WILLIAM SHAKESPEARE, HAMLET, PRINCE OF DENMARK

ACT I, Scene 2
O that this too too solid flesh would melt,
Thaw, and resolve itself into a dew!
Or that the Everlasting had not fix’d
His canon ‘gainst self-slaughter! O God! O God!
How weary, stale, flat, and unprofitable
Seem to me all the uses of this world!
Fie on’t! O fie! ‘tis an unweeded garden,
That grows to seed; things rank and gross in nature
Possess it merely. That it should come to this!
But two months dead! – nay, not so much, not two:
So excellent a king; that was, to this,
Hyperion to a satyr; so loving to my mother,
That he might not beteem the winds of heaven
Visit her face too roughly. Heaven and earth!
Must I remember? Why, she would hang on him
As if increase of appetite had grown
By what it fed on: and yet, within a month, -
Let me not think on’t, - Frailty, thy name is woman! –
A little month; or ere those shoes were old
With which she followed my poor father’s body
Like Niobe, all tears; - why she, even she, -
O God! a beast that wants discourse of reason,
Would have mourn’d longer, - married with mine uncle,
My father’s brother; but no more like my father
Than I to Hercules: within a month;
Ere yet the salt of most unrighteous tears
Had left the flushing in her galled eyes,
She married: - O, most wicked speed, to post
With such dexterity to incestuous sheets!
It is not, nor it cannot come to good;
But break my heart,- for I must hold my tongue!
O, trupu-mi prea-prea greu de s-ar topi
În valuri, prefăcute-apoi în rouă,
Sau Veşnicul de n-ar fi pus canon
Pe suflet biet de sinucis! O, Doamne,
Ce searbăd, veşted, rânced şi zadarnic
E rostul lumii-ntregi în ochii mei!
Mi-e silă! Silă! Nimeni n-a plivit
Grădina de dudăul dat în copt!
Urma de mult să fie câte sunt.
De două luni doar mort, şi nici atât;
Un rege-atât de falnic, că urmaşul
Îi vine ca un satir lui Hyperion;
Iar mamei soţ atât de iubitor,
Că nu lăsa decât doar adieri
Să-i răcorească-obrajii. – O, ceruri mari!
De ce-mi mai amintesc? Ea ar fi vrut
Să stea mereu de gâtu-i aninată,
Sorbindu-l, dar cu tot mai mare sete;
Şi, totuşi, după-o lună – dar mai bine
De n-aş mai şti; o, nestatornicie,
Adevăratu-ţi nume e femeie!
Şi-s încă noi pantofii ei cu care
Urmă sicriul bietului meu tată,
Ca o Niobe-n lacrimi; cum, tot ea –
O, Doamne! – o fiară fără judecată
Ar fi jelit mai mult – să se mărite
Cu unchiul, frate bun al tatii, însă
Venindu-i lui cum vin lui Hercul eu.
Atât: o lună! Chiar mai-nainte
Ca sarea mult nedreptelor ei lacrimi
Să-şi zvânte-n ochii-i roşii şiroirea
S-a măritat. O, grabă cu păcat
La pânzele de pat incestuos!
Aceasta nu-i a bine, nu, nu poate fi.
Te sfarmă, suflet, limba-mi voi muşca!
 ACT III, Scene 1
To be, or not to be: that is the question:
Whether ‘tis nobler in the mind to suffer
The slings and arrows of outrageous fortune,
Or to take arms against a sea of troubles,
And by opposing end them? To die: to sleep;
No more; and by a sleep to say we end
The heart-ache and the thousand natural shocks
That flesh is heir to, ‘tis a consummation
Devoutly to be wish’d. To die, to sleep;
To sleep: perchance to dream; ay, there’s the rub;
For in that sleep of death what dreams may
come,
When we have shuffled off this mortal coil,
Must give us pause: there’s the respect
That makes calamity of so long life;
For who would bear the whips and scorns of time,
The oppressor’s wrong, the proud man’s contumely,
The pangs of despised love, that law’s delay,
The insolence of office and the spurns
That patient merit of the unworthy takes,
When he himself might his quietus make
With a bare bodkin? who would fardels bear,
To grunt and sweat under a weary life,
But that the dread of something after death,
The undiscover’d country from whose bourn
No traveler returns, puzzles the will
And makes us rather bear those ills we have
Than fly to others that we know not of?
Thus conscience does make cowards of us all;
And thus the native hue of resolution
Is sicklied o’er with the pale cast of thought,
And enterprises of great pitch and moment
With this regard their currents turn awry,
And lose the name of action.
Fiinţă – nefiinţă: ce s-alegi?
Mai vrednic oare e să rabzi în cuget
A’ vitregiei praştii şi săgeţi,
Sau fierul să-l ridici asupra mării
De griji – şi să le curmi ? Să mori : să dormi ;
Atât : şi printr-un somn să curmi durerea
Din inimă şi droaia de izbelişti
Ce-s date cărnii, este-o încheiere
Cucernic de râvnit. Să mori, să dormi,
Să dormi – visând, mai ştii ? Aici e greu.
Căci se cuvine-a cugeta : ce vise
Pot răsări în somnu- aceasta-al morţii
Când hoitu-i lepădat? De-aceea-i lungă
Năpasta. Altfel cine-ar mai răbda
A’lumii bice şi ocări, călcâiul
Tiran, dispreţul omului trufaş,
Chinul iubirii-n van, zăbava legii,
Neobrăzarea cârmuirii, scârba
Ce-o svârlu cei nevrednici celor vrednici,
Când însuşi ar putea să-şi facă seama
Doar cu-n pumnal ? Cine-ar răbda poverii,
Gemând şi asudând sub gruel vieţii,
Cât teama în ceva de după moarte,
Tărâmul neaflat, de unde nimeni
Nu se întoarce ne-ncâlceşte vrerea
Şi mai degrab’ răbdăm aceste rele
Decât zburăm spre alte neştiute.
Astfel mişei pe toţi ne face gândul:
Şi-astfel al hotărârii proaspăt chip
Se gălbejeşte-n umbra cugetării,
Iar marile, înaltele avânturi
De-aceea îşi întoarnă strâmb şuvoiul
Şi numele de faptă-l pierd.
 WILLIAM SHAKESPEARE, KING LEAR
Lear: Blow winds, and crack your cheeks! rage! blow!
You cataracts and hurricanoes, spout
Till you have drench’d our steeples, drown’d the cocks!
You sulph’rous and thought-executing fires,
Vaunt-couriers to oak-cleaving thunderbolts,
Singe my white head! And thou, all-shaking thunder,
Strike flat the thick rotundity o’ th’ world,
Crack Nature’s moulds, all germains spill at once,
That makes ingrateful man!
Fool: O nuncle, court holy water in a dry house is better
than this rain water out o’ door. Good nuncle, in, and ask thy
daughters blessing! Here’s a night pities nether wise men
nor fools.
Lear: Rumble thy bellyful! Spit, fire! spout, rain!
Nor rain, wind, thunder, fire are my daughters.
I tax not you, you elements, with unkindness.
I never gave you kingdom, call’d you children,
You owe me no subscription. Then let fall
Your horrible pleasure. Here I stand your slave,
A poor, infirm, weak, and despis’d old man.
But yet I call you servile ministers,
That will with two pernicious daughters join
Your high-engender’d battles ‘gainst a head
So old and white as this! O! O! ‘tis foul !
Fool: He that has a house to put 's head in has a good head-
piece.
The codpiece that will house
Before the head has any,
The head and he shall louse:
So beggars marry many.
The man that makes his toe
What he his heart should make
Shall of a corn cry woe,
And turn his sleep to wake.
For there was never yet fair woman but she made
mouths in a glass.
[Enter Kent.]
Lear: No, I will be the pattern of all patience;
I will say nothing.
Kent: Who's there?
Fool: Marry, here’s grace and a codpiece; that’s a wise man
and a fool.
Lear: Suflaţi, turbate vânturi, să vă crape
Şi bucile obrajilor, suflaţi!
Va revărsaţi, puhoaie, peste praguri,
Urcaţi până-n clopotniţe, deasupra,
Cocoşii cei de tablă să le smulgeţi,
Voi, focuri de pucioasă, iuţi ca gândul,
Voi, olacari ai trăsnetelor care
Stejarii năruiesc, hai, pârjoliţi-mi
Aceste tâmple albe, Iar tu, fulger,
Cu tunetul atotzguduitor
Turteşte-odată sfera lumii-aceste,
Tiparele naturii să le spulberi,
Ca-n vânt să piară tot ce e sămânţă
De nerecunoştinţă-n omenire.
ACT III, Scene 2
Kent: Alas, sir, are you here? Things that love night
Love not such nights as these. The wrathful skies
Gallow the very wanderers of the dark
And make them keep their caves. Since I was man,
Such sheets of fire, such bursts of horrid thunder,
Such groans of roaring wind and rain, I never
Remember to have heard. Man's nature cannot carry
Th’ affliction nor the fear.
Lear: Let the great gods,
That keep this dreadful pudder o’er our heads,
Find out their enemies now. Tremble, thou wretch,
That hast within thee undivulged crimes
Unwhipp’d of justice. Hide thee, thou bloody hand;
Thou perjur’d, and thou simular man of virtue
That art incestuous. Caitiff, in pieces shake
That under covert and convenient seeming
Hast practis’d on man’s life. Close pent-up guilts,
Rive your concealing continents, and cry
These dreadful summoners grace. I am a man
More sinn’d against than sinning.
Kent: Alack, bareheaded?
Gracious my lord, hard by here is a hovel;
Some friendship will it lend you gainst the tempest.
Repose you there, whilst I to this hard house
(More harder than the stones whereof ’tis rais’d,
Which even but now, demanding after you,
Denied me to come in) return, and force
Their scanted courtesy.
Lear. My wits begin to turn.
Come on, my boy. How dost, my boy? Art cold?
I am cold myself. Where is this straw, my fellow?
The art of our necessities is strange,
That can make vile things precious. Come, your
hovel.
Poor fool and knave, I have one part in my heart
That’s sorry yet for thee.
Fool: [sings]
He that has and a little tiny wit-
With hey, ho, the wind and the rain-
Must make content with his fortunes fit,
For the rain it raineth every day.
Lear: True, my good boy. Come, bring us to this hovel.
Bufonul: - Uncheşule, eu zic că-i mai bine să te uiţi
cum seacă agheasma într-o casă omenească decât să
priveşti belşugul asta de ploaie sub cerul slobod. Zău,
unchiule, fii bun şi cere fetelor oarecare adăpost, că
pe vremea asta se prăpădesc şi- nţelepţii şi nebunii.
Lear: - Muguţi, buhaie! Foc scuipaţi, şi pară!
Nici trăsnetul, nici vântul şi nici ploaia
Nu sunt copiii mei; de ce mă cruţă?
Loviţi-mă, voi, forţe-ale naturii;
Nu cer îngăduinţa de la voi,
Căci vouă nu v-am spus „fetiţa tatii” –
Şi nu v-am dat regatul meu de zestre;
Nimic nu-mi datoraţi; urgia voastră
De ce n-o sloboziţi asupra mea,
Aşa cum sunt, căzut un rob netrebnic,
Sărac şi prăpădit, un biet mosneag?
Dar v-arătaţi şi voi ca slugi mişele
Căci, precum văd, v-aţi înhăitat cu ele,
Război cumplit, de partea lor, să duceţi
Cu tâmplele-mi bătrâne. Ce ruşine!
Bufonul: - Un om care poate să-şi reazeme capul de un
scaun, la o vreme ca asta, ăla-i un om cu scaun la cap.
Cin’ se-ncrede în muiere
Şi nunteşte ne-nsurat
Vara umblă, iarna cere,
Şi nu-şi află loc în pat;
Casă n-are, masă n-are,
Teleleu pe drumul mare:
Când n-ai cap, vai de picioare.
De-aia fetele, când se uită în oglindă, scot limba la ce văd
cu ochii.
(Intră Kent.)
Lear: - Voi fi o pildă de răbdare. Iată,
N-am să mai spun nimic.
Kent: - Cine-i acolo?
Bufonul: - O tichie de hârtie şi-o pană la pălărie; un
nebun şi-un rege: înţelepciunea şi prostia se ţin de mână
pe muchia cuţitului.
Kent: - Vai, doamne! – Aici erai, măria-ta?
Nici ale nopţii arătări nu umblă
În nopţi ca asta. Cerul răscolit
Alungă şi pe cei ce trag la beznă,
Vârându-i, zgribuliţi, prin vizuini.
De când mă ştiu, n-am pomenit vântoase,
Şi trăsnete, şi ropot de potoape
Atât de-asurzitoare. Omul, bietul,
Nu-i făurit să rabde atâtea spaime!
Lear: - Acuma zeii, ce răstoarnă lumea
Pe capetele noastre, pot s-aleagă
Pe buni de răi. Să tremure mişeii
Ce-au făurit în taină mârşăvii
Nepedepsite de judecători.
V-ascundeţi, mâini, ce v-aţi umplut de sânge,
Şi voi, sperjurilor, şi tu, nemernic
Ce faci pe virtuosul! Voi, tâlhari
Înveşmântaţi în nevinovăţie
Dar ridicând atâtea vieţi de oameni
Să dârdâiţi acum! Nelegiuiri,
Ieşiţi din tainiţe şi cereţi milă
Acestor soli cumpliţi ai judecăţii!
Eu sunt un om ce n-a greşit atât
Cât alţii au greşit faţă de el.
Kent: - Cu capul gol, vai! Bunule stăpân,
E o colibă-n preajmă, hai degrabă,
Să stai la adăpost; în vremea asta,
Mă duc să bat, din nou, mai tare-n poartă
Castelului cu inimă de piatră –
Mai rece decât zidurile-i reci –
Şi dacă, iarăşi, nu vor să-mi deschidă
Îi voi sili să fie primitori.
Lear: - Mă tem că mintea-ncepe să mă lase,
Băiete, hai să mergem. Unde eşti?
Ţi-e frig? Mi-e tare frig şi mie. Unde-i
Coliba ceea, omule? Nevoia
N-nvaţă repede să preţuim
Şi lucrurile cele mai umile.
Hai, du-ne la bordei. Sărman nebun,
Te plâng, mi-a mai rămas un dram de milă.
Bufonul: (cântă) – Cine are un pic de duh
Nu se plânge, nu se teme
Nici de soartă, nici de vreme,
Nici de apa din văzduh.
Lear: - Aşa ... e... Du-ne la colibă, hai.