Sunteți pe pagina 1din 9

4.

Adunările de stări

4. 1. Terminologia şi principiu de funcţionare


Adunările de stări reprezintă cea de-a treia instituţie fundamentală (constituţională) pentru
funcţionarea statelor medievale româneşti. În documente şi cronici ea este întâlnită sub diverse
denumiri: sobor, mare sobor, sfat de obşte, adunare obştească, sfat cu toată ţara,
adunare a
toata ţara. Instituţia este caracteristică pentru toate statele medievale europene, fiind regăsită
în
Franţa (Statele Generale), Germania (Reichstag, Hofstag), Anglia (Conventuc,
Parliament), Italia
(Parliamento), Serbia (Sobor), Polonia (Sejm), Ungaria (Dieta) etc.
34
Instituţia Adunărilor de stări se leagă prin definiţie de existenţa în evul mediu a unei
societăţi structurate pe prezenţa unor stări privilegiate. Acestea sunt cele care au dreptul de a
participa la viaţa de stat şi la conducerea politică a societăţii, formula de participare fiind aceea a
unor structuri reprezentative colective.
Principiul în virtutea căruia funcţionau era acela că ca “ceea ce priveşte pe toţi, de toţi
trebuie să fie aprobat”, moştenit din organizarea prestatală a obştilor autohtone, principiu care
după întemeiere a fost limitat, aplicându-se doar în raport segmentele sociale care beneficiau de
un statut privilegiat. Astfel, robii, ţărănimea dependentă, ţărănimea liberă, preoţii de ţară şi, de
cele mai multe ori, târgoveţii erau excluşi din componenţa Adunărilor de stări din Ţările
Române,
dreptul de participare revenind boierimii mari (membrii Sfatului domnesc), boierimii mici
(curteni, slujitori, mazili), precum şi ierarhiei superioare a bisericii (mitropoliţi, episcopi,
arhimandriţi şi egumeni).
4. 2. Trăsăturile instituţiei
Privită în raport cu schema tipologică a instituţiei la nivel european, instituţia românească
a avut câteva caracteristici distinctive.
Din punct de vedere teritorial, Adunările de stări europene erau generale, regionale
(provinciale) şi locale (orăşeneşti). În Ţările Române însă nu au existat adunări provinciale sau
locale, datorită politicii centralizatoare a domniei, astfel încât Adunările de stări au reprezentat
întotdeauna stările de pe întregul teritoriu al ţării.
Din punct de vedere structural, Adunările puteau avea una până la patru camere, în funcţie
de numărul stărilor reprezentate. În Ţările Române au funcţionat numai trei astfel de entităţi,
corespunzătoare: marii boierimii mari, boierimii mici şi clerului.
Din punctul de vedere al modului în care se configurau, Adunările de stări din Europa
Apuseană erau elective sau cu membri desemnaţi autoritar de către monarh. În Ţările Române
membrii acestora erau aleşi de către Domn în funcţie de raporturile de putere dintre acesta şi
diversele grupări boiereşti existente. Cum rolul acestor adunări era acela de a da greutate
hotărârilor adoptate cu acest prilej, Domnul era interesat sa aibă acordul tuturor categoriilor
privilegiate, fiind convocaţi inclusiv reprezentanţi ai boierimii sau clerului care nu reprezentau
neapărat politica sa.
Din punctul de vedere al competenţei, marea majoritate a Adunărilor europene erau
consultative sau deliberative, uneori cu drept de control în raport cu instituţia monarhului. În
cazul instituţiei româneşti, rolul său a fost, în marea majoritate a cazurilor, unul consultativ; sunt
cunoscute însă şi situaţii în care hotărârile au avut un caracter obligatoriu pentru domni, chiar
dacă aceştia din urmă nu au fost de acord cu ele.
Din punctul de vedere al stabilităţii, Adunările de stări europene erau permanente (Anglia
şi Polonia), periodice sau neregulat intermitente (Spania, Franţa). Cazul Ţărilor Române se
apropie de cel al Franţei şi al Spaniei, Domnul convocându-le când considera de cuviinţă. În
istoria instituţiei româneşti sunt consemnate însă şi cazuri în care Domnul a fost silit să le
convoace sub presiunea diverselor grupuri interesate în reglementarea unei probleme.
Efectivele Adunărilor de stări din Ţările Române nu au depăşit cifra de 200 de persoane.
De regulă era vorba despre 100-120 de participanţi, dar numărul acestora putea să scadă până la
30-40 de membri.
Dezbaterile constau în expunerea de către Domn a nevoilor şi a dorinţelor sale, urmate de
oferirea sfatului (consilium) şi a ajutorului (auxilium) de către participanţi. În această din urmă
fază de desfăşurare a dezbaterilor documentele lăsând să se întrevadă uneori şi existenţa unor
curente de opinie diferite. Pe baza sfatului ţinut, se adoptă hotărâri prezentate sub formă de
hrisov
domnesc, pe marginea cărora cei mai importanţi participanţi îşi pot depune sigiliile alături de cel
al Domnului.
35
4. 3. Atribuţii
Atribuţiile Adunărilor de Stări în Ţara Românească şi Moldova au vizat reglementarea
(legiferarea) celor mai importante probleme de factură internă şi externă.
Prerogativele de factură internă se refereau la: alegerea Domnului, atribuţie urmată, cu
câteva excepţii, până la începutul secolului al XVIII-lea; adoptarea unor decizii importante în
materie de organizare a vieţii bisericeşti (mutarea centrelor episcopale autohtone, înfiinţarea de
noi episcopii etc.); adoptarea reglementărilor privitoare la statutul ţăranilor; introducerea sau
desfiinţarea unor categorii de dări; introducerea unor regimuri fiscale speciale pentru repopularea
unor sate (regimul sloboziilor); delimitarea hotarelor dintre cele două ţări române; judecarea unor
pricini pe care domnii doreau să le judece împreună cu “toţi boierii şi toată ţara”.
Prerogativele de natură externă vizau: declararea războiului şi încheierea păcii;
reglementarea relaţiilor cu statul otoman; plata tributului; întărirea jurământului de credinţă faţă
de suzeran (regele maghiar, regele polon, sultanul otoman); reglementarea relaţiilor cu biserica
catolică; închinarea mănăstirilor autohtone faţă de centrele monahale importante ale lumii
ortodoxe sau scoaterea lor de sub autoritatea acestora.
5. Dregătoriile centrale
Apariţia dregătoriilor se leagă de însăşi întemeierea statelor medievale româneşti, acestea
fiind la origine legate de necesităţile personale ale Domnului şi ale curţii sale: stolnicul,
paharnicul, spătarul, postelnicul, comisul, medelnicerul. Odată cu întărirea statului şi a autorităţii
monarhice dregătoriile s-au dezvoltat atât din punct de vedere numeric, cât şi din perspectiva
atribuţiilor. Astfel în secolele XV-XVI aparatul central creşte prin includerea subalternilor
marilor dregători în cadrul Divanului precum şi a boierilor mărunţi care slujeau ca dieci sau
grămătici ai unor mari dregători specializaţi (dieci de vistierie, de jitniţă sau grămătici).
5. 1. Trăsături generale
a. Atribuţiile dregătorilor nu beneficiau de un cadru strict delimitat, astfel încât Domnul
putea delega pe un dregător cu o sarcină care intra în prerogativele altui dregător.
b. Până la reformele lui Constantin Mavrocordat, dregătorii nu au fost plătiţi cu leafă, ci
răsplătiţi prin danii de sate, scutiri de dări, daruri primite de la subalterni, concedarea unor
venituri domneşti sau a taxelor de judecată.
c. Dregătoriile deserveau atât persoana Domnului, cât şi nevoile statului.
d. În aparatul de stat a existat o ierarhizare a dregătoriilor, tradusă printr-un rang atribuit
fiecăreia dintre acestea, ierarhizare care a variat în timp şi nu a fost identică în cele două ţări
române extracarpatice.
e. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către Domn, atunci când acesta considera de
cuviinţă.
f. La numirea sau confirmarea în domniei, dregătorii depuneau un jurământ solemn de
credinţă faţă de domn.
5. 2. Atribuţii comune
Dat fiind faptul că în concepţia vremii despre funcţionarea statului nu exista o diferenţiere
absolută a atribuţiilor dregătorilor, întregul corp al dregătorilor se preta la exercitarea unor
prerogative comune.
Purtarea soliilor peste hotare. Stabilirea solilor se făcea de către Domn după o prealabilă
consultare cu Sfatul domnesc. În funcţiei de importanţa misiunii încredinţate, soliile puteau fi
individuale sau colective.
Atribuţii militare. Deşi în domeniul atribuţiilor de ordin militar existau dregători
specializaţi (marele vornic, marele spătar, marele agă), totuşi, în anumite situaţii, Domnul putea
încredinţa conducerea unei părţi a armatei sau chiar a întregii armate unui dregător din afara
celor
specializaţi.
36
Atribuţiile judecătoreşti. În pofida faptului că şi acest domeniu beneficia de dregători
specializaţi (marii vornici, marele ban), toţi marii dregători aveau dreptul de a face judecăţi,
termenul dregător fiind uneori utilizat în epocă cu sensul de judecător. Implicarea
dregătorilor în
actele de judecată se făcea fie în urma unei delegări în acest scop venite din partea Domnului, fie
ca urmare a solicitării venite din partea împricinaţilor. Prima dintre situaţii se referea la existenţa
unor pricini care necesitau deplasarea la faţa locului pentru a face diverse anchete sau expertize.
În cea de-a doua, prezenţa accidentală în teritoriu a marilor dregători atrăgea după sine
solicitarea
de judecare, împricinaţii evitând astfel deplasarea costisitoare până la curtea domnească.
Hotărnicirea moşiilor. Ca şi în cazul atribuţiilor militare sau judecătoreşti, la curtea
domnească existau dregători specializaţi în această activitate (marele portar, marele logofăt şi
vornicii de poartă), însă în anumite împrejurări Domnul prefera să trimită în locul acestora
diverşi
alţi dregători. Motivaţiile principale erau numărul mare de moşii care se cereau a fi hotărnicite,
precum şi distanţele mari care trebuiau parcurse pentru a le executa. În aceste condiţii se
întâmpla
adesea ca un dregător trimis cu un scop într-o anumită zonă a ţării să primească şi însărcinarea de
face hotărnicirile solicitate în zona respectivă.
Ispravnici ai oraşelor. În secolul al XVII-lea, pentru a evita deplasările lungi ale
dregătorilor prin ţară, domnii din Ţara Românească au început să numească în oraşe ispravnici
aleşi din rândul foştilor mari dregători, rolul acestora fiind acela de a rezolva pe loc pricinile ivite
între locuitori. Activitatea ispravnicilor era axată în principal pe realizarea judecăţilor şi a
hotărniciilor.
Ispravnici ai scaunului domnesc. În cursul aceluiaşi secol XVII, domnii sunt uneori siliţi
să însoţească personal trupele puse la dispoziţia Imperiului Otoman, în cursul campaniilor
purtate
împotriva habsburgilor şi a polonezilor. În aceste condiţii, din rândul marilor dregători, apropiaţi
ai Domnului, sunt recrutaţi ispravnici ai scaunului domnesc, a căror misiune era aceea de
a ţine
locul Domnului în absenţa sa din capitală sau din ţară. În această calitate, ispravnicii de scaun
dispuneau de toate prerogativele domneşti, singura limitare referindu-se la hotărârile
judecătoreşti
pronunţate în materie de proprietate, care erau considerate definitive numai după confirmarea lor
de către domn.
Ispravnici ai documentelor şi ai poruncilor domneşti. Indiferent de specificul
demnităţii
deţinute, toţi dregătorii puteau fi însărcinaţi cu punerea în aplicare a prevederilor unui act emis
de
cancelaria domnească: punerea unui beneficiar de danie domnească în stăpânirea obiectului
daniei; punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti; achitarea unui dar in bani sau în natură
făcut de Domn unei mănăstiri.
5. 3. Atribuţii speciale
Dregătoriile centrale din aparatul de stat al Ţărilor Române pot fi clasificate după mai
multe criterii, însă cel mai relevant pentru înţelegerea resorturilor funcţionale ale acestora este
cel
care combină caracterul predominant civil sau militar al dregătoriei cu cel al destinatarului
serviciilor (stat, Domn sau curtea domnească). În funcţie de acest criteriu dregătoriile centrale
pot
fi împărţite în trei categorii: dregători civili de stat, dregători militari de stat şi dregători de curte,
aceştia din urmă prestând şi servicii personale Domnului.
5. 3. 1. Dregătorii civili de stat
Marele ban reprezintă cea mai importantă dregătorie a Ţării Româneşti. El avea atribuţii
administrative şi judecătoreşti în raport cu teritoriile Ţării Româneşti aflate în dreapta Oltului.
Instituţia apare la sfârşitul secolului al XV-lea şi reproduce la scară redusă cea mai mare parte a
atribuţiilor domneşti. Mai mult decât atât, marele ban avea dreptul de a întreţine în Craiova,
capitala provinciei, o curte în miniatură, dispunând de un sfat alcătuit din dregători similari celor
de la curtea domnească. Cu toate acestea provincia olteană nu a avut o organizare proprie sau o
legislaţie separată de aceea a restului ţării. Atribuţiile marelui ban vizau următoarele aspecte:
dreptul de intervenţie în chestiunile privitoare la stăpânirea pământului şi a altor bunuri materiale
(întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), drept care mai era exercitat doar de către
37
domn; cercetarea şi fixarea hotarelor satelor şi ale ocinilor; asigura desfăşurarea activităţilor de
poliţie în Oltenia (această atribuţie se suprapunea cu cea a marelui armaş); avea drept de a
judecată în chestiuni civile şi criminale asemenea Domnului; în materie penală, putea pronunţa
pedepse mergând de la închisoare (era singurul dregător care dispunea de o închisoare la
Craiova)
până la cea capitală; asigura recrutarea şi conducerea trupelor recrutate de pe teritoriul Olteniei.
Marele vornic. În Ţara Românească a avut atribuţii precumpănitor judiciare (cu excepţia
Olteniei, unde judeca marele ban), competenţele sale fiind în: materie penală (furturi, încălcări de
hotare, răniri, pagubele produse de vitele de pripas, în vreme ce cazurile care reclamau pedeapsa
cu moarte erau trimise spre judecare Domnului); materie civilă (chestiunile legate de stăpânirea
pământului, a rumânilor şi a ţiganilor). În Moldova, marele vornic este cel mai important dintre
dregători, instituţia dublându-se la jumătatea secolului al XVI-lea. Astfel apar un mare vornic al
Ţării de Sus, cu reşedinţa la Dorohoi, şi un mare vornic al Ţării de Jos, cu sediul al Bârlad,
atribuţiile fiecăruia dintre aceştia era raportate strict la partea de ţară care-i revenea. Cele mai
importante atribuţii ale marilor vornici moldoveni erau cele de natură judecătorească competenţa
lor fiind legată de materia penală. Spre deosebire de omologii munteni, marii vornici din
Moldova
aveau dreptul să judece toate tipurile de pricini, putând pronunţa inclusiv pedeapsa cu moartea.
Marele logofăt. În Ţara Românească atribuţiile marelui logofăt erau acelea de: păstrare a
marelui sigiliu al Ţării; redactare a documentelor domneşti; întocmirea de referinţe informative
pentru uzul Domnului şi al Sfatului domnesc atunci când aceştia judecau diverse pricini. În
Moldova, marele logofăt are atribuţii similare, dar nu identice cu cele ale omologului muntean:
păstrarea şi aplicarea marelui sigiliu al ţării pe hrisoavele domneşti; semnarea documentelor
emise de Domn şi de Sfatul domnesc; supravegherea activităţilor din cancelaria domnească;
judeca pricinile legate de stăpânirea pământului şi de hotărnicii; judeca şi aplica amenzi penale
pentru mutarea pietrelor de hotar şi pentru uzul de documente false; îndeplinea funcţie notarială,
autentificând actele încheiate în faţa sa. În activităţile lor, marii logofeţi erau asistaţi de o serie de
subalterni: al doilea logofăt, al treilea logofăt, diecii, grămăticii şi diverşii
logofeţei care
constituiau aparatul tehnic al cancelariei domneşti.
Marele vistier. Atribuţiile marilor vistieri din Ţara Românească şi Moldova au fost
identice: strângerea veniturilor, păstrarea şi contabilizarea cheltuielilor Domnului şi ale ţării;
procurarea şi păstrarea obiectelor de lux vestimentar necesare Domnului (atribuţia a trecut
ulterior
pe seama nou înfiinţatei dregătorii a cămăraşului); gestionarea catastifelor visteriei în care se
înregistrau obligaţiile financiare ale satelor din ţară; judeca toate pricinile în legătură cu
repartizarea şi încasarea dărilor către Domnie. Marele vistier dispunea de asemenea de un aparat
de subalterni care îl ajutau în activităţile sale specifice: al doilea vistier, al treilea
vistier şi
numeroşi logofeţi de vistierie cu rosturi tehnice. În plan teritorial, marele vistiernic
dispunea de
un alt aparat executiv, format din birari şi globnici care încasau dările datorate de populaţie
visteriei domneşti.
Marele postelnic (stratornic). Atribuţiile postelnicului au fost la începuturile instituţiei
grija de patul şi camera de culcare a Domnului. Ulterior, pornind de la accesul neîngrădit la
persoana Domnului, postelnicului i s-a încredinţat atribuţia de primire şi introducere a trimişilor
statelor străine, primind astfel o atribuţie legată de organizarea statului. În această calitate,
dregătoria era rezervată în special cunoscătorilor de limbi străine. În secolul al XVII-lea, marele
postelnic a primit şi atribuţii judecătoreşti la curtea domnească, având jurisdicţie asupra
personalului de deservire: aprozi, curieri, turci etc. În calitate de subalterni ai marelui postelnic în
secolul al XVI-lea a fiinţat un al doilea postelnic, în secolul următor existând până la şase astfel
de subalterni în mod simultan.
Marele portar. Ca dregător cu atribuţii civile, marele portar este regăsit doar în
organizarea Ţării Româneşti, unde se ocupa de primirea şi găzduirea turcilor, precum şi a altor
personaje de vază la curtea domnească. Din secolul al XVI-lea marele portar primeşte
prerogative
38
judecătoreşti, acestea fiind legate de punerea în practică a hotărnicirilor de moşii, precum şi de
luarea jurământului martorilor jurători în orice tip de pricină.
Marele uşar este, în Moldova, omologul marelui portar din Ţara Românească. El avea
aceeaşi atribuţie a găzduirii turcilor la curtea domnească, motiv pentru care trebuia să fie un bun
cunoscător al limbii turce.
Vătaful de aprozi. Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, aprozii constituiau o
categorie de slujitori domneşti recrutaţi la început din rândul tinerilor boieri. Aceştia aveau
atribuţii de curieri, iar ulterior au funcţionat ca agenţi judecătoreşti, organizaţi militar sub
comanda unui vătaf de aprozi. Atribuţiile acestuia din urmă vizau: chemarea şi aducerea efectivă
a părţilor implicate într-un proces; executarea hotărârilor civile ale Domnului sau ale Divanului;
urmărirea datornicilor şi punerea lor în stare de arest pentru a-i constrânge la plata debitelor.
Vornicii de poartă sunt o instituţie specifică Moldovei, unde mai sunt cunoscuţi şi sub
denumirea de vornici de gloate. Deşi aveau un rang modest în ierarhia curţii, totuşi aveau o
importanţă deosebită în funcţionarea aparatului judecătoresc întrucât aveau numeroase atribuţii
de
acest tip: judecau la poarta palatului domnesc pricinile mărunte; judecau şi pedepseau femeile
adultere; triau pricinile care se înfăţişau spre judecare Domnului şi Divanului, reţinându-le pe
cele
mărunte; făceau expertize, evaluând bunurile aflate în litigiu; întocmeau şi autentificau
înscrisurile care consemnau diversele tranzacţii încheiate în faţa lor.
5. 3. 2. Dregătorii de stat cu atribuţii militare
Marele spătar. În Ţara Românească, marele spătar a avut iniţial sarcina de a purta sabia
Domnului la solemnităţi, pentru ca în cursul secolului al XVII-lea să ajungă comandantul armatei
muntene. În Moldova, a rămas mai mult un dregător de curte, pe lângă sarcina purtării spadei
domneşti, revenindu-i comanda militară asupra slujitorilor spătărei răspândiţi în întreaga ţara.
Hatmanul este o instituţie specifică Moldovei, adoptată după model polonez în secolul al
XVI-lea. Acesta avea atribuţii similare marelui spătar muntean, comandând întreaga armată
moldovenească. În afara atribuţiilor militare, hatmanul avea şi prerogative judecătoreşti, în
competenţa sa intrând judecarea tuturor pricinilor în care erau antrenaţi robii domneşti.
Pârcălabii erau comandanţii cetăţilor, o poziţie care le-a conferit o mare importanţă în
aparatul politic şi militar. În Moldova aceştia au funcţionat atât ca mari dregători, membri ai
Sfatului domnesc (secolele XV-XVI), cât şi în calitate de dregători teritoriali. Întrucât
principalele
fortificaţii au servit şi drept reşedinţe administrativ-teritoriale, pârcălabii au îndeplinit atribuţii
complexe de natură militară (apărarea cetăţii şi a zonei adiacente), de factură administrativ-
fiscală
şi judecătorească, controlând întreaga administraţie locală a ţinuturilor sau judeţelor în care se
aflau amplasate cetăţile.
Marele armaş. Atribuţiile principale ale marelui armaş atât în Ţara Românească, cât şi în
Moldova se refereau la prinderea, cercetarea şi întemniţarea celor vinovaţi de crime, precum şi
punerea în aplicare a sentinţelor capitale. Din acest motiv acest dregător răspundea de închisorile
domneşti pe timp de pace, iar pe timp de război veghea soldaţii pentru ca aceştia să nu dezerteze.
Pe lângă aceste atribuţii, marii armaşi aveau jurisdicţie asupra tuturor robilor domneşti, iar în
timp
de război asigurau comanda artileriei. Marele armaş avea în subordine o serie de subalterni:
armaşul al doilea, armaşul al treilea şi un aparat executiv format din armaşi şi armăşei organizaţi
milităreşte.
Marele agă. În Ţara Românească, instituţia îşi face apariţia în cursul secolului al XVI-lea,
în timpul domniei lui Mihai Viteazul devenind o mare dregătorie. Marele agă asigura comanda
militară a mercenarilor balcanici şi români (seimeni), în vreme ce pe timp de pace asigura
poliţia
internă în capitală şi reşedinţele de judeţ, judecând pricinile penale cu competenţă proprie şi
pricinile civile, cu delegaţie domnească. În Moldova, marele agă asigura comanda tuturor
efectivelor de pedestraşi din armata moldovenească, pe timp de pace având atribuţii de poliţie şi
judecată în Suceava.
39
Marele serdar reprezintă o dregătorie înfiinţată în cursul secolului al XVII-lea, care a
funcţionat doar în aparatul de stat al Moldovei. Marele serdar era primul subaltern al marelui
spătar, comandând cetele de mazili (foşti dregători şi urmaşii acestora).
Marele şetrar. Dregătoria este menţionată documentar începând cu secolul al XVI-lea,
având în grijă corturile domneşti şi încartiruirea armatei. În Moldova, în afara acestor
prerogative,
marele şetrar asigura şi comanda artileriei domneşti.
5. 3. 3. Dregători aflaţi în serviciul Domnului sau al curţii domneşti
Marele paharnic (ceaşnic). Atribuţiile marelui paharnic priveau: degustarea băuturilor
Domnului pentru a evita otrăvirea acestuia; aprovizionarea pivniţelor domneşti; administrarea
viilor domneşti; încasarea zeciuielii din producţia de vin a locuitorilor ţării. În timp de război,
marii paharnici aveau comanda militară a boierilor mărunţi din ţară care purtau titluri de
păhărnicei, roşii şi curteni. În Moldova, pe timp de pace, marele paharnic avea şi dreptul de
a
judeca toate pricinile care priveau dreptul de proprietate asupra viilor din ţară.
Marele stolnic. Atribuţiile marelui stolnic, în ambele ţări, vizau: pregătirea mesei
Domnului, servirea acesteia şi degustarea prealabilă, pentru a se evita otrăvirea sa;
aprovizionarea
curţii domneşti cu alimente; strângerea dijmei din peşte cuvenite domniei.
Marele comis. Atribuţiile marelui comis, în ambele ţări, vizau: ţinerea evidenţei cailor
domneşti; gestionarea grajdurilor domneşti; procurarea furajelor pentru grajdurile domneşti.
Marele medelnicer avea în sarcină să toarne Domnului apă când acesta se spăla pe mâini
la masa.
Marele clucer aproviziona curtea domnească cu alimente strângea din ţară zeciuiala
cuvenită Domniei din grâul produs de populaţia de rând.
Marele sulger aproviziona curtea domnească cu carne. În secolele XVII-XVII, marele
sulger muntean urmărea încasarea unor dări destinate sulgeriei şi administra vitele confiscate în
numele Domnului.
Marele jitnicer reprezintă o dregătorie specifică exclusiv Moldovei. Atribuţiile sale erau
acelea de strângere a dijmelor din grâne datorate Domnului, respectiv de distribuire şi
aprovizionare a cetăţilor turceşti cu cereale.
Marele pitar avea în sarcină aprovizionarea curţii domneşti cu pâine.
Marele căminar. Dregătoria apare în Moldova la începutul secolului al XVII-lea, şi are în
atribuţii strângerea dijmelor din ceară, a dărilor pe cârciumi şi prăvălii, precum şi pe cazanele de
ţuică datorate domniei.
Marele vameş era dregătorul care avea în subordine pe toţi vameşii din ţară, atribuţiile
acestuia fiind centralizarea şi contabilizarea veniturilor aduse de exploatarea vămilor.
Bibliografie
*** Constituirea statelor medievale româneşti, redactor coordonator: Nicolae Stoicescu,
Editura
Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, coordonatori: Ovid Sachelarie şi
Nicolae
Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1988.
*** Istoria dreptului românesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1980.
*** Istoria românilor, vol. III, Genezele româneşti, coordonatori: Ştefan Pascu şi Răzvan
Theodorescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
*** Istoria românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină la Europa “
patriilor”,
coordonatori: Ştefan Ştefănescu şi Camil Mureşan, redactor responsabil: Tudor Teuteoi,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.
Andreescu, Mihail M., Puterea domniei în Ţara Românească şi Moldova în secolele
XIV-XVI,
Bucureşti, 1999.
40
Apetrei, Cristian Nicolae, Contribuţii la studiul instituţiei vorniciei din Ţara
Românească în
secolul al XV-lea. Atribuţiile marelui vornic, în Istros, X, 2000, p. 413-424.
Brătianu Gheorghe I., Adunările de stări în Europa şi în Ţările Române în Evul
Mediu, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Brătianu Gheorghe I., Sfatul domnesc şi Adunarea stǎrilor în Principatele române,
Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1995.
Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viaţa feudală în Ţara Românească şi
Moldova
(sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957.
Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII-lea,
Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980.
Giurescu, Constantin C., Contribuţiuni la studiul marilor dregători în sec. XIV şi
XV, Vălenii de
Munte, 1926.
Grigoraş, Nicolae, Instituţii feudale din Moldova. Organizarea de stat până la
mijlocul secolului
al XVIII-lea, Bucureşti, 1971.
Guţan, Manuel, Istoria administraţiei publice româneşti, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.
Panaitescu, Petre P. Marea adunare a ţǎrii, instituţie a orânduirii feudale în
Ţǎrile Române, în
Studii. Revistă de istorie, X, 1957, nr. 3, p. 153-165.
Pippidi, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-
XVIII, ediţie
revăzută şi adăugită, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
Pop, Ioan Aurel, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare
(boiereşti) în
secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Sacerdoţeanu, A., Instituţiile supreme ale Moldovei în secolele XIV şi XV, în
Revista arhivelor,
IX, 1996, nr. 2, p. 23-39.
Stoicescu, N., Despre subalternii marilor dregători din Ţara Românească şi
Moldova (sec. XV –
mijlocul sec. al XVII-lea), în Studii şi Materiale de Istorie Medie, VI, 1973, p.
61-90.
Stoicescu, N., Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (
secolele
XIV-XVII), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1968.
Ştefănescu, Ştefan, Bănia în Ţara Românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Vârtosu, Emil, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi
Moldova
(până în secolul al XVI-lea), Bucureşti, 1960.