Infinitul TU

Ia-mi sufletul fierbinte în ale tale palme sfinte,

Să simți cum bate în cântul rugăciunilor uitate.

Ia-mi cuvântul plin de dragoste în al inimii jumătate,

Să îl auzi cum șoptește și în murmur cum te slăvește.

Ia-mi gândul plin de bucurie în al minții mărturie,

Să auzi cum te iubesc în strălucirea infinitului ceresc.

Ia-mi privirea ce te adoră în al sclipirii auroră,

Să simți cum te privesc și prin tine cum trăiesc

COSMOSUL EMOȚIILOR

Cer rece de ianuarie,

Dă-mi mâna ta inghețață și ia-mă în dansul rece al nopții,
Du-mă pe un nor în depărtare,
Acolo unde soarele sclipește,
Acolo unde lumina dăinuește.
Sufletul să-mi fie fotosfera vieții,
Să mă transforme într-un magic luminos halou.
Vreau să știu că atunci când somnul mă cuprinde,
Astrul cerului mă prinde
Și mă poartă pe o nebuloasă
Spre a infinitului biomasă.
Iar când ochii înfloresc,
Razele licăresc și mă cuprind duios
În al infinitului cosmos.
În centrul Centaurusului când ajung,
Stelele mă străpung până ce clipele nu-mi ajung.
 *

Aripile copilăriei

Razele calde ale lunii îmi mângâie blând genele îndoliate. În zarea uitată de
demult crengile salcâmilor se zbat într-un dor chinuitor. Florile parfumate zac în propria
durere în timp ce noaptea, stăpâna întunericului , devine tot mai rece.

Copilăria parcă a căzut în prăpăstiile desfăcute de viață, o lacrimă înghețată se

frânge printre gene, ulița care într-un ieri trecut îmi oferea parfum de bucurii, astăzi îmi
oferă garoafe ofilite. Eram copii fericiți, însă astăzi am devenit adulți împovărați de rănile
crunte ale societății.

Zbuciumată mă așez pe iarba udă de lacrimile cerului, perdeaua norilor se întunecă

tot mai tare, fără vlagă mă las cuprinsă de pământul rece, cerul este străpuns violent de un
fulger înspăimântător. Mă privesc din interior și realizez că o dată cu trecerea anilor,
aripile mi-au fost retezate, eu creșteam, ele descreșteau, iar acum am ajuns un suflet uscat
de arsurile timpului. Tristețea este amară, mi-a devastat cântul inimii, trecutul îmi
umbrește prezentul, atât de dulce este și totuși mă ține într-o agonie permanentă. Am
ținut strâns de amintirile copilăriei, de amintirile preaiubitei străbunici încât magia
trecutului s-a tranformat în infernul prezentului, trăind atunci, am uitat să trăiesc acum.
Pe atunci găseam totul în nimic, adoram roua de pe trandafiri, iubeam apusul
fiindcă el prevestea cel mai frumos răsărit, dar acum găsesc nimic în totul, roua de pe
trandafiri este cea mai necăjită lacrimă a mea iar apusul este stingerea dureroasă a
soarelui.

Din nou te-ai rătăcit pe stânca macabră a viselor cu ochii deschiși? Vino, te rog, și
ajută-mă să așez cărțile pe raft.
Mă trezesc tulburată la realitate și îmi spun în gând că soarele răsare, dar nu pentru
noi...
 *
ARS LONGA, VITA BREVIS

Degetele îmi sunt împietrite pe clapele însuflețite ale pianului. Sângele meu
circulă tot mai năvalnic pe tempoul alert al unui preludiu de Rahmaninov. Mă simt
precum un mort viu; un mort al cărui suflet plutește ocrotit de divinitatea muzicii clasice!
Un gând rău îmi spulberă corectitudinea și sensibilitatea cu care pășesc pe portativ.
Inima încetează să-mi bată, purtându-mă într-o mare neagră, lăsându-mă să mă zbat în
ghearele abisului. Aud în surdină “Requiemul” de Mozart, pleoapele mi se închid
involuntar făcându-mă să înțeleg că întreaga înlănțuire de iluzii, viața, începe să se
destrame! Văd cum îngerul negru se aproprie de mine și chiar în momentul în care decid
să-l iau de mână, ușa se izbește puternic de peretele cu flori de mucegai, sufletul îmi este
mângăiat de un străfulger ceresc. Deschid ochii, pleoapele-mi sunt prea grele, însă, o
forță magică mă trezește din somnul letargic în care dăinuiam și mă readuce în fața
pianului.
Acum sunt conștientă. Mă întorc cu o mișcare lină spre ușă, un copil cu ochi negri
și mari mă privește, sprâncenele îi sunt acoperite de părul său buclat și negru; este
îmbrăcat într-un veșmânt lung și alb. Mă ridic și cu pași mici mă apropii de el; stă
nemișcat și îmi privește degetele; privirea lui fixă îmi îngheață sângele în vene și îmi
strânge inima ca într-un clește.
Cauți pe cineva?
Liniștea inundă camera ca o maree întunecată, el nu răspunde. Este imperturbabil.
-„Ars longa, vita brevis!”
Spunând acestea, chipul său misterios îmi trezește amintiri sfâșietoare; amintiri pe
care le credeam încuiate în adâncul inimii mele. Închid ochii. Mintea mi se opune cu
obstinație sufletului; mă invadează amintirile, întreaga ființă îmi este inundată de imagini
catastrofale din anul 1942, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
…Sunt singură pe străzile întunecate și bombardate. Aud un vuiet asurzitor în timp
ce văd cum rocile unui zid se prăvălesc brusc asupra mea; rămân nemișcată, tălpile îmi
sunt parcă lipite de pietrele pe care pășesc. Respir adânc și îi mulțumesc lui Dumnezeu
pentru cele mai prețioase daruri pe care mi le-a oferit: muzica pe care o face să dăinuie în
trupul meu și viața!
Strig cât de tare pot:
Artă-i veșnică!
Simt cum două palme mici mă împing, când deschid ochii, văd, oripilată un copil
zăcând într-o mare de sânge, cerul lui fiind cărămizile căzute. Conștiința mă înjunghie;
ghearele durerii îmi sugrumă faringele, lăsându-mă fără aer.
...Am fugit de acolo, am fugit către pivnița casei unde ascunseserăm pianina; am fi
preferat să ne găsească alimentele dosite, cărțile interzise, dar, dacă ne-ar fi luat pianina,
ne-ar fi luat sufletul. M-am lăsat să cad pe scaun și, închizând ochii, mi-am lăsat sufletul
să se destăinuie pianului; am cântat în memoria îngerașului care m-a salvat, speram ca
mesajul valsului meu în mi minor să ajungă la el.
Aida, se fac controale și în pivnițe! Încetează să mai cânți! se auzea vocea tatălui
meu din depărtare, parcă totul ar fi fost un vis.
Dar nu mă puteam opri! Eu nu cântam, eu trăiam!
Casa noastră a fost omisă; atunci am înțeles că muzica a fost precum un scut
pentru noi, sau… poate din nou am fost ajutată de sufletul pur al acelui copil.
Trenul vieții mele se îndrepta implacabil spre linia de sosire, unde, îngerul morții
aștepta cu nerăbdare încă un trup neputincios, un alt trup din care s-ar fi putut hrăni
lacom, fără milă… Ajunsă în ultima stație, am fost ademenită în mantia sumbră a
inconștienței, însă, deși eram muribundă, am luat o foaie și am lăsat inima să compună…
„Angelus”… Cu un efort supraomenesc am reușit să mă trezesc, dorința de a cânta pentru
ultima oară era prea mare..
…Amintirile îmi sunt întrerupte subit de sonoritățile unui pian, tresar
înspăimântată, cinevă interpretează „Angelus”. Mă simt atât de vinovată, micul pianist…
copilul care ar fi putut avea o viață frumoasă…
Ultimul acord… Sunt cufundată într-o sferă tulburătoare, inima-mi tremură
nevinovată. Copilul se ridică și cu pași mici se îndreaptă spre mine, văd cum ochii lui
strălucesc, iar mâinile lui arată de parcă au prins viață; muzica este pentru el aceeași
obârșie de alimentare a sufletului, izvorul care împrăștie armonia prin vene și poarta
deschisă către un meleag feeric.
Orice făptură are un sfârșit, numai arta nu moare nicioadată!
 Inspir adânc, dar nu apuc să grăiesc niciun cuvânt… băiatul a dispărut în neant!
Mă așez la pian… „Revoluționarul” de Chopin… Simt cum niște aripi mă
învăluie, respirația îmi devine agitată , cineva mă impinge într-un zbor fatal iar eu cad
involuntar în agonie… Fără vlagă, mă întreb:
-Oare, cine sunt cu adevărat?