Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

De C.Petrescu
SUBIECTIV,MODERN,INTERBELIC,IONIC, AL EXPERIENTEI –prezinta
problematica intelectualului

Romanul este o specie a genului epic, in proza, cu actiune complexa, de mare intindere,
desfasurata pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase si o intriga
complicata.In functie de perspectiva narativa folosita de autor, acesta se clasifica in: roman
obiectiv (Ion-L.Rebreanu ) si subiectiv (Maitreyi-M.Eliade, Ultima noapte… de C.Petrescu),
iar in functie de formula narativa folosita, in traditional (Ion-L.Rebreanu) si modern (Ultima
noapte…- de C.Petrescu )
Opera lui Camil Petrescu marchează un moment semnificativ în dezvoltarea romanului
românesc. Acesta surprinde o formulă inovatoare pe care autorul a şi teoretizat-o şi în unele
studii teoretice.Astfel Camil Petrescu afirmă necesitatea unei noi structuri epice derivate din
sincronizarea literaturii cu filozofia şi ştiinţa: „o literatură trebuie să fie sincronă structural
filozofiei şi ştiinţei”(Noua structură şi operă a lui Marcel Proust). Îndepărtându-se de formula
scriitorului obiectiv, tradiţional Camil Petrescu realizează o proză analitică, subiectivă,
caracterizată prin substanţialitate şi autenticitate,cu narator- personaj,focalizare
interna,”vue avec”, opusă celei clasice. Acesta urmăreşte o realitate mult mai complexă,
realitatea propriei conştiinţe: „să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce se
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi”. El se opune naraţiunii realiste şi obiective al cărei model este Rebreanu precum şi
naratorului omniscient de tip demiurgic asa cum îl identificăm în „Ion”. Autorul renunţă la
conturarea unor tipuri literare, chiar dacă nu în totalitate ,la o intrigă lineară ,creând o structură
nouă specifica prozei moderne după modelul lui Proust. C.Petrescu este preocupat de
sondarea profunzimilor abisale ale psihicului uman aşa cum se întâmplă în orice roman
modern.
În întemeierea concepţiei sale teoretice ale este influenţat de intuiţionismul lui Henri
Bergson şi de fenomenologia lui Edmond Husserl. După modelul lui Proust discursul literar
nu se desfăşoară într-o ordine cronologică, a unui timp exterior,ci fragmentat, frânt,
corespunzător duratei interioare, memoriei personale şi cronologice tulburi a propriilor
noastre trăiri.
.Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este documentul artistic al
noii structuri preconizate de Camil Petrescu îm proză. Este un roman de analiză după cum îl
clasifică criticul G.Ibrăileanu sau „autentist” în opinia lui Dumitru Micu.,ionic in clasificarea lui
N.Manolescu. Pentru Camil Petrescu acesta reprezintă un exerciţiu de virtuozitate a spiritului
lucid care „a văzut idei”, un roman al „artei pentru adevăr”.
Textul narativ este structurat in doua parti precizate inca din titlu,care indica si cele
doua teme ale romanului,reflectand experientele de cunoastere traite de protagonist-Stefan
Gheorghidiu,dragostea si razboiul.Daca prima parte reprezinta esecul iubirii
matrimoniale,partea a doua,cu forma unui jurnal de campanie,urmareste experienta acestuia
de pe front,din timpul Primului Razboi Mondial.Daca prima parte este in intregime
fictionala,a doua valorifica jurnalul de campanie al autorului,ceea ce da autenticitate operei.
Aceasta raportare autentica la cele doua experiente existentiale , necesare in actul cunoasterii
si autocunoasterii de sine , dar si al lumii, precum si naratiunea subiectiva, confesiva, cu
valorificarea dosarelor de existenta-jurnalul de front al autorului-integreaza opera in categoria
romanului experientei.
Unitatea romanului este data de unicitatea constiintei care traieste si analizeaza aceste
doua experiente definitorii pentru existenta sa.
Romanul debuteaza printr-un artificiu de compozitie,care subliniaza structura sa de
roman modern.Astfel,actiunea primului capitol,LA PIATRA CRAIULUI IN MUNTE,este
posterioara intamplarilor relatate in restul Cartii I.Se evidentiaza astfel cele doua planuri
temporale ale discursului narativ:timpul nararii (prezentul frontului) si timpul narat
(trecutul povestii de iubire).In primavara anului 1916, in timpul concentrarii pe Valea
Prahovei, Gheorghidiu asista la popota ofiterilor la o discutie despre dragoste si fidelitate,
pornind de la un fapt divers relatat in presa:un barbat care si-a ucis nevasta infidela,a fost
achitat la tribunal.Discutia declanseaza memoria afectiva a protagonistului,care retraieste cei 2
ani si jumatate de casnicie cu Ela.
Pentru Platon iubirea este „nazuinta de a zamisli intru frumusete”, iar pentru Dante,
”Dragostea misca Soarele si Luna”.In acelasi timp iubirea este un proces al atentiei,de
concentrare a acesteia asupra unei persoane care devine pentru indragostit centrul universului,
asa cum i se intampla si lui Stefan.
Naratiunea in „Ultima noapte...” este subiectiva si se realizeaza la persoana I,printr-un lung
monolog interior al lui Stefan Gheorghidiu.Acesta comunica si se autoanalizeaza alternand
planul interior(trairi,sentimente,reflectii) cu planul exterior al lumii.Perspectiva care ni se
ofera este profund personala, iar constiinta eroului e de o luciditate tragica in cautarea
adevarului,a esentelor.Cele doua nopti sunt complementare intre ele,conturand imaginea unei
personalitati interogative,lucide,care se cauta pe sine.Romanul se deschide cu o scena simbolica,
altfel ulterioara in ordinea temporala care sugereaza comunicarea sufleteasca a
sublocotenentului cu camarazii sai.Pe de alta parte criza sufleteasca se acutizeaza in discutia de
la popotă referitoare la fidelitate, dragoste si incredere in casnicie.Cele doua experiente
existentiale,dragostea si razboiul il vor defini ca fiinta si ca personalitate:”In fata mortii si
in dragoste omul apare in autenticitatea lui”,marturiseste naratorul.Autenticitatea inseamna
traire in constiinta si un astfel de drum strabate si Gheorghidiu, parcurgand in acelasi timp un
drum al clarificarilor interioare:”cautam o verificare si o identificare a eului”,marturiseste
personajul.Eroul este un cautator lucid de experiente fundamentale,necesare orgoliului sau:”N-as
vrea sa existe pe lume o experienta definitiva de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea
din intregul meu sufletesc”.
Monografia indoielii, problema iubirii si a geloziei se contureaza in fraza introductiva a
capitolului „Diagonalele unui testament”:”Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega
de la universitate si banuiam ca ma insala”.Afirmatia se reia si se complica, reflectia
impletind cadrul exterior cu cel interior, sufletesc ce evoca pentru a analiza o poveste de iubire:
dragostea de studenti saraci, bucuriile simple,comuniunea intelectuala.Evenimentele nu sunt
inregistrate dintr-o perspectiva traditionala, ci sunt inregistrate miscarile interioare ale sufletului
si constiintei nelinistite a lui Gheorghidiu cu orgolii, satisfactii, indignari , indoieli, ipoteze si
interpretari.Retrospectiile (analepsele) succesive (masa la unchiul Tache, lectia de filozofie,
excursia la Odobesti, plimbarea la Sosea sau participarea la cursele hipice) sunt toate
pretexte pentru drama eroului.Important este drumul launtric al personajului spre sine
insusi,spre eul sau cel adevarat,nu atat istoria cuplului:”cautam o verificare si o identificare a
eului meu”,afirma Gheorghidiu,subliniind ca „nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste
absoluta.
 Reamintirea momentelor traite in cuplu ii permite eroului ca prin intermediul memoriei
involuntare sa plonjeze in trecutul sau,de la primele intalniri,la momentele de indoiala si la
despartiri.
Amandoi au fost studenti saraci: ea la Litere, el la Filosofie si s-au casatorit din dragoste,
starnind admiratia,dar si invidia celor din jur.Desi ii placeau brunetele,Stefan se lasa cucerit de
tanara studenta la Litere,care emana in jurul ei seninatate,gratie si bunatate. Acest sentiment de
simpatie se va consolida in timp prin lungi convorbiri,prin participarea impreuna la cursurile de
filozofie si matematica,expresie al supremului devotament al Elei,care nu pricepea nimic din
abstractiunile teoriilor matematice.Personajul este mandru ca a fost preferat de femeia cu „ochi
de clestar” pe care o admirau toti si care i s-a dedicat in intregime lui.Intrarea in lumea
mondena,dominata de bani,lux,moda,intrigi amoroase si afaceri ii prinde nepregatiti pe cei
doi.Ela se adapteaza mai usor acestei noi realitati,spre deosebire de sotul ei care va observa ca
mostenirea genereaza un proces de instrainare in cuplu.
Analiza noii situatii il face sa constate ca tanara sa sotie este preocupata de afaceri,ca-i
reproseaza lipsa de abilitate in relatiile cu ceilalti,tinuta vestimentara neingrijita,stangacia la
dans,dupa cum intelege ca ea nu isi doreste copii,ca prefera alt partener pentru petreceri si ca isi
doreste sa fie la fel de eleganta ca si verisoara sa Anisoara.
Barbatul devine gelos chiar daca acest sentiment i se pare teoretic o frivolitate si o vulgaritate
in acelasi timp,dar excursia la Odobesti ii ofera o serie de argumente si dovezi in favoarea
infidelitatii.Ela nu accepta decat compania d-lui G.,dialogheaza doar cu acesta,ii solicita ramuri
inflorite de mar,accepta sa o fotografieze,se plimba impreuna,se sprijina deseori de bratul sau,iar
la masa se asaza langa el si gusta din mancarea lui-gest cu valoare ritualica in cuplu.Amandoi
solicita clatite,se lasa asteptati la masa,Ela se abandoneaza in bratele lui in timpul dansului, si
priveste mereu spre usa cand G. Si o tanara doamna intarzie la cina.
Stefan isi da seama tot mai mult ca este dependent de dragostea Elei,ca nu poate scapa de
aceasta obsesie,dar in acelasi timp este un vanitos,un orgolios care nu poate sa devina sclavul
erotic al sotiei sale.Personajul prefera sa-si sacrifice pasiunea pe altarul vanitatii:in loc sa se
piarda pe sine,prefera sa o piarda pe ea pentru ca stie ca pasiunea nu aduce decat nefericire.
Datorita hipersensibilitatii sale,Stefan trece prin momente chinuitoare,un adevarat iad,de parca
mii de serpi ii sfasie sufletul,pentru ca nu are o certitudine,o dovada concreta a infidelitatii
sotiei.Sosind pe neasteptate intr-o noapte de la Azuga nu-si gaseste sotia acasa, iar servitoarea
nu-i poate oferi nicio informatie.Dupa o vreme de separatie,afla ca a fost la Anisoara,unde s-a
dus sa doarma,dar si acest lucru i se pare o inventie salvatoare.
Strabatand strazile orasului Campulung impreuna cu sotia sa, este multumit ca nimeni nu o
saluta si interpreteaza acest fapt ca o dovada a dorintei ei de a se izola de viata mondena a
acestuia.Personajul traverseaza treceri bruste de la agonie la extaz.Bucuria sa este intrerupta de
aparitia d-lui G.,cunoscut ca donjuan, barbat cu succes la femei.Umilit,ranit in orgoliul
sau,Gheorghidiu incearca sa se desprinda de imaginea ei si experienta razboiului il ajuta sa
depaseasca acest prag dureros al fiintei.Numai asa va putea sa scape de obsesiile trecutului si sa-l
poata darui,eliberandu-se, asa cum apare in excipit :”I-am scris ca-i las absolut tot ce e in
casa,de la obiecte de pret(...)la carti,de la lucruri personale la amintiri.Adica tot
trecutul.”Finalul deschis este un element tipic pentru proza moderna.
Partea a doua a romanului este importanta pentru ca duce la limpezirea dramei personale
traite de Gheorghidiu.Experienta frontului este o experienta in care personajul isi verifica inca
o data propria fiinta. Razboiul este vazut in ipostaza sa lipsita de glorie,din perspectiva
combatantului,in maniera stendhaliana.In acelasi timp,paginile despre razboi vor pune intr-o
lumina critica societatea romaneasca implicata in Primul Razboi Mondial.
Autorul considera razboiul ca un fenomen absurd,care degradeaza fiinta umana si tocmai de
aceea nu este de acord cu scrierile care vorbeau despre entuziasmul soldatilor in
conflagratie.Pentru personajul nostru razboiul inseamna o confruntare continua a individului cu
moartea,o perpetua provocare a propriului destin.In toiul luptelor,fiecare traieste sentimentul
terorii,revelatia propriei stele.
Cap.”Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”,cuprinde pagini dintre cele mai dramatice,dar
si mai realiste din cate s-au scris in literatura despre razboi.Afirmatiile autorului prin intermediul
personajului referitoare la aceasta conflagratie mondiala dezmint in general tot ce s-a spus si
scris despre eroismul din razboi.
In realitate, pe front se simte lipsa armamentului,a unei strategii si tactici coerente, a
echipamentului si a hranei.Faptele de eroism se savarsesc din initiativa unor ofiteri curajosi sau
pur si simplu la intamplare.Faimoasele fortificatii pazite cu strasnicie de ochi indiscreti sunt
parca niste gropi râmate de porci.Se vorbeste de asemenea despre sarma ghimpata si despre
vestitele „gropi de lup” in care dusmanii ar trebui sa calce din nebagare de seama.In tren, in
parlament si in presa se discuta despre talentul romanilor in lupta cu baioneta,”arma secreta” a
romanilor si despre necesitatea unei implicari directe in razboi,sau dimpotriva,despre nevoia
neutralitatii.Superficialitatea discutiilor,demagogia, lipsa simtului realitatii,aduc nota
caragialiana unor secvente.Atitudinea naratorului este de distantare ironica fata de aceste
evenimente relatate.
Critica societatii romanesti nu surprinde doar imaginea frontului,ci si a societatii inalte in care
domneste dorinta de parvenire,impostura,vulgaritatea,superficialitatea in general. Prin integrarea
sa in iureșul colectiv, pentru prima data planul subiectiv,interior, coincide cu cel
exterior.Individul si suferinta lui, neimplinirea in dragoste dispar ,se eclipseaza in aceasta
experienta colectiva a razboiului.Descopera sentimente mai profunde care anuleaza drama
individuala si anume solidaritatea umana in fata mortii, prietenia, atasamentul fata de
camarazi.Descopera ca numai acolo ”in fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii”
si este posibila o intalnire autentica a ta cu ceilalti.Personajul nu este un infrant,caci dupa
confruntarea cu moartea ajunge la concluzia:”Poate există o lume superioara dragostei”.El va
manifesta o intelegere superioara a vietii si a rosturilor ei,dovada mostenirea lasata Elei.
S.Gheorghidiu face parte din categoria personajelor intelectuale,”suflete tari”,revoltate
impotriva unei lumi rau alcatuite, sentiment care izvoraste din dorinta de cunoastere si din
credinta ca nu exista salvare fara curajul adevarului.
In opinia mea, C.Petrescu este un prozator modern care include in operele sale modalitatile
analizei psihologice moderne: monologului interior, introspectia, memoria involuntara, fluxul
constiintei, fiind adeptul scrisului la pers.I si al unei naratiuni autodiegetice si homodiegetice,
care reflecta tipul complex al intelectualului..