Y) (2.5.5)
∂ P0(T −Y) )×
t 0
∂ ~∂
ε p _ pl =Γ ε pl +(PT) (2.5.6)
∂ ∂ 0
t t
Prelucraî nd mațemațic acesțe relațții şi țținaî nd conț de condițțiile

impuse pențru rezolvarea lor (condițții prezențațe îîn capițolul 2), ecuațțiile
finale pențru componența pseudoplasțicaă a deformațției vor avea
urmaă țoarea forma:
♦ pențru componența plasțicaă :

=C C 2n σ−σp
ε pl ×σ × × (2.5.7)
1 K σ−σp
unde componențele deformațției plasțice sunț urmaă țoarele:
‐ σ ‐ reprezințaă eforțul efecțiv de solicițare;
‐ σp ‐ reprezințaă pragul pesțe a carui valoare deformarea plasțicaă

exisțaă , valoarea acesțui prag esțe reprezențațaă chiar de limița
e
maximaă de exisțențțaă a deformațției pseudoelasțice (σ max);
74
p
σ −σ 1 daca σ > σp
‐ iar = ‐ esțe o funcțție care dețerminaă
0 daca σ<σp
σ −σ p
ințervalul de exisțențțaă a acesței componențe şi care esțe egalaă cu 1

dacaă σ > σp, sau egalaă cu 0 dacaă σ < σp;
‐ C1, C2 ‐ sunț consțanțe de mațerial;
‐ K ‐ reprezințaă o consțanțaă de mațerial, care modeleazaă

comporțarea elemențului elasțic 3;
‐ n ‐ esțe un exponenț care modeleazaă țipul de deformare, pențru

mațeriale ce manifesțaă efecțe de plasțicițațe “anormală” are valoarea
n ≥ 1 (conform capițolului 2, pențru modelul lui Maxwell).
ÎÎn cazul micro‐deformaă rii, dacaă valoarea eforțului efecțiv σ depaă şeşțe
valoarea maximaă a limiței de curgere σc ațunci deformarea se conținuaă prin
curgere vaî scoasaă , şi asțfel deformarea plasțicaă țoțalaă poațe avea o
componențaă plasțicaă şi o componențaă vaî scoasaă (εvi):
ε =ε +ε (2.5.8)
t _ pl pl vi
♦ pențru componența pseudoplasțicaă :
σ p max
ε =C + × T (2.5.9)
k
p _ pl 3
unde componențele deformațției pseudoplasțice sunț urmaă țoarele:
‐ C3 ‐ reprezințaă o consțanțaă de mațerial (consțanțaă numițaă şi

consțanța de dilațare sau de conțracțție țermicaă a mațerialului);
75
‐ k ‐ reprezințaă o consțanțaă de mațerial, care modeleazaă

comporțarea la deformare a elemențului 4;
‐ T ‐ reprezințaă diferențța (gradiențul) de țemperațuraă ;
p
‐ σ max ‐ reprezințaă limița maximaă a eforțului pențru deformarea
plasțicaă ;
‐ εț_pl ‐ reprezințaă valoarea țoțalaă a deformațției plasțice.
ÎÎn relația (2.5.9) componența pseudoplasțicaă cuprinde şi componența

deformațției țoțale dațorațe dilațaă rii sau conțracțției țermice ( εT),
componențaă care esțe descrisaă de urmaă țoarea relațție:
εT =C3⋅ T (2.5.10)
76

Capitolul II - FINAL

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul II - FINAL

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul II – Ecuatiile constitutive pentru deformarea plastic atipica

ECUAŢIILE CONSTITUTIVE PENTRU PLASTICITATEA ATIPICĂ

2.1. Ecuaţiie constitutive pentru comportamentul elastic şi

2.1.1. Noţiuni generale privind formularea ecuaţiilor constitutive.

Adopțaă m convențția caă gradiențul “ ∇ϕ ”, al unei funcțții reale ϕ:R6→R,

Dacaă Ω ⊆ R3 esțe o mulțțime deschisaă , delimițațaă de o limițaă (granițțaă)

‐ u(x,ț)∈R3 deplasarea unui punct material “x∈Ω” la țimpul “t ≥ 0”

‐ “ρ>0” densitatea materialului, pe care o consideraă m consțanțaă îîn

‐ T(x,ț)∈S3 tensorul tensiune Cauchy.

îîn funcțție de care se obțține [80]:

ρ × utt (x, t) = divxT (x, t) (2.1.1)

zt ( x ,t) = f [ε (∇xu(x,t))+ z(x,t

unde avem: ‐ ∇ x u(x, t) ‐ esțe matricea Jacobi;

‐ divxT ( x , t) ‐ esțe funcţia divergent de T.

Acesțe douaă funcțții sunț definițe prin [81]:

ε [∇xu( x ,t)]= 1 ∇ u( x ,t) + (∇ u( x ,t))T ∈ S (2.1.6)

îîn acelaşi țimp

esțe tensorul deformaţiei plastice, care esțe de alțfel o mațrice simețricaă ,

Fie D:S3→S3 o aplicațție liniaraă simețricaă , care mai esțe denumițaă şi

Ațunci f:D(f)⊆S3×RN→RN esțe o funcțție dațaă , unde “D(f)” denoțaă

Ecuațțiile (2.1.2a) şi (2.1.3a) sunț ecuațții consțițuțive, iar ecuațția

Ecuațția diferențțialaă (2.1.3a) esțe invarianțaă numai îîn cazul parțicular

zt (x,t) ∈ f [ε (∇xu(x,t)), z(x,t)] (2.1.9)

O generalizare a ecuațțiilor consțițuțive poațe fi obțținuțaă prin

T ( x ,t) = D[ε (∇xu(x,t))− B × z(x,t)] (2.1.10)

unde: B:RN→S3 esțe un operațor liniar.

Mațricea simețricaă “εp” din relațția (2.1.2a) conțține primele nouaă

Problema inițțialaă luațaă îîn sțudiu devine:

T = D[ε (∇xu)− B × z] (2.1.2)

ρ × ∇zψ (ε , z)× ξ ≤ 0 (2.1.12)

pențru orcare ar fi “ξ∈f(ε,z)”.

Din relațțiile (2.1.8), (2.1.2) şi din simețria lui “D” obțținem:

ρ ×ψ (ε , z) = 1 [D(ε − B × z)]× (ε − B × z) +ψ1( z ) (2.1.13)

cu subfuncțția: ψ 1 : D(ψ 1 ) ⊆ R N → [0, + ∞).

2.1.2. Exemple de ecuaţii constitutive.

ÎÎn conținuare sunț prezențațe caî țeva exemple de ecuațții consțițuțive

fiind uțilizațe îîn caracțerizarea comporțamențului mațerialelor, şi care au

Modelele prezențațe sunț îîncaă îîn discuțții îîn comunițațea şțiințțificaă

2.1.2.1. Modelul PrandtlReuss.

Pențru acesț model ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) au urmaă țoarea formaă :

ρ × utt = divxT (2.2.1)

unde “εp∈S3” esțe țensorul deformațțiilor plasțice şi “K∈S3”esțe

unde “c>0” esțe o consțanțaă şi unde “P0:S3→S3” esțe proiecțția orțogonalaă pe

Pσ=σ− 1 trace(σ )× I (2.2.6)

“P0(T)” esțe denumiț deviatorul tensiunii.

Pențru crițeriul de curgere Tresca, domeniul convex esțe definiț prin

K = σ ∈S3 sup σ i − j ≤c (2.2.7)

unde “σi” esțe valoarea proprie a lui “σ∈S3”.

Pențru a scrie ecuațțiile (2.2.1) şi (2.2.2) sub forma ecuațțiilor (2.1.2) şi

variabilelor ințerne: “z(x,ț)=εp(x,ț)∈RN” şi selecțaă m pențru “B:RN→S3”orice

f (ε , z) = gK (T ) = gK [D(ε − B × z)] (2.2.9)

Pențru “f” şi “B”, expresia “ [ε (∇ x u(x,•), z (x))→ ]

prin (2.1.2) şi (2.1.3) nu esțe influențțațaă de componențele lui “z∈R9”,

Vecțorul variabilelor ințerne “z = εp” esțe un elemenț din “R6” şi se

Precizaă m caă nu esțe faă cuțaă demonsțrațția izomorfismului dințre “S3” şi

f (ε , z) = gK [D(ε − z)] (2.2.12)

Modelul Prandțl‐Reuss esțe proporțțional independenț, verificaă

Fig. 2.1. Schema reologică a modelului PrandtlReuss 1 – element elastic de tip

Pențru elemențul elasțic, comporțamențul acesțuia esțe descris de

2.1.2.2. Modelul lui Maxwell.

Dacaă îîn figura 2.1 îînlocuim cu un elemenț hidraulic, elemențul de

Fig. 2.2. Schema reologică a modelului lui Maxwell

Pențru acesț model ecuațțiile (2.1.1) ÷ (2.1.3) devin:

g(T ) = Γ( P T )× PoT (2.2.16)