ne

BIBLIOTECA i|9îMilt^|aVrK^

I. NEAGU-NEGULESCU

CLACA Șl ROBIE

No. 61 PREȚUL 6 LEI i

iiHHiRi
^5?

Aii
Pil

L
 r

CA „DIMINEAȚA“

I. NEAGU-NEGULESCU

‘427422L*

EDITURA „ADEVBRUL" S. A.
STRADA S&RINDAR, S-11

|-\V9
 l

CLACĂ Șl ROBIE

Pe noi ne-au fost adus aici frafii Sinocraji.

Eram (igani slobozi, veniți din țara Turcească,
poposeam, pe unde ne venia la’ndemână. Nu
ne supăra nimeni. Și ne’ndeletniceam și noi cu ce
puteam. Făceam undrele, sule, topoare; făceam
fuse, albii și linguri făceam; dirigeam doniți,
puști și piștoale, făuream lacate, broaște, clajite
și verigi, jucam urs;^, ba mai vindeam și chi-
ribituri. Iaca, eram și noi oameni cu meșteșug...
Cu ademeniri și cu momeli ne-au fost prbtS
hoții de Sinocrați, cu zapis la mână, să-i fim
ai lor... Trei sute dea familii de ursari potmolitu-
I și-au traiul în moșia Drăgăneștilor. Ne dădură
doar loc de casă și slobozenie la curătură’n pă­
dure. In schimb, muncă și iar muncă. Aveau mo­
șia ’ntinsă grozav, lată și lungă de-o poștiC
și mai bine, c’ajungea Ia Fulga peste Cricov
și-ocolea, roată ’mprejur, pe Ia Parepa și Tom-
șani, pe la Ciorani și Hoinari și se’nfunda ’n
 4 I. NEAGU-NJSGVLESCU
apa Prahovei, aici la Belciug. Nu putea s’o do­
vedească numai cu Rumânii de pe dânsa.
Dulci și-aducătoare le fu sudorile noastre ăstor
Șinocrați... Pururea ne scoteau datori, ca să aibă
pricină să ne zălogească. Munciam iarna și vara
toată și toamna la răfuială răbojul datoriei sta
nepișcat. Ba câte două, ba câte trei sute
de sfanți, pe ce apă nu curge...
— puneau hoții soroc. „Pân’la zi'ntâi de
mai slobozi sânteți, să-mi faceți datoria...” De-
acolea’ncolo eșia prașila, secerea și coasa și toată
munca câmpului și-i trebuia să-i fim în sat. Și
cutreeram aii sate, până și Dunărea treceam,
de-aveam ori de n’aveam mălai în traistă. Fă­
ceam ici o sulă, un piaptăne, un hamnar; colea
dirigeam o pușcă, ori circulam vre-o doniță, mai
jucam ursul, mai vindeam vre-un tioc de chi-
ribituri și tot așa alergam, s’adunăm, para lângă
lețcae, galbenii Iu Sinoerat... Aveam răvaș eu
sörödre Ia mână și nu puteai zăbovi mai mult
peste soroc, că te prindeau oamenii stăpânirii
și te-aduceau ^șcheș la Sinocrați, legat cobză
și bătut măr... Și-apăi las’ de-ți mai venia vre­
odată chef, să mai treci peste vremea sorocită...
Ai, vai, de ți se mai întâmpla, să nu-i aduci
nici datoria. Și țâța suptă delà maică-ta ți-o
blestemai. Trosneau vergile și fluerau gârbacile,
rupând ca șerpii, din carnea țiganilor.
Uite, colo, în fața pridvorului, ne svârcoleam,
ca’n clește de foc și mugiam de se cutre­
mura pământul. Zile amare și grozave zile
 CLACA Șl ROBIE h
erau zilele-aceJea pentru blestematul de neam
țigănesc... Toți robii din eiirte, până și gâzii,
cari ne schingiuiau lăcrămau de chinurile șt
tânguirile noastre. Numai Frații Sinocrati se res-
fătau pe sofale ’n balconul pridvorului, ciubucind
din narghelele și privind cu nesaț la pătimirile
țiganilor. Ne băteau până tâșnia sângele pârâu
din noi și-apoi ne’nfundau, clae peste grămadă
la temniță... Uite, colo, în ha văgăună, ce rân­
jește din căscătura delà stânga pridvorului și
care se’ntinde, boltindu-se pe supt temeliile ca­
selor boerești... Nu vrei «’o vezi?

In fața noastră, peste un zăplaz, se’năltau oa­

sele vechi ale moșiei, lăsate’n paragină. Numai un
paznic bătrân al ogrăzii mai s’arăta prin preju-
rid lor, ca umbra unui suflet sihăstrii. încolo,
păreau ca un mormânt uriaș al unor vremuri
trecute și triste. Aveau temelia țeapănă, zidită’n
piatră de munte, ridicată ca de-un stat de om
dala pământ, ou geamlâc in fată, din care se
desprindea balconul pridvorului. Din zidurile fu­
murii, mijiau ferestrele mari și ferecate’n ză­
brele ’ncolăcite, iar pe deasupra coperișului greoi
de olane groase, înegrea mucegaiul mușchiului,
întreaga ’nfătișare-a caselor bătrâne, încremenise,
parcă, ’n zâmbetul dureros al ruinii, ce-o năbădă
cu trufie din șerpii crăpăturilor desprinse ’n '
adâncul zidurilor. Avea sălașul acesta înfățișarea
unii cucoane, sărăcită la bătrânețe, dar în ochii
 6 l. NEAGU-NEGULESCU
câreea mai licărește mândria deodinioară. In
stânga pridvorului, își chiora ’ntunericul către noi,
deschizătura unii bolfi scunde și’nguste, din pi­
ciorul temeliei. Pe-acolea dai în temnița boe-
rească...

Pornirăm s o vedem. Intâiași dată avui prileiul,

să văd, să intru ’ntr’o atare rămășiță de prigoa­
nă a vremurilor apuse. Abia-mi putui strecura tru­
pul, prin i^rapatura, ce-i slujia drept ușă de in­
trare. înăuntru, beznă. Mergeam, scoborând în
lungul ei, Cjercetând c un toiag in intunerec, întu-
nerec atotstăpânitor aici. Aici, unde vremea n^a-
vusese tăria, să rânjească vre-o crăpătură, prin
care s’ar fi putut prelinge vre-un crâmpei din
lumina zdlii. Scăpărat chibrite și Ia lumina lor
pâlpâitoare, putui pricepe, că eram într’un gârlici
boltită ’n zid, strimptă și lungă, fără
căpătâi. Și era scundă, de-i dam ou capul de
sus, cum încercam, să-mi disdoesc trupul.
Uite-o, vezi? Ține cât lungul caselor, grăi
prin întuneric unchiașul, ce mă călăuzi aci. Gla­
sul lui, isbind golul beznei, răsuna parcă, nu
de lângă mine, ci din fundul tăinuit al hrubei.
— In fund, urmă moșneagul, sfârșește într’o
tainiță prăpăstioasă, bortită pe supt temelii, până’n
apa Prahovei. In astă tainiță zac osemintele
celor prinși și schingiuiți de arnăuții lui Bim-
bașa-Sava-bei, pentru bani...
— Dar ăsta, cine mai fu?
— Ia, tot un câine de ciocoi, ca și Sino-
 CLACA SI ROfílE 7

crapi. Fusese haproprietarul Drăgăneștii, mai

’nainte vreme. Ârnău{ii lui ațineau calea la dm-
murde din toate pădurile dimprejur, până supt
poala muntelui și pe cine puneau mâna, aici
H-aduoeau, să-i cânte aleluia. Pe vremea Zayerii
Bimbașa Sava fu prins și ucis de Turci, iar
beiuleasa, nevasta lui, îi vându moșia ăstor
Sinocrap, cu case cu tot.
— Oare, ăștia n’or fi tămâiat pe nimeni în
ta,iniț’asta?
— La C(e să vorbesc, nu știu. Cât despre
Bimbașa-Sava-bei, ți-or spune toți bătrânii sa­
tului... lac’aicea ne’nfunda Sinocrații, făcându-ne
uitați, până ce ne scoteau amorțiți, târându-ne
de picioare, ca pe câini.
Era ’ngroțitor, ce spunea omul ăsta și totuși
aveam mărturia ’n față, dibuiam prin întune-
recul ei, sUindu-mă să fug mai degrab’ afară.
Mă’nfumicau fiori de frig, dar mai vârtos de
groază. Mergeam picotind cu toiagul înainte-mi
întlngându-mi fiecțape picior, parc’ași fi pipăit
în miez de noapte puntea vre-unui pârleaz. Sim-
țiam, când dam cu bățul, doar pământ jos și
zid sus, la dreapta, la stânga. Auziam răsu­
flarea greoaie a unchiașului, ce, vădit, se silea
și el să iasă, dar de vă^t nu zăream nimica, cu
toate ^-mi căscam ochii cât mi-erau de mari,
ori mi-i mijam, plecându-mă pe vine. Chibrite
nu mai aveam. De-odată mă fulgeră un fior de
moarte, din creștet până’n tălpi... Oare, nu mer­
geam spre tainița Iui Bimbașa? Ne-om prăvăli
 8 I. NEAGü-fiEGVLESCü
'n adâneu-i, neștiuți de nimeni... Mă oprii, vinii
să-? grăesc și unchiașniliui teama mea, dar, fre-
cându-mă la ochi, zării blestemata de ușă, li­
cărind prin întuneree.
De^eplea merserăm tăcuți, ca eșind dintr’un
cimitir și ne dădurăm la adăpostul unii ma­
gazii, în bătaea t^d’ a soarelui. Era toamna,
târziu și vântuL sufla supțire și rece.

■ Povestitorul meu era un țigan bătrân, ou

párul alb-colilie, c€-i du návalá scârJionți
lungi pe supt o căciulă roasă și rotundă, ca un
fes. Avea o barbă cânîpie, sbârlită și aspră,
ca Wn fU,îor încâlcit, de-o mână nemeșteră, iar
trupu-i scund și gârbov se-ascundea úrnőit în
zdrențele unui palton boeresc, înverzit de ve­
chime. Stătea rezemat ciobănește ’n bâta-i de
porcjar, slujba lui de obârșie. Stetea cu trupul
dat înainte, cu capul plecat, aruncându-și la res-
timpuri, în vremea povestirii, ochii că ta casele
acelea vechi, ca un călugăr credincios, care gră-
îndu-și ruga pe derost, își mai aruncă, totuși
cate-o privire’n pravilă. Povestea fără ’ntreruperi’
ascuțindu-și glasul la ’ntrebări. Se temea, parcă
să nu-1 prinză clipa morții, fără să nu-și fi ros­
tit cuvântul din urmă. Câte-odată se’neca, tușia
scuipa și-^ prindea povestea mai departe.
— Crezi, că-și mulțămiau lăcomia de arginți
Sinocrații, numai cu-atâta? Nu s’astupă gura
lupului numai e’o oae... Se duseră la Stamlnil și-
 CLACA ÿl IM iiIE 9

aduseră de-ac|01o, atâtea măgărițe albe pre câte

familii de țigani aveau și mai aduseră și harmă-
sari harăpești, tot delà StambUl. Au dat mâgări-
țile de s’au mânzit, să erți, ou băști harmasari,
apoi chemă toată țigănimea și de fiteș-care casă
de țigan dădu și măgăriță borțoasa, cu răs­
pundere despre fătarea și creșterea puiului de
catâr, ce-avea să-l dobândească. Și-uita-așa
prăsi Sinocrații noștri o goșgogea herghelia de
catâri, care albi, care suri și vindea pe tot anul
cu sutele în Țara Turcească... Vai de măiculița
țiganului căruia-i pieria mânzul, ori i-ar fi stâr­
pit măgărița. Fugia, șters era din știrea tuturor.
Altfel falanga și butucul îi venia de hac... Știi cum
te băteau la falangă? Nu știi.... Te spânzurau eu
tălpile ’n sus, prinse ’ntre două prăjini, luate’n
umăr de doi. Te desfăceau, să erți, la trup și’nce-
peau... La tălpi te băteau pu nuele de alun, iar la
trup qu ștreangul înmuiat în apă, până-ți crăpa
pielea și-ți presărau atunci sare peste plesnituri
și iar începea bătaea, până muriaide-abinele. De
țipat, nu puteai țipa, c’aveai călușu’n gură. Mai
mult mort, decât viu te vârau în temnița, ce-o
văzuși, să-ți vii în fire. Când eșiai de-acolo, de
mai aveai sănătate, eșiai târându-te’n genunchi,
ori veneau neamurile de te scoteau, ca pe mort...
Și la butuc? Crăpa trunchiul de ulm, cât omu
de gros și-ți vâra mâinile’n crăpătura și-i sco­
tea pana, de rămâneai prins acolo, ca’n clește de
foc... Tuși, scuipă, își șterse barba cu mâna-i o-
soasă și-apoi urmă:
 •10 1. NEAGU-NEGULESCU
Uite, colea, pe unde trece Prahova acum,
care pe-atuncî se răsucia tocmai pă după ză­
voiul dinspre Gherghija, acolo făceau Sinoerații
șirile, la treeriș. Și cum crezi că treerau boerii
pe-atuncî? Cu mașinile, ca acum, hm?... Da, de
unde... înșirau Ia șteajer pâlcuri nemilostive de
cai și le mai atârnau după ei și tăvăluci de pia­
tră, ca să groho,iască bine grăunțele... Dar șirile?
Ce șiri se mai clădiau. Doamne... Ziceai că-s munți.
Abia te uitai în vârful lor... Și nici pomeneală
nu era de macarale, ca’n ziua de azi... Tot ți­
ganii, siracii, tot ei erau topor de oase în
toate... Urcau paele, până’n vârf, cu spinarea. Și
tot li se păreau Sinocraților, că le-ar fi ușoară
povara țiganilor. Trimiteau robi din curte, de li
se urcau în cârcă, peste sarcina de pae și coco­
țați așa cu ei urcau paele’n vârful șirii. La un
drum, două, unora mai slabi li se’nmuiau picioa­
rele și cădeau, cum cade bou’n jug, răpus de
greul poverii. Dar vătafii-i ardeau delà spate
cu gârbacele, de săreau țiganii, ca pișcați de șear-
pe. Pe unii mai doborîți, puteau să-i taie
mult și bine ’n bice, căci de sculat, nici cu popa
nu-i mai puteau scula. Vătafii, dracului, puneau
de-i despuiau, p>e unii ca aceștia și-i lua de pi­
cioare târîș, prin pae și pe arie, până-i roșia de
sânge... Uite, colo, plopii ceia găunoși, la umbra
lor, întinși pe sofale, ciubucind din narghelele,
bând cafea din feligeane și scărpinați de roabele
din casă, cu pene de dropii la tălpi, Sinoerații se
strâmbau de râs, făcând haz de chinul țiganilor...
 CLACĂ. ?1 liOßlE li

Și nimeni nu plângea, nimeni nu se tânguia,

căci teama de falangă și groaza de temniță, era
și mai înfricoșătoare. Din toată turma batjocorită
de țigani, nu se pricepea de cât un soi de muget
ascuns și năbușit în scrîșnetele dinților, cum
s’aude mugetul Prahovei în ruptul gheții...

Câte-odată le cădeau prieteni și atunci chefurile

se țineau lanț, câte-o săptămână ’ntreagă la curtea
boereasc^ă. Atunci, să erți, nu rămânea copilă
nepângărită ’n șatră. Ce crezi? Robia lui Faraon
n’a fost mai grozavă... Apái, când se săturau de
toate halea, le năzăria chef de vânătoare... Dar
ce fel de vânătoare?... Puneau să se despoae ’n
pielea goală, să erți, câte-o duzină de țigani
și de țigănci și-i sileau, să sară’n apa heleșteului...
Iazul hála, l-ai văzut, de lângă moară... Țiganii
câta să stea tupilați sub apă, pe cât răbdau să
nu răsufle. Dar când da, să-și scoată capul, boeriî
după mal, tranc cu puștile. Pe care-1 nimeria, a-
mărîtă viața lui, c’aveau alicele de smoală și i se
prindeau sfârîind în scăfârlia capului, ori în piele,
de urlau apele de chüomanul țiganilor. Unii mai
îndrăsneți, o tuliau așa despoiați, dar și boerii-i
fugăriau și nu se lăsau, până nu le’nfigea ’n
piele alicele de smoală, de fugiau țiganii, cu focul
pe ei, până s’arunca ’n Prahova... Miilți, prea
mulți, de frica .puștilor, răbdau, răbdau sub
apă, până amețiau și-apoi începeau, să’nghiță la
apă, până-i chema aleluia. In târziul nopții, ve­
deai vătafii răscolind fundul heleșteului cu căn-
 42 /. NEAGU-NEftVLESCT-
giie. Pe luiii-i mai învârteau, îi mai răstigneau
cp picioarele ’n sus și se ’ntâmplau, să-și vie ’n
fire. Alții nu mai da semn de viață și erau puși
pe tărgî, și... Numai Prahova, săraca, știe câte
stârvuri de țigan a dus la vale...
— Să nu crezi, că Rumânii o duceau mai
pricopsit. Când nu-și pluteau împlini angaralele
beilicului boeresc, erau aduși în fața pridvorului,
unde-i așteptau rânduiala bătăii și-a ’iichisorii..’.
La vremea sorocului de ’mplinire-a plăților pără-
lești, vedeai vătafii boerești cutreerând satul,
lătrând câinii la toată casa. Cui n’avea cu oe-i
acoperi beleaua, îi puneau căpăstru’n cap — ca
la urși — și-l purtau așa pe uliți. Altora, mai,
cupr,inși, le vâra ’n casă câte-un cal mânjit totului
tot cu păcură și-l țineau acolo până, bieții Ru­
mâni își zălogiau și nădragii pe la cârciumarii
boerești, ca să ia cu ce să-și alunge nă­
pustea din case.
— Bine, moșule, dar nu se putea găsi nimeni
mai cil cap, să facă jalbă, măcar la isprăvnicie,
dacă nu mai departe, despre nelegiuirile, ce vi le
turna’n spinare cațaoni-ăștia?
— Ce stai de vorbești?... Păi, bine, Bălăceanu
de la Netoți, boer neaoș, pământean, nu crezi că
spăimântase și mai abitir lumea?... Fugiau Ru­
mânii de la el și veneau aici, zicând că faptele
Sînocraților sunt nimicuri, față de blestemățiile
Bălăceanului. Și vătafii boerești, de unde crezi,
că-și luau pildă? De la caimacani și ăi
zapcii împărătești, ce umblau să strângă banii
 CLACĂ ȘI liOBlC 13

birului și de teama cărora stăteau, săracii Ru­

mâni, cu săptămânile fugari prin pîrloage și pă­
duri... Și-apoi, nu zici, că s’a fost apucat popa,
ca omul cu carte, ce era și-a turnat o jalbă
ticluită, nu la ispr,ăvnicie, unde Sinocrații erau ca
și la ei acasă, ci deadreptul la Domnie. Și ce să
vezi?... Să-ți spue Gheorghe Podaru, fle colea
de la podul de peste Prahova, cum vent taică-său,
— pe-atunci Ciauș de dorobanți la isprăvnicie, —
veni ’ntr’o zi de Duminecă, cu jalba popii ’n,
brâu, trimis de ispravnic, să le-o dea Sinocraților...
Apoi, cum după porunca ăstora, dusu-s’a’n bi­
serică și din mijlocul leturghiei înhățatu-l-a pe
popă de barbă, târîndu-1 până colo, sus, la iatacul
boeresc. L-au scujpat, l-au necinstit Sinocrații^
pe p<^ă, ca pe Cristos, l-au bătut cu jalba peste
ochi, pân’au rupt-o și-apoi poruncit-au ceaușului
de l-a ferecat in temnița, ce-o văzuși... S’adunase
tot norodul satului cu mic, cu mare și-au căzut la
scările boerești în genunchi, cerând îndurare pen­
tru bietul popă...
Dar, ți-ai găsit...
— Poate că era măcar atunci lumea ferită de
foamete, c’aveați pătulele...
— Qi fi vrând să zici de'-,,pătulele împărătești”?
Apoi se vede că nu știi... Că puneau fiește-care
cap de casă câte-un sac de știuleți la pătulele
acelea, o știam cu toții. Cum va fi fost ăst po-
rînnb in vremuri de lipsă, D-zeu cu mila, că
noi, ăștia, nu-1 mai știam. Tot muritori de foame
rămâneam. Nici primăvara bine nu da, că porum-
 14 1. NEAGU-NEGULESCU
bul era sfeterisit, prefăcut în bani și piăpat, cine
știie, poate la isprăvnicie, la Domnie, sau mai știu
eu junde?... Nu, nene, nu, ăi care-ar 23ice c’a fost
mai bine atunci de omuj sărac, ăla nu știe ce
vorbește, iar despre binele săracului, din ziua de
a2Ji, s’aibă parte de el, cine l-o râvni...

Unchiașul plecă, șâ-și adune porcii.

Eu rămasei pe țărmul Prahovei, ce trecea lină
încrețindu-se ușor la adierea vântului. In oglinda
apelor se răsfrângea cerul înflăcărat al unui apus
aprins, și-mi părea, că văd para focului, ce va să
se ridice, să arză răutățile de pe fața pământului...
 BUNICU

Parcă-l vád și-acum pc bunicu, când venea

ia noi, mai mult tîrîndu-și picioarele, pe cărârușa,
șerpuitâ printre tufele de pelin și nalbă. Venea,
legănându-se domol, sprijinindu-se’n toiag și se
așeza încet, cu grijă, pe canapeaua de supt olen-
drii, din fața caselor noastre. Mama-i făeela
de obicei cafea turcească și i-o da ’ntr’o cană
mare. Bunicu sorbea cu sgomot tremurător din
cafea, căci mina nu-i mai ajuta, pe când ochii
îi vădeau plăcerea acestei gustări.
Mai numai eu îi țineam de urîț, cît ședea Iá
noi, ceilalți dându-se după treburi. Intre dânsul
bătrînul și între mine, un copil, simțeam plutind
un soi de pornire tainică, plăcută și dulce, pecet-
luindu-se ’ntr’o prietenie duioasă. Privindu-mă,
dînsul pururca-și amintea trecutul, iar mie dînsul
îmi părea ca un fel de carte plăcută, în slovele
căreia puteam ceti, nu povești născocite, ci o
 •16 i. lagc-seca:LEsci:

via fă de om, trăită, ce nu mai era, dar car©

se petrecuse ’ntr’aevea.
Pururea găsia bunicu, să-mi povestească cîte-
ceva.
— Cine-ar fi crezut, pe vremea ____ ___
mea._
prinse dânsul odată, — cine-âr fi crezut că pe locu­
rile astea, pe unde creștea odinioară ovăzul săl­
batec, cât trestia și, colibia mătăsoasă ’nălbia
zarea, cât puteai cuprinde cu ochii, cine-ar fi
crezut c’or să se ridice case, c’or să se sădeacă
grădini și-or să fie ogoare?... Pe-atunci, tot satul
era câteva case, presărate ici și colo. De la una
la alta abia te-auziai. In ocolul ogrăzii, omuî
cuprins și-avea multe și mărunte; oborul
vitelor cu saivanul, cote{ul păsărilor, saiaua oilor,
cocina porcilor, prioca cailor, gropiîe de bucajte..’
Dar erau și calici, de n’aveau nici umbră la bor­
dei... Pe-ațunci credea lumea’n vite, măi tată,
nu ca'n ziua de azi, să-și spargă și bătătura;
cu plugu...
...Ce arătură făceam noi? Zece, două-zeci de
prăjini de porumb, cam tot pe-atâtea de mei, îi dam
ciocoiului dijmă din zece și-o isprăviam cu ară­
tura. Obicinuit meiul îl semănăm numai în pâr­
loagă, spartă din nou, în prosie, cum ziceam a-
tunci. Rar când îl puneam în răsprosie, adică’n
spărtură de două brazde, că ziceam, că nu se
face. Și-acum... EL..
...Nutref, aveam mamă de la D-zeu destulă pe
câmp. Puneam coasa, unde ni se părea, că-i
 CLACĂ Șl RUBIE 17

iarba mai frumoasă. Ciocoiul era bucuros, să-i îi

dus și lui o dijmă. '
Mai sorbia bunicu din cafea și chitind cu ochii
"n zare, parcă citindu-și în trecut, rostia nainte.
— Credea iumea’n vite, tată măi. Aștiai mai
ghiaburii aveau de fiteșicare câte-o prîocă de cai,
de câte 20 și până la 50 de capete. Noi eram
patru frați și-mi aduc aminte, că fiecare aveam
tot cai de alt păr. Eu i-aveam suri; Uiisö,
roibi, Dobre, negri și Vlad, murgi... li lăsam de
capul lor, slobozi, în grija armăsarilor. Vara
pășteau pârloagele, iama scobiau iarba uscată
de supt zăpadă, cu copita și nu-i atingea nici
aripă de vânt... Pleca iaba singură și pierea o
zi două și numai ce-o vedeai ivinduse cu mânzu
după ea. Dihănii erau, spujină, că veniau lupii
urlând până’n vatra satului, dar armăsarul slo­
bod habar n’are de fiara sălbatecă. Doar de’nșala
haita câinii satului, să hrăpiască vre-un miel,
vre-o oae botoașă, mai rar vre-un purcel.
Mai rău ne strica vulpea la pasări. Vulpea-i și-
reată. Prin șanț, pe lângă gard, pe după casd
și coșare, când târâș ca șerpoaica, când sărind
ca o nălucă, până da’n coteț. Gâtuia zece, două­
zeci de ce găsia: găini, rațe, bibilici, ba, și curci
și gâște, lua una și pe-aci ți-i drumul. Mata
bătrâna, săraca, toată noaptea trăgea cu ure­
chea la cotineață, De prindea de veste șopția oga­
rilor și-i aținea calea vulpoiului și când da să
sară gardul, haț puica de ceafă și-i făcea pielea
blană de scurteicâ. Era mai greu, când se pri-
-18 I. NEAGU-NEGULESCU
pășia prin prcjur dihorii, căci își făceau tainiște
prin pământ pe subt garduri și coșare, pân’răsbia
unde făcea jaf și prăpădenie între
pasări, fără măcar să bănuești, Dc se’ntâmpla vre­
un furtișag de fiară în rândul porcilor ți-asurzia
urechile ramătul neamului porcesc din sat... Cine
nu-și avea pe-atunci scroafa lui cu purcei, firar
fi fost el cât de calic? Doar nu era ca acuma;
când sărăcimea se’nfruptă, de Crăciun, numai cu
mirosul de pe la vetrele celor avuți...
Și era și lumea mai veselă. In serile cu lumi
eșiam cu mare, cu mic pe maidanul din mij,
locul satului. Petreceam acolea de ne prindeau și
cântătorii dimineții. Povesteam, sfătuiam, mai
cu bat-o pustia dragoste... Copii, ca tine, forfotim
in jurul nostru, ca furnicaru și se’nebuniau în
jocuri și gălăgie, de-i mai luam la goa,nă...
Bunicu râdea voios și-mi punea cu mângâere
mâna pe cap.
— Ei, tată, s’au dus vremurile-acelea. Acum
se uită omul, cum vine seara, să se hodinească
cum s’o hodini și-adou zi s’alerge cu noaptea’n
cap Ia câmp.
— Turci nu erau, bunicule?
— Erau și Turci, cât să-și sperie mumele copiii...
Nu prea se pripășiau ei prin sate, că arendașul
era grec, cârciumarul grec... Turcii veneau mai ales
cu negustoria, de ne cumpărau caii, berbec i și
alte vite, ce ne prisoseau, pentru Raiana Brăilii
și Țarigrad. Unii eraau oameni de treabă, să-
 CLACĂ. Șt BOniE in

racii... Cuvântul lor, era cuvânt. Iți bătea palma

și-alt zabis nu-ți mai trebuia...
Mi-adue aminte de unul, Aga-Mustafa. .Era
negustor bogat, făcea strânsură de vite pentru
Brăila... Brăila nu căzuse... De două, trei ori pe
an l-aveam musafir pe bietul Mustafa... Într’o
seară, — o fi fost cam pe la’neepuțul lui Florar,
— mă pomenii pe negândite cu el, venind de
peste câmp.
— Ce-i agao?
— Șt..., îmi făcu, ducându-și degetul la gură...
Muscalu, lordache, a intrat Muscalu’n Țară!,
șopti Turcul, îngrijorat. Să m’auscunzi și să-mi
ascxmzi și calu, cum vei ști. Sunt vândut, mi-au
luat urma...
Avea Turcul un arăbesc negru, pana corbului
și când s’așternea la drum, mânca norii cerului,
nu alta. Și cutoate-că nici Muscalu nu era mai
breaz, vestea Turcului parcă-mi răcori v inima.
Mustafa parcă simjia el așa ceva, că nu se putu
stăpâni, să nu-mi zică:
— lordache, gura să-ji fie ca ăsta și Turcjul
isbi cu piciorul în pământ. 'Altfel, nici de tine
nu e bine, bagă de seamă... l
Pe-atunci aveam casele cele vechi, clădite ca
după vreme. Din josul vântului aveam odăița
în care hodineam, apoi tinda, cu vetrele, în
care și ospătam; peste tindă, spre vânt, o-
daia mare, in care țineam borfăria. Perete cu o-
daia mare venea chelerul și’n perete cu el
coșarul cailor, adăpostit, din vânt, c’un șopron,
în care țineam căruțile... In bătătură aveam doi •
 20 i. NEAGU-NEGULESCV

salcâmi bătrâni, supt ei o laviță, unde ospătam

peste vară, la umbră. In fața bătăturii se’nșirau:
ici cotineața, colea saiaua oilor, cocina porcilor,
dincoace ocolul vitelor, cu saivanul și armanul
cu șirile de paie, nutreț, iar în dosul casii aveam
grădina, unde măta-bătrâna-și ținea vara stupii...
Bunica spunea, scrijilând cu toiagul în țâfna
bătăturii feleșagul casii Iui deadinioară. Se opri
din povestit, mai râcâi de vre-o două ori cu to­
iagul în pământ, oftă, și ridică capul și urmă:
— Supt cheler aveam o tainiță. Astă tainiță
ne slujia, în vremuri de băjenie, când ne-ascun-
deam în ea avutul, ce nu-i puteam târî cu noi...
Asemenea blestem eu l-am apucat o singură dată,
după Zaveră, dar atunci ne-a fost doar numai
de-o sperietură...
Tainița de supt cheler se răsufla într’o putină,
în cotețul găinilor, peste care era făcut un chip
de cuibar. Aici gândii, să-l ascund ps Turc.
Dădui un hambar la oparte, săpai pământul din
dreptul Iui și trăsei oblonul, ce-’nchidca gura
tainiții. La vederea’asta Turcul rămase ’ncre-
menit. Nu-i trecuse prin minte de una ca asta.
Deodată stătu la’ndoială. In sfârșit, se hotărî.
O luai eu înainte, cu opaițul în mână. EI venea
gâfâind după mine, pășind cu grijă pe gârlici,
abia cărăbănindu-și dăsagii de piele, doldora cu
bănet și-alte scumpeturi. Pe . lângă negustorie.
Turcul mai învârtea și o strânsură de dăjdii.
I-am întocmit un pat de rogojini și perne, îi
lăsai apă într’un ulcior, ceva de-ale mânoăriv
 CLACĂ. ROB/B 21

opaițul și când dădui să es, mă prinse de,

mână, se uită lung la 'mine și-mi zise tremti-
rându-și glasul:
— lordache, am fost prieteni. AJah n’o să
te uite... Se temea Turcul de moarte.„
Peretele din fundul coșarului cailor era făcut
din două rânduri de grădele, alcătuind o cămă­
ruță, cât ar fi încăput un cal. Era făcut tot pen­
tru vremuri grele. Acolea vârâi calul Turcului.
Ca să nu necheze, îi ■ pusei o traistă’n cap.
Intr’un ceas baba lipise tot chelerul pe joS.
Hambarul fu dat locul 'lui și-ai fi jurat, că
nici-unele nu se dintise delà locul lor.
Pe la o adoua cântare a cocoșilor, în putered
nopții, mă trezii într’iun fel de mluget suptpămân-
tean. Sării înfricoșat din pat și desmeticindu-mă,
pricepui că mă cheamă Turcul. Alergai la coti-
neață, băgai capul pe răsuflătoare și ascultai.
— lordache, lordache, răsună amorțiu glasul
Turcului, ca de pe-alt tărâm.
— Ce-i, Agao, ce-i?
— lordache, scoate-mă, frate lordache de-aici,
că mor...
Mă’ndreptai spre cheler și-atunci diavolul,
— ducă-se pe pustii, — îmi fulgeră prin minte
un gând blestemat... „Turcu-i singur. Jiu /l-a
zărit nimeni, când a intrat la mine. Dăsagii-1
gem de aur. Câtă lume asuprită n’a vărsat sudori
și lăcrămi pentru avere’asta... O muche de topor
la scăfârlie în gura tainiții și,.-”
Un fior îl scutură j>e bătrân.
 22 I. NEAGU-NEGULESCE
. Slavă {ie Doamne. îmi făcui semnul crucii
Șl alungai gândul ispitei delà mine...
Bunicu se’nchină înălțându-și ochii lui obosiți
de bătrânețe către seninul cerului, oe ne privi a
strălucitor de sus, iar în ochii săi zării icoana
groazei, dar și mândria isbânzii, tot odată.
— Domnul m’a pus la-ncercare. Domnul avu
grija de sufletul meu... Dragul tatei, celui ee-ți
bate la ușă, cerându-ți adăpost, ifă-i cinstea pri­
mirii și-1 ospătează. Nu gândii (rău asupră-i,
lir-ar să-{i fie și vrăjmaș... Tiirou nu era de-o
lege cu mine și’n casa mea mă și-amenințase...
ispita pe toate mi le-adusese’n minte. Dar mă.
gândii. Șopârla, de-i amenințată, ească gyra și
i’ia“ poate face? Și-apoi, cpre, om nu-și pierde
cumpătul Ia primejdie?... Să nu te foloseștL. ne­
poate, nici de nevoea dușmanului, ca să-ți afli
prilegi de răsbunare. Răsbunarea-i sete de om
toate apele de pe pământ, dar
?te tot nu te-or mântui, de arsura
rauuL Șcuturăți capul, treci peste ceasul cel rău,
cumpanindu-ți gândurile și sufletul tău va rămâne
‘didinat. ca soarele curpt și ușor de păcate va
pluti deasupra răutăților...
Bietul bunicu, căuta, prin povețile, ce-mi da,
sa-și tot alunge negura ispitei, ce-1 învăluise în
clipele acelea deodimoară...

Când l-am scos afară. Turcul tremura ca

varga Șl era vânăt ca postavul. I-adusei calul
gata înșeuat, și-aruncă dăsagii peste șea, el
 CLACA $1 ROBIE 23

de-asupra și scoțând din brâu o pungă cu firfirele

de aur, mi-o’ntinse, zicându-mi, zâmbind înse­
ninat : <
— lordache, nu te superi la tine. Gândeam:
tu ghiaur, Muscalu ghiaur, ușor înțelegeați voi...
Și’nfipse pintenii în arăbesc, i se lungi pe greabăn
și pieri ca o nălucă în ceața zorilor.
A doua zi ne pomenirăm cu doi cazaci în
sat. Ii luase bine urma Turcului. Mă rog, se știa
de-o lume, ce avere putea să ducă cu el Mustafa.
Eu nu șoptii nimănui nimic, din cele ce petrecul
peste noapte. Ce folos, câinii altora îl dase de
gol și-au fost destul doi ochi să-l vază, ca să
aibă cine să le’ndrepte urma Cazacilor.

Turcul se dusese, nu glumă. Ii răsărise soarele

cale de-o poștă de-aici. Mințindu-l depărtarea,
pe Ia Movila Ciocilor, își mai lăsă fugatul să
pască. Nenorocul lui... Poate c’așa i-o fi fost
scris... Caii Cazacilor, apăi, nici ei nu erau mai
proști... Zărește Turcu nostru, zărește’n urma lui
un nor de praf și nu-i v“ine-a crede. Privește,
chitește, s’aruncă pe cal și... mână, băete.
Oamenii erau în prășila porumbului, alții mai
semănau meiuri.
Gonește Turcu, gonește, dar un Cazac gata,’
gata să-i cază’n spate. Atunci Turcu se’ntoarce’n
șea, întinde din goană un pistol,... trane și Ca­
zacul se rostogolește la pământ. Cazacu cade,
dar roibul se’ntoarce nechezând la Cazacul, ce-
aleargă’n urmă. Acesta sbură din șeaua lui pe
24 I. NEAGU-NEGULESCU

roibu și... goană. Până s’apuce Turcul, să-și slp-

boază șușeaneaua, Cazacu i’mplântă sulițaf- în
coastă, prăvălindu-l în țărna drumului... ■ O ju­
mătate zi se trudi Cazacu și lumea de pe câmp,
să prinză calu Turcului. Se rotea și se sucia, ne­
chezând a pustiu, cu nările’n vânt, sforăind, öd
coada pe spinare, ciulind și svârlind, împrejurul
locului, unde-i căzuse stăpânul, dar de prins,
nu se da prins.
In sfârșit, norodul din Ciocile înmormântă pe
Cazacul, ucis de Mustafa, în cimintirul satului,
iar stârvul acestuia i-1 aruncară într’o groapă,
săpată’n Momila Ciocilor.
Așa se prăpădi, bietul Mustafa. Apái, în anul
acela căzu și Brăila, din puterea Turcului...
Bunica oftă.

...Delà căderea Brăilii, de unde Jie-așteptam

la un mai bine, dădurăm și noi tot mai ia greu.
Muscaiu ne-aduse Riglimentu, ce ne lega și mai
cumplit de claca boerească. Boerii ne cereau
mereu, mereu tot mai multă ; arătură, și né
strimtorară islazurile și fânefele. Ne văzurăm si­
liți, să ne desfacem vitele, să ne uităm de-ale
noastre, să facem clacă și podvadă vara, iarna,
toată vremea la ciocoi, până Veni Cuza... CuzaJ
vru, săracu, să facă și el ceva pentru norod, dar
hoții de boeri l-au alungat, l-au mistuit, l-au
prăpădit...
Atâta tristețe ’ngânată’n jale răsuna din aste
spuse ale bunicului... Jalea nădejdii pierdute după
 CLACA 57 ROBIE 25

Făt-Frumosul mântuitor, care’n sufletul nemân­

gâiat al norodului nostru s’a’ntruchipat în Cuza.
Sărmanul, bunicu, acum îmi dau seama, că’n
sine oglindea întreaga istorie a neamului ome­
nesc, care pururea a nădăjduit mântuireaj să-i
vie de unde-va, uitând vecinie iă și-o afle în
sine.
 s
-3 s

■A
r

if » ir
> V
I .* .i"
 IARĂȘI BUNICU

Satul nostru, măi băiete, făcea calea jumătate

’ntre București și Brăila. Pe-aiei, pe de la munte
de sat, trecea drumul poștii. Colo, știi, unde
sínt niște cruci de piatră, pe drumul Cotorcii,
acolo era un han; Hanu-ăl mare. Acolo era po­
pasul și ciairul poștii. Sbârnâiau olacele, ca
fusul la furcă și trăzneau gârbacile surugiilor, ca
pistoalele, când le’ncolăceau pe supt burta
fugarilor... Caii n’atingeau pământul și olacul
trecea ca o săgeată. Goneau surugiii: nici drumul
tor, nici caii lor, numai s’ajungă la vreme ho-
tărîtă, de le-ar fi crăpat și caii, de nu le-ar
fi rămas de cât două roji la olac. Din Bucu­
rești făceau doar trei popasuri până la noi;
ta Țiganca, la Urziceni și la Siliștea Cotorcii. De
la noi pân’la Brăila mai opriau de vale, la
Țuguiatu, la Surdila, la Hanu cu iarbă dulce,
lângă lanca Plopului și Ia Muftiu... Cum sosia
poșta, cât ai bate din palme, gonacii ’nspumați
28 l. NEAGU-NEGULESCU

și pic de apă, erau desprinși de Ia cruicioaie și-al-

ții hodiniți la loc și mână, băiete, trosc, pleosc,
hi, mă... ; I
Câtă lume, câte chervoane, gemându.-și pove­
rile mărfurilor de prin străinătăți; câți mari
negustori, câte fețe boerești s’au părindat, au
ospătat, au hodinit Ia ăst Mare Han, cine mai
știe... A uzi ai, zi și noapte, vara, iarna,, duruitul
trăsurilor, scârțâitul chervanelor obădate, clo­
potele telegarilor boerești și acioaia chioveni-
ior, mereu langa, balanga, linghea, blingheă...
Când nu prea aveam ce lucra, ne mai strân­
geam Ia Han, să ne mai minunăm de nemții cu
pipele de-un cot, de rușii cu bărbile până’ii
brâu și cu cisme de iuft până’n iea piciorului;
mai să facem haz de tichia și.scârlionții vre-unui
jidov... Grecii, câți treceau, ni erau mai toți fețe
cunoscute. Cu titiri, pitiri lor ne’nșelau, să le
vindem vitele și bucatele lor, să li le ducem la
Brăila. De multe ori pe nimica toată: „Aftos ine
prețos Ia Vraila more” și noi, de, îi credeam pe
cuvânt, doar erau negustori, noi ce știam?..«
Atâta doar, că vedeam răsărind dintre ei, din
jupân păduche, cum le porecleam sărăcia la’nce-
put, câte-un chiria cutare, arendaș mare, ori
haproprietar. Așa a fost Tonciu, așa Gușă, Zapa și
câți mai câți...
Une-ori trecea și câte-un baș-boer. Ei, ce
vrei să zici d-ta, cu alai mare, cu slugt și ar-
năuți pe capră. Ce telegari înzorzonați, ce suru-
 CLACA ȘI RODIE 20

gii împestrițați, cu panglici la pălărie și-^poi ce

cupele, tot de la Viana, din Țara Nemțească.
Scolxjra boerul din cupea, ca un moaște, ținut
de supțiori, de vistavoi nemțești și pâșia galeș,
pe covoare așternute, de la scara cupelii, până
sus, în han. Vara, scotea hangiul sofaua supt
tufele din fața hanului. Boerul se așeza turcește
pe sofa gi ospăta ca Tabla-bașa. Atunci, știu și
eu, că-1 batea fericirea pe hangiu. Pentru purce­
lul, ori mielul fript haiducește, boerul plătia, cât
nu făcea. Dar, da și de dracu, când se brodea
vre-un boer mai harțăgos, de nu-i plăcea frip­
tura, ori i se părea vinul prost. Iși punea ar-
năuții, să-1 învețe cum se face friptura și cum
se tescuește vinul, de-l chinuia 'săracu, ca pe
Cristos... Căscam și noi gura la caftanul verde
de mătase, lucitor la soare, al boerulul, la giu-
beaua cu fireturi, ori la oțelele pistoalelor, ce-i
argintau printre cutele brâului, mai la hangerul de
la coapsă, ori ne bufnia râsu de culionul, ce-j
sta pe cap, ca o căldare’ntoarsă.
Câte unul, mai darnic, și-aducea aminte, să
ne stropească §i pe noi cu vre-o vadră, două de
vin. Alții, mai afurisiți, puneau arnăuțu, să ne
ia pe goană, trăgând focuri de șușanele peste
noi. Ei, ce să zici, lume ’n tot felul... '
Tot la hanu-ăsta a poposit și Cuza, biet, când
fu să treacă la Țarigțad.
Parcă-1 văd, sărmanul, D-zeu să-1 ierte... Om
chipeș, voinic, înalt și drept ca lumânarea. Purta
cioc in bărbie și-avea niște ochi, maică, de te
 30 l. NEAGU-NEGULESCU

săgeta, mari și parcă’n fundul lor ardea un foc

nepotolit. Ei, săraeu, era om și jumătate... Ne-a
chemat pe tofi în jurul lui și ne-a ’ntrebat, cum
și ce fel o ducem cu stăpânii?
— Rău, măria ta.
— Cine stăpânește moșia voastră?
— Călugării de la Căldurășani^ măria ta.
— Călugării... Hm, făcu Vodă. Și cine-i aren­
dașul?
— Jupan Alexe, măria ta. El ne jupoaie și
ne-asuprește, măria ta.
— Și voi, ce faceji?
— Noi?... Odată a mers Negoifă lordache,
măria ta, a mers la curte, la jupân Alexe, să ne
sloboază vitele, ce ni le zălogise, pe cuvânt, că
n’am mai fi ’n drept, cum am pomenit din stră­
moși, să mai paștem moșia deavalma, după ridi­
carea bucatelor... Stat-au vitele noastre trei zile și
trei nop{i nemâncate și neadăpate, măria ta. A-
tunci, satu alese, să meargă Negoifă, să-i ceară
slobod la vite. Jupân Alexe, se vede, că n’a vrut
și-atunci Negoijă adusu-l-a de gât, în mijlocul
satului și l-a otâncit de câteva ori, până ce zise
ca noi. In scurt după asta, sosi Egumenu Căl-
dărușanilor și Zapciu și 1 -au ridicat pe Negoitâ,
trimițându-1 la pușcăria județului. Când vru Ion
Purice — ăl bătrân, tu nU l-ai apucat — măria ta,
când vru Ion Purice, să se pue pentru Negoiță,
egumenul a dat poruncă argățimii, cu care ve­
nise și l-a lungit la pământ pe bietul Purice, mă-
 CLACA JÎ0B7E 31

ria ta și I-a bătut, ca pe hoții de cai, călugânil.

cu mâna Iui.
— Și Negoiță, ce s’a făcut?
— Am mers, măria ta, tot satul la isprăvni-
cie, că Negoiță, făcuse, oe făcuse, pentru toată
obștia satului și dacă-i vorba pe-așa, ori să ne
vîre pe toți la’nchisoare, ori să-i dea drumul și
luL Și tot stăruind, ispravnicul a judecat să-i dea
drumul, dar cu por^uncă să se strămute din satul
mănăstiresc, cu casă cu tot, ori-unde va ști.
— Și s’a mutat? •
Mutaat, măria ta, alături, la Lipănești.
Vodă, oftând din băierile
inimii. Fiți pe pace, oameni buni, că de vom avea
săriătate de la D-zeu și bunăvoință de Ia oameni,
orîndui-vom, după buna dreptate și aste treburi
călugărești. Zicând s’a urcat in cupea, să plece.
La plecare. Doamna chemă la dânsa femeile,
ce priviau mai pe delături. Dar, ele, blondele, nu
s’au dus, ci tot se’ndemnau una pe alta, că se
temeau de harapul, ce sta pe capră, lângă suru­
giu. Numai Surda lui Chiriac îndrăzni și săru-
țându-i rnâna Doamnei, se căpătă cu doi poli
imperieli. Apoi, ciuda ălorlalte. Dar, era târziu.
Cupeaua lui yodă sbura departe, învăluind văz­
duhul în nori de praf, din mijlocul căruia, abia
de se mai deslușia sunetul îngânat de la clopotele
telegarilor... f
Trăind printre oamenii de acum, bunica părea
ca un fel de rătăcit printre străini. Doar cu tru­
pul hălăduia printre noi, altmintreli îi rămăsese
 32 I. JiEAGV-EEGVLESCU
depax’’te, în vremuri apuse, al căror soare i se’nalța
’n zarea amintirilor, ori de câte ori intrai cu
dânsul în vorbă.
Parcă-1 văd. Nu prea ’nalt de stat, dar vân­
jos. Trecuse peste nouă-zeci de ani, dar tra­
pul îi rămăsese drept, ca plopul. Nu-1 plecase
vremurile, cum nici fruntea nu i se plecase nici­
odată în fafa nimănui.
Când îl vedeam venind spre noi, pe cărărușa
bătută numai de dânsul, sprijinindu-se ușor in-
tr’un toiag de corn supțire, mi se părea că
merge-un colț de stâncă, rostogolind valurile
vieții, deasupra căreea dânsul rămăsese vecinie.
Venea, se așeza domol pe canapeua umbrită
între olendiri înfloriți și’ntâi de mine da cu
ochii, fiindcă și eu îl așteaptam. Cum mă zăria;
— Nepoate, zi-i mătii să-mi dea o cană cu apă...
I-aduceam apă cu dulceață, apoi o feligeană de
cafea. Eram nedeslipitul său ascultător, sorbin-
du-i cu același nesațiu poveștile sale trăite,
precum dânsul sorbea cafeaua din feligeană. Unele
din aceste povestiri mi le mai spusese, totuși
le-ascultam cu drag. îmi plăceau ca un cântec
duios, pe care, de ce-1 asculți, l-ai mai asculta.
Odată, aduse vorba despre resfmerițe și răs-
boae.
— Ei, multe ne-a mai fost dat nouă, să’ndurăm,
în blestematul ăsta de sat, așezat în drumul
tuturora... Fel de fel de ordii părtndatu-s’au
pe-aici: nemții eu coadă, muscali și cazaci, turci
și tătari, vcâintiri zavergii, toți trecut-au și po-
 CLACA ȘI ROBIE 33

posit-au pe-aici, năvălind, prădând avutul și pân­

gărind, cinstea omenească, fără cruțare.
Muscalii i-am apucat în două rânduri, pe
Nemții, odată. Le mergea vorba ’ntre-ai noștri;
c’aveau cozi, pentru-că-și împodobeau coifurile
cu cozi de cal, cum își împodobesc Turcii fesu­
rile cu ciucuri. Nemții n’au stat mult. La mar­
ginea satului rămăsese în urma lor un foișor,
unde s’adunau, mai apoi, tineretul din sat, să-și
petreacă. Din ăst foișor Nemții măsurat-au Țara
cu ochianu.
Dar volintirii? I
Se iscase zaveră’n Țară. Se ridica, care cum
vrea. Se’ncârduia, care cu cine-i plăcea și haida,
tăvala din sat, în sat, să scoale lumea, s’o scoată
delà Turc. Dar, li era, se vede, mai mult 'dfe
jecmăneală și blestemății. Porniau ca lăcustele,
svântând pământul pe unde treceau, până ca
se ridică Domnul Tudor și-i risipi, ca pe puii
de potârnichi...
Bietul taica, — taman în anul acela mă’nsu-
rasem, — îmi dăruise un gonitor de nuntă.
Numai ce ne pomenim într’o zi cu doi călăreți/,
cu fesuri turtite pe cap, cu ciucurii bătându-îe
pe umăr, cu pistoale’n brâu și șușanele’n spate.
Cum veniră, nici (ă-i lae, nici bălae, intrară’n
oborul vitelor, rotiră ochii printre ele și zoii
nevoe, să-mi prinză goiiitorul. Noi ne uitam)
înlemniți, din ușa tinzii. Taica hodinia. Era preot,
săracu, D-zeu să-1 erte. De dimineață avusese
2
34 1. NEAGU-NEGULESCU
o’mmormântare și era obosit. Maica sări la
dânsul și-1 sculă. •— Scoal’, părinte, că ce-i
afară, nu e bine. Taica țuști din pat și-aruncân,-
du-și ochii pe fereastră, aci fu și-afară. — Ce
mai așteptați, măi, ni se răsti nouă... Zavergiii
prinsese gonitorul c’un arcan și-acum îl târau
spre vraniță. Taica se repezi și puse mâna pe
lațul gonitorului, smucindu-1 din mâna nelegiui-
ților. De nu săria maica ’ntre ei, l-ar fi tăiat
blestemății pe taica. Trăsese iataganele. Ne dă­
durăm și noi, ăi tineri, pe lângă lifte și mai
cu neică, mai cu dragă, i’nduplecarăm, să des-
c^alice și-i poftirăm în casă. Maica le’ntinse
masa; sarmale de post, chisăliță de prune uscate,
că era prin postu-ăl mare, azimă și-o ploscă cu
vin. Se ospătară, băură, apoi începu să ispi-
tească. Erau greci, sau, poate arnăuți, dar unul
știa cum trebue românește.
— Părinte, a sosit vremea lefieriei. Creștinii
va să se ridice, care cu ce-o putea și să meargă
alăturea de noi, la. București. Acolo a murit
Domnu și lumea nu mai vrea Domn- delà Turc,
Vodă PsUantis, creștin de-al nostru a pornit
cu tărie de la’mpărăția pravoslavnica din Mosc
și noi trebue să-l aptăm, în numele prea sfintei
cruci... Sfinția ta, părinte, să dai pildă creș­
tinească și să chemi volnicii satului la lupta
sfânta...
Ne uitam zăpăciți unul, la altul și ascultam^
fără să pricepem lucru mare. Taica căzu pe
gânduri.
 CLACĂ '$! nome 35

— Sâ-mi dați păs de gândire, răspunse dân-

sul, în cele din urmă. Ce spui d-ta, e duoru
mare... I,
— Bine, de nu vrei să ridici satnJ, țel '.poținol
da-ne doi flăcăi volintiri.
Eram patru frați. Doi am fi putut merge, cei­
lalți erau nevâstnici.
— Asta nu se poate, palicare, răspunse taica
hotărît, sculându-se’n picioare. Când o fi de mers,
merg eu în fruntea ’ntregului norod din parohie...
— Rău faci, parințele. Să nu dea D-zeu, să
vie vremea să te căești...
Ce-or fi mai sfătuit nu mai pot ști. Dup,ă
șoapta maichii, ca să nu-i lăsăm, să plece cu
manile goale de la noi, eșirăm de le prinserăm
și le legarăm pe la oblincile șeilor vre-o zeee
gâște, rațe, găini. Aveam blende destule. Maica
le-a mai dat într’o basma vre-o două azime de
grâu, poame uscate și-o botă de vin.
A doua zi mai lătrară volintirii câinii prin sat,
după proviant, dar pe la noi nu mai abătură nici-
unul. A strâns de pe la biata lume, tot pe
ce-au putut pune mâna: vite, pasări, mălai, fa­
sole, au luat în silnicie și cărăuși de podvadă, în­
grămădind toate și de toate la tabăra lor, poposită
lângă Hanu-ăl mare.
Cât stârniră volintirii ’n preajma locului, noap­
te hodinită nu mai avurăm, până ’ntr’una din
nopți, când ne trezirăm în strigătele lui taica:
— Săriți, măi, că ne-au dat tâlharii foc...
Am sărit, ca mușcați de șarpe, dând buzna
36

la ușa tinzii. Dar, pace. Ne puseseră veriga pe

dinafară. De n’ar fi alergat vecinii, cum aveam
ușa tare, din lemn de stejar, ferecată ’n cuie de
fier, cum aveam și ferestrele zăbrelite cu putere,
de mirat de n’am fi ars ca șoarecii.
In noaptea aceea volintirii ridicase tabăra.
La plecare unii mai dădură raita prin sat și nu-și
uitară nici de noi. Au venit, ne-au momit câinii,
au pătruns în obor, au tăiat gonitorul, spinte­
cară o vacă, un cal, ne-au pus veriga Ia țișă,
ne^-au dat foc la casă și pe-aci ți-i drumul. ,Ei,
ce vrei să zici d-ta, volintiri, oameni de adună­
tură, tâlhari fără căpătâiu...

Bunicu rămase oleacă pe gânduri. Trase tabac,

strănută, și-și șterse ochii c’o basma pestriță.
— Dup’ aceea, băiete, măi, avurăm de’ndu-
rat groaza și urgia unii ordii turcești. Bunicu
își lăsă capul în jos, oftând. Parcă-1 apăsa greul
spuselor sale... Când se svoni, că vin Turcii, lă-
sarăm casele cu pereții goi. îngrămădirăm
boarfele prin care și căruțe. Lucrurile mari și
mățăhăloase le ’nfundarăm prin gropile de bucate.
Vitele de prisos le repezirăm în pădure. Auzi­
sem și noi de la bătrâni, că Turcul nu prea cu­
teza să pătrunză pădurile... Până la cântatul coco­
șilor din spre ziuă, satul rămăsese pustiu, în ur­
letul câinilor. O luarăm băjenăreasca, spre munte.
Dar muntele-i departe de la noi. Până la Istrița, |
ce-o vezi albăstrind către asfințit, întinzi aproape
 claca. Șl ItOBlE 37

trei poștii. Și mergeam încet, că duceam povară

cu noi.
Nu făcurăm cale de-o zi, că ne trezirăm cu călă-
rime turcească ’n spate.
— Be Ivan, — așa ne ziceau nouă Turcii, —
unde fuge la voi, be ivan? Nu-i grija la voi,
grecile cătăm, aman, aman...
Urmăriau pe grecii volintiri.
Ne’ntoarserăm în sat. Printre noi aveam și doi
greci, cârciumarii satului. Ei țineau morțiș, să
stăruim înainte. Nu-i luară nimeni în seamă. Se
temeau, sărmanii. Dar noi gândeam, că nu i-or
bănui Turcii, i-or lua drept de-ai noștri.
Neajunsuri nu prea’ndurarăm de la ordia tur­
cească. Ce luau plătiau. Nu-i vorba, tocmeală nu
încăpea. Cât ziceau ei, ^era bun zis. Cine-ar îi
cutezat, să ceară alt preț, îi da bătae, ori îi
trăgea cu muchia iataganului pe la ceafă.
Erau proști tare, însă, din partea muerească. Cât
stătură tăbăruiți aici, femeile tinere și fetele
stăteau tot pitulate prin poduri. Unele se mai
mânjiau cu cenușe ori cu căldare pe față. Dar
Turcii dracului le trăgeau cu degetul pe obraz.
De le prindeau cu minciuna le duceau eu ei, târân-
du-le prin bălării.
Hm... Odată s’a repezit o spurcăciune de turc
și după nevasta unuia Călin. Ăstuia nu-i prea
trecea ori-cine pe dinainte. Femeea, fugi. Turcul
după ea, pe uliță, prin bătătură, prin obor și-o
îngrămădi ’ntr’un coșar de vite. Călin înșfăca o
muche de sapă și sbughia după ei, în coșar. Ce
3« I. ?}EAGU-yEGL’LESCU
s’o fi întâmplat acolo, ei știu... Turcul, din coșar,
n’a mai eșit... Doamne ferește, de-ar fi aflat
ordia, ne-ar fi trecut prin foc și sabie tot satul...
De unde, până Unde, când să plece, dară de
rostul grecilor noștri... Ii scoase Ia marginea
satului, îi legară spate în spate și la ochi... Taica
auzind de una ca asta, se repezi, ca un ifulger,
săracu, să’mpiedice săvârșirea păcatului. Se-a-
mestecă printre ei, dar de nu se repezia Ioana
lui Andrei Baciu, să-I ia’n brațe, l-ar fi tăiat
Turcii pe taica... Turcul cruță pe bărbatul luat
în brațe de-o femee... Se dădu, apoi, un iamcer
la stânga, altul la dreapta, cam la o sută de pași
fiește-care de greci. Iși repeziră caii și le sterse
capetele, bieților creștini nevinovați, din fuga’n
vârful iataganelor. Pe urmă dusu-s’au.
Colo, unde și tu ai apueat, că era vadul va­
cilor, acolo erau două cruci de piatră. Supt cru-
cîle-acelea zac osemintele ăstor greci, chiar în
locul, unde fost-au uciși.
Ce gândești? Să te rogi, seara și dimineața,
să ne apere d-zeu de păpaste și de năvala stre­
inului în Țară...

P® Muscali musafiri nepoftiți

pe-aici și’ncă’n două rânduri. După vorbă, țî
s’ar fi părut mai ai cătării, dar după fapte nu
se deosebiau de alte lifte cotrc^itoare.
Intr un rând, de-atâtea sumedenie de lume și
vite, se sfârșise până și apa din puțUri. Ce-i în­
demnară nevoea pe unii, să se bage’n puț, la
 CLACA ȘI nOBIE 39

mine, să umple găleata ou strachina. Am vrut

să-i iau la goană, că-mi spurcau, blestemății,
puțul cu iuftul lor puturos. Dar, știi ce mi-a fă­
cut ? M’au legat fideleș la cumpănă, drept coinace
și-au scos apă cu mine, până n’au mai putut
Când m’au lasat, eram aproape mort și cu greu
mi-am putut veni’n fire.
Cazacii erau printre Ruși mai vioi și mai
îișneți, ca ceilal^, dar șireți ca niște vulpoi...
Erau călăreți fără de seamăn. Din fuga evului
i se-aruncau pe spate, săriau jos, îl prindea de
greabăn, îi tregea pe supt burtă, și-aci-i ve-
deai în picioare pe calul în fugă, ca niște
draci.
Odată, o fi fost Ispasu, Rusaliile ori nu mai
știu ce Duminică, că mi-am uitat. In sfârșit, eșia
lumea de la biserică. Și cum era pe-atunci obiceiul
lumea mai sta adunată’n fața bisericii, nu se’n-
funda’n cârciumi, ca’n ziua de azi și mai sfătuia,
mai punea câte unele la cale și câte și mai câte.
Cum stăm noi așa, pâlcuri în fața bisericii, unde
vedem că venia, nene, venea un Cazac, pe-un
cal negru, ce făcea ape, ape la soare. Venia ju-
cănd și sărind și tot felul de gimbușlucuri fă­
când. Ne minunam cu toții da câte pozne mai
făcea cazacul, jucându-și calul. Dar, de-odată
corbul Cazacului se’mpleticește, se clatină și haiti,
cade mort la pământ. Bietul Cazac, îi dădu roată,
îl smuci de coadă, îl trase de urechi, îl Iovi cu
dsma’n șele, calul să se miște, pace. Mort, ca
morții. Unde mi se puse, vere măi. Cazacul pe
 •R) 1. NEAGU-NEGVLESCU
jelit și plângi și bocește și tângue-te, să-ți rupă
inima de mila lui. Muerile plângeau și ele. Ne
dădurăm roată pe lângă el, să-l mai ogoim. —
Las brațe, <^’o fi, c’o păți,... In cele din urmă, că-
țarăm^ unul Ia altul și prinserăm să-i strecurăni
in mână, care ce puteam. — Să-și mai scoată
din pagubă, săraCjU, ziceam noi. Ba, dacă văzu
dărnicia noastră, Cazacul își scoase șapca din
cap și’ncepu să umble cu daica pe la toți, oftând
și făcându-și niște cruci, cât ei de mari. Unii din­
tre noi priveam cu durere la cal. — Păcat de el,
telegar, nu glumă. — Măi, da ce l-o fi .lovit?
Talanul, vericule, rosteau alții. Să-l îngropăm
cu piele cu tot, că ne-o molipsi și gloabele
noastre... Ba nu, ziceau unii, de-o fi fost doar de-
ochiaț, ar fi păcat de bunătate de piele... Tot
plănuind noi așa, ne răsună în urechi un șuer
hoțesc și hop, gloaba dracului sare de jos, ca
friptă, băgându-ne’n toți sperieții. Se scutură,
își puse nările’n vânt, coada pe spinare și svârlind
și sforăind o rupse la fugă spre diavolul de
Cazac, ce se tăvălea de râs, la vre-o sută de
pași de noi. Se aruncă pe cal, ne făcu o roată
împrejur, ploconindu-se și dusu l-a chemat, cu
buzunările doldora de gologani...
Așa erau Muscalii, brațe, brațe si-ți ștergea
oala c,u lapte... i
i
Lui Negoiță, întrându-i unii’n odaia mare și
dând cu ochii de icoane, căzură la pământ bă­ I
I
tând mătănii. In urma lor băgară de seamă, că I
le furaseră toate arămurile de supt pat. Pasă-
 CLACÁ Șl ROBIE 41

mi-te, ei se’nchinau și pe ce-ajungeau cu mâna,

vârau pe subt mantăî.
Hm... Odată eram pe ia vite, în obor. Aud ți­
pând pe măta-^ătrâna. Alergai. Ea, săraca, stă-
tea’n fundul casii, c’un scaun ridicat spre un
muscal, oe-abia trecuse peste prag. Infipsei mă-
na’n ceafa lighioanei și-l răsucii la mine.
— Ce-i, păcatule ?
— Capusta, brațe, capusta,.... zise arătându-mi
o oală, cu care venise. începui să râz. Cerea
varză. Măta-bătrâna crezuse alté nevoi...

Dar într’o zi veni porunca să plece. Și s’au

dus,, de parcă nu măi fusese de când lumea.
Ne uitam la furnicarul acela de lume, cum
treqea cârduri, cârduri, ca vitele la scaun.
In urma lor se’nălța praful fuior, până’n nori.
Zăngănit de arme, duruit de tunuri, ropot de
cai, se-amesteca, se’nvâltora cu sbieretele po­
runcilor, cu’njurături și plesnituri de bice și totul
pieri treptat, treptat învăluindu-se’n neguri de
praf și’n cântecul lor plângător: oi, oi, oi, oi...
Ne gândeam la ei și ni se strângeau inimile
Când veneau pe la noi, unii ne luau copiii
in brațe și plângeau, de dorul alor lor. Iși Jă-
sase case și gospodării, ogoare semănate, ne­
veste și copii, părinți și frați și-acum mergeau
la moarte. Pentru-ce ?... Ei nu știau, cum
nu știu nici turmele de vite, duse la căsăpie.
In urma taberii lor crescut-au dudaele mari
Cine știe, acolo, departe de ce avut-au și ei
42 I. SEAGU-NEGULESCU
scump pe lume, stârvurile lor îngrășat-au corbii
și pământul strein, iar peste risipa oaselor lor
vor fi crescând dudaele, ori va fi suflând vântul
pustiului...
Bunicu plecase, soarele apusese, liliecii să­
getau văzduhul amurgului, pe când în sufletul
meu rămase săpate adânc două cuvinte: Pen-
tr»-ce
 SAI GRIVEI, NU MA LAȘA...

Nu lipsi a șezătoare, la care să nu fie și mă­

tușa Stana, pentrucă era adusă, pe nepusă masă,
de fetele dimprejur. Altfel, cine le-ar fi spus lor
atâtea și-atâtea povești, care să le ’ndemne fu­
sul la răsucit și gândul la iubit?
Mătușa Stana, la orice casă venia se cocoța ’n
fundul patului și când era clacă de tors, își um­
plea poala de lână, alegând fuior pentru furcile
fetelor. Acestea o ’mpresura cum și ’mpresură
albinele matca. Din ușa tinzU scăpărau ochii flă­
căilor, lacomi după buzele fetelor, ca după niște
faguri rupți din stup.
In astă-seară era clacă lalde Neacșa Iul Păun.
Mătușa Stana era la locul ei, cocoțată ’n patul
din fimdul casei. Fetele ’mprejur. Pe sobă ardea
lampa, iar lângă ea se ’nfipsese Marin, flăcă-
neață, ce-i mijeau sfârcurile unor mustăcioare ne­
căjite ’n sus, mândru, simțindu-se ’n putere față
de ceilalți. ,
Vt I. SEACV-NEdCLESCU
— Măi drace, iar te ’nfipseși lângă lampă? ii
grăi mătușa Stana, zărindu-1. Vezi, să n’o cam
stingi prea des, că n’or avea vreme mioarele-
astea nici să-și toarcă smocul.
Fetele se uitară lung la babă. Băetanii făcură
haz, luând vorbele mătușii altfel.
— Las mătușă, că fata nesărutată, e ca lâna
nespălată...
— Auzi, daica mea, făcu o fată.
— E priceput ca oaia, râse alta.
— E grozav, dar n’are duh în el nici să sufle ’n
lampă, făcu o alta.
— N’a-vă... zise Marin, stingând lampa, dintr’o
suflătură.
Ca lupii, ce s’ar repezi ’n staul, năvăliră flă­
căii din tindă, înfășcându-și fiecare câte-un cap
de fată, răsucindu-și-1 să-i soarbă buzele ’n să­
rutări lungi... Cineva, care tocmai venise, scăpară
un chibrit. Fetele rușinându-se, căuta' să se smulgă
care mai degrabă din lăcomia brațelor, ce le ’n-
cleștase la ’ntâmplfere, prin întuneric. Mama
Stana țipă ’ntr’o glumă.
— Bată-vă pustia de buhăiași, v’a prins lumina'n
sat, nu sânteți vrednici nici la pupat. Cum o
să v’aleagă fetele?
Lampa aprinzându-se, fiecare-și vedea de trea­
bă, ca și când nimic nu se ’ntâmplase. Gazda a-
duse străchini de boabe de porumb fiert, din care
luau cu nesaț flăcăii, îndemnând în zadar și pe
fete, care-șî zoriau torsul, neluându-i în seamă.
— Dar, ce măiculiță, am venit s’auz sforăitul
 CLACA Șl noii IC ■io

furcilor și plescăitul lupilor? la, fetelor, ia cân-

ta{i-ne ceva, că doar nu vor fi ’ncleștat gurile
dihăniile-astea, cu sărutatul lor cu tot.
— Zău și matale, șopti rușinată o fată.
— De ce Cali{o, maică, că n’or s’auză lliuță
că te-a sărutat Marinică? Las’că și el n’o ră­
mâne cu gura rece, pe-acolo, pe unde s’o fi
ducând. i
Flăcăii porniră pe haz, iar fetele chiteau, zâm­
bind șiret, pe supt sprincene la Calița, pe când
ea lăcrăma de necaz. Mătușa Stana se plecă
spre ea, căutând s’o mângâie:
— Las’fata mamei, că nu crede nimeni o glu­
mă de babă bătrână. Par’c’altă treabă n’o mai
avea Marin, decât să te sărute pe tine.
Acesta tuși, răsucindu-și semeț sfârcul de mus­
tață.
— Ba bine că nu. O luă doar în brațe, s’o
ferească de Cristea, să i-o păstreze lui Ilie, zise’n
râs cineva dintre flăcăi...
— Și vouă vi-i necaz, arză-vă terciul, că-i
fată frumoasă și-o plac flăcăii ăi mai de treabă,
hai?... zise restit mătușa.
— la lăsați, frate dragă, lucrurUe-astea, c’așa-i
la clacă pe ’ntuneric. Vrei s’o pupi pe Mița și-o
nimerești pe Chița. Și-apoi, zău mătușă, fie vor-
ba’ntre noi, de câte ori nu te-or fi sărutat și
pe d-ta vre-unii-așa, mai din greșeală, zise gazda
ca să dreagă busuiocul.
Fetele izbucni ’ntr’un râs, ușurător. Intre flă­
căi se iscase gâlceavă.
 Wi 1. 'NEAGV-KEGVLESCV
Parcă nu-1 zării eu pe Ghifă, de gâtul ba­
bei! grăi unul.
Măi, du-te dracului, se-apără Ghifă.
— Ba eu, la claca popii, îl zării pe Niță să­
rutând-o de-abinelea, strigă altul, mai din fund.
■— Și baba ce zicea, măi?
— Făcea pe mortu’n păpușoiu...
Făcură haz cu "totii.
— Arză-vă terciul, să vă arză de prichindei...,
Flăcăi sântcți voi, măi, pui de mămăligă?... Flă­
căi am pomenit eu, măi, de țipa fata’n brațele
lor, ca broasca’n gura șaipelui. Te săruta unu
odată și-l fineai minte un an... Dar voi?... Sânteți
vrednici a linge dresul fetelor de pe obraz și
gură,... zise cam aprinsă mătușa Stana...
. Destul, soro dragă, cu atare glume nepotri­
vite^ s'amestecă iarăși gazda... Ia mai bine s'as-
cultăm o poveste de pe vremea dumitale mă-
tușică, zău.
Tăbărîră toți, cu toatele pe mătușă, să le po­
vestească, căci mătușa Stana istorisia cu tâlc «
fapte petrecute, dacă nu văzute cu ochii dânșii,
măcar știute de la bătrâni. Tineretul era dorit’
să afle din petrecaniUe trecutului, ca deslușirea
unor taine ispititoare. Și bătrânei, îi plăcea și
ei povestească, fiindcă simțea nevoia, să-și a-
duc aminte viața-i din tinerețe, ce i se desfășura ’n
fața minții, ca o priveliște aevea, ori de câte-ori
găsia prilejul, să istorisească câte ceva din trecut.

Ei și ce V ași mai povesti, înoepu mătușa

 CLACA .Ș7 nOIilE 47

Stana, dregându-și glasul, dar urmându-și îna­

inte scărmănatul.
Deodată se făcu tăcere ’n tot cuprinsul casei.
Doar sfârâitul fuselor se mai auzea și-afar^ lă­
tratul câinilor.
— Dar, ce n’ai mai avea d-ta de spus, mă­
tușă, grăi nevasta de gazdă. Să te pomenim,
încailea și să cunoască și-astă tinerețe, cum a
trăit odinioară lumea.
— Apái, atunci tot era mai rău ca acum,
pentru-că de-aveani lărgime mai multă la câmp
și rost de ținut vite, apăi, nu eram nicidecum
chezași pe bruma ce-aveam, nici pe viața și mai
puțin pe cinstea noastră, când era vorba de noi,
partea femeească. Să se fi adunat fetele, cum
v’adunați voi acum, noaptea ’n șezători, era lu­
cru mare. Odată cu ’noptatul lumini pe la feres­
trele oamenilor, nu se mai pomeniau. Trebu­
rile casei le săvârșeam mai degrabă despre ziuă.
Se sculau oamenii delà a doua cântare-a coco­
șilor, când piere strigoii și toate ielele de pe
câmp și-și luau treburile de căpătâi. Decuseara
forfoteau pe drumuri tot soiul de oameni răi.
bazabuzuci, cerchezi, poterași, panduri... Unde-ar
fi zărit lumină ’n fereastră, acolo se’ndreptau
să spioneze, să fure, să pângărească... Atunci
să vă fi văzut vrednicia, măi flăcăi, grăi mă­
tușă Stana, către cei de față, când venea pan­
durul, ori arnăutul de-ți lua nevasta de lângă
 48 I. NEAGV-NEGULESCU
tine^ ori îți dislipia fata din horă, s’o ducă cu
el, să-și facă gustul cu ea?..,
— Vai, mătușică, făcură fetele.
— I-ași fi arătat eu, se rățoi Marin.
— Tu zici, băiete... Era spurcăciunea ’narmată
până ’n dinfi
■■ ■ și■ tu erai cu mâinile goale, și mai
degrabă nu se ’ndură omul să ucidă un purice,
de cum își făceau o glumă liftele-astea, să ucidă
pe cine le-a'r fi stat în cale... Ați fost, careva
din voi, la Ialomița, Ia pădure?
— De câte ori! răspunseră dintre flăcăi...
Atunci dac’ați trecut prin Broșteni, ați vă­
zut curțile ruinate ale lui Zapa, iar mai devale
hornul și zidăria, cât a măi rămas din velnițele
lui. De la velniță’n josul apei erau morile, pe
gârla lalomiței, unde mergeau ai noștri, să-și facă
de măciniș.
— Tumite-acolo, mătușe?
Pe-atunci, măi băeți, mori cunoscute la noi
erau doar două. La orașul Buzăului, ale Chisco-
chiei, dar venindu-ne mai peste mână mergeam
mai de grabă la morile lui Modrogan, pe Ialo­
mița.
— Nu l’ale lui Zapa?
Mai ’nainte de-a fi broșteanc’a Iui Zapa,
a fost a unuia Modrogan. Ale ăstuia fu și mo­
rile la ’nceput. Zapa-i venit mai încoace. Arva-
niți_ din Țara turcească, doi frați, fugiți de să­
răcie de pe la ei și pripășiți pe la morile lui
Modrogan, amestecându-se cu țiganii ăstuia, să
capete câte ceva cu ce trăi, de azi pe mâine.
 CLáCÁ Șl ItOBlE 19

așa s’au pomenit alde Zapa ’n părțile noastre.

Dar ăst Modrogan, de hapsîn ce era, îl bles­
temase D-zeu și-i murise toți copiii și-i rămăsese
numai o fată, care și asta avea o bubă rea și
fără leac, la țâță. Vracii și doctorii îi spusese
lui Modrogan, că până nu s’o găsi cineva, carele
să-i soarbă puroiul din buba fetei, cu gura, fata
bine nu s’o mai face.
— Aoleo, se scuturară fetele...
— Și Modrogan ținea la odrasla lui, mai abi-
tir decât la toată averea și-a dat svon în {ară
că-i va da jumătate din tot ce are, aceluia care
se va ’ndura, să-i mântue copila. Și-auzind des­
pre asta și frații Zapa, unul din ei s’a înf|ățișat
la curte și-a sorbit buba fetei lui Modrogan, care
de bucurie, că-și aflase tămăduirea fetei îi dărui
acestuia morile și jumătate din Broșteanca.
Așa înfiptu-s’au ăști greci în Ialomița, cumpă­
rând, cu vremea toate averile lui Modrogan și
alte multe moșii, în tot lungul lalomiții și pe-
aiurea...
— Și ce s’au ales de ei? întrebă cineva,
— Praf și pulbere, maică, cum se va alege
tot așa de toți și toate, câte le vedem și nu le
vedem dimprejurul nostru... Baba oftă... Se mai
încercase Ion al Ciuchitului, să facă o moară de
vânt, la Harcanu, dar venind o vijelie, i-o făcu
zdrămiți...
Apăi, când venia vremea, să meargă satul Ia
moară, făceam pregătiri, ca de cine știe ce. Aș­
terneam țoluri de cânepă, ori zăblae de lână ’n
bO I. yHAGC-NEGLLESCU
coșul carelor și ’ncărcam în ele câte trei chile
mari de mei, peste care mai aruncam și câțiva
saci de secară, 'să facem de făină. Se ’nșiruiau
carele la moară, de umplea drumul, ca la podvada
boierească. De se brodea gloată la moară, apái
rămânea câte doi, trei din sat, de pază care,
iar ceilalți se ’ntorceau cu vitele-acasă. Se-întâm-
pâa s’aștepte carele-acolo, până să le vie rândul
la coș, câte două și trei săptămâni. Când era
vorba, să intri la rând, n'aveai nevoe de alt a-
jutor, căci nu puteai scăpa de țiganii lui Zapa,
ce forfotau prin moară, ca șoarecii. Pentr’un a-
jutor ii dădeai o căciulă de mălai. Căciula dra­
cului că se ’ntindea cât un sac. Și tot din maci-
nișul oamenilor se mai hrăniau pusderia de po­
rumbei, ce mișuna ca șpujina și te tăbăra de ți
se punea pe cap, pe umeri, ca muștele și nimeni
nu putea' pune mâna pe vreunul, căci l-ar și fi
înhățat arnăuții, ce străjuiau pretutindeni.
Și-apăi, când veniau delà moară, era mare bu­
curie ’n sat. Vetrele ră^ândeau mireasmă de
azimă proaspătă și ’n cuptoare se rumeneau
turtoaiele, puse la copt în tăvi de aramă, unse cu
ceară de albine... Și-aveapi astfel, câte-o jumătate
an de moară și ca să nu s’amarascà miălaiul, pe
care-1 țineam vărsat în hambare, prin chilere, îi
vâram prin el baligi uscate... lac’așa trăiam a~
tunci.
— Mătușe, ’ntrebă cineva, dar foișorul de la
poarta curților, la ce’i slujia ciocoiului?
— Ei, aj^i din vârful foișorului priveghiau
arnâuții mișcările drumurilor și-ale câmpului și
spiona satul. In zilele de sărbătoare, însă, urca
ciocoii în foișor și lăcomiau la partea muierească
din fata cârciumii, ce venea peste drum, și-unde
se strângea lumea la horă. Și numai un semn
dacă făcea, arnăutul scobora ’n jos și ce femee
tânără, sau oricare fată-i cădea mai la ’ndemână
o rupea din horă, de lângă flăcău, sau de lângă
bărbat și-o ducea de mână, sus, în foișor, la
pofta ciocoiului.
— Și lumea ce zicea?
Ce putea zice ’n fafa boierului, stăpân, ca
un pașă peste viața tuturora?
— Auziși, Marinică? grăi trist nevasta de
gazdă...
— Auzii, lele... Se vede că de-aia ’n partea lo­
cului simt urâți oamenii de mama focului și fe­
meile parc’ar fi sor’cu mama pădurii, că-s sad
de liftă spurcată...
Fetele râse.
— Tăceți, maică, și ziceți: Doamne ferește de
năpaste... Ei, de câte ori fetele noastre n’au fe­
rit ele de foc' și de pârjol satele cu prețul cin­
stei lor... Vedeți voi, ale noastre erau mândre
și frumoase și, când apucau să le vază liftele
îi luau cu leșin, după cum îi apuca leșinul, când
da de mana ’mbielșugată a ^mântului nostru
și nu se lăsa, pân’nu-și ’nfigeau unghiile ’n el...

— Dulce mi-i aducere'aminte de tinerețile mele,

urmă mătușa Stana, după un oftat din băierile
o2 I. -\E\ Gt.-.KEGVLESCU
inimii, dar când mă gândesc la groaza ’n care
am crescut, mi se ’nfurnică trupul... Turcii, a,
Turcii,... auziai trecând, ca un fior de moarte
șoapta prin sat. luts femeile-și ascundeau copiii,
ale tinere și fetele s’aruncau prin gropile de
bucate, ori nu ’nemereau supt streșinile podurilor...
Că erau Turci, că erau panduri, ori poterași tot
aceeași teamă ’nfiora satul. Unii, nu erau mai a-
cătării de cât alții. In popasul, sau în trecerea lor
li se scurgeau ochii după jaf și după muieri...
Dacă ne mai răzbunau câte cineva, apăi, erau
haiducii, săracii. Prin partea noastră se iscase
Ghiță Cătănuță și Tunsu. Cică amândoi fuseseră
popi, în satul lor, dar ne mai putând îndura asu­
prirea și obida norodului luase calea codrilor.
Cât era Vlăsia de mare, că finea trei jjoștii și
mai bine ’n lat, de la Coșărenii, pe Ialomița și
până ’n Afumați, de supt poala Bucureștilor, a-
păi, ei erau stăpâni. Pricepeam, când da ’n tăr­
bacă pe câte-o jivină ciocoiască, după zorul cu
care veneau pandurii să răscolească satele, pe
unde știau că haiducii trecere n’au, dar ca să-și
facă loru-le rost de prădăciune și petrecere... In
codru pandurii nu cutezau să pătrundă.
— Siracii ei, haiducii,... oftă ușurat Marin, mul-
țămit că tot nu rămâneau nepedepsiți pângări­
torii satelor...

— Odată, prinse ’nainte firul povestii, mătușa

Stana, odată ’n sat la Colilia se pripășise niște
 CLACĂ ȘI lîOBIE 53

poterași, păzind drumul Călărașilor. Căpitanul lor,

un turc, prins2 nadă de nevasta unui creștin. Zor
nevoe la plecare, îi luă femeia omului și se duse
cu ea, cu tot, la Mecinul turcesc... Tânji omul,
cât tânji, dar năpădindu-1 dorul de nevastă, lăsă
toate la pământ și-i luă urma, s’o caute... j,Odată
s’o mai văd și de-acolea să și mor”...
— Bat’o pustia dragoste, șopti Marin.
— Haide, haide, băietele... Mulți voinici ca
tine s’au văzut alergând peste câmp, călări pe
trestie, încinși de dorul ochilor, ce-i săgetase...
Fetele râseră voioase, flăcăii, unii tușiau în
silă, alții strănutau, să-și alunge adevărul acesta,
de care toți erau fripți.
— Și omul nostru plecă și după el se ținu
scai și-un câine. Câtă, să-l alunge’napoi, dar pace.
Câinele, bulgărit de om, sta, ce sta și iarăși, rara,
rara, se pomenia stăpâni-său cu el, când cu gân­
dul nu gândea. Dacă văzu și văzu, îl lăsă, să vie
după dânsul. Se gândia, că măcar Ia trecerea
Dunării, spre Mecin, acolo i-o pierde ’n sfârșit
urma.
Ți-ai găsit, să scape de dobitocul credincios.
Omul trecu ’ntr’o luntre, iar câinele scheonă ce
scheonă, alergând pe lângă mal și-odată hâltâbâc
în apă și-o trecu ’n not.
„Se vede, că norocul meu este legat de-afuri-
situ’ăsta de javră”, și-a zis în cele din urmă
omu și n’avu încotro și-i dădu pace.
La Brăila omul aflase de turc, că-i la Mecin.
In apropierea Mecinului dădu de-un bivolar, ce
 64 l. Î^EAGU-Î^EGULESCU
păștea un cârd de bivolițe. Ii spuse ăstuia toată,
pătărania. Acesta îi arătă ograda turcului, In-
tr’o seară, când spionă, că turcu-i dus de-aoasă,
ceru ’nvoire bivolarului, să ducă el bivolițele
turcului. După el și câinele. Câinii turcului tăbă-
rîră, să-l sfâșie pe câinele omului. O cadână tâ­
nără alergă să-l scape. Câinele o cunoscu, prin­
zând a i se gudura și a’i sări ’mprejur. Dar și
ea-1 cunoscu. — ,,Ce câți aici, Grivei? zise fe­
meia omului, căci ea era cadâna. — Unde-i stă-
pâni-tău. — Iată-mă și eu pe-acolea, ră^unse
omu... Scapă-ma, omule de-aici, căci mor, zise
ea, lăcrămând și stăpânindu-se să nu bociască.
— Păi, de-aia venii...”
Se ’nțejeseră repede, p^ă să nu-i bage cineva
de seamă. . A_ doua zi, dimineața
' , eaJ trebuia să
STOată bivolițele la câmp, unde, el așteptând-o
să plece ’mpreună.
Așa și făcură.
Au mers ei, ce-au mers, dar când s'ajungă la
Dunărea mare, s’o treacă, zăresc din urmă, îl
zăresc pe turc venind rupând pământul, călare.
O zbughiră ’n mijlocul stufului înalt, cât turla bi­
sericii. Se pitulară, cum putură, cu gând să iasă
peste noapte, să cerce a trece Dunărea. Grivei
lângă ei. Pe la ziua jumătate, un stol de nagâțe,
zărindu-i în tufiș, începură a le da ocol pe sus’
repezindu-se asupra lor, țipând, cum fac bles-
tematele-astea de pasări, când văd om, sau alt
vrăjmaș al lor. Turcu, care și el da târcoale
prin-prejur, făcându-și socoteala, că fugarii n’avu-
 CLACA ȘI ROBIE 55

sese vreme s’apuce-a 'trece gârla, zări ocolul na-

gâțelor. Pricepu, că pe-acolo trebue să fie ceva,
dacă nu om, un câine. Și purcese, descălecând,
că era nomol, purcese prin stufăriș, făcându-și
cum putu loc. La locul bănuit, dădu peste fu­
gari.
— Be, Ivan, ce să-ți fac la tine, be, Ivan?
Turcu era ’narmat. Pistoale ’n brâu, paloș la
coapsă, pușcă’n spate... Omu avea ^i el un băț,
să se apere de câini.
— Fă din mine, ce vrei, Turcule. Mi-i tot una,
când fără ea viața mea e moartă...
Turcu se ’nduioșă.
— Dacă-i așa, să ne luptăm. Cine-o birui, a lui
o fi.
— Luptă dreaptă, Turcule, că-i de la D-zeu
lăsată.
-— Dreaptă, be Ivan, că prieten ai fost Ia mine
și am găzduit și am ospătat și bucurie mare mi-ajm
găsit la casa ta.
Omul oftă. Turcul priponi calul de-un ciot de
salcie, se desfăcu de armătură, își strânse brâul,
omul și-l strânse pe al hii și se ’ncleștară la
hiptă, pe viață și pe moarte.
Se luptară, se suciră, se ’nvârtiră până’n seară.
Nici unul nu se da, nu se lăsa. Turcul era tare,
că era trăit bine; pe om il argăsise truda și ne­
cazul.
Dar, nenoroc. Brâul omului se desprinse și
șovăi...
 56 I. NEAGU-NEGVLESCU
Săi, nevastă de-mi prinde brâul, că mă ră­
pune turcul... Ea pace, nu vedea, n’auzea.
. 7", Nevastă, dragă nevastă, săi de-mi prinde
braul, să-l asvârl în noroi că l’am obosit... Ea,
pace. Temându-se, că la toată urma o birui tot
Turcul, ar fi zis: (
— Care-o birui, tot de-un bărbățel mi-o fi...
— Vai de sufletul ei, făcură fetele. ,
— Gura vă tacă, zise necăjit Marin, c’așa si
VOI aji face. *
~ &răi Cristea, ce-1 pândea, din
tinda. Când lipsește Ilie, Calija-l primește pe Ma­
rin...
l
— Vulpea unde n’ajunge, cică-i pute...
, "7 Lâsaji pălăvrăgiala... Și pe urmă, ce-a mai
fost, mătușă? întrebă Neacșa.
— Atunci, urmă mătușa Stana, și-aduse aminte
omu de câine. Grivei, mi
ccmc. — „Săi Gnvei, nu mă lăsa"., șișl
Grivei se năpusti, ca fulgerul și-i sfâșie vinele
Turcului. Turcu dădu ’ngenunchi.
— Nu mă ucide, be Ivan. A ta să fie...
— Ba, de ucis, nu te-oi ucide, dar a mea n’o
să mai fie...
A ținut omul câinele de rău și omul l-a cruțat
ps Turc. I-a asvârlit armătura într’un ochiu de
baltă, i-a încălecat calul Turcului și-a plecat, cu
Grivei pe lângă dânsul, fără ca nici capul să’ si-1
mai întoarcă... ’
Fetele se ispiteau din ochi, băieții făceau haz
pe seama necredlnții lor în dragoste, dar Marin
avu grijă, să sufle’n lampă. Urmă o ’mpăciuire
 claca și robie t-, 57

dulce, prin întuneric, până ce gazda aprinse iar

lampa.

— Ei, bată-vă norocul de băieți. Ia să plec eu,

fată, c’ăștia m’or săruta acuși și pe mine...
Râseră cu tofii, dar cu părere de rău c’afară
se crăpa de ziuă.
Mătușa Stana se sculă de plecare. La fel fă­
cură toți.
Fetele, petrecute cu mâna de mijloc, de câte-un
flăcău, zgribulindu-se de frig, se ’ncălziau strân-
gându-se ’n călăuzite lor, ce le ’ntovărășiau spre
casă.
Frigul dimineții pătrundea. Căzuse bruma. Sus
vecinicia-și mai tremura nemărginirea ’n stele,
iar cocoșii vesteau revărsatul zorUor.
 GHIGHE ÎMPARAT
LEGENDĂ BULGARĂ

Aruncasem podurile peste apa Ischerului, pe

lunca satului Ghigenț-Mahala, supt o pădure de
sălcii, carpen, și duzi sălbatici. La răsărit se ri-
dica un deal înalt și repede, ce ascundea într’o
rîpă satul. Spre apus, peste șesul și pădurile Is­
cherului, se ridica alt șir de dealuri, acoperite cu
semănături și pășune, împestrițate de turmele de
vite, ce mișunau pe ele ca furnicarul. In susut
apei, înfipte în coasta dealului, străluceau dimi­
neața la soare casele din Crușoveni. Peste vale
sclipea, în razele amurgului, biserica din Slavoțvița,
iar în fundul văii, în zile senine, albăstriau departe
înălțimile Balcanilor.
Priveliștea era sălbatică și nu lipsită de farmec.
Cu toate astea mi se părea că sânt aruncat acolo
ca’ntr’o groapă de osîndă.
Natura era frumoasă, dar înfăptuirile omenești
erau triste. Casele satului „nostru” păreau că
60 1. NEAGE-NEGELESCr

sânt niște mușuroae de cârtițe, ce-și ridicau cu

sfială capetele de supt pământ. Oamenii erau
triști și pocăiți. Femeile lor, smolite, cu catrințe
scurte — zavelci — cu cămeșile suflecate peste
genuchi, păreau scăpate din mâni pângăritoare,
ce le sfâș:iase poalele. „Băeților” noștri, plecați de
mult de pe-acasă, le făceau rău priveliștea lor
goală... „Moșule, grăi odată unul dintr’ai noștrii
către un băștinaș, de ce vi le purtați așa golașe^
că-s băeții flămânzi, și-i păcat...
— Ce, ca la voi, răspunse uncheașul, să le-aco-
periți și unghiile picioarelor în rochi?...
Ele veneau fără sfială prin pusderia de ostași,
ce se grămădeau la trecerea podurilor, veneau și
luau apă din Ischer. Băgăm de seamă, că de*
câte ori scoborau la râu, purtau tulpane albe,
cămăși înflorite și flori în cosițe. Alte-ori erau cu
capul gol, pieptănate frumos, cu cozile pe spate.
Când se plecau de pe țărm în apă, cămășile lor
suflecate rămâneau scurte de toL Ostașii, răsucin-
du-și mustața le aruncau glume, ele rîdeau în
de ele și-și vedeau de treabă, urcând la deal,
legănându-și trupul, sub greutatea cobiliților.
Norodul satului in deobște era primitor. De-i
găseai la masă, era poftit cu multă bună-voire.
Masa lor era îmbelșugată. Nu lipsia ciorba de
pasăre, nici laptele, ori brânza de oi. Turta lor
de grâu era gustoasă și cu sațiu. Mulți din po­
darii noștri aveau gazde bune’n sat.
Când intram în vorbă cu ei, băgăm de seamă,
că femeile erau mai guralive. Fetele erau indrăs-
 CLACĂ. >l 1(0 li IE , «I
nețe. Făceau dragoste cu flăcăii noștri și-i prin­
deau de mijloc, luptându-se cu ei. Până la măritiș,
fetele se bucurau de multă libertate, dar apoi
intrau in stăpânirea bărbajilor. Răsboiul vădu-
■486 multe tinere în sat. Bătrânii lor căutau să
ne-ademenească flăcăii, să le rămâie în sat. „Uite,
ziceau, pământ avem, casă avem, vite destule^
femee tânără. Nu-i grije de ciocoi, la noi e liber­
tate...” Câti-ya camarazi, se prinseseră cu vorba.
Erau primiți în casă, ospătați, îngrijiți. Dar,
când veni ceasul plecării, li se spulberă gândul
acesta. „Pentru toată lumea, nu-mi dau eu sărăcia
inea de-acasă, în schimbul ăstoy văgăuni”, zicea,
oând îl întrebai, pe vre-unul, de ce nu rămâne’
După trupa noastră au plâns multe fete și neveste
la plecare... /
Când n’aveam de lucru in tabără, plecam sin­
gur sau cu alți camarazi pe Ischer în sus. într’o
coastă râpoasă țâșniau două isvoare de sub o
stană de piatră.
Acelea, veneam de obicei, să bem apa limpede
ca lacrima și rece ca iarna. Ridicam apoi coasta
și priveam spre „țară”. Departe, către miază­
noapte jucau la soare turlele bisericii din Corabia.
Stăm și mă uitam lung la ele, ca la un semn
de întrebare: Voi mai trece îndărăt pe lângă ele?
La picioarele rîpii se rostogolea în vălurele apa
reefe și veșnic tulbure a Iscrului, cum îi ziceau
băștinașii. i
In coasta dealului, pe unde surpături de ape
prăbușise malurile, se iveau capetele găunoase
 62 i. ^EAGV-NEGUL^SCV
ale unei zidării, ce mergea pe supt pământ în
lungul coastei. Pe alocurea frânturi întregi, pră­
vălite cu pământul până Ia apă, din zidăria asta,
îți dădeau putința s’o cercetezi. Alcătuia în tăe-
tură un dreptunghiu, înalt de un stânjen și lat
pe jumătatea înălțimii. Deschizătura făcea un
oval frumos. In totul zidăria asta era turnată
dântr’un beton de ciment și spărturi de granit,
beton străin vremilor noastre.
Aproape de locul unde Ischerul se ’mpreună cu
apele Dunării, odihneau întru vecie ruinele unv<
castru roman, înmormântate sub pământ. Frân­
turi de zidărie, șanțuri largi și adânci, precum și
multe lucrări de marmoră roșie și albă, cu vine
azurii, vădeau că aici fusese pe vremuri o cetate
alintată. Acum o turmă de rîmători îi necinsteau
măruntaele.La Ghighen, satul din apropiere, pe
la unele fântâni, în Ioc de adăpoae de lemn sau
de piatră erau uluce uriașe de marmoră albă. Erau
căzile de bae, în care odinioară matroanele semețe
sau hetairile gingașe se alintase în undele ape­
lor răcoritoare.
Un cep de nimfă zâmbitoare, răsărind dintr’un
bulgăre de marmoră măzărată, spânzura la cum­
păna unei fântâni. Părea capul unei cosânzene,
pângărită și ucisă de mâinile sălbatice ale unor
barbari. Un biet Pan, pe jumătate zdrobit, zâin-
bia, ori mai curând scrâșnea de durere, înfipt în
pragul unei cârciumi. Nu era ogradă, nu era coif
de uliță, unde să nu fie tăvălit în țărnă și norohi
oâte un mărgăritar rupt din mormântul cetățib
 CLACA Și KO 13IE H H3

adormite. Ți se ’nfrigura inima de durere, văzând

atâtea comori tăvălite de neștiința unui popor
rămas departe de zările frumosului. „Astea-s
fleactiri, bre”, răspundea câte-un băștinaș, când
î-arătai podoabele trecutului batjocorite de ne­
priceperea lor. „Ce-a fost bun a luat la Sofia, mă
frate. Femei înalte da marmoră, cu țâțe, iac’
așa....” Și vorbitorul ți-arăta cu brațele icoana
unor sânuri „gogea”, vorba lor. Zâmbiam cu tris­
tețe, văzând că doar ceia ce putea stârni senzuali­
tatea, isbise simțurile acestui norod suptpămân-
tean...
Cetatea, oare strălucise odinioară pe-aici, se
chema: Exos. Delà numele ei își luase botezul,
sau ea de la numele râului peste care aș-
ternusem noi podurile : Ischerul. Peste Du­
năre, față’n față cu mormântul cetății Exos,
zace întru vecinică adormire cetatea Ce!e\ poate
soră aceleia. Străjile Romii la apele Dunării.
De la cetate, în susul Ischeru'ui, până la Vrața,
pornia un canal ps supt pămînt, pe care vremurile
surpând malurile dealului, în coasta căruia era
înfipt, îl scosese ici și colea la iveală. De acolo,
din vre-un colector, astupat de vremuri, aducea
apa răcoritoare și limpede a isvoarelor din Bal­
cani, . întru îndestularea norodului și, poate, să
învârtească morile cetății.
Odată, tot cercetând zidăria canalului roman și
straturile geologice ale coastei, înaintai departe
de tabără. Era cald. Soarele dogorea ca din
văpăi de foc, bătând în țărmul prăvălatic al râului.
 Ci 1. NEAGU-NEGVLESCV
Furișându-mă de căldură, mă dădui la umbra unui
păduri. Stăteam pe un ciot de agud și mă luptam
ou țânțarii, ce roiau din belșug prin pădure.
Printre copaci se ivi un băștinaș, c’o șapcă engle­
zească pe cap. îmi dete bună-ziua, așezându-se
lângă mine.
— Iți place pe la noi? îmi zise.
— Da, locurile sânt plăcute, îi răspunsei.
— Văzuși zidurile lui Ghighe-împărat?
— Care? ■ j
— Zidul acela găunos, ce vedeam că-1 cercetai...
Făcându-mă a nu ști rostul acelei zidării îl ho­
tărî! S|ă-mi spună povestea Iui Ghighe-împărat
Iși scoase maî întâi, o pipă de marinar din sân
și aprinzând-o mai îmi grăi e’a fost multă vreme
prin America, vrând să-mi lămurească astfel o-
bârșia șepcii și-a pipei. Apoi își încolăci picioa­
rele supt dânsul, își dete șapca pe ceafă și’ncepu
să-mi povestească...

„De mult, de mult, pe când poate nu curgea apă

pe Iscru, prin aste locuri stăpânea un mare și
puternic împărat cu numele de Ghighe împărat.
Dar, dacă noroc și bogăție avea și țara-i era mare
și mănoasă, era totuși mult întristat împăratul
nostru, că n’avea parte de copîL Din câți adu­
sese, îi trăi numai o fată, care când se născu îi
' stinse și viața împărătesei. Vracii proorocise la
nașterea fetii de’mpărat, că o mare nenorocire îi j
paște’n calea vieții. Cu tremur în inimă și multă
 CLACĂ ȘI ItOBIE 65

luare aminte își ocolea împăratul odrasla, cu

mare pază și îngrijire.
„Cu cât fata se mărea, cu atât și grija împ^-
râtului creștea. Și hotărî în cele din urm^, să se
clădească un foișor în totul și cu totul de'cris­
tal. In foișorul ăsta Ghighe împărat socoti să-șl
apere, de ceasul cel rău, copila. Dușmanul, însă
trăia și creștea odată cu fata, ascuns în însă-și
mădularile ei, nevăzut și de nimeni bănuit. Ferită
de ochii lumii, în cuibul ei de cristal crescu fata
de’mpărat, până-i veni sorocul de măritat. Și
veniră feciori de împărat de la soare-răsare și de
la soare apune, de la miază-zi și de la miază-,
noapte, veniră și-o cerură de soție. Căci fata de
împărat era frumoasă oa o zi de primăvară și
nici adierea vântului n’o atinsese. Dar, ce folo­
sește toată grija și paza, când năpastea sălășluește
chiar în sângele omului?
„Și numai iată, măre frate, unde mi se pomeni
Ghighe împărat, ca din senin, cu fie-sa îngreu­
nată. Foc și pară, necaz și mânie mare în casa
împăratului. Cine, și cine să fie îndrăsnețul pân­
găritor al neamului său? De șapte ori câte șapte
capete din neam de neamul lui să spele cu sân­
gele lor rușinea și păcatul... Supuse la cazne ,pa
paznici și toată argățimea, dar toate fură’n
zadar. Chemă vracii să-i ghicească și pe căr­
turari să-i dibăcească, dar 'tpuda-i fu fără is­
pravă. Când împăratid desnădăjduit se plimba
îngândurat și amărât prin grădină, o babă hâdă
și urîtă îi căzu în genuchi. „Să trăești, Măria ta.
 (iC. I. NEAGU-NEGVLESCtf
Adevărul îl vei afla, de vei chema pe tofi fecio­
rii împărăției tale, pe cuvânt să-și ia rămas bun
de la domnifă, zicând ferească sfântul, c’ați hotărît
s’o spânzurați pentru fapta ei. Tatăl copilului nu
va lipsi să cază înaintea Măriei tale, cerând îndu­
rare, în clipa bunului rămas...” i
„Ascultă Ghighe împărat sfatul babei și dete
sfoară în fără, precum și la curțile împărătești din
alte părți, c’a hotărît moartea domniței pângărite
și poftea pe toți tinerii, pentru rămas bun.
„La ziua hotărîtă se adunară la curtea împăra­
tului feciori de boeri și de împărați, feciori de
gospodari și de calici, toți din toate părțile. Și
veni și fata de împărat, cu gîzii după dânsa,
și urcă scările spânzurătorii. Se făcu apoi liniște
adâncă. P^ odată crainicii cântară, cântări împă­
rătești, și iată, măre, că se ivi și Ghighe împărat,
purtat în scaun de sfetnicii țării. Se așeză împăra­
tul lângă scaunul spânzurătorii 'și făcu semn
să’nceapă trecerea tinerilor, să-și ia rămas bun
de la domniță. Trecură rând pe rând, feciorii
țării și feciorii de ’mpărat, prin fața dânșii, dar
ea niciunuia nu zâmbi și nici dintre aceștia nu se
alese nici unul, care ars de mila dorului să-i
cază ei în brațe, sau să’ngenunche la’mpărat să-i
ceară îndurare. Ținuți departe de vraja privirilor
lumești, ochii ei nu putuse aprinde fiorii dra­
gostei în inima vre-unui fecior și nici inima ei
nu putu fi săgetată de focul ochilor cui-va. Nici
ea nu putu zâmbi celor ce-o priveau cu lacrămi
și milă, când i se perindau pe dinainte, nici
 CLACA Șl noma

printre aceia nu se afla nimeni, care să-și uite de

sine, pentr’un sărut al dragostei visate.
„Când trecu și cel din urmă fecior, zicându-i
bun rămas, iată, măre frate, că pe poteca de la
palat venia urlând și scheotnând câinele de vânat
al împăratului Veni, trecând pe lângă împărat, ur­
când dinți'o săritură scările spânzurătorii. Cum
o zări pe domniță, îi sări roată’mprejur, mirosin-
d-o, gudurându-i-se și tăvălindu-i-se dinainte. Iar
domnița îl mângâia și-l săruta.
„Pasă-mi-te, domnița, ținută departe de lume,
căzuse în păcat cu câinele.
„Cerul se’ntunecă, lumea se risipi și împăra­
tul căzu rănit în suflet.
.,Dar, tot nu se’ndură Ghighe împărat, să-și
răpue singur copila. Ci porunci să se făurească
o butié mare, mare, încercuită CU lanțuri de
aramă. O sută de dogari și altă sută de făurari
și calfetari dădură butia gata în trei zile. Apoi
domnița nelegiuită fu vârâtă în butié, în care i se
puse, tot din porunca împăratului, ptoe și apă
pentru nouă ani. Fu, în sfârșit, prăvălită cu totul
în undele Dunárü. Dar Dunărea nu vru s’o scoată
la țărmurile ei și-o arunc^ în marea cea mare.
An cjJ an, din val, în val, vânturile aruncă butia
blestemată spre ț^muri negre și pustii. Sfără-
mându-se de stânci, putu să iasă din ea fata
X cea oropsită de împărat, la uscat Dar nu mai
era singură. Cât rătăcise pe apele mării, născuse
un feefor, rodul blestemului. Eșit pe țărm, se
orânduiră, cum se pricepură, în țara necunoscută
 6<S l. NEAGU-y’EGVLESCU
și pustie, cu stânci negre și se trezi deodată
om în toată puterea. Și unde mi se pomeni
mă-sa, măi frate, într’o bună zi, cu el cerându-i
să-l însoare. Dar în pustietatea, unde se găseau
nu se simțea altă suflare omenească de cât ei.
,,'Maicâ-sa îl tot amâna, ba azi, ba mâne.
Când văzu și văzu, în sfârșit, că n’o scoate la
cpp cu copilul blestemat, îi zise: Femeia ta va fi
aCjCia, pe care o vei întâlni-o în zorii zilii la
isvorul de supt stânca țărmului...
„Când se trezi feciorul fetii de’mpărat, secera
lunii luase în brațe luceafărul și scobora cu el
în mare. La isvorul din vale, feciorul zări o fe-
mee, cji fața îmbrobodită într’un zăbranic. Puse
mâna pe ea și-i fu... femee.
„La răsăritul soarelui, în lumina zilei, feciorul
fetei de împărat pricepu că femeia Iui îi era
mamă.
„Din astă legătură, de două ori blestemată, se
zămisli o seminție de oameni ceapeâni, ce se
înmulțeau ca potă.ile. In scurtă vreme ajunse să
nu-i mai încapă ținutul unde erau. Atunci stră­
buna lor, fata lui Ghighe împărat, îi povățui
să meargă la acesta, să-i ceară dreptul ei de
moștenire.
„Și unde mi se pomeni, măi frate, Ghighe-
împărat, că într’o bună-zi îi năvălește împărăția
seminjia ceapcânilor, cerându-i drept de moștenire.
Vrând să scape de ei Ghîghe-împărat dură o
cetate suptpământă, ascunzându-se acolo cu toate
comorile și cu toți sfetnicii și răsboinicii lui.
 CLACĂ. Șl ItOUIE (Ü-l

Și ca să nu ducă lipsă de apă și să-și învâr­

tească morile, puse mai întâiu de se făcu un
zăgaz suptpământean, să-i aducă apele Balcanilor
în cetate.
„Bătut-au și au străbătut mările și țările mult
și bine căpcăunii, căutându-1 pe Ghighe împărat,
să le dea zapisul moștenirii. Tocmai târziu de
tot îi aflară ascunzătoarea. Ca să-I facă să iasă
la iveală i-au săpat și i-au tăiat zăgazurile, ce-i
îndestulau cetatea cu apă.
„Eși Ghighe împărat de supt pământ și cercă
prin război dar în zadar, să-și curețe țara de se­
minția nelegiuită. Dacă văzu și văzu, fugi peste
Dunăre, unde-și dură altă cetate supt pământ.
Dar încercarea-i fu de prisos. Ceapcânii îi luase
urma și se țineau scai de dânsul. Și I-au alungat
așa ceap'cănii pe Ghighe împărat, până în munții
voștri ăi mari. Aci, ne mai. putând scăpa de
ei, Ghighe împărat își trânti paloșul într’o stâncă,
ziqând: „Până aci șă vă fie hotarul stăpânirii
voastre”. Apoi blestemă cü limbă de moarte:
„Stăpânirea voastră să ție, cât o ține paloșul
meu în stâncă”.
„Apoi de atunci paloșul lui Ghighe împărat
se tot saltă, se tot saltă și zice-se, că s’ar mai
ține acum numai în tăiș, ca’ntr’un fir de păr”...
Scuturându-și pipa, bulgarul vru să-mi mai
spună ceva, dar eu mă ridicai ca să plec:
La tabără suna ,adunarea, cu pas alergător.
— „Stai că n’am sfârșit... La gura Iscrului
stă și azi înmormântată cetatea Iui Ghighe im-
70 I. NEAGU-NEGULESCU
párat. In malul surpat vezi zăgazul de zid,
care-i aducea apele Balcanilor. Căpcăunii ceia
au fost Turcii. Acum pricepi de ce aceștia fin
la c^âini, ca la frafi, de ce nevestele lor umblă
îmbrobodite la fată și ide ce au semnul lunii
în brațe cju luceafărul pe steagurile lor... Firul
de păr, de cáré se mai ține paloșul lui Ghighe
împărat în stâncă, este Țarigradul...”
Ii strânsei mâna la repezeală și fugii.
La tabără suna drepți și apelul.
 BIBLIOTECA „DIMINEAȚA“
își propune să tipărească In ediții ieftine și în formatul portativ și
comod al numărului de fată, scrieri bine alese din cei mai de seamă
scriitori români și străini.
E vorba de o bibliotecă de popularizare, menită, prin calitatea
scrierilor și prin ieftinătatea prețului, să străbată in straiuri cât
mai largi și să îndeplinească astfel o operă de expansiune culturală.
Literatura bună românească, de scriitori vechi și moderni, cura
și culegeri din literatura universală, în traduceri făcute de scriitor
cunoscut! — iată ce va apărea, în primul rând, în această colecție.
Dar Biblioteca „Dimineața" nu se va mărgini numai ia culegeri
literare, ci va publica și lucrări cu catacter cultural mai larg,
popularizări științifice, scrieri privitoare la artă, la filosofic, la
educație, etc.
Acestea sunt gândurile cu cari Biblioteca „Dimintaia" se adaogă
la efortul cultural al vremii.

lOSlF nădejde
IP X.RUT

— M. Sadoveanu; lîushoiwl Bnï- 31. — ITanns Heinz Ewers : Păiajenul.

canic. 32. — Goethe : Faunt.
-1. Agârbiceanu: Diacoluï. 33. — Ioan Petrovici: Aminlirili unui
-P. I. Jouve: Spitalul. băiat de familie.
- Gérard de Nerval: Mâna 'űrajiia 34. — Thomas Mann : Trittan.
Oscar Wilde: Crima - J.ordulvi
J.sr:’"''*“ 35. — Natalia Negru : .imazcatui.
Arthur Sările 3G.—Joseph Conrad: Layuna.
— A. de Herz: Șeful Gării. 37. — I. Vinea: Degcdntecul.
— Gleb l’.spen.ski: lAcusteie. 38. — ïknatole France : Crainquebille.
— Gala Galaction: Toamne de 39. — Hoîgcr Drachtnan : Poresliri
Odinioară. din Danemarca.
— Edgar Poe: Fantesii humo» 40. — H. Sanielevici; //* íren.
ristiee. 41. — Henri de Bégnier: Secretul
de Gourmont: Secretul Conietei Barimra.
lui Don .luau. 42. — I. Agârbiceanu ; Si»puru/afe,
— Gh. Brăescu: Furele. 43. — G. Brandes : Balzac 91
— G. Galaction: Viața lui M. Stendhal.
Emineneu. — N. Daviilescu : C.i iiaa din
_ 11. de Balzac: Adio. ttrada Nopții.
— Albert Sanmin: Xanthis (iau 45. — Guy deÍ Maupassant : Lir'aJa
vitrina genlimentală. de mi.Ahii.
- H. Sanielevici: Zxr Montmo- 4G. — Septimiui Popa: Sdrtttul cel
reney. mai dulf-e.
— Blasco Ibanez: Imjirunmlul 47. — J. II. Fabre: Din minunile
Bdpo3afei. iimlit C nini tu inxeete
— Anatole E ráncé: Bo/íin/jort/a 4.3. — W. A. Hofman : 0 mireasă la
Boxana. loterie.
— Anton Bacall>așa: Din viața 49. — D. N. Teodorescu: ihideț.
niililara. 50. — L-izár IC. I.azarevici: Werther.
Petic.á: —
— Ștefan ---------- Poeme. 51. — Adrian1 _Pasc U : 7>o rw w « ï Șef.
— Bojena Niemțova: Ziwn apelor. 52-5:1. — Georg Bernard Schaw: Profe^
— Ion Dongon zi: Surprizn...
Surpriza... »iunea D-nei Warren.
-Sandu îel-ajen: Poieftil)- Iui âț—55. — V. Puiișkeviei : Cant nm veis
Uimi Ion. pe Ratpuliit.
-Jach London: Omul cu ohraza 56. — Oefave Mirheau: A'a6i<riu
’ncrntlni. 57Z—Voltaire : Plâpitnarul chior ji
— I. Ciocârlan: Jldnîurii.. laurul alb
53. — George Mihail Zamflreecu: Gazda
— Eup Jloureanul : Lupii. cu ochii umezi
-J-il. Kosnv: 0 târutare. 59, Anatole France: Către timpuri
-Al. Ciura: Ilomuncuim. mai hune
I
-Leon Tolstoi: rúifa men. M. Heinrich .^laun : Neviufiratti
-N. Bntziria: Priim turcoaiai. I.I,.— (. Neiigf’Neg iJv cu : < la» n (t rob .t
-J. Jaurès: Pnlrit lUiMiliiri.
 ■Î1

»U» TIPA«:

Georges Duhamel : Odaia Ceasor­

nicului

Editura .AOEVEHVL*, S. A. — București, Sirindar, 9—11