Fătu Darius

a VI-a B

Fernando Magellan
Încă de la începtul carierei sale, în 1504, Magellan a fost un aventurier:s-a înrolat ca voluntar într-o
călătorie spre India, în 1509 a fost rănit în bătălia de la Diu, dar aceasta nu l-a împiedicat să se îmbarce în
același an pentru o altă călătorie spre Insulele Mirodeniilor
(Insulele Moluce), numai că expediția a fost atacată și oprită la
Malacca. În 1510 s-a remarcat în mod deosebit prin serviciile aduse
Coroanei Regale portugheze, iar meritele i-au fost recunoscute
oferindu-i-se rangul de căpitan. De asemenea, a contribuit și s-a
distins din nou în cucerirea Malaccăi, dându-i-se sarcina de a aduce
rapoarte despre mirodeniile găsite în Insulele Moluce.

Imediat după sosirea în Portugalia, în 1512, a participat la o

expediție de cucerire a orașului Azamor din Maroc, dar aici a fost
rănit grav, rămânând șchiop pe viață. Fiind acuzat că ar fi făcut
comerț cu maurii, Magellan a căzut în dizgrația regelui portughez,
dându-i de înțeles că țara nu mai avea nevoie de serviciile lui. Acest
lucru n-a făcut decât să rănească orgoliul exploratorului,
determinându-l să renunțe la cetățenia portugheză și să-și ofere
serviciile Curții Regale a Spaniei care a primit cu brațele deschise un om cu o asemenea experiență pe mare.

Luând exemplul predecesorului său, Columb, Magellan i-a prezentat regelui Spaniei, Carol al V-lea, zis
Carol Quintul, un plan prin care dorea să ajungă în Insulele Mirodeniilor prin vest. Exista însă o problemă
mult mai mare decât în timpul lui Cristofor Columb în sensul că acum se știa că există un Ocean Atlantic și o
intindere imensă de uscat dincolo de acesta, uscat care se preconiza că s-ar întinde de la nord la sud
blocând orice cale de acces, în special în sud – pentru multți era și mai improbabil să se poată ajunge în
Indiile Orientale prin vest, dar nu și pentru Magellan. El credea cu certitudine că există o trecătoare prin
America de Sud, chiar dacă nu fusese descoperită încă vreuna – chiar declarase cu fermitate că era dispus să
navigheze până la 75º latitudine sudică dacă va fi nevoie, până ce va găsi calea de acces.

Totuși, Magellan nu era un visător, el își planificase bine

călătoria și se consultase în prealabil cu astronomul Faleiro și se
asigurase că va fi finanțat de Christopher de Haro (care de altfel și
el îi purta pică regelui portughez). Prin semnarea unei convenții cu
regele Carol Quintul, Magellan și Faleiro, amândoi sub funcția de
căpitan general, urmau să primească 5% din profiturile expediției,
iar teritoriile cucerite intrau sub propria lor guvernare, urmând să le rămână și moștenitorilor lor.

Magellan a pornit în călătorie pe 10 august 1519 din Sevilla, cu cinci corăbii și 270 de oameni în total, dar
fără Faleiro care s-a hotărât să nu mai meargă după ce își făcuse horoscopul și aflase că această expediție i-
ar putea fi fatală;presupunerile sale se vor dovedi destul de aproape de adevăr – din cele cinci nave, doar
una singură, „Vittoria”, se va mai întoarce din călătorie.

Magellan a navigat spre sud de-a lungul coastei Argentinei, unde a întâlnit grupuri de băștinași pe care
i-a numit „patagonezi”, adică „picioare mari” – întreaga regiune o va numi de altfel Patagonia. Desigur,
călătoria nu a fost lipsită de tot felul de pericole, printre care revolta echipajelor, cea mai grea provocare
pentru un căpitan aflat în mijlocul unei călătorii importante. Surprinzător, acesta a găsit mult așteptata
trecătoare care i-a oferit calea de acces către o provocare mult mai mare – trecătoarea îi poartă și astăzi
numele:Strâmtoarea Magellan, o zonă înșelătoare, deosebit de periculoasă pentru nave;avea să rămână
spaima navigatorilor multe sute de ani de aici înainte. Strâmtoarea desparte masa continentală a Americii
de Sud de Țara de Foc;mult timp s-a crezut că aceasta din urmă era de fapt promontoriul cel mai nordic al
unui continent sudic uriaș;ulterior s-a dovedit că nu este decât o insulă.

Mica flotă începea deja să se destrame foarte rapid:prima avea să fie distrusă, a doua s-a întors în
Spania, iar cea de-a treia a trebuit să fie incendiată și scufundată deoarece muriseră atât de mulți oameni
încât mai rămăsese echipaj suficient doar pentru două corăbii. În final și acestea se vor despărți, una dintre
ele fiind capturată de portughezi.

Când au ieșit în cele din urmă în imensa Mare a Sudului a lui Balboa, Magellan a numit-o, parcă o dată
pentru totdeauna, Oceanul Pacific. Acesta s-a
dovedit însă ultima și cea mai mare provocare a
expediției deoarce nu se așteptase nimeni ca
gigantica masă de apă care se afla în fața lor să fie
atât de vastă, o întindere pustie de apă sărată care
te farmecă prin frumusețea ei, dar care te ucide lent
odată ce rămâi fără provizii (sau rapid dacă ai
„noroc”). Magellan a avut nevoie de 98 de zile
pentru a traversa Oceanul Pacific iar în toată
călătoria sa nu a întâlnit decât două mici insule,
sterpe și pustii (cel puțin pe ruta pe care a urmat-o
el). Echipajul rămas a suferit cumplit din cauza lipsei
de alimente proaspete, de apă potabilă proaspătă și a scorbutului, oamenii fiind nevoiți să mănânce talaș,
piei de vită și șobolani.

Abia într-un final au ajuns pe arhipelagul Guam, în niște insule locuite de băștinași sălbatici, periculoși
– exploratorul a numit aceste insule Ladrones. Cu toate că Magellan avea să își găsească sfârșitul într-o
luptă cu niște băștinași din Filipine, corabia comandată de ultimul căpitan supraviețuitor, Juan del Cano a
reușit să se întoarcă în Spania cu o mare încărcătură de cuișoare pe 6 septembrie 1522, devenind astfel
primul om care a călătorit în mod efectiv în jurul lumii într-o singură expediție. Din cei 270 de oameni, doar
opt au mai revenit în viață în Spania, Magellan nu a mai apucat să se întoarcă, dar a murit la Mactan– astfel,
am putea spune că Magellan a realizat ocolul Pământului. Călătoria sa se înscrie alături de cele mai
importante expediții din istorie, demonstrându-se pentru prima dată că Pământul este sferic și totodată
descoperindu-se Patagonia, Strâmtoarea Magellan și revelându-se imensitatea Oceanului Pacific, denumire
dată tot în cadrul acestei călătorii.