ASPECTE ALE PARTENERIATULUI FAMILIE-GRĂDINIŢĂ

ÎN BENEFICIUL COPIILOR

PROF. BUBUŢANU ANA LOREDANA

G.P.P.“Licurici”,
Fălticeni, judetul Suceava

Perioada preşcolară este una dintre cele mai importante perioade psihogenetice, datorită
progreselor remarcabile ce se ating în toate planurile şi, în special, în sfera sentimentelor şi a
personalităţii copilului. Pe de o parte, preşcolarul se “reintegrează” în structura familiei. El
recepţionează influenţele venite nu numai din partea celor care îi satisfac trebuinţele, ci şi din partea
altor membrii ai familiei, în raport de care i se fixează treptat locul şi rolul. Pe de altă parte, prin
integrarea copilului în grădiniţă, sfera relaţiilor interpersonale - verticale şi orizontale - se extinde
simţitor. Aici, în grădiniţă, i se pun în faţă numeroase cerinţe noi, de altă natură decât cele ce acţionau
în mediul familial. Preşcolarul devine obiectul unor variate influenţe mai complexe şi mai bine
organizate comparativ cu cele din perioadele precedente. Toate acestea, luate împreună, crează condiţii
favorizante pentru noi achiziţii şi progrese în sfera cognitivă, afectivă şi psihomotrică a preşcolarilor
din grupa mică, mijlocie, mare şi pregătitoare. Sub influenţa educaţiei preşcolare, fuziunea sincretică a
elementului subiectiv cu cel obiectiv dispare tot mai mult pe măsura avansării copilului de la o grupă la
alta. “Lumea copilului” se apropie tot mai mult de “lumea adultului”.
Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se
exercită asupra copilului şi mai ales, de cea din familie. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca
o acţiune coerentă, complexă şi unitară a grădiniţei şi familiei.
La intrarea în grădiniţă, părinţii sunt cei care deţin toate informaţiile legate de copil: stare de
sănătate, obiceiuri alimentare, particularităţi de învăţare, mod de comportare, probleme în dezvoltare
etc. Educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile
intelectuale precum şi particularităţile lui comportamentale şi caracteriale. Ea se preocupă de socializarea
preşcolarului prin integrarea lui în mediul grădiniţei, oferindu-i prilejul să cunoască mediul înconjurător,
organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în cartier, în oraş, la şcoală, la locul de muncă al părinţilor etc.
Treptat, cu multă răbdare, educatoarea este cea care cultivă încrederea în propriile posibilităţi ale copiilor,
integrând în jocuri şi activităţi copiii timizi, efectuând munca suplimentară individualizată cu copiii cu deficienţe
verbale, folosind jocul şi jucăriile existente pentru a-i apropia de acestea.
 2

Dacă familia este primul mediu educativ, grădiniţa este primul factor de socializare
instituţionalizat. La relaţiile de tip afectiv din familie sunt adăugate relaţii noi, care impun o anumită
distanţă socială între copil şi adult şi o schimbare a mediului de trai. Cadrul didactic trebuie să aibă
abilitatea să determine părintele să colaboreze şi să înţeleagă care este adevăratul rol al programelor
educative oferite de învăţământul preşcolar.
Complexitatea sarcinilor ce-i revin, precum şi conştiinţa responsabilităţii sale, ridică în faţa
educatorului din unităţile preşcolare problema asigurării relaţiei dintre grădiniţă şi familiile copiilor –
cele două instituţii sociale cărora le revine cu preponderenţă sarcina educării noii generaţii.
Relaţia dintre grădiniţă şi familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază,
fundamentală: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi a potenţialului ei educativ.
Cunoaşterea familiior presupune o investigare susţinută, de lungă durată, prin toate mijloacele
ce-i stau la îndemână educatoarei: vizite în familii, antrenarea părinţilor la pregătirea serbărilor copiilor,
participarea părinţilor la excursii, vizite, plimbări organizate de grădiniţă. De asemenea, discuţiile
purtate de educatoare cu părinţii în cadrul şedinţelor cu părinţii, al lectoratelor cu aceştia, discuţiile cu
grupe de părinţi sau cele individuale, sunt momente care prilejuiesc educatoarei o cunoaştere a familiei
sub aspectul potenţialului educativ.
Educatoarea trebuie să-i convingă pe părinţi că unitatea de cerinţe adresate preşcolarului de
către grădiniţă, trebuie să se continue şi în cadrul fiecarei familii. Copilul are nevoie de afecţiunea, grija
şi preocuparea ambilor părinţi. Fiecare dintre ei, datorită particularităţilor de sex, temperamentale,
precum şi prin preocupările profesionale, personale, vine cu contribuţia sa originală, necesară în munca
de educaţie în familie, făcând-o mai bogată, mai nuanţată, prevenind astfel monotonia, platitudinea.
Căldura raporturilor dintre părinţi şi educatoare, încrederea şi respectul reciproc se stabilesc prin
schimbul de informaţii - pentru care trebuie să găsim întotdeauna timpul necesar. Astfel, educatoarea poate ajuta
familia în cel mai simplu şi natural mod să urmeze calea justă în raporturile cu copilul său, să prevină
îndepărtarea lui sufletească, să înlăture eventualele carenţe educative.
Exercitată de ambii părinţi, în sens unic şi continuu, educaţia în familie a copilului preşcolar
scapă de pericolul devenirii unei sarcini copleşitoare, căreia nu-i mai gaseşti timpul şi modalităţile
optime de înfăptuire în cazul când această sarcină revine doar unuia dintre părinţi. Familia trebuie
convinsă deopotrivă că o mai bună educaţie în familie depinde de întreg stilul de viaţă al acesteia, iar
măsurarea efectelor influenţelor educative, în funcţie de timpul acordat de părinţi copiilor, este o
practică greşită. Nu numărul de atenţii, de prezenţa fizică alături de copil în familie este precumpănitor
în munca de educaţie, ci conţinutul activităţii şi al tuturor acţiunilor desfăşurate în familie în perioada
de timp pe care cei ce se ocupă de cercetarea ştiinţifică a mediului familial o numesc “timp optim al
 3

familiei”. Întotdeauna, ambianţa, climatul din familie, prin elementele sale concrete-componente,
influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului.
Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de competenţe şi valori
între toţi adulţii care îl susţin în dezvoltare şi cu care acesta intră în contact. Acest lucru presupune ca
parteneriatul educaţional dintre familie şi grădiniţă să se extindă şi către comunitatea care le include.
În acelaşi timp, grădiniţa, ca prima instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice,
deţine mijloace specifice pentru valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil. Îmbinarea în
parteneriat a informaţiilor deţinute de părinţi cu cele ale grădiniţei trebuie să fie în beneficiul copilului.
Termenul de parteneriat presupune realizarea unei alianţe pentru atingerea unor obiective
comune. Pentru ca parteneriatul să funcţioneze este nevoie de respect, încredere reciprocă, consens cu
privire la scopurile acţiunii şi strategiilor de atingere a acestora şi de asumarea în comun a drepturilor şi
responsabilităţilor.
Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi
grădiniţă, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci
când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a
asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a
crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele
în părinţii lor, iar aceştia , la rândul lor vor să crească mici genii. Pentru fiecare părinte copilul sau este
un bulgăre de aur. El îl vede frumos, bun, deştept, pentru că l-a urmărit cum a crescut, cunoaşte detalii
referitoare la perioadele copilăriei mici şi ştie câte momente dificile a trecut împreună cu acesta.
Din acest parteneriat, şi copilul se alege cu un mare câştig, faptul că îşi descoperă părinţii ca parte
importantă a educaţiei lui.
Relaţia dintre grădiniţă şi familie nu poate fi redusă la unele aspecte ale colaborării organizate a
grădiniţei cu familia sau numai la evaluarea influenţelor reciproce dintre “grădiniţa copiilor” şi “şcoala
părinţilor”.

Bibliografie:
 Băran, Adina, (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate, Editura Aramis Print,
Bucureşti
 Bunescu, G., Alecu, G., Badea, D., (1997), Educaţia părinţilor. Strategii şi programe, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
 Dumitrana, Magdalena, (2011), Cum creşte un pui de om, Editura Compania, Bucureşti
 Mateiaş, Alexandra, ( 2003), Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii, Ghid de parteneriat şi
consiliere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti