Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cum au
Turcii au optat pentru Emeric Thököly. Acesta a pătruns în Transilvania în vara anului
1690, venind din Țara Românească, în fruntea unor trupe otomane și ale lui Constantin
Brâncoveanu, reușind să învingă la Zărnești o armată austriacă și una transilvăneană,
condusă de Mihail Teleki. La scurt timp după această victorie, Thököly a fost desemnat
principe de o dietă convocată în mare grabă la Cristian, lângă Sibiu.
În contextul în care aproape toate pozițiile câștigate în Transilvania au fost zdruncinate,
habsburgii s-au văzut nevoiți să revină la o ofensivă diplomatică. O delegație a nobililor
transilvăneni, condusă de Nicolae Bethelen, a negociat o convenție cu Viena, ratificată în
decembrie 1691. Cunoscut sub numele de ”Diploma Leopoldină”, acest document
stabilea raporturile dintre Imperiul Habsburgic și Transilvania, recunoscând vechile
privilegii ale nobilimii transilvănene pe plan economic și în planul politicii interne.
Cronicarul Mihail Cserei nota la începutul secolului al XVIII-lea situația precară în care
se afla Transilvania: ”Sărmana țară gemea din cauza impunerilor. Deși, conform
Diplomei pe timp de război Transilvania ar fi trebuit să dea 400.000 de florini renani, i s-
a luat de 3-4 ori mai mult într-un singur an [...] Pe lângă aceasta, regimentele cutreierând
țara în lung și în lat, tot ce consumau luau fără să plătească”.
Rezistența populației a îmbrăcat diferite forme, cea mai radicală fiind constituirea unor
numeroase grupuri de haiduci, printre care și cel condus de faimosul Pintea, care au
acționat mai bine de un deceniu și jumătate, în special în zonele de munte, Maramureș,
Secuime, Făgăraș. În aceste condiții, a izbucnit o puternică revoltă antihabsburgică sub
conducerea lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711).
În 1703, aflat în exil în Polonia, Rákóczi (foto dreapta) a primit o delegație de mici
nobili și țărani, care i-a cerut să preia conducerea răscoalei populare. Conștient că marea
nobilime nu se grăbește să se alăture unei răscoale împotriva Habsburgilor, Rákóczi a
încercat să lărgească baza socială a mișcării. Prin proclamația de la Brezan (6 mai 1703),
el le-a promis scutirea de obligațiile feudale tuturor țăranilor iobagi care se vor alătura
răscoalei.
Izbucnită în mai 1703, înainte de sosirea lui Rákóczi, răscoala a cuprins treptat aproape
toată Transilvania și părți importante din Ungaria. Până în toamna anului 1705, răsculații
au ocupat întreaga provincie, cu excepția câtorva cetăți, succesul mișcării antihabsburgice
forțând și marea nobilime să i se alăture. Dieta de la Târgu Mureș (aprilie 1707) l-a ales
pe Rákóczi principe al Transilvaniei, iar dieta din orașul maghiar Onod (mai 1707) a
decis înlăturarea Casei de Habsburg de pe tronul Ungariei. În ciuda acestor succese,
mișcarea a eșuat, una dintre cauze find reprezentată de contradicțiile dintre aspirațiile
maselor și interesele nobilimii.
În 1707, dieta de la Târgu Mureș a decis că stăpânii puteau să ceară oricând întoarcerea
din armată a iobagilor care se înrolaseră fără consimțământul lor. Începând din 1708,
răsculații au început să piardă rapid teritoriile cucerite în anii anteriori. Pe fondul
războiului de succesiune la tronul Spaniei (1701–1714), Curtea de la Viena a căutat să
obțină un compromis cu răsculații. În 1711, nobilimea din Transilvania și Ungaria a
încheiat pacea cu Habsburgii, în absența lui Rákóczi. Prin documentul semnat la Satu
Mare, nobilii au obținut iertarea Vienei pentru participarea la răscoală și întărirea
privilegiilor asupra iobagilor, în schimbul renunțării la o parte importantă a drepturilor
politice și a recunoașterii autorității Casei de Habsburg.
Imperiul Habsburgic și-a extins stăpânirea în sud-estul Europei după un nou război cu
Poarta (1716-1718). Prin Pacea de la Passarowitz, Austria a ocupat Banatul, Oltenia,
nordul Bosniei și al Serbiei, inclusiv Belgradul. Chiar dacă a pierdut Serbia și Oltenia în
urma războiului cu Imperiul Otoman din anii 1735-1739, Viena și-a consolidat stăpânirea
în Banat și Transilvania. Domnia împărătesei Maria Tereza (1740-1780) a inițiat o serie
de reforme iluministe în Imperiul Habsburgic, continuate și de succesorul acesteia, Iosif
al II-lea (1780-1790), care au influențat și Transilvania.
Consolidarea autorității centrale s-a realizat în dauna aristocrației locale. După
înfrângerea răscoalei conduse de Francisc Rákóczi al II-lea (1711), nobilimea din
Transilvania și-a pierdut dreptul de a alege principele, provincia fiind condusă de
împăratul de la Viena. De asemenea, împăratul numea guvernatorul Transilvaniei și
comandantul general al armatei din Principat. Atribuțiile dietei locale au fost limitate,
aceasta fiind convocată din ce în ce mai mai rar și după 1762 deloc. În 1794, a fost
înființată Cancelaria aulică a Transilvaniei, cu sediul la Viena, care asigura conducerea
provinciei direct de către împărat.
Primul act care marca Unirea Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei a fost
semnat în 1697 de mitropolitul Teofil și de un număr de 12 protopopi. Sinodul
Mitropoliei Ortodoxe condiționa Unirea de păstrarea neschimbată a ritului și a
calendarului sărbătorilor, acceptând numai cele patru puncte care deosebeau dogma
catolică de cea ortodoxă, conform Conciliului de la Florența (1439). În schimb, uniții
căpătau același statut ca al catolicilor, copiii și tinerii greco-catolici puteau să fie primiți
la școlile catolice, unde puteau fi instruiți pentru a accede la slujbe în administrația
publică. Aceste privilegii s-au dovedit ademenitoare pentru preoții români, Unirea fiind
acceptată de noul mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, în 1698.
În anul 1761, Dieta Transilvaniei s-a opus acestei politici de înregimentare militară, în
consecință nu a mai fost convocată, începând din anul următor. După 1762, din Banat
până în Bucovina au fost înființate patru regimente românești și patru secuiești, care au
asigurat paza frontierei. Politica de înregimentare a fost însoțită și de consolidare
fortificațiilor existente la momentul ocupației habsburgice și de construirea unora noi, la
Alba Iulia, Cluj, Timișoara etc.
În întreaga regiune de graniță a fost extinsă suprafața de pământ arabil, au fost amenajate
cursurile unor râuri, au fost desecate mlaștini, au fost construite drumuri și poduri. Pe
lângă fiecare regiment a fost înființată o Comisie economică, având ca scop rezolvarea
problemelor materiale ale grănicerilor. Productivitatea agricolă a crescut prin
introducerea unor culturi noi, precum cartoful, care în prima jumătate a secolului al XIX-
lea a depășit suprafețele însămânțate cu grâu sau porumb.
Un rol semnificativ în obținerea noului statut al provinciei l-a avut baronul Samuel von
Brukenthal, viitorul Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei. Acest rang al
provinciei a fost păstrat până în anul 1868, când a fost încorporată părții maghiare a
Imperiului Austro-Ungar, ultimul Mare Principe al Transilvaniei fiind împăratul Franz
Joseph al Austriei.
Bibliografie:
Susana Andea, Avram Andea, Structuri transilvane în Epoca luminilor, Cluj Napoca,
1996
Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formarii Națiunii Române, Cluj Napoca,
1994
Virgil Cândea (coord.), Istoria românilor, Vol. 5, București 2002
Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), Istoria românilor, Vol. 6, București 2002