UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ȘTIINȚE ECONOMICE

DEPARTAMENTUL ECONOMIE, MARKETING ȘI TURISM

VIERI VRISTINA

Proiect de investigație
Disciplina: economia întreprinderii

TEMA: FALIMENTUL ÎNTREPRINDERII

CHISINAU 2019
Cuprins :
1. Introducere. Ce este falimentul?

1.1. Cum ne protejam de faliment?

1.2. Efectele intentarii procedurii falimentului

2. Analiza riscului de faliment

2.1 Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilantului patrimonial

2.2.ANALIZA FONDULUI DE RULMENT PATRIMONIAL

2.3.ANALIZA RATELOR DE SOLVABILITATE

2.4Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

3. ANALIZA FUNCTIONALĂ A RISCULUI DE FALIMENT

3.1.FONDUL DE RULMENT FUNCTIONAL SI NEVOIA DE FOND DE RULMENT

3.2. RELATIILE DE TREZORERIE SI APRECIEREA RISCULUI DE FALIMENT

3.3. ANALIZA FONDULUI DE RULMENT BANCAR

3.4.CALCULUL SI ANALIZA NEVOII DE FOND DE RULMENT PENTRU EXPLOATARE
CU AJUTORUL RATELOR DE GESTIUNE
Concluzie.
Bibliografie
Introducere
Persoana juridică se constituie pentru a desfăşura o activitate comercială pe durata stabilită în
actul constitutiv prin îndeplinirea formalităţilor cerute de lege. Uneori durata societăţii se
prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar orice societate
comercială va sfârşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil, ca şi o persoană
fizică: se naşte, trăieşte şi moare. Ca persoană juridică, societatea comercială se află în raporturi
juridice cu asociaţii şi stabileşte asemenea raporturi cu terţii.

Aspectele de ordin organizatoric ale persoanei juridice şi, cu precădere, ale societăţilor
comerciale, consider că nu pot fi separate de activitatea întreprinsă şi supusă riscurilor inerente
comerţului, respectiv celor având caracter industrial, economic sau financiar. Dificultăţile financiare
ale societăţii comerciale pot avea caracter temporar sau remediabil.

Într-o astfel de situaţie, devin incidente normele procedurii restructurării pe baza măsurilor
înscrise în planul procedurii de restructurare, din a cărei punere în aplicare se aşteaptă refacerea
lichidităţilor. În acest caz restructurarea se referă la operaţiunile de natură patrimonială luate în
cadrul unui manageriat al crizei de lichidităţi, societatea păstrând fiinţa neafectată.

În cazul eşecului, lipsa de lichidităţi devine iremediabilă iar procedura restructurării se va

converti în procedura falimentului având ca finalitate lichidarea patrimonială totală.

Ţinînd cont de această realitate, încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă realizarea unor
operaţiuni care vor avea ca rezultat nu doar încetarea personalităţii juridice, dar şi lichidarea
patrimoniului societăţii, prin exercitarea şi îndeplinirea obligaţiilor sociale. Societatea comercială se
dizolvă când este supusă procedurii falimentului. Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012 nu
reglementează noţiunea de faliment, însă conform art. 115 din lege prin care sînt enumerate
condiţiile intrării în faliment, putem distinge precum, falimentul fiind procedura de încetare a
existenţei unei societăţi comerciale aplicată de către instanţa de insolvabilitate în cazurile prevăzute
la art. 115, alin. 1 din LI, în vederea lichidării averii acesteia pentru acoperirea pasivului, fiind
urmată de radierea debitorului din registrul în care a fost înmatriculat.

Potrivit aceluiaşi text de lege distingem temeiurile care determină intrarea societăţii în
faliment: debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura, iar creditorii nu cer restructurarea
lui; debitorul este decăzut din dreptul de a propune un plan al procedurii de restructurare, iar
creditorii nu cer restructurarea lui; alţi participanţi nu au propus un plan al procedurii de
restructurare, sau nici unul din planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat; nepropunerea în
termen a unui plan de către debitor; neacceptarea/neconfirmarea planului propus de debitor;
urmare a neexecutării planului procedurii de restructurare sau acceptarea propunerii
lichidatorului de a trece în faliment.

-CUM NE PROTEJĂM ?
Conform legii cu privire la societăţile cu răspundere limitată, societăţii pe acţiuni anual
adunarea fondatorilor (membrilor) aprobă situaţiile financiare (anterior avea denumirea de raport
financiar). Din acesta poate fi calculat coeficientul solvabilităţii şi anume:
Coeficientul solvabilităţii absolute (scadente, rapide, imediate, 1 treaptă) – (Numerar în
casierie şi la conturi curente (în fostul raport - Mijloace băneşti / Datorii curente (în raportul
financiar – Datorii pe termen scurt),
Coeficientul solvabilităţii intermediare (II treapta) (Numerar în casierie şi la conturi curente
+ Investiţii curente (în fostul raport – Investiţii pe termen scurt) + creanţe curente (în fostul raport –
Creanţe pe termen scurt) / Datorii curente),
Coeficientul total de stingere (Coeficientul acoperirii,coeficientul solvabilităţii curente III
treapta) (Active circulante (în fostul raport – active curente) / Datorii curente).
Intervalul optim al Coeficientului Solvabilităţii curente este de 2–2,5.
Semnificaţia coeficientului solvabilităţii intermediare mai mic decît 2 mărturiseşte despre
pierderea solvabilităţii întreprinderii.
Intervalul optim al Coeficientului solvabilităţii absolute este de 0,2–0,25.
Corespunzător, în situaţia în care societatea se află în dificultate financiare (nu în insolvabilitate)
proprietarii societăţii trebuie să constate premise pentru a depune o cerere introductivă în instanţa de
judecată privind intentarea procedurii de insolvabilitate cu cerinţa de a dispune restructurarea
societăţii debitoare. În atare caz conform art. 21 alin (6) din Legea insolvabilităţii instanţa va emite
în cel mult 10 zile lucrătoare o hotărîre fără drept de atac unde se va intenta un proces de
insolvabilitate şi va obliga societatea debitoare să prezinte un plan de restructurare.

Acest fapt îl va scuti pe debitor de răspunderea prevăzută la art. 14 Legea insolvabilităţii ce o

are, dar şi îi va permite să-şi suspende pe o perioadă curgerea dobînzilor, penalităţilor, dar şi
executarea silită a creanţelor sale în mod individual de către creditori.
 În acelaşi mod debitorul poate să-şi realizeze drepturile prin aplicarea art. 219 din Legea
insolvabilităţii depunînd o cerere de intentare a procedurii accelerate de restructurare. În ambele
cazuri debitorul poate în baza unui plan de restructurare să-şi salveze activitatea, dar şi membrii
organelor de conducere de anumite consecinţe juridice nedorite.

În situaţia, însă în care societatea debitoare nu a ”reuşit” să depună în termen o cerere

introductivă de intentare a unui proces de insolvabilitate, şi această cerere este depusă de creditor,
societatea debitoare în conformitate cu art. 28 legea insolvabilităţii va depune imediat o referinţă în
care va intenţiona să-şi restructureze activitatea.

Dacă însă şi acest termen a fost omis de către debitor, o ultimă şansă mai are de a manifesta
intenţia de a se restructura în faţa adunării de raportare a creditorilor (art. 114 din LI) cînd
adunarea creditorilor vor decide în baza unui raport al administratorului procedura în care va
continua derularea insolvabilităţii.

Totodată societatea debitoare trebuie să ţină cont că este decăzută din dreptul de a propune un
plan al procedurii de restructurare dacă:

 × la cererea introductivă depusă de creditor, nu va recunoaşte starea de insolvabilitate;

 × timp de 3 ani anterior formulării cererii introductive, a mai fost subiect al unei proceduri de
restructurare;
 × administratorul/directorul şi/sau asociaţii au antecedente penale;

× nu a prezentat un plan al procedurii de restructurare în termenul stabilit la adunarea creditorilor

sau instanţa de insolvabilitate;

Temei de intrare în faliment este si neacceptarea planului de restructurare propus de debitor sau
neconfirmarea acestuia de către instanţa de insolvabilitate. Aici menţionez că planul de restructurare
trebuie să fie unul întemeiat din punct de vedere economic, să fie unui executiv în termeni restrînşi,
să fie unul acceptabil pentru creditori şi să nu încalce nici un drept al acestora, deşi poate prevedea şi
anumite micşorări ale datoriilor, anulări ale dobînzilor, amînări a termenilor de plată.

Efectele intentării procedurii falimentului sînt cele mai nedorite pentru societatea
debitoare.

Odată intentată procedura falimentului conform art.116, instanţa de insolvabilitate va desemna

un lichidator propus de adunarea creditorilor, persoana care în continuare se va ocupa doar de
valorificarea activelor şi repartizarea mijloacelor obţinute din această acţiune. Organele de
conducere ale societăţii debitoare complet sînt înlăturare de la procedura dată.

După intrarea în procedura de faliment, orice transfer, îndeplinire a unei obligaţii, exercitare a
unui drept, act sau fapt, cu excepţia celor autorizate de lichidator sau instanţa de insolvabilitate,
efectuate de debitor sau administratorul insolvabilităţii sînt nule. Astfel orice activitate întreprinsă
de către orice persoană, fără autorizarea prealabilă a lichidatorului sau instanţei de insolvabilitate
este lipsită de efecte juridice; actele juridice încheiate de către persoanele neîmputernicite vor înceta
cu efect retroactiv din momentul încheierii. (art.116 alin (2) Legea insolvabilității)

Pentru nedepunerea la timp a cererii introductive de intentare a procesului de insolvabilitate pot

fi aplicate prevederile art. 159 alin. (4), 248, 249 din Legea insolvabilităţii, iar partea neacoperită a
datoriilor întreprinderii de masa debitoare poate fi pusă pe seama organelor de conducere.

Textul de lege reglementează faptul că nici o dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori
cheltuială nu se adaugă creanţelor născute ulterior datei deschiderii procedurii generale şi nici
procedurii simplificate a falimentului, această dispoziţie este instituită pentru a proteja masa
debitoare, pentru a nu îndatora debitorul şi mai mult, altfel va fi imposibilă satisfacerea creanţelor
faţă de creditori.

După valorificarea masei debitoare în întregime, sumele provenite din valorificare se distribuie
între creditori, iar lichidatorul prezintă instanţei de insolvabilitate raportul final şi societatea
debitoare este lichidată cu radierea acesteia din registrul de stat al persoanelor juridice.

Capitolul II - ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

Solvabilitatea reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata obligatiilor scadente care

rezulta din angajamentele anterioare contractate , fie din operatii curente a caror realizare
conditioneaza continuarea activitatii, fie din prelevari obligatorii.

În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii intreprinderii de a fi solvabila si de

a invinge riscul de faliment ocupa un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligatiilor
genereaza prejudicii si necesita o corectura urgenta. Totodata, echilibrul financiar este un
imperativ absolut, adica nu poate fi omis sub nici o motivatie. In practica economica, se poate
concepe ca o intreprindere care cunoaste o perioada mai dificila sa renunte provizoriu la unele
obiective de crestere, obiective economice sau sociale. In schimb, ea nu poate renunta la
asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie conditia financiara de supravietuire[1].

Aprecierea capacitatii intreprinderii de a-si regla in termen obligatiile se apreciaza nuantat

in functie de conditiile concrete economico-financiare in care-si desfasoara activitatea. Astfel, o
intreprindere poate avea dificultati temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de
neacoperirea in termen a unei creante importante sau a accelerarii platilor intr-o perioada de
crestere rapida a activitatii. In acest caz, dificultatile de plata apar ca o expresie a unei
neconcordante de moment care nu afecteaza imaginea firmei. Solutii simple pot permite trecerea
peste aceste dificultati si reinstaurarea continuitatii platilor: obtinerea de termene suplimentare
din partea furnizorilor, amanarea datoriilor financiare, obtinerea de imprumuturi pe termen scurt.

Intreprinderea poate cunoaste dificultati financiare periodice, ca de exemplu intarzierea

platilor in anumite momente ale anului sau in perioade de accelerare a cresterii. Chiar daca
viabilitatea intreprinderii nu e pusa in pericol, imaginea sa se poate degrada datorita perturbarilor
periodice.

Permanenta unor dificultati de achitare a obligatiilor este expresia unei fragilitati

economice si financiare structurale. Ele pot genera restrangerea activitatii, reducerea efectivului
de salariati, restructurarea sistemului de gestiune sau in cazurile foarte grave, falimentul
intreprinderii.

Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment[2], esentiale pentru procesul

decizional sunt urmatoarele:

1.Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilantului patrimonial;

2.Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;

3.Analiza functionala a riscului de faliment;

2.1.ANALIZA STATICA A RISCULUI DE FALIMENT PE BAZA BILANTULUI

PATRIMONIAL
 Analiza financiar-patrimoniala este in esenta o analiza statica in care sunt prioritare
valoarea si solvabilitatea intreprinderii. Acest tip de analiza a reprezentat mult timp in teoria
economica singura modalitate de evaluare a riscului. Principalele instrumente operationale la care
recurge analiza financiara pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment si
ratele de solvabilitate.

2.2.ANALIZA FONDULUI DE RULMENT PATRIMONIAL

In acceptiunea patrimoniala, activul si pasivul sunt formate din doua mari mase:

-o masa relativ permanenta (cu o durata >1 an), formata din activul imobilizat (Ai) si
capitalul permanent (CP);

-o masa mobila (cu o durata < 1 an), alcatuita din activul circulant (Ac) si obligatiile pe
termen scurt (OTS).

Potrivit teoriei patrimoniale, o intreprindere este solvabila daca asigura echilibrul maselor
de aceeasi durata, daca respecta urmatoarele reguli financiare:

1. Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)

2. Activ circulant (Ac) = Obligatii pe termen scurt (OTS)

Respectarea stricta a acestor ecuatii de echilibru presupune o activitate fara intreruperi si

de o regularitate perfecta in privinta incasarilor si platilor. Cu alte cuvinte, intreprinderea trebuie
sa dispuna la fiecare scadenta a unei obligatii, de disponibilitati suficiente pentru a le achita.
Realizarea practica a acestor cerinte este dificila deoarece activele (ca intrari potentiale de
fonduri) si pasivele (ca iesiri potentiale de fonduri) sunt asimetrice din punct de vedere al
riscului. In timp ce exigibilitatea obligatiilor pe termen scurt este certa, transformarea activului in
disponibilitati este aleatoare, putand fi perturbata de o serie de factori economici, financiari si de
conjunctura lor. Aceasta asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje in
masura sa faca fata “neregularitatilor de scadenta”, cunoscuta in teoria economica sub numele de
fond de rulment patrimonial.

Fondul de rulment poate fi definit:[3]

 a) pornind de la elementele cuprinse in partea superioara a bilantului: FR= CP - Ai.

Prin urmare, fondul de rulment reprezinta acea parte din capitalul permanent care
depaseste valoarea imobilizarilor nete si poate fi afectata finantarii activelor circulante.

b) pornind de la elementele de la baza bilantului: FR = Ac - OTS

Deci, fondul de rulment reprezinta excedentul activelor circulante peste valoarea

obligatiilor pe termen scurt. Pornind de la componenta proprie si cea imprumutata a capitalului
permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment strain.

Fondul de rulment propriu masoara excedentul de capital propriu peste valoarea activelor
imobilizate. Se calculeaza astfel:

Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial – Obligatii pe termen lung

si mediu

Fondul de rulment strain reprezinta diferenta dintre fondul de rulment patrimonial si cel
propriu.

Notiunea de fond de rulment, rezultata prin punerea in corespondenta a lichiditatii

activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare
a obligatiilor, a riscului de faliment. Intre activele circulante, ca lichiditati potentiale (obtinute
prin realizarea stocurilor, incasarea creantelor si pastrarea de disponibilitati) si exigibilitatea
potentiala pot exista, practic, urmatoarele situatii:

a) Ac = OTS è FR = 0

Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asigurata, dar acest echilibru este fragil, putand fi
compromis de orice dereglare in realizarea creantelor.

b) Ac > OTS è FR > 0

Se inregistreaza un excedent de lichiditati potentiale pe termen scurt fata de exigibilitatea

potentiala pe termen scurt. Intreprinderea are o situatie favorabila in termeni de solvabilitate,
pentru ca este in masura sa faca fata obligatiilor la scadenta, dispunand in plus de un stoc tampon
de lichiditati potentiale.

c) Ac < OTS è FR < 0

Lichiditatile potentiale nu acopera in totalitate exigibilitatile potentiale, intreprinderea

avand dificultati in ce privrste echilibrul financiar.

Aprecierea corespunzatoare a semnificatiei fondului de rulment pentru echilibrul financiar

necesita luarea in considerare a duratei medii a activelor si pasivelor, care in practica nu sunt
egale decat ca exceptie.

· Daca activele circulante se rotesc ( deci devin lichide ) mai repede decat obligatiile,
inseamna ca intreprinderea poate sa-si asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic
in acest sens il reprezinta situatia intreprinderilor din sectorul distributiei[4], a caror
activitate se caracterizeaza printr-o rotatie rapida a activelor circulante, datorita
incasarii in numerar a vanzarilor (a clientilor) si o rotatie mai lenta a obligatiilor pe
termen scurt, datorita temenelor de plata favorabile, acordate de furnizori. In aceste
conditii, echilibrul financiar e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca
valoare, dar si cu un fond de rulment negativ.
· Daca activele circulante se rotesc mai lent decat obligatiile pe termen scurt (deci
timpul de transformare a activelor in lichiditati depaseste timpul de achitare a
obligatiilor), mentinerea echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si
de valoare ridicata[5].

Rezulta astfel ca nu exista o relatie simpla si clara intre fondul de rulment si riscul de
faliment al unei firme. Anumite unitati satisfac cerintele echilibrului financiar cu un fond de
rulment negativ, in timp ce altele se dovedesc insolvabile in ciuda unui fond de rulment pozitiv.
De asemenea, unele in- treprinderi isi mentin solvabilitatea cu un fond de rulment scazut, in timp
ce altele cunosc dificultati financiare in ciuda unui fond de rulment de valoare foarte mare.

2.3.ANALIZA RATELOR DE SOLVABILITATE

 Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la obligatiilor exigibile
in vederea evaluarii riscului de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt:

a) Rata solvabilitatii generale (RSG ), care compara ansamblul lichiditatilor potentiale

asociate activelor circulante cu ansamblul obligatiilor scadente sub un an. Se
calculeaza astfel:

RSG = (Activ circulant) / (Obligatii pe termen scurt)

RSG permite aprecierea gradului de acoperire a obligatiilor pe termen scurt de catre activul
circulant. O rata unitara arata o corespondenta deplina intre activele circulante si sursele
corespunzatoare. O valoare supraunitara a acestei rate indica existenta unor active mai mari decat
obligatiile pe termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei parti din capitalul permanent pentru
finantarea exploatarii.

Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa-zisa “rata a fondului de rulment”( RFR)
calculata ca raport intre capitalul permanent si activul imobilizat:

RFR = (Capitalul permanent) / (Activ imobilizat)

Aceasta rata este supraunitara cand la acoperirea activelor circulante a concurat, pe langa
obligatiile pe termen scurt, si capitalul permanent.

Rata solvabilitatii generale nu permite o judecata definitiva asupra solvabilitatii pe termen

scurt. Semnificatia sa are o marja sporita de aproximare, datorita numarului mare de variabile ale
solvabilitatii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotatie a
activelor si a stocurilor, intensitatea sezonalitatii activitatii.

b) Rata solvabilitatii partiale (RSP), care exclude stocurile din activele circulante, acestea
constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii si lichiditatii sale:

RSP = (Activ circulant – Stocuri) / (Obligatii pe termen scurt) sau:

RSP = (Creante + Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)

 RSP exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe termen scurt din creante
si disponibilitati. Aceasta rata, de regula subunitara, trebuie analizata si interpretata cu prudenta
prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor ( numarul de clienti,
ponderea lor in totalul creantelor). In teoria economica sunt pareri potrivit carora o rata cuprinsa
intre 0,8 si 1 ar reprezenta o situatie optima in ce priveste solvabilitatea[6].

c) Rata solvabilitatii imediate (RSI), care pune in corespondenta elementele cele mai
lichide ale activului cu obligatiile pe termen scurt:

RSI = (Plasamente + Disponibilitati) / (Obligatii pe termen scurt)

In teoria economica se apreciaza ca: RSI > 0,3.

Interpretarea ratei[7] trebuie sa mai implice si alte informatii privind conditiile de

desfasurare a activitatii. Desi, teoretic, o rata ridicata indica o lichiditate, respectiv o solvabilitate
ridicata, ea poate avea si alte semnificatii, ca de exemplu, o folosire mai putin performanta a
resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicata a acestei rate, nu este o garantie a
solvabilitatii daca celelalte active au un grad redus de lichiditate. O valoare scazuta a ratei de
solvabilitate imediata poate fi perfect compatibila cu mentinerea echilibrului financiar daca
intreprinderea minimizeaza valoarea incasarilor sale, detinand in schimb valori de plasament,
creante, stocuri usor mobilizabile in concordanta cu exigibilitatea obligatiilor la termen.

Majoritatea organismelor financiare din tarile cu economie de piata recurg si la alte rate in
vederea evaluarii riscului financiar. Una dintre acestea este rata autonomiei financiare (RAF).

RAF = (Obligatii pe termen mediu si lung) / (Capital propriu)

Creditorii impun ca aceasta rata sa fie subunitara. De asemenea, aprecierea solvabilitatii

se recomanda compararea activului net contabil cu totalul pasivului. Anumite organisme
financiare pretind ca activul net contabil sa fie mai mare decat o treime din pasiv.

Activul net contabil > ¾ Pasiv.

Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea putin semnificativa datorita
aprecierii generale a lichiditatii, respectiv solvabilitatii, fara luarea in analiza a gradului (duratei)
de realizare a activelor, respectiv pasivelor.
2.4Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor
Metodele de analiza a riscului prezentate anterior permit masurarea performantelor
trecute ale intreprinderii, informand in mica masura asupra viitorului acesteia. Rezultatele
financiare se pot degrada foarte rapid in timp. De aceea apare tot mai evidenta necesitatea
unor informatii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reactie la aceste
cerinte practice, diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importanta dezvoltare
datorita utilizarii unor metode statistice de analiza a situatiei financiare pornind de la un
ansamblu de rate.[8]

Metoda “scoring” are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea
riscului de faliment al unei intreprinderi. Aceasta metoda se bazeaza pe tehnicile statistice ale
analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de intreprinderi format
din doua grupuri distincte: un grup de intreprinderi cu dificultati financiare si un grup de
intreprinderi sanatoase. Pentru fiecare din cele doua grupuri se stabileste o serie de rate, dupa care
se determina cea mai buna combinatie liniara de rate care sa permita diferentierea celor doua
grupuri de intreprinderi.

Ca urmare a aplicarii analizei discriminante, se obtine pentru fiecare intreprindere un scor

“Z”, functie liniara de un ansamblu de rate. Distributia diferitelor scoruri permite distingerea
intreprinderilor sanatoase de cele in dificultate.

Scorul “Z” atribuit fiecarei intreprinderi se determina cu ajutorul functiei:

Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + ……. + anxn , unde:

- x reprezinta ratele implicate in analiza;

- a reprezinta coeficientul de ponderare al fiecarei rate.

In teoria economica au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor,

dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Canon si Holder; modelul Holder,
Loeb si Partier; modelul Bancii Frantei etc.

a) Functia stabilita de Altman are urmatoarea forma:

 Z = 3,3 x1+ 1,0 x2 + 0,6 x3 + 1,4 x4 + 1,2 x5 , unde:

X1 = Rezultatul curent inaintea impozitarii / Activ total

X2 = Cifra de afaceri / Activ total

X3 = Capitalizarea bursiera / Imprumuturi

X4 = Profitul reinvestit / Activ total

X5 = Activ circulant / Activ total

b) Modelul Canon si Holder are la baza functia:

Z = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 ,unde:
X1 reprezinta rata solvabilitatii partiale = (Creante + Plasamente + Disponibilitati) /
(Obligatii pe termen scurt);
X2 reprezinta rata stabilitatii financiare = Capitaluri proprii / Pasiv total;
X3 reprezinta rata (nivelul) cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Cifra de
afaceri;
X4 reprezinta rata de remunerare a personalului (cheltuielile cu personalul in
valoarea adaugata) = Cheltuieli salariale / Valoarea adaugata;
X5 reprezinta ponderea excedentului brut de exploatare in valoarea adaugata =
Excedent brut din exploatare / Valoarea adaugata.
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului. Astfel, se disting 3 zone:[9]
- zona nefavorabila pentru Z < 4
- zona de incertitudine pentru 4 < Z < 9
- zona favorabila pentru Z > 9

Probabilitatea falimentului in functie de valoarea scorului este:

Scor (Z) Probabilitatea falimentului

Negativ > 80 %

0 – 1,5 75 – 80 %
1,5 – 4,0 70 – 75 %

4,0 – 8,5 50 – 70 %

9,5 35 %

10,0 30 %

13,0 25 %

16,0 15 %

16 10 %
c) Functia de scor obtinuta de Centrala Bilanturilor Bancii Frantei cuprinde o serie de 8
rate, ale caror relatii de calcul sunt prezentate mai jos :
Z = -1,25 x1 – 2,003 x2 – 2,824 x3 + 5,221 x4 – 0,689 x5 – 1,164 x6 + 0,706 x7 + 1,408 x8 ,
unde :
X1 = Rata cheltuielilor financiare = Cheltuieli financiare / Excedent brut din
exploatare
X2 = Rata de acoperire a capitalului investit = Capitalul permanent / Capitalul
investit
X3 = Rata capacitatii de rambursare a obligatiilor = Capacitatea de autofinantare /
Obligatii
X4 = Rata marjei brute de exploatare = Excedent brut din exploatare / Cifra de
afaceri
X5 = Durata medie a creditului financiar = (Sold mediu x Furnizori x T) /
(Cumparari de marfa)
X6 = Rata de crestere a valorii adaugate = (Valoarea adaugata 1 – Valoarea
adaugata 2) / Valoarea adaugata p
X7 = Durata medie a creditului clienti = (Sold mediu clienti x T) / Vanzari
X8 = Rata investitiilor fizice = Investitii / Valoarea adaugata
 In functie de valoarea lui Z se disting:
- o zona nefavorabila Z < -0,25;
- o zona de incertitudine –0,25 < Z < 0,125;
- o zona favorabila Z > 0,125

Metoda scorurilor completeaza practic metodele clasice ale analizei riscului, avand o
caracteristica preponderent predictiva.

3. ANALIZA FUNCTIONALĂ A RISCULUI DE FALIMENT

Analiza patrimoniala a riscului de faliment a fost completata cu analiza functionala bazata

pe notiunea de stocuri si fluxuri din utilizari si resurse. Analiza functionala este adesea calificata
ca o analiza dinamica, prin opozitie cu analiza patrimoniala fundamental statica. In realitate,
analiza functionala are un caracter static atunci cand e bazata pe analiza stocurilor, sau dinamic,
cand opereaza cu fluxuri de utilizari si resurse.

3.1.FONDUL DE RULMENT FUNCTIONAL SI NEVOIA DE FOND DE RULMENT

Fondul de rulment functional reprezinta diferenta dintre resursele aciclice stabile si activele
(utilizarile) aciclice stabile.

FRF = RAS - AAS

Fondul de rulment functional este destinat acoperirii unei parti din nevoia de finantare
legata de ciclul de exploatare.

Nevoia de fond de rulment[10] reprezinta partea din activele ciclice ce trebuie finantate
din resurse stabile. Nevoia de fond de rulment (NFR) se calculeaza astfel: NFR = AC (active
ciclice) – RC (resurse ciclice)

Nevoia de fond de rulment cunoaste fluctuatii importante in timpul derularii ciclului de

exploatare datorita sezonalitatii activitatii, uzantelor in materie de termenul de plata etc.

In cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existenta unei componente stabile care
trebuie finantata din resurse stabile, adica fie din
capital propriu, fie din imprumuturi pe termen lung si mediu. Intr-o maniera generala, cu cat
ciclul de exploatare este mai lung, cu atat nevoia de fond de rulment este mai mare. De asemenea,
cu cat decalajul dintre fluxuri este in detrimentul intreprinderii, cu atat creste nevoia de fond de
rulment. Deficientele de organizare si gestionare a ciclului de exploatare, si anume: rotatia mai
lenta a stocurilor, facturarea cu intarziere a clientilor, incasarea unor creante, clientele dificila,
alegerea necorespunzatoare a furnizorilor genereaza cresterea nevoii de fond de rulment. In
conditiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment depinde de nivelul
de activitate; cu alte cuvinte, daca cifra de afaceri creste, nevoia de fond de rulment inregistreaza
aceeasi tendinta.

In practica, la o structura data a ciclului de exploatare, se constata ca raportul dintre NFR

si CA e relativ constant, avand o rata de variatie rar superioara a 10 – 15 %.[11]

Nevoia de fond de rulment cuprinde pe langa nevoia de fond de rulment pentru exploatare
si nevoia de fond de rulment din afara exploatarii (NFRAE).

Se poate spune deci, ca nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidentei deciziilor
luate in materie de aprovizionare, stocare, de credit – clienti, de termene de plata a furnizorilor,
de investitii financiare etc asupra nevoilor de finantare si asupra echilibrului financiar al
intreprinderii.

3.2. RELATIILE DE TREZORERIE SI APRECIEREA RISCULUI DE

FALIMENT

Diferenta dintre fondul de rulment functional si nevoia de fond de rulment reprezinta

soldul de trezorerie (T) : T = FRF – NFR.

Trezoreria se mai poate calcula si dupa relatia: T = TA – TP.

Relatiile de trezorerie pun in evidenta modul de realizare a ciclurilor financiare ale

intreprinderii. [12]

a) In optica functionala, echilibrul financiar este respectat daca: FRF >NFR; aceasta
implica un sold pozitiv de trezorerie: T > 0. Deci, fondul de rulment este suficient de
 mare nu numai pentru finantarea nevoii de fond de rulment din exploatare, ci si pentru
asigurarea unei trezorerii care sa-i permita efectuarea de plasamente si detinerea unor
disponibilitati. Capitalul permanent, asigura in acest caz, finantarea stabila a:
- ansamblului imobilizarilor;
- nevoii de fond de rulment pentru exploatare;
- lichiditatii excedentare.

O asemenea structura financiara apare la prima vedere favorabila in termeni de echilibru

financiar, respectiv de risc. Pe termen scurt pot aparea unele dificultati de plata daca anumite
resurse de trezorerie au termene scurte de plata. Dar, o astfel de situatie nu poate sa genereze
probleme grave de solvabilitate, deoarece negocierea unui nou credit sau realizarea unor active ar
trebui sa permita intreprinderii sa treaca peste dificultatile existente. Existenta unui sold de
trezorerie pozitiv ar putea fi insa semnul unei fragilitati potentiale pe termen mediu sau lung.
Abundenta de resurse stabile ar putea semnifica o utilizare insufucient de eficace a acestora, ceea
ce in perspectiva medie sau lunga genereaza dificultati in remunerarea capitalului si rambursarea
imprumuturilor. O asemenea apreciere trebuie formulata cu prudenta intr-o conjunctura
financiara caracterizata printr-o rata a dobanzii foarte ridicata, care descurajeaza investitiile
productive si incita intreprinderile sa-si orienteze fondurile spre utilizari de trezorerie, mai
remuneratorii si mai putin riscante.

b) Daca FRF < NFR , intreprinderea are un sold negativ de trezorerie [13]:

T < 0. In acest caz, nevoia de fond de rulment nu poate fi finantata in intregime din resurse
permenente, intreprinderea fiind obligata sa apeleze la resurse de trezorerie (mai ales credite
bancare) pentru a acoperi, partial, nevoia de finantare generata de ciclul de exploatare. O
asemenea situatie a bilantului atentioneaza asupra echilibrului financiar, intreprinderea fiind
considerata vulnerabila. Astfel, derularea normala a ciclului de exploatare justifica apelarea la
resurse de trezorerie fara ca imaginea, posibilitatile intreprinderii sa fie puse la indoiala.
Adevarata problema generata de o trezorerie negativa nu se pune in termeni de solvabilitate, ci de
dependenta fata de banci, care furnizeaza majoritatea resurselor de trezorerie. Acordarea,
respectiv reinnoirea sistematica de credite conduce in numeroase cazuri la tranformarea lor in
credite pe termen lung. Pentru intreprinderile cu dificultati financiare, bancherii ajung sa imparta
riscul cu proprietarul, fiind obligati sa se poarte ca un cvasi-asociat. Dependenta intreprinderii
fata de banca, poate genera practic riscul de nereinnoire a creditelor curente, precum si riscul de a
accepta conditii de creditare neavantajoase, in special o rata a dobanzii mai mare.

c) Daca FRF = NFR , soldul de trezorerie este nul: T = 0[14].

Aceasta egalitate este numai teoretica; in activitatea practica ea nu poate avea decat
caracter pasager. Mentinerea unei trezorerii care sa tinda spre zero, chiar in conditiile unei
fluctuatii in sensul cresterii sau scaderii, poate fi expresia unei politici de gestiune financiara. O
asemenea practica (Tà0) apara intreprinderea impotriva riscurilor pe care le prezinta, atat
detinerea unor supralichiditati (folosire ineficienta a resurselor) , cat si o trezorerie negativa
(dependenta fata de banci).

Fondul de rulment functional, nevoia de fond de rulment si relatiile de trezorerie

furnizeaza indicatii simple si rapide asupra structurii patrimoniului si a problemelor de echilibru
puse de finantarea investitiilor si a exploatarii. Este vorba, fara indoiala, de un prim nivel de
reprezentare a echilibrului financiar.

3.3. ANALIZA FONDULUI DE RULMENT BANCAR

Intr-o viziune rigida, regula de echilibru pe care se bazeaza analiza functionala presupune
ca o intreprindere nu poate fi viabila cu o trezorerie negativa. Dar, in practica economica se
constata deseori intreprinderi cu sold de trezorerie negativ, fara ca acestea sa aiba dificultati
financiare grave. Astfel, in Franta,[15] in 1982, 5o % din nevoia de fond de rulment din
exploatare era acoperita din credite bancare curente, iar in 1988 acest procent era de 34 %,
stabilitatea financiara a intreprinderilor fiind asigurata prin reinnoirea automata a imprumuturilor
bancare curente. Desi este incontestabil ca o acoperire corespunzatoare a nevoii de fond de
rulment limiteaza riscul de faliment, nu se poate insa conchide ca o incalcare a regulii functionale
de echilibru amintite maximizeaza automat riscul.
 Pornind de la aceste neajunsuri, anumite organisme bancare occidentale au introdus un
prag critic, fundamentat pe importanta creditelor bancare curente. Pragurile cele mei utilizate
sunt:

a) creditele bancare curente (C.B.C.) nu trebuie sa depaseasca doua luni cifra de afaceri:
C.B.C.< 2 luni CA;
b) creditele bancare curente sa nu fie superioare a ½ NFR.

Recunoasterea caracterului de reinnoire sistematica a anumitor credite bancare curente a

condus la definirea notiunii de fond de rulment bancar.

Fondul de rulment bancar reprezinta fondul de rulment functional necesar acoperirii

nevoii de fond de rulment din exploatare, diminuat cu creditele bancare curente (ce se reinnoiesc
automat).[16]

Se apreciaza ca echilibrul financiar e respectat daca:

FR functional > FR bancar.

3.4.CALCULUL SI ANALIZA NEVOII DE FOND DE RULMENT PENTRU

EXPLOATARE CU AJUTORUL RATELOR DE GESTIUNE

Calculul nevoii de fond de rulment din exploatare se poate face si prin folosirea ratelor de
gestiune, stabilite ca raport intre un stoc si un flux de aceeasi natura. Aceste rate se calculeaza
pentru elementele de activ si pasiv care definesc continutul nevoii de rulment.

a) Rata globala a nevoii de fond de rulment:

RgNFR = NFR x 360 / CA

Aceasta rata[17] permite aprecierea globala a nevoii de fond de rulment in raport cu

volumul de activitate.

b) Ratele de gestiune de activ:

 Ratele de gestiune a stocurilor se calculeaza, in masura in care este posibil, pe fiecare
categorie de stoc in parte, astfel:

Ø Rata stocului de marfuri:

Rmf = Stoc de marfuri x 360/ Costul de cumparare al marfurilor vandute
Ø Rata produselor finite:
Rpf = Stoc de produse finite x 360 / Costul de productie
Ø Rata creditului – clienti:
Rcc = Clienti x 360 / CA

c)Rate de gestiune de pasiv:

Rata creditului furnizori:

Rcf = Furnizori din exploatare x 360/ Intrari (cumparari) de marfuri

Aceasta metoda de determinare a nevoii de fond de rulment e cunoscuta in teoria

economica sub denumirea de “metoda expertilor contabili”[18].

CONCLUZIE:

În concluzie pute spune ca dacă eecutăm corect analiza putm stabili procentul teoretic de
faliment ce e un indice foarte bun în gasirea și soluționarea problemeor financiare ale întreprinderii
și posibilitatea de a nu falimenta. Ţin să menţionez că Legea insolvabilităţii nr. 149 din 29.06.2012
are dubla sarcină de a proteja interesele legitime ale debitorilor oneşti, aflaţi în
incapacitate/dificultate temporară financiară, acordându-le posibilitate reală de a se reanima,
totodată acordă un bun sprijin şi creditorilor de a lua măsuri prompte de restituire a capitalului
împrumutat, astfel încît ei înşişi să nu se pomenească în aceeaşi situaţie. Astfel, dacă societatea
debitoare este într-o dificultate financiară, aceasta prin prisma Legii insolvabilităţii poate lua măsuri
pentru a se salva, deopotrivă ca şi creditorul dacă consideră că societatea debitoare nu îi restituie
datoria un timp mai îndelungat trebuie să ia măsuri pentru a se proteja.
Bibliografie:

[1] .M.Niculescu, Analiza economico-financiara, Bucuresti, 1993, pag.279

[2] .M. Niculescu, Metode de analiza a riscului, Revista Finante, Credit, Contabilitate, nr. 5 si 6, 1992

[3] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.283

[4] D. Margulescu si colectivul, Analiza economico – financiara a societatilor comerciale, Supliment la

Revista Tribuna economica, Bucuresti, 1994

[5] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii,Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 2000

[6] . M. Assaeaf, Analyse financiere de l’entreprise europeenne, Note de curs, Toulouse, 1991.

[7] www.contab – audit. ro

[8] . A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990

[9] . J. P. Thibaut, Le diagnostic d’entreprise, Paris, 1989

[10] D. M. Paraschivescu, W. Pavaloaia, Modele de contabilitate si analiza financiara, Editura Neuron,

Focsani, 1994

[11] . A. Leiritz, La practique de la question financiere, Paris, 1990

[12] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995

[13] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995

[14] . G. Vintila, Gestiunea financiara a intreprinderii, Bucuresti, 1995

[15] . G. Charreaux, Gestion financiere, Ed. Litec, Paris, 1991, pag. 371

[16] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993, pag.298

[17] . M. Niculescu, Analiza economico- financiara, Bucuresti, 1993

[18] . J. P. Rayband, Analyse financiere, Paris, 1989

Dictionar de drept

www.lexjustice.md

https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/insolvabilitatea/procedura-simplificata-a-
falimentului/