1.

Semnificația BRIC

BRIC nu reprezintă o organizaţie politică, precum Uniunea Europeana, sau

economică. BRIC este un acronim care a fost creat de către economiştii companiei de
analiză financiară Goldman Sachs în anul 2003 pentru a desemna un grup de economii
emergente –Brazilia, Rusia, India şi China, un viitor bloc economic foarte puternic.
Interesul captat de aceste țări s-a datorat mărimii lor şi creşterii economice foarte
rapide, cota lor de piaţă ajungând să fie semnificativă: mai mult de 40% din populaţia lumii
aparţine acestor ţări, 37% având doar India şi China singure. Apoi, ele se află de pe acum
printre cele mai mari 10 economii privind paritatea puterii de cumpărare şi deţin mai mult
de 30% din rezervele monetare ale lumii.
Fig. 1 Rezerve valutare străine ca parte din PIB în țări în curs de dezvoltare, 2000-07

Fig. 2 Evoluția BRIC până în 2050

În ceea ce priveşte studiul
întreprins de către Goldman
Sachs, aceste patru ţări, dacă ar
continua să se dezvolte
conform calculelor realizate, ar
putea ocupa primele poziţii
înclasamentul mondial în
următorii 40 de ani, reuşind
astfel să depăşească pe cele
mai dezvoltate 6 ţări din lume.
Sursa: https://www.gs.com, Dreaming with BRICs: The Path cu 2050

1
 Dacă în anul 2007 primele 6 economii occidentale produceau 65% din PIB-ul global,
peste 20 de ani se estimează că Vestul va ajunge să producă sub 50% iar ţările care vor
domina lumea vor fi cele BRIC. Astfel, se estimează că în 2025 cele mai importante 8
economii vor fi: SUA, China, India, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franţa şi Rusia.
Apoi, prăbuşirea sistemului financiar din Statele Unite a generat o recesiune care a
lovit deopotrivă occidentul, dar şi economiile BRIC, diminuând semnificativ creşterea
globală. Însă, acestea din urmă vor continua să crească mai repede decât economiile G7.
De exemplu, dacă înainte de criză, China creştea de 3 ori mai repede decât economia
americană, astăzi creşte de 5 ori mai repede.
În ceea ce priveşte pârghia Occidentului faţă de statele BRIC, aceasta este
capitalismul, prosperitatea puterilor emergente depinzând practic de integrarea în
economia globală.
Ceea ce mai trebuie specificat este că ţara cu cele mai mari rezerve, cu cel mai mare
potenţial al pieţei, din acest grup este China, ea având şi drept de veto atunci când vine
vorba de orice iniţiativă a BRIC. De asemnea, ea este şi partenera SUA .

1.1. Brazilia

Progresele economice înregistrate de către Brazilia prin drumul parcurs de la

tranziţia la democraţie de la sfârşitul anilor 80, inclusiv crizele economice din 1990 şi
1994, nu pot fi negate la fel ca şi creşterea economică care este dublată de autoinsuficienţa
energetică atinsă în 2007.
Însă, ea a investit încă din vremea guvernelor militare (1964-1985) în energii
alternative, producând etanol obţinut din trestia de zahăr şi folosindu-l ca substitut pentru
petrol, mai ales în industria automobilă. Mai mult, Brazilia este prezentată adesea drept
următorul furnizor de resurse alimentare al lumii, fiind o superputere agricolă, singurul
posibil impediment în calea realizării acestui lucru fiind schimbările climatice. Apoi,
recenta descoperire de petrol subacvatic s-a alăturat culturilor de energie alternativă şi
prefigurează o transformare în plus a rolului acestei ţări.
Brazilia, ca lider mondial în contextul atenţiei din ce în ce mai mari acordate la
nivel global dezvoltării în acord cu mediul, nu se prezintă foarte bine. Au fost criticate, în
special, culturile de energii alternative pentru că utilizează îngrăşăminte extrem de nocive

2
pentru sol, problemă care va trebui de asemenea să o rezolve, ceea ce a şi început să facă
prin Planul de Dezvoltare Susţinută a Amazonului iniţiat de guvernul Lula.
Cu o populaţie de aproximativ 190 de milioane de locuitori şi cu o creştere
demografică importantă şi prevăzută a fi destul de stabilă şi în viitor, Brazilia este nu
numai prima economie a Americii Latine, dar se prefigurează şi ca un actor economic
global din ce în ce mai important şi de acum încolo.
Ca lider regional, ea acţionează ca mediator între regimurile pro-Washington
(Columbia) şi cele din “noua stângă” ( Venezuela, Bolivia, Nicaragua, Ecuador). În acelaşi
timp, Brazilia este şi una din porţile de intrare ale Rusiei în America Latină în numele
multipolarităţii. Însă, nu numai Rusia dar şi China tatonează terenul latino-american. Deşi
toate analizele remarcă hegemonia americană încă nepericlitată, este cert că cele două
superputeri, China şi Rusia, consideră America Latină o zonă extrem de interesantă atât
economic, cât mai ales politic.
Deşi este un lider regional şi se afirmă ca putere mondială în devenire, Brazilia
rămâne o naţiune latino-americană şi una dintre cele mai inegalitare societăţi. Disparităţile
regionale în interiorul ţării rămân importante, triunghiul format de statele Sao Paulo, Bello
Horizonte şi Brasilia fiind asemănat cu un fel de "Belgie aflată în mijlocul Indiei". În acest
sens, orice creştere economică, oricât de spectaculară, va trebui să fie profitabilă pentru
populaţia braziliană în întregul său. Celelalte ţări identificate drept puteri emergente (RIC),
cu o creştere importantă în continuare, nu sunt nici ele exemple de democraţie în sensul dat
de Occidentul creştin şi nici societăţi lipsite de clivaje economice şi sociale extreme; ba
chiar am putea spune că reprezintă exact contrariul. Ce pare a se prefigura acum este
dorinţa acestor ţări de a se face auzite mai răspicat.

1.2. Rusia

Rusia s-a transformat dintr-un actor slab al politicii internaţionale într-o ţară care
şi-a recâştigat statutul de putere regională, devenind un competitor important pentru UE
sau China şi care îşi manifestă ambiţia de a deveni o mare putere. Transformarea actorului
Rusia este explicabilă prin acţiunea conjugată a doi factori: schimbarea leadership-ului
politic şi reformele iniţiate de acesta, valorificarea resurselor energetice.
În iulie 2000, prin discursul cu privire la starea naţiunii, Vladimir Putin atenţiona
asupra celor mai importante probleme cu care se confruntă statul rus: starea proastă a

3
populaţiei (sărăcie), corupţia, sistemul de taxare împovărător şi criminalitatea. În opinia lui
Putin, toate aceste probleme reprezentau cauza pentru care Rusia, "dependentă de
împrumuturile internaţionale", era ameninţată de pericolul de a se transforma "într-o ţară
de lumea a treia". Soluţia propusă de preşedintele rus era o "politică de întărire a statului"
pentru că aceasta era singura modalitate de a asigura prosperitatea Rusiei. În practică,
reţeta putiniană a însemnat reformarea sistemului bancar (cu scopul prevenirii falimentelor
în masă) şi a celui judiciar, măsuri sociale, naţionalizarea sectorului energetic, centralizarea
administraţiei. Efectele politicilor noilor lideri de la Kremlin au dus la creşterea
spectaculoasă a PIB-ului rusesc la o medie estimată de Economic Intelligence Unit la 6,9%
pe an în perioada 1999-2007, mărirea salariilor şi a pensiilor, reducerea la jumătate a
numărului de şomeri (intre 1992 şi 1998, PIB-ul Rusiei înregistrase o scădere medie de
6,8% pe an).
Măsurile de reformă promovate la nivel intern explică doar în parte ascensiunea
economică a Rusiei, care se datorează, într-o măsură mai mare, creşterii exporturilor de gaz
şi petrol. Potrivit datelor publicate de Banca Centrală a Rusiei, între 1999 şi 2007,
exporturile Rusiei au înregistrat o creştere de 400%, ajungând de la 75,5 miliarde de dolari
la 355 miliarde de dolari. Livrările de petrol şi gaz au reprezentat 67% din totalul
exporturilor ruseşti. Creşterea masivă a exporturilor a determinat sporirea rezervelor pe
care statul rus le are în străinatate de la 12,5 miliarde de dolari în 1999 la 476 miliarde de
dolari în 2007.
Rusia are cea mai mare întindere teritorială din lume, cele mai mari rezerve de gaz
natural la nivel mondial (la care se adaugă resurse importante de petrol şi minereuri), o
populaţie numeroasă (locul 7 în lume). Din punct de vedere militar, puterea Rusiei
înseamnă o armată numeroasă, o tehnologie insuficient modernizată şi al doilea arsenal
nuclear din lume (cea mai mare parte a acestuia datând din perioada sovietică).

1.3. India

Momentul care a dat startul creşterii puterii Indiei s-a produs în 1991, când statul a
decis deschiderea economiei pentru investitorii străini. Reţeta aplicată de autorităţile
indiene diferă în mod fundamental de cea folosită de Rusia. Regimul politic promovat de
New Delhi este democraţia, iar creşterea economică nu s-a bazat pe exportul de resurse
energetice. Creşterea puterii economice a Indiei s-a datorat, în special, dezvoltării

4
industriei serviciilor care, potrivit Ministerului de Statistică de la New Delhi contribuie în
proporţie de peste 50% la PIB-ul Indiei. Datele furnizate de această instituţie arată că
ceilalţi doi mari contributori la bugetul statului indian sunt sectoarele manufacturier
(26,2%) şi agricol (19,7%). Dezvoltarea industriei serviciilor a antrenat un salt important al
PIB-ului Indiei care s-a dublat în perioada 2002-2007, crescând, potrivit Global Insight, de
la 25 miliarde de rupii la 50 miliarde de rupii. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Comerţului
expansiunea industriei serviciilor a avut ca efect şi creşterea exporturilor din acest sector de
la 4,9 miliarde de dolari în 1990 la 56 miliarde de dolari în 2005.
La fel ca şi Rusia sau China, India beneficiază de câteva avantaje din punct de
vedere geopolitic: un teritoriu vast (al şaptelea stat din lume) şi o populatie mare (peste un
miliard de locuitori, locul 2 în lume după China). Armata Indiei este a treia ca mărime din
lume (după SUA şi China). Tot în domeniul militar, statul indian se poate lăuda cu un
arsenal nuclear important dezvoltat pe fondul competiţiei nucleare cu Pakistanul, stat vecin
cu care se află în dispută pentru provincia Kasmir din 1947. India este un rival important
pentru China şi Rusia în cursa pentru supremaţia regională în Asia.
Însă, imaginea Indiei, ca stat în plină ascensiune, este umbrită de sărăcia în care
trăieşte populaţia din zonele rurale şi de faptul că cei mai mulţi dintre indieni (două treimi
dintre bărbaţi, potrivit National Sample Survey Organization) lucrează în agricultură. În
2007, un raport al FMI arăta că în ultimii 15 ani, în India s-au creat foarte puţine locuri de
muncă din cauza cerinţei pieţei de muncă pentru calificări superioare şi a legislaţiei
restrictive promovate de autorităţi. Populaţia Indiei reflectă discrepanţe majore între tineri
care studiază la Universităţile din Calcutta sau New Delhi şi care se pregătesc pentru a
deveni specialişti cu calificare superioară şi cei care trăiesc în zonele rurale fără a avea
acces la resursele de apă sau la electricitate.

1.4. China

Dacă actualele tendinţe se menţin, China va avea asupra lumii un impact mai mare
decât orice alt stat iar până în 2025 va fi a doua economie a lumii, putând să devină cel mai
mare importator de resurse naturale dar şi cel mai mare poluator.
În ultimii ani, preţul petrolului a explodat pe fondul unei oferte suprasolicitate de o
cerere în continuă ascensiune iar China este una dintre economiile responsabile de aceste
evoluţii. Necesarul de petrol al Chinei s-a dublat între 1985 şi 1995, de la 1,7 milioane de

5
barili/zi la 3,4 milioane de barili/zi, dublându-se din nou până în 2005, ajungând la un nivel
de 6,8 milioane de barili/zi. În 2003, China a devenit al doilea consumator de petrol din
lume, după SUA, fiind totodată şi al treilea importator global. Dacă în 2006 cererea de
petrol a Chinei era de 91 de milioane de tone/an, se estimează ca în 2020 China va importa
aproape 1.860 de milioane de tone (cu alte cuvinte, o creştere de 1.940%). Se anunţă o
competiţie sporită pentru resurse energetice, dar mai ales pentru asigurarea unor furnizori
siguri, capabili să ofere predictibilitate pe termen mediu şi lung. Astfel, China a iniţiat
adevărate ofensive geopolitice în scopul maximizării securităţii sale energetice. Venezuela
şi Iranul sunt deja furnizori privilegiaţi de energie ai Chinei iar pe termen lung, Iranul are
potenţialul de a deveni un furnizor strategic de petrol pentru China.
Observăm astfel şi o tendinţă care, departe de a fi un simplu accident, pare să
devină o constantă a politicii internaţionale promovate de Beijing, anume predilecţia
Chinei de a încheia alianţe energetice cu regimuri antioccidentale. Lista poate continua cu
Sudanul, un stat considerat de rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU drept o
ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională (China absoarbe circa 65% din
producţia de petrol a Sudanului). Apoi, dacă în anul 2000, Sudanul era singura ţară
africană care furniza petrol gigantului asiatic, astăzi şi state precum Angola, Congo,
Guineea Ecuatorială au devenit partenerii Chinei (30% din necesarul său de petrol
provenind din Africa). Generic, raporturile comerciale ale Beijingului cu statele africane au
crescut cu peste 700% faţă de anii 90 şi se estimează că valoarea schimburilor comerciale
dintre China şi statele africane va ajunge în 2010, la 110 miliarde dolari. Reţeta este
întotdeauna aceeaşi: sunt preferate statele excluse de Occident sau de comunitatea
internaţională, în special datorită istoriei lor de încălcare a Drepturilor Omului. Vidul lăsat
de Occident şi comunitatea internaţională este repede ocupat de către China. Atunci când
FMI a refuzat să acorde Angolei un împrumut (fiind invocată lipsa de transparenţă şi
corupţia instiţutiilor), China a maximizat imediat oportunitatea ivită acordând imediat
creditul fără a pune condiţii prealabile. Astăzi, Angola exportă în China mai mult petrol
decât Arabia Saudită.
China devine un actor geopolitic important nu doar în Africa, America de Sud,
Orientul Mijlociu, dar şi în Asia Centrală. În acest sens a fost creată Organizaţia de
Cooperare de la Shanghai formată din 6 state membre (China, Rusia, Kazahstan,
Kirghistan, Tadjikistan şi Uzbekistan) şi care pare să capete din ce în ce mai mult conturul
unui bloc politico-militar care vizează contrabalansarea influenţei Statelor Unite în spaţiul
Asiei Centrale. Organizaţia de Cooperare de la Shanghai mai este cunoscută şi sub

6
denumirea informală de NATO al Estului. Consiliul National de Informaţii al SUA
estimează că o eventuală restructurare a prezenţei SUA în zonă ar putea transforma acest
NATO al Estului în principalul format de gestiune a dinamicilor geopolitice din spaţiul
Asiei Centrale. Pe plan regional, China s-a implicat în formalizarea unor ample
aranjamente instituţionale precum forumul ASEAN + 3 (reunind statele ASEAN la care se
adaugă China, Japonia şi Coreea) şi Summitul Asiei de Est, elementul comun tuturor
acestor iniţiative fiind acela că exclude SUA.
China este o putere nucleară semnificativă (are între 100 şi 200 de focoase nucleare),
dispune de o armată activă de 2,3 milioane de oameni, cu un buget de cheltuieli destinat
apărării situat între 97 şi 139 de miliarde de dolari, în condiţiile unui PIB total de 3.249 de
miliarde de dolari (în 2007). Rezervele valutare ale Chinei sunt astăzi impresionante, în
2008 ajungând la aproape 2.000 de miliarde de dolari. Parte din aceste sume au fost
orientate spre fonduri guvernamentale de investiţii (SWF - Sovereign Wealth Funds) şi
care, la nevoie, pot suplini criza de lichiditate a sistemului financiar occidental. Consiliul
Național de Informaţii al SUA anticipează că, în timp, fondurile guvernamentale de
investiţii, controlate de economiile BRIC, vor ajunge să pompeze în pieţele emergente mai
mulţi bani decât FMI şi Banca Mondială la un loc, ceea ce ar putea conduce la o formatare
a logicii de structurare a alianţelor în spaţiul relaţiilor internaţionale.
Însă, deschiderea Chinei spre lume conduce la transformarea rapidă a acestei țări, dar
și la schimbarea profundă a lumii însăși. Dezvoltarea industrială și infrastructurală a Chinei
generează cel puțin următoarele seturi de consecințe1:
A. Fiind intensivă în resurse, dezvoltarea economică a Chinei are un impact puternic
asupra cererii mondiale de materii prime. China este cel mai mare consumator de metale al
lumii ( a consumat 32% din oțelul, 25% din aluminiul, 23% din cuprul și 18,0% din zincul
lumii, în 2006) și cel mai mare importator mondial de minereu de fier, oțel, cupru, staniu,
zinc, aluminiu, nichel. China este totodată și cel mai mare consumator mondial de cărbune,
ciment, grâu, carne de porc și al doilea mare consumator de petrol al lumii, după SUA. De
asemenea, potrivit prognozelor IEA (International Energy Agency), după anul 2010
această țară va deveni cel mai mare consumator de energie al lumii.
B. În aceste condiții, China își afirmă tot mai decis pretențiile privind participarea sa la
managementul și proprietatea asupra resurselor naturale ale lumii. Ea își asigură acoperirea
necesităților de consum de resurse printr-o politică inteligentă de acorduri pe termen lung

1
Costin, Kirițescu, Piața Chinei-provocări și oportunități pentru România și Uniunea Europeană, Ed. Expert,
București, 2009, pag. 43-47

7
și de investire a imenselor sale rezerve valutare în regiuni bogate în zăcăminte din Asia,
America Latină, Australia și Africa. Uneori, pentru a obține accesul, China sprijină
ridicarea economică a țărilor subdezvoltate dar înzestrate cu resurse, contruind în
economiile lor replici ale propriului său model de dezvoltare.
Astfel, spre exemplu, în februarie 2007, președintele Hu Jintao a anunțat crearea unei
zone economice speciale pe model chinezesc (subvenții la export, scutiri de taxe, investiții
în infrastructură rutieră, feroviară, navală) în Zambia. Este doar unul din pașii prin care
China transferă modelul său de dezvoltare în întreaga Africă, construind “noduri”
economice legate de restul lumii prin șosele, căi ferate și navigabile. Zambia va fi ”nodul
industrial” care va asigura Chinei cupru, diamante, staniu și uraniu, în schimbul
investițiilor acesteia în infrastructură.
A doua zonă specială va funcționa în Mauritius, unde se va crea un „nod comercial”
prin care 40 de firme chinezești vor căpăta acces preferențial la o piață comună cuprinzând
20 de state membre din estul și sudul Africii.
A treia zonă economică specială, probabil în Dar es Salaam, Tanzania, va fi un „nod
de navigație”. Pentru alte două investiții asemănătoare concurează cu Nigeria, Liberia și
Insulele Capului Verde. Pe măsură ce creează aceste zone economice speciale, China va
construi mii de kilometri de șosele și linii de cale ferată ce vor tăia în lung și în lat
continentul african, investind astfel cu mult mai mult decât au facut-o vreodată puterile
coloniale. Ajutând statele africane să se dezvolte prin investiții și credite ieftine, China
schimbă regulile jocului pe acest continent și își consolidează poziția de jucător dominant
pe piețele globale ale resurselor naturale și ale materiilor prime.
C. China nu este, însă, numai un mare consumator de resurse naturale și materii prime,
ci ea devine tot mai mult și un mare consumator de bunuri industriale și un jucător
important pe unele dintre piețele globale ale acestor produse. China este deja cel mai mare
consumator mondiale de îngrășăminte chimice, de telefoane mobile, de frigidere și
televizoare, iar în ultimii ani ea nu mai cumpără numai produsele unor firme vestice, ci
încearcă să cumpere firmele cu totul, într-o expansiune care se află abia la debut, dar
exhibă mult dinamism.
D. Începând cu anul 2000, liderii chinezi au inițiat o strategie de expansiune pe piețele
internaționale întemeiată pe stimularea firmelor, cu precădere de stat, să facă investiții
externe. Iar una din motivațiile acestei strategii gurvernamentale este intenția de a dezvolta
și de a promovape plan internațional mărcile chinezești.

8
 E. Influența Chinei nu este exercitată numai prin impactul asupra cererii mondiale
pentru anumite mărfuri, ci și prin influența asupra ofertei mondiale. Invadarea pieței
globale cu produse mai ieftine de producție chineză contribuie la reducerea nivelului
prețurilor pe piețele respective, determină efortul concurenților de a deveni competitivi,
mărește puterea de cumpărare a consumatorilor și accesul lor la aceste produse. De
asemenea, ea influențează substanțial și prețurile mondiale. Astfel, potrivit analiștilor de la
Goldman Sachs, numai în intervalul ianuarie 2003-ianuarie 2008, prețurile mondiale ale
metalelor au crescut cu 180%, iar cele ale energiei cu 170%, în bună măsură datorită cererii
Chinei.2
Pe fond, însă, China rămâne un gigant cu picioare de lut. Nivelul său de prosperitate
economică depinde de integrarea în "marea pace capitalistă", de pieţele occidentale.
Începând din 1967, apogeul revoluţiei culturale chineze, peste 300 de milioane de oameni
au intrat în clasa mijlocie, iar astăzi există un spaţiu semnificativ care nu este controlat de
guvern. Totuşi, sute de milioane de oameni trăiesc încă la limita sărăciei. Pe parcursul a 40
de ani, China a evoluat, însă, într-o direcţie care serveşte profund intereselor Occidentului.
Este în interesul nostru ca China să continue să crească, să progreseze, să-şi sporească
nivelul de prosperitate economică. Fiind dependentă de prosperitatea pieţelor, China va
avea un interes fundamental în menţinerea sistemului care îi asigură bunăstarea, astfel că
nu va fi tentată să conteste statu-quo-ul fără a risca propria sinucidere.

2
Wolf, Martin, China changes the whole world, Financial Times, 23.01.2008

9
2. Rolul țărilor BRIC în comerțul mondial

În ceea ce privește balanțele comerciale ca procent din PIB, pentru țările BRIC în
comparașie cu alte economii, ele au fost mult mai volatile. Acesta a fost în special cazul în
care bunurile primare, precum cuprul sau grâul, și produsele bazate pe ulei sau alte resure
naturale reprezintă o mare parte din exporturile totale. De exemplu, surplusul comercial al
Rusiei a fost influențat în mare măsură de prețul petrolului, pe când balanța comercială a
Braziliei a oscilat de câteva ori între deficit și surplus din 1980. De-a lungul acestei
perioade, India a avut de înfruntat un deficit structural comercial care a început să crescă
mai ales din anul 2000. În ceea ce privește balanța comercială a Chinei, aceasta a fost
excedentară la mijlocul anilor 1990, ajungând la 7,8% din PIB în 2007. Deși acest
excedent a scăzut la 6,7% în 2008, și la 4,7% în primul semestru al anului 2009, ultimele
figuri relevă faptul că China beneficiază în mod notabil de pe urma stabilizării comerciale
a lumii.
Fig.3 Valoarea balanței comerciale ca procent din PIB 1908-2009

Sursa: http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2009_e/its09_toc_e.htm, raport International trade

statistics 2009, pag. 4

În ceea ce privește exportul cu servicii comerciale, date recente arată că în anul 2008,
creșterea acestuia a încetinit, scăzând semnificativ în unele economii. Atât în UE cât și în
SUA, care au reprezentat împreună acum doi ani 60% din totalul exporturilor de servicii
comerciale la nivel mondial, exporturile au crescut cu 10% și 11%, cu mult mai puțin
comparativ cu evoluția din 2007. Referitor la țările BRIC, exporturile acestora au continuat
să crească pe ansamblu dar la un nivel redus, dar mai mare decât media la nivel mondial.
Totuși, performanțele lor individuale diferă. Astfel, în ciuda crizei actuale, în 2008

10
exporturile de servicii comerciale ale Rusiei au crescut cu 30%, mai mult decât în 2007. În
mod similar, este și cazul Braziliei care a înregistrat o creștere de 27% în 2008,
asemănătoare cu cea din anul de dinainte și în același interval de timp.
Pentru India și China, totuși, creșterea exporturilor a scăzut semnificativ comparativ
cu 2007. Exporturile Chinei, care în 2008 au atins suma de 146,4 bilioane dolari, a crescut
cu 20%, mai puțin decât 33% din 2007. În ciuda acestui lucru, ea a devenit al treilea cel
mai mare exportator de servicii comerciale din lume. Exporturile din India au crescut cu
17% în 2008, comparativ cu 23% din 2007. 3

Fig. 4 Principalii exportatori și importatori comerciali din lume

Sursa: International trade statistics 2009, pag. 12

Conform tabelului de mai sus, publicat în cadrul unui raport realizat de către
Organizația Mondială a Comerțului în 2009, și anume „International trade statistics”, în
care sunt trecuți principalii lideri comerciali atât în ceea ce privește exportul, cât și imporul
la nivel mondial, rezultă că principalul exportator a fost Germania, iar importator SUA. În
ceea ce privește poziția țărilor BRIC la nivel global, ca exportatori, China se situează pe
locul 2, Rusia pe 9, Brazilia pe 22 iar India pe 27. Iar în funcție de valoarea importurilor
comerciale, China se situează pe 3, India pe 16, Rusia pe 17 iar Brazilia pe 24. Se poate
observa, astfel, că dintre cele patru țări care compun grupul BRIC, China joacă rolul cel
mai semnificativ la nivel mondial, aflându-se înainte celorlalte trei țări.4

3
***http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2009_e/its09_toc_e.htm, International trade statistics,
pag.5
4
Idem, pag. 12

11
 În ceea ce privește comerțul cu servicii comerciale la nivel global, China ocupă locul 5
atât la exporturi cât și la importuri, India 9 la exporturi și 13 la importuri, Rusia 22,
respectiv 16, pe când Brazilia este situată pe locul 31 ca valoare a exporturilor și 22 la
importuri.
Fig. 5

Sursa: International trade statistics, pag. 1

Fig.6 Principalii exportatori de bunuri manufacturate
Referitor la China și la rolul pe
care îl joacă în lume, aceasta țară a
reușit să o devanseze în 2008 pe
Germania pentru a deveni cel mai
mare exportator de bunuri
manufacturate la nivel mondial. Între
2000 și 2008, valoarea acestor
exporturi a crescut cu o medie de
25,2% pe an, dublu față de Germania.
În timp ce exporturile UE în afara
țărilor din această grupare rămâne la capătul listei, decalajul cu China s-a micșorat în mod
constant (de la 67% în 2000 la 15% în 2008). Pe la latura de import, ierarhia celor mai mari
importatori de bunuri manufacturate nu s-a schimbat, rămânând aceeași –SUA, Germania
și China.5
Exporturile de bunuri manufacturate la nivel mondial a scăzut cu 11% în ultimul
trimestru al anului 2008 și cu 29% în primul trimestru al anului 2009. Printre cei zece cei

5
Idem, pag. 35

12
mai mari exporatori, doar China a înregistrat o creștere pozitivă de 4,6% în al patrulea
trimestru din 2008. În timpul primului trimestru din 2009, totuși, China a suferit o scădere
de 19,1%. Exporturile SUA au scăzut și ele cu 4% în ultimul trimestru din 2008 și 20% în
primul din 2009, pe când cele ale UE au scăzut cu 16,1%, respectiv cu 31,4%. 6
Fig.7

Sursa: International trade statistics, pag. 36

Tot conform acestui raport, exporturile de fier și oțel ale Chinei au crescut cu o medie
anuală de 41,6% între 2000 și 2008, surclasând exporturile UE în afara Uniunii Europene.
Iar din punctul de vedere al comerțului cu haine, unul din cele mai puțin afectate sectoare
de criza actuală, China se situează pe primul loc (2008), urmată fiind de SUA.7
În domeniul serviciilor de transport, China ocupă locul 5 la exporturi, Rusia 9 și India
11, pe când la importuri, China 4, India 5 și Rusia 15.
Însă, în prezent, multi experți se întreabă dacă țările BRIC nu au început să-și piardă
din strălucire, mai ales în cazul Rusiei. Anul trecut, Rusia a avut cele mai slabe rezultate
financiare din rândul statelor BRIC, cu o scădere a produsului intern brut de 8%, în 2009,
și chiar de 10%, în unele trimestre. Pentru comparație, Brazilia a avut o scădere economică
de numai 5,5%, în timp ce China a înregistrat o creștere de 8,3%, iar India de 6,5%. De
altfel, Rusiei a avut o evoluție mai sinuoasă și decât în 2008, când a avut loc prăbușirea
prețurilor la petrol.

6
Idem, pag.36
7
Idem, pag.59

13
3. Prezent și Perspective

Atunci când pui un jaguar, un urs, un tigru și un panda laolaltă, te poți aștepta la un
spectacol pe cinste, dar în nici un caz nu vei avea parte de o viață liniștită.
Aceasta este metafora folosită de Financial Times pentru a ilustra apropierea dintre patru
state despre care analiștii economici afirmă că și-au revenit deja din criza economică
Statele BRIC - Brazilia, Rusia, India și China - au devenit țările cu cea mai rapidă
dezvoltare a piețelor din lume. Și, în timp ce majoritatea puterilor economice încep să se
pună încet pe picioare după actuala criză economică, cele patru state își croiesc rapid
drumul spre lumină.
China a reacţionat la criză cu o creştere a creditului dirijat de stat. Băncile aflate în
proprietatea statului au primit ordin să furnizeze linii de credit şi împrumuturi masive
întreprinderilor de stat, pentru a le determina să angajeze mai mulţi lucrători, să producă
mai multe bunuri, să-şi facă stocuri mai mari de mărfuri şi să-şi majoreze capacitatea.
Fiecare provincie a ţării îşi îndeamnă acum băncile să crediteze fără socoteală companiile
deţinute de stat, pentru a-şi spori producţia de oţel, ciment, aluminiu, automobile şi alte
bunuri ale industriei grele. Numai că statul chinez are deja o supraabundenţă de capacitate
în aceste domenii.
Graţie acestui boom al investiţiilor publice şi private, China beneficiază acum de o
infrastructură care-i depăşeşte gradul de dezvoltare: are o grămadă de aeroporturi noi, dar
care stau goale, precum şi şosele şi autostrăzi cu foarte puţine maşini. De asemenea, asistă
la o creştere demenţială a dezvoltărilor imobiliare, care va conduce inevitabil la o
supraabundenţă de imobile rezidenţiale şi comerciale. Chiar dacă urbanizarea şi creşterea
economică vor pune în cele din urmă la treabă cu folos aceste îmbunătăţiri de infrastructură
şi proprietăţi imobiliare, oferta începe să depăşească mult cererea. Din păcate, unele dintre
aceste distorsiuni sunt o consecinţă a faptului că preţurile terenurilor nu se stabilesc în mod
adecvat, la un nivel dictat de piaţă; statul continuă să controleze oferta.
Parte din creditul care inundă acum economia chineză se îndreaptă spre alte
întrebuinţări, tot atât de neproductive, printre care achiziţii speculative, prin
supraîndatorare, de mărfuri, acţiuni şi active imobiliare. Ceea ce are potenţialul de-a se
transforma într-un balon periculos, ducând în cele din urmă la o semnificativă corecţie în
jos a preţurilor pentru active. Autorităţile îşi dau seama de această posibilitate, iar preţurile

14
în creştere pentru energie, alimente şi proprietăţi imobiliare le-au determinat să contracte
oferta monetară şi de credit, în speranţa de-a ajunge la o aterizare lină.
China ocupă o poziţie paradoxală, în anul 2010. Deşi programele de stimulare
economică instituite în anul precedent au împins creşterea înapoi spre nivelul de 9 la sută,
economia ţării n-a reuşit încă să facă pasul necesar dinspre un accent pe exporturi, spre
bizuiala pe consumul privat. În China, consumul rămâne blocat la un meschin 36 la sută
din PIB – comparativ cu cele 70 de procente din PIB ale Statelor Unite. Indubitabil că
există o aurită cale de mijloc între aceste două cifre, dar deocamdată China nu s-a obosit
prea tare să se apropie de ea.
Alte probleme se poate să dea mari bătăi de cap Chinei în anii care vin. Ţara însăşi
creşte în două ritmuri diferite: zonele urbane de coastă care depind de exporturi avansează
mai repede decât zonele rurale din partea centrală şi din cea vestică. Mai mult decât atât,
creşterea economică din toate regiunile a fost urmărită prin nesocotirea fără nicio
chibzuinţă a mediului natural, ducând la o poluare care desfigurează peisajul şi provoacă
probleme de sănătate deloc neglijabile pentru milioane de chinezi. În sfârşit, sistemul
politic autoritarist, care pare să fie incapabil să tolereze orice fel de opoziţie, precum şi
neastâmpărul crescând din rândul minorităţilor etnice, s-ar putea să înghesuie nori negri la
orizont.
Celelalte state membre ale elitei BRIC se confruntă cu un set diferit de provocări. În
comparaţie cu China, India are o democraţie plină de însufleţire, un stat de drept mai
puternic şi o atitudine mai justă în ce priveşte protejarea drepturilor de proprietate. Dar
democraţia are şi bune, şi rele: slăbiciunea coaliţiilor de guvernare din India a încetinit
ritmul necesarelor reforme economice structurale. Printre acestea se numără reducerea
deficitelor bugetare de la nivelul central şi de la cel al statelor componente, diminuarea
cheltuielilor guvernamentale ineficiente şi reformarea sistemului de taxe şi impozite.
Şi alte reforme liberale se cer instituite. Intervenţia statului în economie trebuie să fie
restrânsă; labirintul birocratic al hârtiilor şi aparatul funcţionăresc peste măsură de umflat
trebuie mult reduse. Pieţele muncii rămân prea rigide şi trebuie să fie liberalizate; la fel ar
trebui să se întâmple şi cu comerţul exterior şi cu restricţiile privind investiţiile străine
directe. Spiritul întreprinzător trebuie să primească mai multă încurajare, ca şi investiţia în
capital uman şi în programe de calificare. Deşi India a făcut unele progrese pe aceste
fronturi, riscul ca reformele să aibă loc prea încet n-a dispărut, amplificând decalajul dintre
iepurele chinezesc şi ţestoasa indiană.

15
 Situaţia Braziliei este şi ea diferită. Aici avem de-a face cu o economie dinamică,
având o grămadă de resurse naturale, un sistem financiar sofisticat şi un sector de producţie
avansat, care ar putea susţine un ritm robust de creştere vreme îndelungată. Dar chiar şi în
cele mai favorabile perioade dintre toate – anii dintre 2004 şi 2007, când media creşterii
din celelalte ţări BRIC a depăşit 8 şi chiar 10 la sută –, rata de creştere braziliană a rămas
mult în urmă, sub 4 la sută.
Administraţia lui Luiz Inácio Lula da Silva merită să fie creditată cu aplicarea unor
politici macroeconomice solide – un deficit bugetar scăzut şi o bancă centrală
independentă, hotărâtă să menţină un nivel scăzut al inflaţiei –, dar mai sunt încă multe de
făcut. Pentru a aduce rata de creştere peste 6 la sută, viitorul preşedinte va trebui să
găsească o soluţie la lipsa fondurilor pentru plata pensiilor; să reducă cheltuielile guver-
namentale şi taxele care pot prejudicia enorm luarea deciziilor economice; să stimuleze
creşterea calificării forţei de muncă, prin investiţii în educaţie şi formare profesională; să
îmbunătăţească şi să extindă infrastructurile prin proiecte de parteneriat între sectorul
public şi cel privat – în paralel cu păstrarea unor politici sociale progresiste care să reducă
treptat inegalităţile de avere şi venit.
Recenta criză economică a expus un posibil impostor, în cadrul grupului BRIC.
Slăbiciunea economiei Rusiei – în particular, gradul înalt de supraîndatorare al băncilor şi
corporaţiilor ei – a fost o vreme mascată de mana cerească a creşterii preţurilor la petrol şi
gaze naturale. După ce a crescut cu 8 la sută în 2008, economia Rusiei s-a contractat cu un
la fel de aiuritor 8 la sută, în anul următor.
În fapt, economia Rusiei constă dintr-un singur sector oarecum sănătos – petrol şi gaze
– care fluctuează odată cu preţul acestor resurse. Ea trebuie să se diversifice, dar pentru
aceasta ar fi nevoie de privatizarea întreprinderilor aflate în proprietatea statului, de
liberalizarea economiei, de o reducere a scriptologiei care îngreunează enorm înfiinţarea
societăţilor comerciale, şi de măsuri energice de combatere a corupţiei tentaculare din
sectorul privat. Chiar şi sectorul energiei trebuie să fie liberalizat. Din nefericire,
investitorii străini rămân reticenţi faţă de ideea de-a băga bani în nişte mijloace de pro-
ducţie care riscă în final să fie expropriate sau naţionalizate.
Rusia are destule alte probleme care ar trebui s-o descalifice din „liga BRIC“.
Infrastructura sa este veche şi părăginită, iar sistemul politic, disfuncţional şi corupt.
Populaţia sa se micşorează rapid, iar problemele grave de sănătate – alcoolismul fiind
primul care-ţi vine în minte când e vorba de Rusia – au împins în jos speranţa de viaţă, la
nişte niveluri îngrijorătoare. Deşi Rusia continuă să deţină cel mai mare arsenal nuclear din

16
lume şi continuă să aibă un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, ar merita să
fie aşezată „mai mult în dric, decât în BRIC“.
De fapt, alte câteva ţări ar fi probabil mai îndreptăţite să pretindă un loc în BRIC, chiar
dacă aceasta ar însemna să mai adăugăm câteva litere la acest acronim. Dat fiind
potenţialul de care dispune, există argumente mult mai puternice pentru includerea Coreei
de Sud în clubul BRIC – sau BRICC, dacă vreţi. Coreea de Sud este o putere economică
sofisticată şi înalt tehnologizată: inovatoare, dinamică şi cămin al unei forţe de muncă bine
calificată. Unica sa mare problemă este pericolul ca „sora“ ei din miazănoapte, Coreea de
Nord, să se prăbuşească şi s-o inunde cu refugiaţi flămânzi.
Turcia ar merita şi ea să fie cuprinsă în cercul interior. Această ţară are un sector
bancar robust, o piaţă internă înfloritoare şi o populaţie numeroasă, care continuă să
crească, un sector întreprinzător cu multă glagore şi un avantaj comparativ în producţia cu
consum intensiv de muncă. Legăturile sale se întind spre Europa (cerere de aderare la
NATO şi de intrare în UE), dar şi spre Orientul Mijlociu şi spre Asia Centrală.
Posibil ca Indonezia să fie cel mai vajnic candidat din tot plutonul. Cel mai mare stat
musulman din lume se poate lăuda cu o clasă mijlocie în expansiune rapidă, cu un climat
politic stabil şi tot mai democratic şi cu o economie care a eclipsat mare parte din Asia, în
ciuda pagubelor produse de recesiunea globală. Din punctul de vedere al Statelor Unite,
Indonezia prezintă o alternativă mai degrabă atrăgătoare la Rusia, care se ia din ce în ce la
întrecere cu Venezuela cine să strige mai tare că „America e în declin“.
Indonezia a dat dovadă de rezilienţă nu doar ca economie, ci şi ca naţiune. Are o
populaţie extraordinar de diversă şi de larg răspândită geografic, trăsături care s-ar putea să
ridice dubii asupra capacităţii sale de a parcurge tranziţia către o economie de clasă
mondială. Şi totuşi, ţara a lăsat în urmă greaua moştenire a unei dictaturi militare, reuşind
să depăşească o mulţime de piedici care i-au răsărit în cale. Deşi criza financiară asiatică
din 1997, tsunamiul din 2004 şi apariţia radicalilor islamici i-au provocat cu toatele mari
pagube, Indonezia continuă să se mişte înainte într-un ritm remarcabil.
Cu toate că PIB-ul pe cap de locuitor al Indoneziei rămâne scăzut în comparaţie cu cel
al altor ţări aspirante la statutul BRIC, potenţialul de care dispune este impresionant.
Această ţară depinde mult mai puţin de exporturi decât suratele sale asiatice (iar decât
Rusia, ce să mai vorbim!), iar pieţele sale de cherestea, ulei de palmier, cărbune şi alte
active au atras importante investiţii străine. Guvernul de la Jakarta, în paralel, a luat ferm
taurul de coarne împotriva corupţiei şi s-a mişcat bine în privinţa atacării problemelor
structurale. Până şi tendinţele demografice favorizează Indonezia, care, cu 230 de milioane

17
de locuitori, ocupă deja al patrulea loc în lume după populaţie, cât Germania şi Rusia la un
loc.
Toată tevatura care se face pe seama BRIC-urilor – sau a BIIC-urilor ori BICC-urilor –
reflectă o tendinţă importantă pe termen lung: ascensiunea unei diversităţi mai mari de
economii de piaţă emergente care posedă putere economică, financiară şi comercială. Cu
câţiva ani în urmă, Lawrence Summers afirma că integrarea Chinei şi a Indiei în economia
globală – cu aproape 2,2 miliarde de „chindieni“ alăturându-se forţei de muncă a lumii şi
pieţelor mondiale – este cel mai semnificativ eveniment din ultimul mileniu de istorie a
omenirii, după Renaşterea italiană şi Revoluţia industrială.
Cum se va desfăşura mai departe această piesă, rămâne de văzut. China, India şi
celelalte economii emergente din fruntea plutonului se confruntă toate cu partea lor de
dificultăţi şi vor fi nevoite să aplice nişte reforme foarte specifice pentru a intra în etapa
următoare. Dar, după toate probabilităţile, majoritatea vor sfârşi prin a juca un rol tot mai
însemnat în economia globală, în anii care vin.

5.Concluzii

În concluzie, BRICs, reprezentând 15% din economia mondială şi 40% din populaţie,
nu este un grup tocmai unit. Două democraţii, o democraţie autoritară şi un stat comunist
nu pot avea pretenţia că împart aceleaşi valori. Astfel, India şi China sunt atât concurenţi
strategici cât şi aliaţi, însă India nu priveşte tocmai cu încredere faptul că cealaltă ţară are o
armată numeroasă.
Apoi, Rusia este un mare exportator, în timp ce China importă foarte mult.Totuşi
prima ţară urmăreşte cu atenţie cum influenţa Chinei în Africa sporeşte pe zi ce trece.
Brazilia, în schimb, nu se află într-o competiţie atât de strânsă cu toate cele trei ţări, dar
este situată într-o zonă nu prea potrivită.

Între ţările BRIC sunt foarte puţine lucruri în comun. Fiecare are destinul ei,
caracterul ei şi le va fi mult mai greu să se înţeleagă între ele decât separat cu Vestul.
China depinde de SUA şi de Europa când vine vorba de exportul manufacturii, Rusia vinde
petrol, gaze natural şi alte resurse naturale, Brazilia se bazează pe exportul de produse
agricole în timp ce creşterea economică a Indiei se bazează mai mult pe piaţa internă.

18
 Categories Brazil Russia India China

Area 5th 1st 7th 3rd / 4th (disputed)

Population 5th 9th 2nd 1st

GDP (nominal) 10th 8th 12th 3rd

GDP (PPP) 9th 6th 4th 2nd

Exports 21st 11th 23rd 2nd

Imports 27th 17th 16th 3rd

Current account
47th 5th 169th 1st
balance

Received FDI 16th 12th 29th 5th

Foreign exchange
7th 3rd 4th 1st
reserves

Electricity
10th 3rd 7th 2nd
consumption

Number of internet
5th 11th 4th 1st
users

Motor vehicle
6th 12th 9th 2nd
production

Military
14th 8th 9th 3rd
expenditures

19
Bibliografie:
1. Carbaugh, R., International economics, Thomson South-Western Press, Canada,
2006.
2. Cârstea, G., Starea lumii 2006. China şi India, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008.
3. Kirițescu, Costin, Piața Chinei - provocări și oportunități pentru România și
Uniunea Europeană, Ed. Expert, București, 2009
4. Tian, X., Managing international business in China, Cambridge University Press,
United Kingdom, 2007.
5. Wolf, Martin, China changes the whole world, Financial Times
6. bric-investment.com
7. foreignpolicy.com
8. wikipedia.com
9. ***International trade statistics 2009
10. ***Dreaming with BRICs: The Path to 2050
11. ***How solid are the BRICs?

20