Luna cenuşie căzând ca o cicatrice peste întinderi nesfârşite de nisip şi o văgăună în care plictisit,

urinează un bărbat.

Iată o imagine emblematică din Femeia nisipurilor, romanul lui Kobo Abe, iată un detaliu din
tabloul suprarealist al condiţiei umane, evocate în roman.

Un profesor obscur, Niki Jumpei, pasionat de entomologie, pleacă într-o expediţie în deşert, în
căutarea unor specii rare de insecte. Acolo va descoperi un sat ciudat, unde casele sunt cufundate
în gropi de nisip. Va rămâne sechestrat într-o astfel de casă împreună cu o femeie văduvă care
are nevoie de ajutor să scoată nisipul pentru a evita acoperirea casei şi va încerca prin toate
mijloacele posibile sa evadeze.

Kobo Abe, medic de profesie, îşi construieşte cartea ca pe un demers ştiinţific despre nisip. Şi
pentru că aşa începe orice demers ştiinţific, cu definiţia obiectului de cercetat, aşa procedează şi
autorul în cartea în care, lăsând la o parte alegoriile existenţiale, nu rămâne decât un singur
personaj ca o nesfârşire fremătătoare, o nelinişte plină de întrebări, frenetică, contradictorie:
NISIPUL. Un zeu ubicuu, mai puternic decât însăşi existenţa sau poate esenţa ei, un sânge
milenar al idei de mişcare, de trecere.

Cartea este o meditaţie pe tema condiţiei umane. Omul e prins în existenţă ca într-o văgăuna de
nisip având ca preocupare majoră munca abrutizantă, istovitoare a scoaterii nisipului din groapă
pentru supravieţuire, fără a-şi găsi adevărata menire. E ca o aplicare a mitului platonian al
peşterii: toţi trăim în gropi de nisip, nu trăim decât într-o iluzie căreia îi zicem realitate. Sunt
evidente apropierile şi faţă de mitul lui Sisif: nesfârşita muncă de scoatere a nisipului fără un
sens real.

Femeia nisipurilor conţine în sine un simbol contradictoriu: pe de o parte, privit în ansamblu,

absurdul existenţei şi, pe de altă parte, dezvoltarea frumoasei teorii filosofice a nisipului. Sau,
mai degrabă, simbolistica este concentrică: în sfera mai largă a problematicii existenţiale se
include filosofia "trecerii". De fapt, ea, femeia este premiul lui Nikki Jumpei, căutătorul de
insecte rare, unice. Ea este specia nouă descoperită de el şi astfel sensul călătoriei sale, într-o
lume lipsită de sens; Femeia, sub aspect filosofic, în corelaţie cu teoria nisipului; vocea, spiritul
nisipului. Nisipul, în cartea lui Kobo Abe, este lumea, sau mai degrabă esenţa ei, o materializare
a timpului. Într-o relaţie mergând până la confuziune cu timpul, nisipul e o forţă primordială,
accentuând şi mai mult fragilitatea condiţiei umane.

"Curenţii de nisip înghiţiseră şi distruseseră oraşe înfloritoare, imperii imense" Imperiul Roman,
cetăţi din antichitate"nu au rezistat curgerii nisipului de 1/8 mm".

Pe de altă parte, poemul acesta al nisipului poate fi interpretat şi ca un protest faţă de ideea de
stabilitate sau, mergând mai departe până la ideea de normă, de dogmă, de societate.

"Nisipul este antiteza formei"

La fel de bine putem privi romanul şi ca pe un thriller psihologic, urmărind toate reacţiile unui
om prins într-o groapă de nisip împreună cu o femeie, faţă de lipsa apei, căldură insuportabilă,
tortura nisipului care pătrunde peste tot, munca îngrozitoare. Şi aici, sunt reproduse la un alt
nivel, aspecte obişnuite ale vieţii cotidiene: ideea muncii, finalitatea, valenţele ei (până la urmă
lui Nikki Jumpei îi face plăcere munca în sine), ideea sexului, ideea evadării, comunicarea ce se
creează între cei doi.

Finalul este surprinzător, dar poate aşa sunt finalurile marilor cărţi.

Romanul este o capodoperă. Originalitatea subiectului, profunda încărcătură simbolistică,

simplitatea şi frumuseţea expunerii, densitatea derulării evenimentelor îl recomandă de la sine.
Să percepem scrierea lui Kobo Abe într-o manieră entomologică, ca pe un ochi imens de insectă
faţetat multiplu, complex, un ochi prin care să încercăm să privim lumea.