Sunteți pe pagina 1din 10

Cuprins

Argument ...................................................................................................................................................... 2
ACTIVITATEA PROFESIONALĂ A CONSILIERULUI .......................................................................... 3
ETAPELE CONSILIERI FAMILIEI............................................................................................................ 4
FINALUL CONSILIERI FAMILIEI ............................................................................................................ 7
Argument

Termenul de consiliere s-a răspândit în literature de specialitate din țara noastră în ani 90,
odată cu redeschiderea orizontului spre științele socio-umane și încearcarea de reconsiderare a
științelor psihopedagogice în planul unității lor social.

Termenul de consiliere a fost lansat de literatura anglo-saxonă – counseling- și se referă în


principal la o intervenție individualizată și personalizată adresată subiecților care se confruntă cu
probleme personale/existențiale, educaționale sau profesionale. Acțiunea de consiliere este
destinată să-l ajute pe client să înteleagă și să clarifice o serie de confuzii sau percepții eronate
asupra proprei vieți, să invețe să-și atingă scopurile pe care singur le-a stabilit, să identifice soluții
la problemele sale existențiale și să fie capabil să ia decizii pe baza unor analize pertinente a
resurselor și posibilitățiilor de care dispune clientul.

Consilierea se poate adresa și elevilor dar și elevilor cu handicap sau dizabilității dar și
persoanelor care provin din mediul copilului, precum:părinți, bunici, educatori sau oricare alta
persoană care este implicată în mediul de viață al compilului, in educația si dezvoltarea lui.

La naşterea copilului au fost luaţi prin surprindere părinții , majoritatea au fost şocaţi şi au
considerat că sunt neândreptățiții, că nu ei sunt aceea care merită o astfel de soartă. Rând după
rând prietenii şi uneori chiar rudele apropiate se îndepărtează de familia în care s-a născut un copil
cu dizabilitate, pentru a nu deranja, din neputinţa de a-i ajuta, din ignoranţă sau din dorinţa de a
se feri pe sine de câteva lacrimi apărute din empatizarea cu părinţii.

Lumea persoanelor cu dizabilităţi este o lume specială deoarece, de cele mai mult ori se
nasc o mulţime de controverse atât între specialişti cât şi între membrii societăţii. Integrarea
copiilor cu dizabilităţi în orice grup, fie el de copii sau adulţi, este însoţită adesea de o mulţime de
prejudecăţi care duc la suferinţă părinților. Aceștia de cele mai multe ori cred ca sunt blestemați,
își asumă vina și o aruncă asupra celuilant sau nu accepta diagnosticul pe care propriul copil il are
astfel in cat acestia devin neputincioși in aș ajuta propriul copil, unele cupluri ajung chiar la
separare.

2
Părinţii copiilor cu dizabilităţi sunt părinţi care au nevoie de consiliere şi multă înţelegere
din partea cadrelor didactice,a terapeuților, deoarece pentru a putea coopera cu aceştia, în interesul
real al copilului, părinţii trebuie să accepte faptul că au un copil special. Dacă părinţii neagă, sunt
supăraţi sau în depresie din cauza situaţiei cu care se confruntă, ei nu pot fi parteneri eficienţi în
demersul de recuperare al copilului.

Este important ca familia copilului cu dizabilității sa participe la consiliere deaorece astfel


vor putea conștientiza ce are copilul său, vor putea accepta aceasta dizabilitate pentru a se mobiliza
în a decide viitorul educativ al copilului şi că reuşitele intervenţiilor terapeutice depind de măsura
în care activitatea de la şcoală este continuată de către părinţi și acasă. Astfel consilierul devine un
pion important pentru susținerea părințiilor, devine astfel confidentul familiei ajuntându-i și pe
părinți dar și pe copil sa depașească situația în care se află.

ACTIVITATEA PROFESIONALĂ A CONSILIERULUI

Activitatea profesională a consilierului se desfăşoară în cadrul unei relaţii inter-umane


speciale, de intimitate socio-culturală. Conceptul existenţialist de „întâlnire” este cel mai potrivit
pentru definirea acestui tip de relaţie. Rolul de consilier deţine componente prescrise dar şi
componente dobândite care rezultă din experienţa şi trecutul consilierului. În procesul consilierii
acesta va învăţa să-şi adapteze prescripţiile rolului său la situaţia de viaţă, la dificultatea
existenţială şi la personalitatea consiliatului.

Statutul consilierului este dat de poziţia sa în relaţiile inter-umane în general şi de specificul


relaţiei de consiliere. Membrii societăţii şi partenerii relaţiei de consiliere se aşteaptă ca acesta să
fie un om demn de încredere, preocupat de problemele existenţiale ale celorlalţi, detaşat faţă de
constrângerile materiale.

Statutul profesiunii de consilier implică o anumită autoritate, prestigiu profesional, respect


şi recunoaştere. Rolurile consilierilor au un caracter dinamic, de activare a personalităţii
consiliaţilor cu ajutorul mijloacelor psihologice şi a propriei lor pesonalităţi. Rolurile consilierilor
pun în acţiune in mod predominant conştientul celor două persoane care constituie cuplul de
consiliere (consilier şi client) sau al grupului de consiliere. Relaţia dintre aceştia dobândeşte

3
semnificaţia unui schimb dirijat, a unui transfer iar rolurile se vor adapta la obiectivele realizării
procesului ce consiliere. Aceasta întăreşte profesiunii de consilier caracterul de tehnologie
psihologică în unitate indestructibilă cu arta de îngrijire a sufletului dar şi cu ştiinţa de rezolvare a
problemelor.

În sens larg, consilierea este acţiunea de ajutor în viaţa şi dezvoltarea omului, alături de
psihoterapie şi educaţie. Toate aceste trei forme de sprijin îl ajută pe individ să înveţe cum să îşi
modifice sentimentele, atitudinile, gândurile şi comportamentele pentru a avea o viaţă psihică
echilibrată şi, prin urmare, o existenţă mai bună.

În concluzie consilierea este văzută ca un serviciu adus oamenilor aflaţi întrun anumit grad
de confuzie sau într-o stare de stres, care doresc să discute pentru a rezolva această problemă. Ivey
(1986) defineşte consilierea ca „o relaţie de colaborare în care o persoană specializată asistă
clientul în ameliorarea problemelor cu care se prezintă şi în îmbunătăţirea abilităţilor de rezolvare
de probleme şi luare a deciziilor”.

ETAPELE CONSILIERI FAMILIEI

Parinți de cele mai multe ori la aflarea diagnosticului copilului incerca diferite moduri sau
merg la alți doctori in speranța altui diagnostic, neacceptând situația ăn care se afla copilul lor.
Atunci cand mai multi doctori, specialiști le spune același diagnostic atunci iei devin depresivi, se
considera vinovați pentru ceea ce au pațit sau cred ca copilul lor este o povara. Elisabeth Kubler-
Ross, în cartea sa On Death and Dying (1969), aminteşte pentru prima oară despre etapele prin
care trece o persoană atunci când se confruntă cu durerea unei pierderi. Autoarea face referire cu
prioritate la durerea pierderii unei persoane dragi sau la aflarea unei veşti crunte despre propriul
sfârşit identificând cinci etape ale durerii, care pot fi aplicabile şi în durerea cauzată de o despărţire
(divorţ, ruperea unei relaţii) sau de suferinţe personale sau ale unor persoane dragi:

1. Negarea - momentul în care persoana refuză să creadă că ceea ce i


se întâmplă este adevărat, lumea devine copleşitoare, viaţa fără logică sau rost, fără
perspectivă. Este un mecanism natural de apărare împotriva durerii, un refuz
conştient (o amânare) sau inconştient de a accepta adevărul.

4
2. Furia - momentul lui „…de ce tocmai mie?”/ „De ce eu?”. Persoana
se socoteşte neîndreptăţită, pedepsită şi nu înţelege de ce, se consideră o persoană
valoroasă care merită să aibă o viaţă fără suferinţe şi griji, la fel ca cei din jur şi nu
înţelege de ce tocmai ea a fost aleasă să poarte o cruce atât de grea. Este furioasă,
mânioasă pe toţi ceilalţi, pe sine şi pe Dumnezeu care a lăsat să se întâmple acest
lucru.
3. Negocierea sau târguiala - este etapa în care întrebarea este „Cum ar
fi fost dacă?”, ca o formă de a compensa durerea şi a găsi compromisuri. Individul
nutreşte încă speranţe, îşi face sieşi şi lui Dumnezeu promisiuni de schimbare în
bine, de acceptare a unor sacrificii dacă lucrurile se remediază.
4. Depresia - apare ca o reacţie a tuturor visurilor, planurilor de viitor,
proiectelor care se fac praf, a neputinţei şi frustrărilor care apar. Individul începe
5. Să-şi plângă de milă, nu mai vede nicio posibilitate de a scăpa din
capcana în care se consideră prins.
6. Acceptarea - este ultima etapă şi primul pas spre vindecare. Acest
lucru nu înseamnă faptul că a dispărut durerea, însă, spre deosebire de celelalte
etape, acum persoana poate privi situaţia cu o oarecare detaşare, cu speranţa că dacă
nu va putea înlătura pierderea va reuşi cel puţin să reducă o parte dintre consecinţele
acesteia.

Consilierea părinţilor, pentru a fi eficientă, recomandăm să fie proiectată şi derulată


raportându-ne la aceste etape în care se află părintele copilului cu dizabilitate. Este foarte important
ca diagnosticarea stării, a etapei în care se află părintele să fie realizată în mod corect pentru că nu
putem lucra cu un părinte la găsirea unor soluţii pentru integrarea copilului, pentru oferirea acestuia
a unui confort fizic şi psihic optim, dacă acest părinte se află în negare. Nu putem să aşteptăm de
la cineva să rezolve o problemă daca el nu consideră că are o problemă. De aceea părintele trebuie
ajutat să treacă prin fazele de negare, furie şi depresie pentru a ajunge la acceptare. Aceste demers
este centrat în special pe părinte, el fiind asistat în travaliul său de transformare la nivel cognitiv
şi emoţional pentru a ajunge să fie echilibrat cu realitatea copilului său.

În aceste etape începem cu verbalizarea gândurilor şi cu exprimarea emoţiilor pe care le


resimte părintele. Este important ca în mediul consilierii părintele să se simtă acceptat aşa cum

5
este. Nu putem să ne aşteptăm ca un adult să îl accepte pe propriul copil aşa cum este dacă el nu
se simte acceptat. Copilul este parte din viaţa lui, chiar dacă el neagă particularităţile acestuia. În
consiliere vor apărea mai devreme sau mai târziu referirile la cum ar fi vrut să fie copilul, la cum
îl vede el pe copil şi, mai târziu – dacă e în faza de negare, la cum este de fapt copilul. De cele mai
multe ori părintele are în minte reprezentarea reală a caracteristicilor copilul, doar că el nu le aduce
în plan conştient sau nu le verbalizează. În aceste situaţii verbalizarea este un exerciţiu important,
mai ales că se face în prezenţa unui specialist care poate oferi repere valide în decodificarea şi
integrarea acestor informaţii.

Odată conştientizată, verbalizată şi integrată realitatea dizabilităţii copilului, e posibil ca


părintele să treacă în etapa furiei. Acceptarea acestui sentiment şi trăirea lui este de preferat
reprimării ei. Munca de consiliere este centrată în această etapă pe trecerea de la furie la
nemulţumire. (David, D., 2006) Importanţa acestei treceri se regăseşte la nivelul responsabilizării.
Un părinte furios îşi va orienta atenţia şi energia pe factori externi şi copilului său. În termeni de
rezolvare de probleme, părintele se concentrează pe aspecte ce nu mai ţin de el şi care nu îi sunt
de folos în rezolvarea situaţiei în care se află. Calitatea vieţii unui copil cu dizabilitate depinde, ca
şi a oricărui copil, de atitudinea şi implicarea părinţilor lui. Ori un părinte furios nu mai este atent
la nevoile reale ale copilului său ci mai degrabă la ceea ce a generat aceste nevoi specifice.

Emoţiile care pot să apară după ce părintele trece de faza furiei sau a nemulţumirii se pot
orienta în două direcţii: trecut şi viitor. În prima situaţie se instalează depresia. Părintele depresiv
rămâne ancorat în gânduri negative, în remuşcări, în întrebări fără răspuns, tristeţea este
sentimentul definitoriu. El este conştient de problema cu care se confruntă, însă resimte ca fiind
fără ieşire situaţia în care se află. Consilierea va fi centrată în acest caz pe asistarea părintelui în
schimbarea cogniţiilor negative, în identificarea resurselor, dar mai ales în aducerea investirii
asupra prezentului nu asupra trecutului. Realitatea prezentului este copilul său. Aici este nevoie de
o subliniere importantă – copilul său nu dizabilitatea copilului său. Acesta este un principiu de
bază de fapt în tot demersul de consiliere. Principiul acesta, odată interiorizat de părinte, îl va ajută
să îşi privească propriul copil ca pe o persoană, ca pe un întreg, care are anumite particularităţi.
Adevărat, diferite sau foarte diferite de ale altor copii, dar el rămâne în continuare copilul său.

O situaţie similară este cea în care părintele se centrează în mod anxios spre viitor. Este
absolut necesar pentru un părinte să îşi facă planuri pentru cum va proceda în viitor cu educaţia şi

6
cu îngrijirea copilului său cu dizabilităţi. Dar această preocupare se transformă în anxietate, în
teamă, în îngrijorare dacă nu sunt luate în considerare realităţile prezente ale copilului – nevoile
sale imediate. Unui părinte care se întreabă mereu „Ce mă voi face eu cu copilul meu care nu
vede?” sau „Cum se va descurca bietul meu copil surd în această lume atât de dură?” îi va fi foarte
greu să găsească răspunsuri la aceste întrebări. Ele trebuie transformate în procesul consilierii în
„Ce nevoi are copilul meu acum?” respectiv „Ce pot eu să fac acum pentru a răspunde acestor
nevoi?”. Revenim, iată, din nou, la prezent, prezentul care înseamnă toată fiinţa complexă a
copilului, cu gânduri, emoţii şi comportamente care au altă formă de exprimare, dar ele rămân în
continuare viaţa copilului. El nu are altă viaţă, el nu are altă reprezentare asupra acestei vieţi decât
pe cea care şi-o formează trăindu-şi viaţa cu propriile caracteristici, chiar dacă asta înseamnă o
diminuare a văzului, auzului sau a inteligenţei. Părintele este cel care şi-a făcut o altă reprezentare.
Trebuie să menţionăm că aceeaşi atitudine disfuncţională se poate regăsi şi la părinţii copiilor fără
dizabilităţi, copii care se dezvoltă sau aleg drumuri altfel decât părintele îşi planificase.

Intrarea în contact autentic cu nevoile copilului, cu emoţiile sale, cu gândurile sale este
posibilă când părintele acceptă situaţia reală a copilului. Această acceptare nu înseamnă resemnare,
renunţare sau complacere în situaţia dată. Înseamnă doar că acum părintele nu mai acţionează după
reprezentările sale sau raportându-se la factori externi sieşi şi copilului său ci acţionează conform
realităţilor propriului copil. Acum doar se poate vorbi de stabilirea unei relaţii autentice. Doar
acum e plină de sens afirmaţia „Fac ce este mai bine pentru copilul meu!”. Mulţi părinţi fac această
afirmaţie, însă fără să definească acest „bine”. Sau folosesc ca reper propriile gânduri, propriile
nevoi, nu cele ale copilului. Această situaţie este specifică fazei de negare nu celei de acceptare.
În această fază consilierul poate lucra cu părintele la planuri legate de reconsiderarea vieţii proprii
şi implicit a copilului. Acum se poate discuta despre soluţii viabile privind eventualele intervenţii
necesare pentru ameliorarea dizabilităţii, de demersurile educative ce trebuie realizate, despre
viitorul traseu şcolar, despre stimularea manifestării plenare a copilului.

FINALUL CONSILIERI FAMILIEI

Consilierul îi ajută să își accepte situația asa cum este si va reuși sa îi motiveze pentru a fi
langă copil, al ajuta și a merge ai departe împreună cu el.

7
Familia a ințeles ca trebuie să rămână unită pentru a se sprijini unul pe alții, sa iși accepte
copilul cu dizabilitatea pe care o are deoarece doar așa îl va putea ajuta și îl va putea susține.
Părintii trebuie să realizeze că nu este vorba despre ghinionul lor de a avea un copil cu dizabilitate
ci despre şansa copilului de a avea părinţi deosebiţi, care pot să îl ajute cu adevărat.

Chiar dacă consilierea s-a terminat părinții pot merge la terapie ocupațională impreună cu
copilul pentru a-l sprijini, sau pot încerca si grupuri în care pot schimba păreri, opini sau pot asculta
si povestea altor părinți cu copii cu dizabilități.

În concluzie consilierea este foarte importanta pentru familile copiilor cu dizabilității,


deoarece îi mobilizează, îi motivează sa lupte pentru copii lor dar totodata îi ajută să înțeleagă că
copilul lor este o persoană care are nevoie de sprijin, atenție și afectiune ca toți ceilanți copii și nu
este un ghinion pentru ei.

8
9
10