Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie “Nicolae Testemițanu”

Catedra: Geriatrie și medicina muncii

Referat
”Teoria programată și neprogramată a îmbătrînirii”

Chișinău 2020
 De ce îmbătrânim? O parte importantă a oricărui program anti-aging,
este de a șți, care sunt factorii care accelerează îmbătrânirea . Există
numeroase teorii care încearcă să explice procesul îmbătrânirii şi cauzele
sale. Poate că una dintre cele mai importante provocări ale medicinei este
desluşirea procesului îmbătrânirii. Pentru a exprima și descrie modul în
care o persoană îmbătrânește, cercetătorii au dezvoltat diverse teorii.
Prima teorie este cea a unui renumit biolog german Dr. August
Weismann – “Wear and tear theory”. El credea că celulele şi implicit
organismul sunt afectate de suprasolicitare şi abuz. Organele (ficat,
stomac, rinichi dar și pielea) sunt afectate de toxinele din dietă şi din
mediul înconjurător: consum excesiv de grăsimi, dulciuri, alcool,
nicotină, razele ultraviolete sau stresurile psihice sau fizice la care
supunem organismul. Acest mecanism nu se limitează doar la organe, el
afectând inclusiv şi la nivel celular. Bineînţeles că în condiţiile în care
niciodată nu ai băut sau nu ai fumat, nu te-ai expus la raze ultraviolete sau
ai mâncat numai alimente corespunzătoare, simplă utilizare a organelor
determină totuşi uzură lor. Abuzurile şi suprasolicitarea face că această
uzură să fie mult mai rapidă. Teoria deteriorării celulelor, care a fost
propusă pentru prima dată în jurul anului 1882, susține că organismul
îmbătrâneşte că urmare a „uzurii” sale: „Ca şi componentele dintr-un
automobil vechi, diferitele părți ale corpului se uzează prin utilizarea lor
repetată.”
O altă teorie, la fel de cunoscută este “Teoria Endocrină” care a fost
prima oară elaborată de un mare cercetător rus- Vladimir Dilman. Acesta
consideră că procesul îmbătrânirii este controlat de modificările
hormonale ale organismului care au loc o dată cu înaintarea în vârstă.
Glandele endocrine îmbătrânesc progresiv şi secretă din ce în ce mai
puţini hormoni, în timp ce ritmul circadian al hormonilor în sânge devine
haotic. Această tulburare ar fi principala cauză a senescenţei
(îmbătrânirii). Între vârsta de 25 şi 75-80 de ani, nivelul multor hormoni
scade cu mai mult de 30-50%, concomitent cu alterarea ritmului circadian
al hormonilor care devine anormal sau chiar se inversează, fapt care
accelerează îmbătrânirea, aşa după cum s-a demonstrat pentru
melatonină. Dispariţia ritmului circadian al melatoninei prin ea însăşi este
suficientă pentru a accelera îmbătrânirea. Pentru mulţi hormoni, declinul
prin vărstă al cantităţilor secretate este agravat prin scăderea numărului şi
afinităţii receptiorilor hormonali din interiorul celulelor. În timp ce
creierul este conducătorul suprem în corpul nostru, hormonii sunt
consilierii din umbră ai acestuia. Toate sistemele corpului sunt importante
și au roluri precise, dar sistemul endocrin este unul din cele mai
importante. Îmbătrânirea arterială are efecte nocive asupra organismului
și a sănătății în general. Ea aduce cu sine procesul de îmbătrânire și
justifică faptul că odată cu înaintarea în vârstă se dereglează funcționarea
foarte multor organe și sisteme ale corpului, deoarece acestea sunt strâns
legate între ele.
Teoria controlului genetic: ADN-ul vostru poate prezice mai multe
despre dumneavoastră decât modul în care arătați. Conform teoriei
genetice a îmbătrânirii, genele (precum și mutațiile din aceste gene) sunt
responsabile pentru cât timp veți trăi. Iată ce ar trebui să șțiți despre gene
și longevitate și unde genetica se încadrează printre diferitele teorii ale
îmbătrânirii.
Teoria genetică a îmbătrânirii – afirmă că viața este determinată în mare
măsură de genele pe care le moștenim. Conform teoriei, longevitatea
noastră este determinată în primul rând în momentul concepției și se
bazează în mare măsură pe părinții noștri și pe genele lor.
Aceasta teorie susține că îmbătrânirea este cauzată de efectele negative
pe care mediul le are asupra sistemului uman și care se acumulează în
timp. Studiile au demonstrat că moștenirea genetică poate juca un rol
major în procesul de îmbătrânire. În final, senescentă (îmbătrânirea) este
o interacțiune complexă dintre moștenirea genetică, fiziologia, chimia și
comportamentul unei persoane. În concluzie, în funcţie de bagajul genetic
al persoanei, de zona în care locuieşte şi de stilul de viaţă abordat semnele
de îmbătrânire pot să apară un pic mai devreme sau un pic mai târziu,
însă nimeni nu poate ocoli complet procesul de îmbătrânire.
Teoriile imbatranirii programate afirma ca organismul uman este
proiectat sa imbatraneasca, iar ca urmare a trecerii timpului, sensibilitatea
oamenilor la boli, creste. Conform teoriei longevitatii programate
imbatranirea este cauzata de disfunctiile anumitor gene, de-a lungul
timpului.
Procesele de moarte celulara sunt universal recunoscute ca fenomene
fundamentale pentru dezvoltarea organismului. Aceste procese au fost
selectate in primul rand pentru a mentine starea de sanatate a
organismului, in special in perioada de reproducere, indiferent de ceea ce
se intampla mai tarziu in perioada post-reproductiva. Cu toate acestea, un
numar tot mai mare de dovezi indica un rol major al apoptozei si al altor
programe de moarte celulara activa, in procesul de imbatranire si
longevitate. Intr-o astfel de perspectiva, imbatranirea ar putea fi
considerata, in parte, un efect secundar al fenomenelor de moarte celulara
care au evoluat spre scopul pozitiv de a evita acumularea de celule
deteriorate.
Moartea celulara fiziologica este esentiala pentru dezvoltarea si
functionarea normala a organismelor multicelulare. Apoptoza este un
proces innascut, conservat din punct de vedere evolutiv, prin care celulele
sistematic isi inactiveaza, isi dezasambleza si isi degradeaza propriile
componente structurale si functionale pentru desavarsirea propriului lor
deces.
 Acest „program de sinucidere” este un produs al evolutiei, activat atunci
cand moartea celulei este dorita pentru binele restului comunitatii
celulare. Moartea celulara este atat programata cat si stohastica.
Mitocondriile sanatoase stau la baza prevenirii multor boli si a
mentinerii starii de sanatate. Leziunile mitocondriale pot declansa mutatii
genetice care pot contribui la aparitia cancerului, iar optimizarea starii de
sanatate a mitocondriilor este o componenta-cheie de prevenire a
cancerului. Autofagia este o modalitate de a elimina mitocondriile
deteriorate, dar biogeneza este procesul prin care noi mitocondrii
sănătoase pot fi multiplicate.
O trasatura cheie a imbatranirii este ca poate fi considerata un fel de
sindrom "segmental". Intr-adevar, nu toate tesuturile si organele sunt
supuse procesului de imbatranire in acelasi moment si in aceeasi masura.
Acest lucru se datoreaza tipului de celule din care sunt formate organele
si tesuturile. Unele organe sunt in mare parte compuse din celule cu
activitate continua, in timp ce altele sunt compuse mai ales din celule
post-mitotice, care nu au capacitatea de a se replica. In aceste organe,
numai celulele stem, relativ putine, sunt responsabile de inlocuirea
celulara.
In cazul unei limitari accentuate a capacitatii de inlocuire a celulelor
esentiale (cum ar fi, de exemplu, neuronii sau cardiomiocitele) care au
fost grav afectate, organul va suferi o pierdere de functie care poate pune
în pericol intregul organism si, in cele din urma, imbatranirea fenotipului.
Pe de alta parte, fenomenele de moarte celulara pot mentine active
tesuturile proliferative, în forma buna, prin eliminarea celulelor
deteriorate si imbatranite si astfel intarzie procesul de imbatranire al
întregului organism. Astfel, exista o evidenta ambiguitate a mortii
celulare in ceea ce priveste imbatranirea si longevitatea, probabil datorita
tipului de celule considerate: proliferative sau post-mitotice.
S-a presupus ca imbatranirea umana ar fi consecinta unui dezechilibru
între proliferare si apoptoza. De fapt, in tesuturile proliferative, apoptoza
joaca un rol esential in intretinerea homeostaziei tisulare, adica
mentinerea unei stabilitati dinamice a tesuturilor. Dezechilibrul dintre
proliferare si apoptoza poate afecta in mod progresiv functia organelor si
a tesuturilor, chiar daca alte procese, pe langa apoptoza, pot fi relevante
pentru intretinerea homeostazica, cum ar fi senescenta prematura sau
repetata a celulelor. Asa cum a fost revizuita recent, imbatranirea ar putea
fi considerata o manifestare finala a homeostaziei nereusite. In urmatorul
paragraf, ne vom concentra asupra modificarilor legate de varsta ale
apoptozei in doua tipuri reprezentative de celule proliferative, cum ar fi
celulele epiteliale (celule in continua crestere) si celulele sistemului
imunitar (in mod normal, celulele de odihna care prolifereaza numai dupa
stimuli oportuni).
 In timpul imbatranirii epidermei se produc modificari morfologice,
inclusiv aplatizarea jonctiunii dermato-epidermice si reducerea grosimii.
Mai mult, au fost observate o proliferare scazuta si o apoptoza crescuta
care implica si keratinocitele sub stratul granular.
In mod similar, intr-un alt tip de tesut epitelial, cum ar fi endoteliul, s-a
demonstrat ca imbatranirea sporeste sensibilitatea celulelor endoteliale
fata de stimulii apoptotici. Spre deosebire de celulele endoteliale si
keratinocite, fibroblastele umane par a fi mai mari pentru a intra intr-un
stop stabil de crestere pe masura ce imbatranesc, iar acest lucru trebuie sa
devina mai rezistent la apoptoza si mult mai predispus la necroza în
schimb. Aceasta diferenta poate fi explicata prin faptul ca fibroblastele in
vivo nu sunt in continua crestere. Chiar si la persoanele tinere, capacitatea
lor proliferativa este departe de a fi epuizata, astfel incat acestea nu sunt
complet comparabile cu alte tipuri de celule proliferative constante.
Apoptoza, autofagia si stagnarea celulara sunt procese care pot aduce la
eliminarea celulara. Toate trei sunt destul de complexe si necesita
interactiunea unor numere mari de produse genetice si molecule mici.
Un stres mecanic promoveaza declansarea evenimentelor de
imbatranire in organism, prin activarea remodelarii metabolice si a
disfunctiei mitocondriale.
Pe de o parte, si modificarea histonei, remodelarea cromatinei,
modificarile in expresia genelor, scurtarea si desfacerea telomerilor sunt
markerii caracteristici ai senescentei celulare. Se stabilește că senescenta
celulara nu este pur si simplu guvernata de un anumit numar de diviziuni,
ci poate fi activata in schimb de conditii de stres si promovata prin
disfunctii mitocondriale.
Procesul de imbatranire urmeaza o distributie segmentala si mozaica,
toate tesuturile si organele imbatranind la o rata diferita. Este
convingatoare dovada faptului ca procesul de imbatranire implica
fenomene de moarte celulara. Ca o concluzie generala, se considera ca
autofagia are un rol mai important in tesuturile post-mitotice, comparativ
cu apoptoza- in cele proliferative. Astfel, este posibil ca imbatranirea
tesuturilor si a organelor sa depinda de diferite mecanisme de moarte
celulara, autofagie sau apoptoza, in functie de tipul celulor constitutive.
Se explica, cel putin partial, natura segmentara si distributia mozaica a
imbatranirii organismului. Desigur, exista date care atesta faptul ca
apoptoza si autofagia pot fi implicate in acelasi tesut si ca cele doua nu
sunt separate, ci mai degraba interconectate. Mai mult, in acelasi tesut, nu
toate celulele mor prin apoptoza sau autofagie, ci mai degraba sufera de
senescenta.
Imbatranirea si longevitatea sunt proprietati la nivel de sistem, rezultate
din integrarea multor modalitati de intretinere si mecanisme de
reparare( repararea AND-ului, turnover-ul proteinelor, etc.) care asigura
functionalitatea de supravietuire si homeostazia.
Mai mult, apoptoza poate interactiona cu alte procese patofiziologice
care determina debutul sau progresul multor boli legate de varsta, sau
invers, mentinerea unei stari sanatoase spre o imbatranire de succes si
longevitate. Luarea in considerare a contributiilor concurente ale
diferitilor factori si interactiunilor dintre ei ar trebui sa fie utila in
elaborarea unor interventii( dietetice, nutritive, farmaceutice, cosmetice)
capabile sa extinda durata vietii umane intr-un echilibru sanatos.
În concluzie, nu există o ipoteză unică şi globală a procesului de
îmbătrânire. Diversitatea mecanismelor îmbătrânirii se explică prin
diversitatea ţintelor asupra cărora se aplică ele. In teoriile îmbătrânirii
este dificil de delimitat cauza de efect; numeroase teorii se bazează pe
observaţia unor parametri care se schimbă cu vârsta.