Sunteți pe pagina 1din 5

4.

Structuri administrativ-politice româneşti în secolele VIII-XIV


Pe parcursul secolelor VII-VIII, între membrii obştilor săteşti şi-au făcut apariţia
diferenţieri sociale şi de avere, favorizate de diverşi factori, între care un rol de primă mână l-au
avut existenţa proprietăţii private şi diversele conjuncturi politico-militare favorabile acumulării
de bunuri.
Este foarte probabil că, în relaţia cu migratorii, comunităţile locale au apelat la soluţia
delegării unor responsabilităţi către unul sau mai mulţi reprezentanţi. Aceştia din urmă, aleşi pe
baza unor criterii de eficienţă stabilite în interiorul obştii, au ajuns să se bucure de respectul
comunităţii, dar şi de o serie de privilegii materiale din partea acesteia. De cealaltă parte,
conducătorii populaţiilor migratoare, cei care deţineau puterea politică în zonă, aveau şi ei nevoie
de astfel de persoane care să asigure punerea în aplicare a principalelor obligaţii care reveneau
obştilor locale: plata tributului şi comanda contingentelor militare puse la dispoziţie. În acest
context, nu este exclus, ca în scopul facilitării acestui tip de relaţii dintre autohtoni şi migratori,
conducătorii obştilor să fi beneficiat şi din partea căpeteniilor alogene de un statut privilegiat,
primind scutiri de taxe în schimbul serviciilor prestate. Aşadar, ţinând cont de specificul relaţiilor
dintre autohtoni şi migratori, este foarte probabil faptul că această categorie de conducători a fost
recrutată în special din rândul juzilor (denumire de origine latină) sau cnezilor (denumire de
origine slavă), comandanţii militari ai obştilor autohtone.
Trebuie spus însă că dacă în secolele anterioare aceste poziţii fuseseră ocupate prin
acordul comun al comunităţii, în noua etapă istorică, cnezii şi juzii au ajuns să îşi transmită
poziţia în fruntea obştii pe cale ereditară, reuşind să o transforme dintr-o magistratură într-un
statut social. În acest context, Adunarea obştească şi Sfatul bătrânilor au pierdut multe
dintre
atribuţiile pe care le avuseseră în perioada secolelor IV-VII, ele trecând de acum înainte în
apanajul juzilor şi cnezilor. Se poate concluziona astfel că fenomenul de diferenţiere socială
instalat între membrii obştii a produs efecte majore la nivelul organizării administrative a obştii,
conducând la creşterea importanţei organelor de conducere unipersonale în detrimentul celor
colective.
Aşa cum am arătat mai sus, obştile săteşti autohtone erau comunităţi restrânse, care nu
puteau dispune de o forţă militară deosebită. Cu timpul însă, obştile aflate în cadrul zonelor
geografice unitare, aşa cum erau bazinele hidrografice, au început să se îşi unească teritoriile şi
potenţialul uman, dând naşte unor organisme politico-administrative mai complexe de tipul
uniunilor de obşti. Apariţia acestor formaţiuni politice prestatale pe văile râurilor este
motivul
pentru care ele mai sunt denumite şi cnezate de vale.
23
La formarea acestor noi structuri au concurat mai mulţi factori. Un rol important a revenit
caracterului teritorial pe care l-au avut obştile autohtone, această trăsătură favorizând relaţiile
dintre membrii comunităţilor învecinate. Tot aici a contribuit şi conştientizarea faptului că, prin
unificare, comunităţile săteşti aveau ocazia să dobândească un potenţial defensiv superior, ce
putea fi valorificat împotriva invadatorilor. Factorul decisiv l-a constituit însă apariţia unui
interval de circa două secole şi jumătate în care direcţiile de deplasare ale migratorilor nu au mai
intersectat teritoriul românesc. Perioada a constituit, aşadar, un moment de respiro pentru
societatea autohtonă, care a dispus acum de răgazul necesar pentru a-şi cristaliza structurile
sociale şi a se organiza în forme administrativ politice superioare.
Închegarea primelor uniuni de obşti datează încă de la sfârşitul secolului al VIII-lea. Cea
mai elocventă dovadă a existenţei acestora o reprezintă apariţia în această perioadă a unor cetăţi
de pământ întărite cu palisade din lemn şi şanţuri de apărare. Astfel de construcţii nu puteau fi
ridicate de membrii unei singure obşti, ci numai prin munca obligatorie şi dirijată a membrilor
mai multor obşti reunite în cadrul unei astfel de uniuni. Aceste fortificaţii au funcţionat ca centre
de putere pentru uniunile de obşti mai puternice şi, foarte probabil, drept reşedinţe pentru
conducătorii lor. Ele le-au permis acestora din urmă să subordoneze uniunile de obşti din jur,
conducând în cele din urmă la apariţia unor formaţiuni politice de mari dimensiuni, pe care
izvoarele scrise din secolele X-XIV le denumesc voievodate sau ţări.
La conducerea acestor formaţiuni politice se aflau voievozi, jupani sau duci (lat. dux) cu
atribuţii de natură politică, judiciară şi militară, care îşi transmiteau ereditar puterea. În jurul lor,
gravitau cnezii aflaţi la conducerea obştilor (cnezii săteşti) şi a uniunilor de obşti înglobate
(cnezii
de vale), cei care alcătuiau o elită militară şi socială, de asemenea ereditară. Această elită
participa alături de voievod la luarea principalelor decizii, relaţia de colaborare dintre cele două
părţi fiind instituţionalizată sub forma unui consiliu sau sfat cu rol consultativ.
Date fiind dimensiunile lor teritoriale, existenţa unei puteri politice instituţionalizate,
specificul relaţiilor social-politice, dar şi constatarea că ele devin subiecte ale dreptului
internaţional, uniunile de obşti de tipul cnezatelor, voievodatelor şi ţărilor pot fi considerate drept
formaţiuni statale în fază incipientă de organizare.
5. Formarea statelor medievale româneşti
Cele mai vechi astfel de formaţiuni politice datează din a doua jumătate a secolul al IX-lea
şi sunt menţionate în spaţiul Transilvaniei în legătură cu primele încercări de expansiune a
maghiarilor spre răsăritul Europei. Este vorba despre cnezate sau voievodate cu populaţii mixte
(română, pecenegă şi slavă, aflate în proporţii diferite), în fruntea cărora se aflau conducători
militari pe care cronicarii unguri îi denumesc “duci” (lat. dux): Menumorut, aflat în Crişana, cu
reşedinţa la Biharea; Glad, în Banat, având capitala la Morisena (Cenad); şi Gelou, în centrul
Transilvaniei, cu reşedinţa la Dăbâca. Deşi ducatele lui Menumorut şi Gelou, au fost cucerite de
către reprezentanţi ai puterii centrale maghiare, ulterior toate aceste formaţiuni politice şi-au
recăpătat autonomia, chiar sub conducerea unor descendenţi ai cuceritorilor. În locul acestora, în
prima jumătate a secolului următor, întâlnim două formaţiuni politice conduse de Ahtum, un
urmaş al lui Glad, şi Geula (Gyla), descendent al prinţului Ahtum care cucerise ducatele lui
Gelou şi Menumorut. Ambii îşi vor manifesta ostilitatea faţă de conducerea centrală a triburilor
maghiare, apoi a statului maghiar, vor întreţine legături politice şi confesionale cu Bizanţul.
Cel de-al doilea val al cuceririi transilvănene a venit după momentul creştinării
maghiarilor (anul 1000) şi s-a definitivat după alungarea pecenegilor din inima Transilvaniei..
Organizarea acesteia în cadrul statului medieval maghiar s-a făcut prin colonizarea, în cursul
secolului al XII-lea, a saşilor şi a secuilor la graniţele sudice şi estice, urmată, în secolul al
XIIIlea,
de aşezarea Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei şi a Cavalerilor Ioaniţi în Banat.
24
Populaţia de la sud de Carpaţi se va organiza şi ea în ţări şi voievodate, care, iniţial, s-au
aflat în raporturi de dependenţă faţă de statul ungar. Conform diplomei acordate de regele
maghiar Bela IV Cavalerilor Ioaniţi în anul 1247, pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti fiinţau
cinci astfel de entităţi politice, aflate în diverse grade de dependenţă faţă de regatul maghiar:
Ţara
Severinului, cuprinzând partea apuseană a Olteniei; cnezatul lui Farcaş, aflat în nordul
actualului
judeţ Vâlcea; cnezatul lui Ioan, aflat probabil în partea sudică a judeţului Vâlcea;
voievodatul lui
Litovoi, aflat în nordul Olteniei, pe valea Jiului, cu centrul în zona Tâgu-Jiului; şi voievodatul
lui
Seneslau, aflat pe valea Argeşului, cu centrul la Cetăţeni, mutat apoi la Câmpulung şi în cele
din
urmă la Curtea de Argeş.
Procesul de constituire a statului medieval Ţara Românească s-a materializat prin
unificarea treptată a tuturor formaţiunilor politice aflate la sud de Carpaţi. Procesul s-a desăvârşit
la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea sub conducerea, unuia dintre
urmaşii lui Seneslau, voievodul Basarab, fiul lui Tihomir. În primii ani ai secolului al XIV-lea
Basarab a dus o politică externă foarte activă în zona Balcanilor, a eliminat prezenţa tătară din
teritoriile sud carpatice şi, în final, în urma expediţiei dezastruoase a regelui maghiar Carol
Robert, a reuşit să obţină emanciparea statului său de sub suzeranitatea coroanei maghiare.
În secolele XII-XIII, în partea de nord a Moldovei sunt menţionate formaţiunile politice
ale bolohovenilor, conduse de cnezi şi voievozi implicaţi în războaiele locale purtate de
cnezatele
ruseşti cu statul maghiar. Către sfârşitul secolului al XIII-lea şi în primii ani ai secolului al
XIVlea,
tot în zona de nord se afla o altă formaţiune politică românească, “ţara românilor”, condusă
de voievodul Olaha, care se afla în relaţii conflictuale cu rutenii din sudul Poloniei. Către sud se
afla o altă “ţară a valahilor”, a cărei nobilime (maiores terrae) era suficient de puternică
pentru a
cotropi bunurile şi teritoriile episcopiei catolice organizate de statul maghiar în zona respectivă.
Către mijlocul secolului al XIV-lea, statul maghiar, profitând de slăbiciunile Hoardei de
Aur, a reluat ofensiva răsăriteană împotriva mongolilor şi a organizat partea de nord a Moldovei
sub forma unei mărci militare de graniţă. Conducerea acesteia a fost încredinţată voievodului
maramureşean Dragoş, cel care a exercitat-o în calitate de dregător al statului maghiar cu titlul de
duce (lat. dux). Dragoş a întemeiat aici o adevărată dinastie de dregători, urmaşii săi
administrând
marca Moldovei până în jurul anului 1359.
Căpeteniile locale au fost însă nemulţumite de prezenţa ungurilor şi de propaganda
catolică care i-a însoţit, motive pentru care s-au răsculat împotriva ducilor români numiţi de regii
maghiari. În acest scop au apelat la sprijinul unei alte căpetenii nemulţumite, voievodul Bogdan
din Cuhea, provenit tot din spaţiul Maramureşului. Împreună, cele două forţe au reuşit să
răstoarne dinastia drăgoşeştilor, fidelă coroanei maghiare. În locul acesteia se va instala dinastia
bogdăneştilor, care va purta lupte îndelungate pentru câştigarea şi menţinerea independenţei
politice faţă de Regatul maghiar.
Către sfârşitul secolului al XIV-lea, voievodatul din nordul Moldovei s-a extins în partea
de sud-est, până pe litoralul Mării Negre, odată cu înlăturarea definitivă a dominaţiei mongole de
la nordul Dunării Inferioare. În acest fel s-a încheiat procesul de formare a ultimului statului
medieval românesc, Ţara Moldovei.
Bibliografie
*** Constituirea statelor medievale româneşti, redactor coordonator: Nicolae Stoicescu,
Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei
RSR,
Bucureşti, 1980, p. 127-189.
*** Istoria românilor, vol. II, Daco-romani, romanici şi alogeni, coordonatori:
Dumitru Protase
şi Alexandru Suceveanu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 317-620.
25
*** Istoria românilor, vol. III, Genezele româneşti, coordonatori: Ştefan Pascu şi Răzvan
Theodorescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 64-70.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc, Editura
Nitnelav,
Galaţi, 2003.
Columbeanu, Sergiu, Cnezate şi voievodate româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1973.
Giurescu, Constantin C., Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea
până la
mijlocul secolului al XVI-lea, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Gorovei, Ştefan S., Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Editura Universităţii
“Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997.
Grigoraş, N., Despre oraşul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal, în
Studii şi
cercetări ştiinţifice, Iaşi, fascicula Istorie, XI, 1960, nr. 1, p. 83-95.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 27-38.
Matei, Mircea D., Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească. Până în
secolul al
XVII-lea, Iaşi, 1997.
Cernea, Emil, Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Casa de
editură şi
presă “Şansa SRL“, Bucureşti, 1992, p. 33-55.
Olteanu, Ştefan, Cercetări cu privire la geneza oraşelor medievale din Ţara
Românească, în
Studii. Revistă de istorie, an XVI, 1963, nr. 6.
Idem, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII-XI), Editura
Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Idem, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI. Structuri demo-
economice şi
social politice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Papacostea, Şerban, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Editura
Dacia, Cluj-
Napoca, 1988.
Idem, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Editura
Enciclopedică,
Bucureşti, 1993.
Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. I-IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979-
1989.
Petrescu-Dîmboviţa, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Florentina,
Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Poncea, Traian Valentin, Geneza oraşului medieval românesc în spaţiul extracarpatic
(secolele
X-XIV), Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999.
Pop, Ioan Aurel, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului
medieval în
Transilvania, Cluj-Napoca, 1996.
Popa, Radu, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Editura Ştiinţifică
şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Idem, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, cu o prefaţă de Mihai Berza, ediţia a II-a,
îngrijită de Adrian Ioniţă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
Spinei, Victor, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982; ediţia a III-a, Chişinău, 1994.
Idem, Realităţi etnice şi politice în Moldova Meridională în secolele X-XIII.
Români şi turanici,
Editura Junimea, Iaşi, 1985.